Theologica

Liturghia – „Împărăţia Cerurilor în desfăşurare”

– marginalii la volumul Cartea deschisă a Împărăţiei.
O însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni –

„Dumnezeiasca Liturghie devine locul teologic în care se întâlnesc toate. În afara căldurii ei toate sunt de
nerecunoscut, îngheţate și izolate. Când se găsesc aici, ele se întrepătrund și slujesc în mod liturgic”.
(Arhim. Vasilios, Intrarea în Împărăţie, Edit. Deisis, Sibiu, 2007, p. 75)

„Liturghia e opera libertăţii”.

(Jean-Yves Lacoste, Experienţă și Absolut, Edit. Deisis, Sibiu, 2001, p. 32)

IGNATIE TRIF

D umnezeiasca Liturghie are darul nemăsurat şi adeseori prea puţin înţeles de a ne „branşa”
la plinătatea vieţii dumnezeieşti. Este toposul întâlnirii cerului cu pământul, al îngerilor cu
oamenii, este „cerul pe pământ”, cerul înţeles ca tropos teologic (infuzie a vieţii dumnezeieşti în
spaţiul teluricului) şi tropos angelologic (de co-slujire a îngerilor cu oamenii). Atunci când prin
Dumnezeiasca Liturghie puterea cerului inundă fragilitatea pământului, omul devine fiinţă litur-
gică, adică îşi consumă viaţa, bucuriile, grijile, frământările şi neliniştile lăuntrice în contextul lu-
minat al liturgicului. Conştientizează faptul că firul vieţii trebuie derulat în sfera liturgicului. Porii
existenţei lui absorb vinul şi pâinea euharistică. Se îndulceşte1 din/prin trăirea Liturghiei. Orice
„debranşare” de la acest context liturgic e identică cu plasarea omului în lumea lui thanatos. Ştim
din experienţa sfinţilor că Liturghia dă viaţă, şi încă belşug de viaţă.
În Sfânta Liturghie primim „medicamentul nemuririi”, Sfânta Cuminecătură. Aici ni se dăru-
ieşte Însuşi Hristos, sub chipul vinului şi al pâinii euharistice, preschimbate în Trupul şi Sângele
Lui. Este locul întâlnirii noastre reale, personale şi comunitare cu Hristos şi prin El cu întreaga
Sfântă Treime. Este toposul şi troposul nostru de îndumnezeire.
Disponibilitatea anemică în a „digera” aceste sensuri teologice adânci pe care ni le oferă
Tabor, nr. 2, mai 2011

Liturghia ne „catapultează” în ceea ce mulţi teologi numesc „criză liturgică”2. Această „criză” îşi
are configuraţia ei precisă: preotul are o conştiinţă foarte laxă din punct de vedere liturgic, în

1
„Îndulcitu-m-ai cu dorul Tău, Hristoase şi m-ai schimbat cu dumnezeiasca Ta dragoste”, Ceaslov, Rugăciunile
Sfintei Împărtăşiri, ediţia a II-a, E.I.B.M.O.R., Bucureşti, 1990, p. 647.
2
ALEXANDER SCHMEMANN, Introducere în teologia liturgică, traducere de Ierom. Vasile Bârzu, Edit. Sophia, Bucu-
reşti, 2002, pp. 69-75.

44
 Liturghia – „Împărăţia Cerurilor în desfăşurare” – marginalii la volumul Cartea...

sensul că se rezumă doar la liturghia duminicală, fără perspectiva şi tensiunea aşteptării de a-I

Theologica
sluji Domnului pe cât mai des cu putinţă posibil. Nefiind aprinşi de această râvnă de a se căli în
„furnalul” slujirii liturgice, preoţii îi contaminează şi pe mireni cu această letargie faţă de Sfânta
Liturghie. Mirenii devin simpli asistenţi în actul liturgic.
Misterul liturgic, sensurile profunde pe care le reclamă Dumnezeiasca Liturghie se cer a fi
aprehendate pentru a înlesni, a zămisli actul experienţei, setea de a trăi ceea ce auzi. Neînţelegând
(nu neaparat logic), nu ai cum să trăieşti (cele liturgice), şi, netrăindu-le, nu ai cum să le înţelegi.
Trăirea are drept premisă teologică înţelegerea, tâlcuirea actelor, a textelor liturgice. Exerciţiul (în
sensul de askisis) hermeneutic pe textele Liturghiei ne poate face imuni la valul de „criză liturgică”
ce bântuie societatea de azi.
Un asemenea askisis hermeneutic ne pune la dispoziţie Î.P.S. Bartolomeu. Cartea deschisă
a Împărăţiei. O însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni este un bun medicament/remediu
pentru pacienţii plictisului liturgic. Are darul de a reîmprospăta caracterul şi funcţia litur-
gică din noi. Scrisă într-o manieră vie, de abordare frontală a textului Liturghiei şi fascinantă în
ceea ce priveşte rostirea, verbul ei, Cartea deschisă a Împărăţiei are cu adevărat puterea de a ne
introduce în Împărăţia liturgicului. Arhitectura interioară a acestei erminii asupra Dumnezeieştii
Liturghii este de o coerenţă şi frumuseţe uimitoare. Poeticul se îngemănează cu liturgicul, rostirea
aforistică stă în bună vecinătate cu verbul teologic.
Cartea deschisă a Împărăţiei îşi propune un comentariu liturgic textual („punctual” spune
autorul) cu nişte obiective foarte bine definite:
„încadrarea Liturghiei în orizontul mai larg al Împărăţiei Cerurilor”.
„trezirea conştiinţei mirenilor că ei sunt împreună slujitori cu preotul în actul liturgic”.
„Liturghia trebuie să devină un bun lăuntric”.
„afirmarea legăturii indisolubile dintre Sfânta Liturghie şi Sfânta Scriptură”.
„Liturghia poate deveni prin sfinţenia, dulceaţa şi înălţimea ei prag de descoperire a dreptei
credinţe”3.
Înhămaţi cu aceste targeturi liturgice, putem purcede la pelerinajul în lumea fascinantă a sen-
surilor Sfintei Liturghii, dezvăluite atât de frumos de condeiul harismatic al Î.P.S. Bartolomeu.

Liturghia – inserţia veşniciei în timp, icoana Împărăţiei

Cerurilor în spaţiul liturgicului

Participarea la Liturghie este identică cu intrarea în împărăţia liturgică. În acest sens, Litur-
ghia este tensiunea lui deja şi nu încă. Prin cuminecarea cu Sfintele Taine deja pregustăm din pli-
nătatea Împărăţiei ce va să vină4. În această cheie trebuie solfegiat întreg exerciţiul hermeneutic
propus de Î.P.S. Bartolomeu.
Fără perspectiva faptului că Liturghia e Împărăţia Cerurilor în deplină desfăşurare pe acest
pământ, viaţa liturgică devine pură speculaţie şi abuz de simboluri. Înaltul Bartolomeu încearcă
să ne înfigă puternic în solul acestui adevăr: „Împărăţia lui Dumnezeu este o realitate despre care
noi, după două milenii de teologie sistematică, ştim mult mai puţin decât tâlharul de pe Cruce”5.
Întreaga erminie liturgică este expresia fidelă a Împărăţiei Cerurilor. Exegeza asupra textelor
Liturghiei, în viziunea autorului, este o permanentă invitaţie la înţelegerea şi asumarea noetică
Tabor, nr. 2, mai 2011

şi kardiacă a Împărăţiei Cerurilor încă de pe acest pământ. Se recurge foarte des la imagistica
3
BARTOLOMEU ANANIA (Arhiepiscopul Clujului), Cartea deschisă a Împărăţiei. O însoţire liturgică pentru preoţi şi
mireni, E.I.M.B.O.R., Bucureşti, 2005, p. 8.
4
„Împărăţia lui Dumnezeu se află în devenire prin cei ce se îndreaptă spre ea şi în plinire prin cei ce au ajuns în
ea. Împărăţia în devenire e tot atât de reală ca şi cea deja construită” (ibidem, p. 18).
5
Ibidem, p. 14.

45
 Ignatie Trif

cuvintelor. Şi asta pentru că imaginea condensează în ea nemăsurate cuvinte. Cuvântul „pictea-

Theologica
ză” imaginea. Înţelegerea şi asumarea devin realităţi faptice doar în Biserică, care este Împărăţia
lui Dumnezeu în devenire: „Este Împărăţia lui Dumnezeu în mers, nava la a cărei timonă se află
Iisus Hristos, în timp ce pe pânza catargului frontal, în bolta altarului, pluteşte Maica Domnului,
cu faţa spre noi călătorii, încurajându-ne prin cuvinte de taină: Nu vă temeţi!; corabia înfruntă
furtunile istoriei, dar să nu uitaţi că la cârmă Se află Fiul meu”6. Antinomia sau tensiunea dintre
deja şi nu încă se fundamentează pe paradoxul şi taina vieţii treimice: „Dumnezeu este, în acelaşi
timp, transcendent şi imanent, accesibil şi inaccesibil, comunicabil şi incomunicabil”7. Biserica
este Împărăţia Cerurilor în devenire, iar Liturghia este dimensiunea ei statică şi dinamică în ace-
laşi timp, dându-ne posibilitatea pregustării Împărăţiei finale, desăvârşite şi veşnice8. Astfel, ne
încredinţează lămuritorul Liturghiei, „oamenii din Împărăţia liturgică (prima ipostază dinamică
a Împărăţiei cerurilor, pe lângă cea aurorală şi plenară) se află pe puntea navei, unde s-au îm-
barcat prin botez şi unde rămân pe toată durata vieţii lor. Angajaţi pe scara staturilor morale,
unii mor în stare de sfinţenie, alţii rămân pe treptele inferioare, în timp ce alţii se vor prăbuşi în
prăpastie chiar de pe ultima treaptă”9.

Liturghia – parteneriat duhovnicesc între cler şi popor

Adunarea euharistică presupune, în coerenţa ei internă şi originară, co-slujirea mirenilor cu

preotul. Mirenii îşi manifestă preoţia împărătească10, pe care au primit-o prin Taina Mirungerii,
în participarea efectivă şi activă (cuminecare euharistică şi comunicare doxologică) la săvârşirea
Sfintei Liturghii. Cu toate acestea, constatăm că acest deziderat de simfonie liturgică între cler şi
popor este destul de greu perceptibil în comunităţile noastre parohiale. După Î.P.S. Bartolomeu,
fisura de cuminecare/comunicare liturgică între cler şi popor este generată de patru factori: a) in-
suficienta înţelegerea a raportului dintre preot şi păstoriţii săi11; b) slaba asumare şi conştientizare
responsabilă, din partea mirenilor, a calităţii şi demnităţii lor de „preoţi”12; c) neparticiparea la
cântarea liturgică13; d) inerţia lui „aşa am apucat, aşa facem”.

6
Ibidem, p. 28.
7
Ibidem, p. 84.
8
Ibidem, p. 19.
9
Ibidem, p. 20.
10
Vezi excelenta pledoarie în acest sens: NIKOLAI AFANASIEV, Biserica Duhului Sfânt (1), traducere din limba rusă
de Elena Derevici, Edit. Patmos, Cluj-Napoca, 2008 („Practica bisericească s-a îndepărtat de două ori de cea pri-
mară: pe de o parte, participarea reală a credincioşilor la Sfânta Euharistie a devenit excepţională, iar pe de altă
parte, Taina Euharistiei se săvârşeşte mult mai des decât în Biserica primară. Şi una şi alta sunt semnificative,
pentru că ele dovedesc dispariţia treptată din conştiinţa bisericească a învăţăturilor despre preoţia împărătească
a laicilor”, p. 102).
11
BARTOLOMEU ANANIA, Arhiepiscopul Clujului, op. cit., p. 30: „Foarte adesea se spune că el (preotul) trebuie să
poruncească, iar turma, pur şi simplu, să asculte. O astfel de mentalitate e greşită şi dăunătoare. Trebuie să se
ţină seama că e vorba, totuşi, de o «turmă cuvântătoare», aşa cum i se spune în limbajul curent al Bisericii, adică
o comunitate de fiinţe omeneşti înzestrate de Dumnezeu cu raţiune, voinţă, libertate şi conştiinţă de sine şi spirit
de discernământ”.
12
Ibidem, p. 33: „Prin Mirungere, adică prin părtăşia Sfântului Duh, el (creştinul) devine factor activ, «piatră
Tabor, nr. 2, mai 2011

vie», deţinător al unei preoţii ce are nu numai menirea de a mărturisi în lume bunătatea lui Dumnezeu, dar şi
pe aceea de a-I aduce Acestuia «jertfe duhovniceşti» prin Iisus Hristos (…) creştinul devine asemenea îngerilor
şi, dacă se păstrează pe sine întru desăvârşită curăţie şi sfinţenie, poate face chiar minuni prin lucrarea darurilor
Sfântului Duh, a căror pecete o poartă”
13
Ibidem, p. 35: „Cântarea în comun era ceva obişnuit nu numai în vremea Apostolilor, dar şi în veacurile creşti-
ne, până târziu, când a început să se subţieze. Subţierea s-a produs pe măsură ce s-a dezvoltat psaltichia bizantină,
cu inflexiunile şi eflorescenţele ei orientale, pe care nu le puteau executa credincioşii de rând, ci numai psalţi şi
protopsalţi înzestraţi cu voci melodioase şi anume şcoliţi pentru acest gen de muzică”.

46
 Liturghia – „Împărăţia Cerurilor în desfăşurare” – marginalii la volumul Cartea...

Din punctul nostru de vedere, aceşti patru factori dacă nu sunt însumaţi de alţi doi factori, la

Theologica
fel de importanţi, riscăm să prezentăm, să transformăm actul liturgic într-o adunare ortodoxă cu
„inflexiuni” neoprotestante. Cu alte cuvinte, să devenim „ortodocşi neoprotestanţi”.
Cel de al cincilea factor care contribuie la adâncirea acestei „fisuri” de cuminecare/comu-
nicare euharistică între cler şi popor este cel al faptului că mirenii nu mai sunt conştientizaţi de
importanţa aducerii ofrandei de vin şi pâine la Sfânta Liturghie. Mireanul are menirea sfântă de
a aduce prescură şi vin, nu pentru a-i umple sacii părintelui, ci pentru a realiza ceea ce liturgiştii
numesc circuitul darurilor euharistice. Prescura şi vinul ni se întorc înapoi, fie sub chipul Cumi-
necăturii, fie sub chipul anafurei. Vorba românului: „Cine dă, lui îşi dă”. Dacă s-ar ţine seama de
acest aspect esenţial al actului liturgic, atunci împreuna-slujire ar căpăta mult mai multă consis-
tenţă. Considerăm că jertfa de pâine şi vin este şi importantă şi esenţială14, precum este cea de
laudă şi de pace. Prima (jertfa de pâine şi vin) o întemeiază pe a doua (jertfa de laudă). Fără jertfa
de pâine şi vin, adunarea este doar liturgică şi nu euharistică.
Al şaselea factor, insuficient tratat, este cel al problemei rostirii rugăciunilor în taină de către
preot. Î.P.S. Bartolomeu precizează: „cu vremea ele (aceste rugăciuni) au devenit «tainice», dar nu
pentru că ele ar constitui un «secret» al preotului, pe care nu trebuie să le ştie poporul, ci pentru
anumite raţiuni practice, pe care nu e cazul să le abordez acum”15. Părintele Nikolai Afanasiev vede
o legătură internă între faptul că aceste rugăciuni sunt citite în taină şi sustragerea credincioşilor
de la potirul euharistic, amândouă sfârşind în tragismul statutului de „asistenţi” al credincioşilor
în adunarea liturgică: „Nici un ritual liturgic, începând cu cele mai vechi până la cele actuale, nu
prevede «asistenţi» în adunarea euharistică: toate rugăciunile, chiar şi cele mai actuale, în «tai-
nă» sau nu, se pronunţau în numele tuturor acelora care, împreună cu întâistătătorul, săvârşeau
Taina Trupului şi a Sângelui lui Hristos. Dacă conştiinţa bisericească ar fi acceptat posibilitatea
«asistenţei» credincioşilor la Euharistie, această posibilitate ar fi trebuit să se găsească exprimată
în rugăciuni specifice. Dacă Biserica se roagă pentru catehumeni, pentru cei ce se căiesc, pentru
ce posedaţi de duhuri, pentru credincioşii participanţi, atunci, cu siguranţă, s-ar fi rugat şi pen-
tru cei care «asistă» doar. Actuala conştiinţă creştină nu realizează întotdeauna ruptura tragică
dintre participarea la rugăciunile euharistice şi sustragerea – în mod voit sau involuntar – de la
Împărtăşanie”16.
Pentru a nu ignora adevărul că Liturghia este un „parteneriat liturgic între cler şi popor”
suntem sfătuiţi (şi cât adevăr cuprinde această povaţă!): „Niciodată, stând în biserică, nu trebuie
să neglijăm principiul colegialităţii şi al comuniunii”17.

Registrele erminiei liturgice

Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii în varianta propusă de Î.P.S. Bartolomeu se derulează pe

mai multe nivele, registre, care împreună alcătuiesc ceea ce metaforic am numi un puzzle al ac-
tului liturgic. Toate aceste registre se ademenesc unul pe altul în actul hermeneutic. Formează o
diversitate în unitate.
a) Registrul poetic-aforistic
Rubem A. Alves avea să spună: „A gândi înseamnă a găti: înseamnă a transforma ideile
neprelucrate prin puterea focului”18. Cartea deschisă a Împărăţiei este ca o masă încărcată cu
Tabor, nr. 2, mai 2011

14
Ibidem, p. 34: „Jertfa de pâine şi vin e importantă, dar nu esenţială (la nevoie preotul îşi aduce singur cele de
trebuinţă). Cea esenţială este conlucrarea mirenilor cu preotul în actul liturgic”.
15
Ibidem, p. 85.
16
NIKOLAI AFANASIEV, op. cit., p. 105.
17
BARTOLOMEU ANANIA, Arhiepiscopul Clujului, op. cit., p. 116.
18
RUBEM A. ALVES, Cartea cuvintelor bune de mâncat sau bucătăria ca parabolă teologică, traducere de Virginia

47
 Ignatie Trif

poamele gândurilor, înţelesurilor turnate în cuvinte şi propoziţii învăluite în harul poeziei. „Cu
Theologica
cât mai poetic, cu atât mai adevărat” decreta Novalis. „Poezia este fiinţare, nu facere” (E.E. Cum-
mings). Fără a exagera, putem spune răspicat, împreună cu acelaşi Rubem A. Alves, că „fiecare
cuvânt (din Cartea deschisă a Împărăţiei, am spune noi) e plin de zboruri/lumini, dincolo de
controlul nostru (…) cuvintele zboară şi ne iau pe aripile lor”19. Limbajul poetic este cel care dă
gust şi savoare gândului teologic întrupat în cuvântul tâlcului liturgic, pentru că această formă de
limbaj exprimă mai bine ceea ce nu se poate rosti.
Gând şi cuvânt teologic şi poetic sunt ingredientele care ne determină la o mâncare noetică şi
kardiacă a cărţii Înaltului Bartolomeu. Pentru a face cât mai de „poftit” această carte, vă sugerăm
câteva argumente:

Or, ce preţ mai are timpul când tu, călător prin el, porţi în traistă însăşi veşnicia20.

Tâlcuind un verset din cartea Iov 38, 7 („Unde erai tu la acea vreme, când stelele se năşteau
şi îngerii Mei toţi mă preamăreau în cor?”), Î.P.S. Bartolomeu ne descrie lumea doxologică înge-
rilor: „Ei bine, Iov nu exista, dar îngerii vedeau aurora universului, cum răsar lumile din bezna
nimicului. Vedeau şi tresăreau. Vedeau şi se mirau. Vedeau şi se minunau. Vedeau şi se bucurau.
Surpriza, mirarea, minunarea, bucuria, iată treptele repezi care stârnesc lauda, aşa cum la noi,
într-o sală de concert, izbucnesc aplauzele şi ovaţiile când artistul ne încântă cu nemaiauzita lui
performanţă”21.

Dacă Îl laudă pe Dumnezeu în nemărginirea cerurilor, oamenii o fac pe rotundul pământului22.

Căinţa este cădere în sus23.
Izvorul lui Dumnezeu (harul) stă de-a pururi la îndemâna omului. Important este ca omului înstră-
inat să-i fie sete, să-şi amintească dureros de ceea ce a avut cândva şi să exclame împreună cu un alt
chinuit al absenţei divine: «Doamne, izvorul meu şi cântecele mele!» (Arghezi)24.
El (Dumnezeu) ni Se deschide în măsura în care şi noi ne deschidem spre El, aşa cum o floare nu
primeşte roua dimineţii dacă nu-şi deschide corola spre cer25.
Rugăciunea nu e o teleconferinţă spaţială, ci o întâlnire în Dumnezeu (…) De cel drag de dincolo poa-
te să-ţi fie dor, ceea ce e foarte frumos, dar dorul e un sentiment, pe când rugăciunea e o putere26.
Despre tămâierea procoveţelor ni se spune: „Înainte de a acoperi sfintele vase cu procovăţul cel mare,
preotul le-a trecut prin mireasma fumului de tămâie, învăluind cădelniţa ca într-o îmbrăţişare”27.
Isihia omului duhovnicesc e liniştea de a se şti neliniştit28.

Caterisirea preotului sau a episcopului este descrisă printr-o imagine foarte plastică: „Aş
face o comparaţie cu roata morii de apă, ale cărei cupe sunt mişcate de şuvoiul ce se prăvăleşte din
scoc, adică din jgheabul prin care vine apa captată şi dirijată de sus. Dacă morarul, pentru o prici-
nă oarecare, mişcă stăvilarul din scoc, apa curge prin deschizătura de alături, dar nu mai ajunge la
roată şi, prin aceasta, moara nu mai este în stare să macine. Prin caterisire, harul primit de preot
la hirotonie continuă să existe, dar nu mai lucrează”29.
Gâlea, prefaţă de diac. Ioan I. Ică jr., Edit. Deisis, Sibiu, 1998, p. 103.
19
Ibidem, p. 125.
20
BARTOLOMEU ANANIA, Arhiepiscopul Clujului, op. cit., p. 61.
21
Ibidem, p. 99.
Tabor, nr. 2, mai 2011

22
Ibidem, p. 102.
23
Ibidem, p. 104.
24
Ibidem, p. 113.
25
Ibidem, p. 123.
26
Ibidem, p. 133.
27
Ibidem, p. 172.
28
Ibidem, p. 188.
29
Ibidem, p. 190.

48
 Liturghia – „Împărăţia Cerurilor în desfăşurare” – marginalii la volumul Cartea...

Prin faptul că şi Fiul S-a dat pe Sine, iată că Amândoi se întâlnesc întru una şi aceeaşi iubire pentru

Theologica
om. Poate fi ceva mai emoţionant? mai cutremurător? mai în încrengătura cuvintelor şi mai lumi-
nător dintru adâncul tainei?30.

b) Registrul teologic-liturgic
Subtilitatea gândului teologic este puternic amprentată de cea liturgică. Se desfăşoară în
interferenţă. Cartea deschisă a Împărăţiei ne aminteşte că Teologia este întotdeauna liturgică şi
Liturghia este pururi teologică. Astfel, putem vorbi de teologie liturgică şi liturghie teologică. Să
enumerăm câteva exemple care se înscriu în această liturghie teologică.
În Sfânta Liturghie, ne avertizează Î.P.S. Bartolomeu, simbolul porneşte din realitate şi dă
tot în realitate: „Spre deosebire de spaţiul cultural, în care realitatea devine simbol şi se opreşte
aici, spaţiul liturgic cuprinde succesiunea: realitate-simbol-realitate”31. Aceste precizări sunt mai
mult decât binevenite. Neţinând seama de schema „realitate-simbol-realitate”, ajungem să per-
cepem actele liturgice ca pe nişte simple simboluri reci şi abstracte, lipsite de aureola realităţii.
Dumnezeiasca Liturghie este o minunată inferenţă dintre realitate şi simbol. Simbolul capătă con-
sistenţă, trup odată cu ivirea realităţii, a corespondentului lui din lumea realului.
Proscomidia este descrisă în termenii slujirii sacerdotale, consumate într-o suavă şi diafană
intimitate: „Cred că această jumătate de oră este cea mai nobilă şi mai frumoasă parte din slujirea
preoţească. Aici, în firidă, preotul este desprins de lumea exterioară şi se află doar cu sine însuşi,
singur în faţa lui Dumnezeu şi a propriei sale conştiinţe. Nici un ochi omenesc nu pătrunde să-i
măsoare aparenţele, să-l controleze sau să-l judece. Aici nu contează dacă el este înalt sau scund,
gras sau slab, frumos sau urât, învăţat sau simplu, cu sau fără talent oratoric, cu sau fără virtuţi
muzicale, mândru sau modest, concentrat sau dezinvolt. Singura lui măsura este aceea a harului
lucrător”32.
Vohodul cu Evanghelia capătă o semnificaţie aparte şi originală: „Aşezată pe sfânta masă şi
închisă între scoarţele ei împodobite, Evanghelia era tăcută. Acum reaşezată la locul ei, e gata să
se deschidă – ceea ce va face foarte curând – şi să grăiască”33.
Antimisul (un patrulater din mătase) este un obiect mobil. Datorită acestui fapt el poate fi
strămutat dintr-un loc în altul, fiind indispensabil slujirii liturgice. Astfel, antimisul este „spaţiul
concentrat al locaşului liturgic şi, ca atare, al Împărăţiei Cerurilor”34. Avem aici enunţată una din-
tre cele mai frumoase definiţii date vreodată antimisului.
Faţă de rostirea sau nerostirea ecteniilor şi a rugăciunilor pentru catehumeni este adoptată
o atitudine de înţeleaptă moderaţie, concentrată în sintagma: „A le ocoli nu e un păcat, a le rosti
nu e un exces”35.
Viziunea legată de rara sau deasa împărtăşire36 este amplu dezvoltată în cadrele raportului
dintre râvnă şi nevrednicie37.
Motivul cel mai des invocat în favoarea unei cât mai rare împărtăşiri este nevrednicia. Con-
siderăm că este o motivaţie diabolică. De ce? Nevrednicia care ne ţine departe de Hristos este una
diavolească. În schimb, nevrednicia care ne apropie de Hristos, singurul care ne face cu adevă-
rat vrednici („Învredniceşte-mă să mă împărtăşesc cu Sfintele Tale Taine…”), ca urmare a inimii
noastre zdrobite de durerea pocăinţei, este una dumnezeiască. Pentru foarte mulţi funcţionează

30
Ibidem, p. 202.
Tabor, nr. 2, mai 2011

31
Ibidem, p. 41.
32
Ibidem, p. 49.
33
Ibidem, p. 96.
34
Ibidem, p. 28.
35
Ibidem, p. 150.
36
Vezi Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine. Dosarul unei controverse. Mărturiile Tradiţiei, studiu intro-
ductiv şi traducere de diac. Ioan. I. Ică jr., Edit. Deisis, Sibiu, 2006.
37
BARTOLOMEU ANANIA, Arhiepiscopul Clujului, op. cit., pp. 242-252.

49
 Ignatie Trif

următorul clişeu: deasa împărtăşire= bagatelizare, respectiv rara împărtăşire = conştientizare,

Theologica
evlavie, cinste. În opinia noastră aceste clişee pot fi şi inversate: deasa împărtăşire = frică şi cu-
tremur, respectiv rara împărtăşire = bagatelizare. Vorba Înaltului Bartolomeu, „adevărul e un-
deva la mijloc”: „Personal, nu cred că administrarea discreţionară a Sfintelor Taine e un spectacol
ziditor de suflet, care să excludă şi perspectiva banalizării, dar în aceeaşi măsură deplâng vidul
duhovnicesc din faţa preotului care, cu potirul în mână, strigă: Apropiaţi-vă!, fără ca cineva să
se mişte. Între cele două extreme – frecvenţa necenzurată şi absenţa pioasă – adevărul poate fi, ca
de obicei, la mijloc”38.

c) Registrul filologic: departajări semantice necesare şi traduceri/formulări sui-generis

Î.P.S. Bartolomeu se mişcă cu mare uşurinţă în spaţiul semantic al limbii române. Mane-
vrează admirabil logosul în toate posibilele lui ipostaze semantice. Prin urmare, textul românesc
al Liturghiei, tradus din limba greacă de către Î.P.S. Bartolomeu, se impune ca un model de limpe-
zime semantică şi lingvistică39, chiar dacă veşmântul unor formulări liturgice nu este întotdeauna
cel mai adecvat cu originalul. Dilema care poate apărea este următoarea: literaturizarea textului
liturgic (extensii ale unor forme verbale, substantivale, adjectivale, extrapolări semantice etc.) sau
traducerea lui (precizări semantice şi fidelitate faţă de original)? Ca să fim tot în duhul sintagmei
Înaltului Bartolomeu vom spune: „adevărul e undeva la mijloc”.

c.1. Departajări semantice necesare

Cartea deschisă a Împărăţiei abundă, la modul fericit şi fericitor al cuvântului, în delimitări
semantice necesare nu numai pentru cei nefamiliarizaţi cu limbajul liturgic, ci şi pentru clerici.
Vom reţine câteva din aceste precizări semantice extrem de folositoare:
- „darul e de natură materială, harul e de natură spirituală”40.
- „greşelile sunt simple erori sau abateri de la normă, cum ar fi greşelile de tipar, în timp ce
greşalele se înscriu în domeniu moral, însemnând încălcarea datoriilor pe care oamenii le con-
tractează nu numai faţă de Dumnezeu, ci şi faţă de semenii lor, fie prin răul pe care-l fac, fie prin
binele pe care nu-l fac”41.
- „duhul este un fel de «ozon» al sufletului”42.
- „dreptmăritor îl traduce cu exactitate pe grecescul orthodox”43 (opţiunea pentru termenul
de dreptmăritor, aş numi-o „laşitate lingvistică şi confesională”; termenul dreptmăritor este un
termen neutru în ceea ce priveşte identitatea confesională, un termen „moale”, fiindcă ideea de
confesiune este (doar) implicită; în schimb, termenul orthodox este explicit în ceea ce priveşte

38
Ibidem, p. 251.
39
Unele clarificări lingvistice şi semantice, propuse de Î.P.S. Bartolomeu în cartea de care ne ocupăm, ar trebui
să facă obiectul dezbaterii şi aprobării acestora de către Comisia liturgică a Sfântului Sinod. Avem în vedere, mai
ales, trei cazuri din textul Liturghiei: varianta cererii din rugăciunea Tatăl nostru: „Pâinea noastră cea de toate
zilele” este cea mai conformă cu textul original. Într-o notă de subsol a cărţii, acolo unde este tâlcuită Rugăciunea
Domnească, primim necesara şi justa lămurire: „epiousios = cotidian. Varianta spre fiinţă, interpretată euharistic,
a fost influenţată, probabil, de traducerea lui Ieronim: panem nostrum supersubstantialem. E adevărat că în
componenţa lui epiousios intră termenul ousia = fiinţă, o capcană care îl va fi făcut pe Ieronim să adopte această
traducere. Adevărul este că epiousios nu vine de la ousio = a da fiinţă, a crea, ci de la epeimi= a supravieţui, ceea
ce conduce la sensul că pâinea zilnică este aceea care ne menţine în fiinţă” (p. 229); opţiunea pentru sintagma
Tabor, nr. 2, mai 2011

Cel-Rău de la finalul rugăciunii Tatăl nostru: „să ne izbăvească de Cel-Rău (nume care se scrie majusculat spre
a se vedea că nu e vorba de rău ca principiu, ci de Cel-Rău ca persoană, adică diavolul” (p. 235); preferinţa pentru
traducerea: „Cel ce pururi Se dă de mâncare” în locul lui: „«Cel ce pururea Se mănâncă» pentru a se evita nefi-
rescul reflexiv Se mănâncă (pe Sine?) sau pasivul, tot atât de nefiresc, este mâncat” (p. 239).
40
Ibidem, p. 76.
41
Ibidem, p. 139.
42
Ibidem, p. 143.
43
Ibidem, p. 168.

50
 Liturghia – „Împărăţia Cerurilor în desfăşurare” – marginalii la volumul Cartea...

ideea de confesiune; probabil că s-a optat pentru această variantă ţinând cont de societatea plu-

Theologica
riconfesională în care trăim; se ridică o singură întrebare: de ce preotul se roagă la ectenia de la
finalul slujbei Miezonopticii astfel?: „Să fericim pe conducătorii ţării. Pe arhiereii ortodocşi”. De
ce nu rostim: „Pe arhiereii dreptmăritori”?).
– „vârtute = forţă fizică, virtute = însuşire morală”44.

c.2. Traduceri/formulări sui-generis

Textul românesc al Sfintei Liturghii, în varianta propusă de Î.P.S. Bartolomeu, suferă de anu-
mite traduceri sui-generis faţă de originalul grec. Textul se zbate între literaturizare şi traducere.
În acest sens, avem câteva sugestii de rectificare a traducerii:
– „pentru statornicia sfintelor lui Dumnezeu Biserici”45 – „εὐσταθείας τῶν ἁγίων τῶν
Ἐκκλησίων”46 – „pentru bună-statornicia sfintelor lui Dumnezeu Biserici”.
– „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”47 – „Ὑπεραγία Θεοτόκε,
σῶσον ἡμᾶς”48 – „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi” (nu
Maica Domnului mântuieşte, ci sângele luat din ea de către Hristos ne mântuieşte: „El a
intrat o singură dată în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi, ci cu însuşi Sângele Său
şi a dobândit o veşnică răscumpărare” Evrei 9, 12; vezi: „Uşa milostivirii deschi-
de-o nouă, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, ca să nu pierim cei ce nădăjduim
întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu eşti mântuirea neamului
creştinesc”; sensul lui a mântui din acest context este de a izbăvi, precum şi din expresia
liturgică: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi”).
– „Cel ce singur eşti bun şi binevoitor” (din rugăciunea Heruvicului)49 – „τὸν μόνον
ἀγαθὸν καὶ εὐήκοον”50 – „Cel singur eşti bun şi bine-ascultător”.
– „Noi, cei ce, tainic, chipul Heruvimilor suntem”51 – „Οἱ τὰ Χερουβεὶμ μυστικῶς
εἰκονίζοντες”52 – „care pe Heruvimi, tainic, închipuind” sau „Noi, cei ce, tainic, pe
Heruvimi îi închipuim” (eikonizo – în textul nostru e la participiu – nu înseamnă a
reprezenta53 (apeikonizo în greacă), ci a fi după modelul cuiva, a fi icoana cuiva, aşa cum
icoana îşi are prototipul ei, modelul ei; în slujirea liturgică suntem icoane ale prototipu-
rilor Îngerilor, Serafimilor şi Heruvimilor din ceruri; noi nu îi reprezentăm pe îngeri în
cadrul Liturghiei, în calitate de delegaţi ai lor, pentru că ei – îngerii – sunt de faţă: „fă ca
împreună cu intrarea noastră să fie şi intrarea sfinţilor Tăi îngeri, care slujesc împreu-
nă cu noi şi împreună slăvesc bunătatea Ta”, Rugăciunea Intrării celei Mici).
– „Înger de pace, credincios îndreptător”54 (din ectenia cererilor) – „Ἄγγελον εἰρήνης,
πιστὸν ὁδηγόν”55 – „Înger de pace, credincios îndrumător” (adjectivul îndreptător nu
trimite la ideea de călăuzire, îndrumare, ci la a îndrepta ceva strâmb, a face neted; doar
forma de reflexiv a verbului a se îndrepta implică ideea de direcţie; sensul lui odigon e
44
Ibidem, p. 182.
45
Ibidem, p. 68.
46
Ieratikon, Edit. Apostoliki Diakonia, Athens, 1987, p. 106.
47
BARTOLOMEU ANANIA, p. 83.
48
Ieratikon, p. 15.
49
BARTOLOMEU ANANIA, p. 153.
50
Ieratikon, p. 117.
Tabor, nr. 2, mai 2011

51
BARTOLOMEU ANANIA, p. 158.
52
Ieratikon, p. 118.
53
„Pentru cazul de faţă nu m-aş învinui de pedanterie dacă vă voi spune că verbul original, grecesc, al acestei
sintagme este eikonizo, care înseamnă «a reprezenta»; este situaţia în care tu reprezinţi undeva pe cineva care nu e
de faţă şi care te-a delegat pe tine – ori ţi-a permis – s-o faci, sau, dacă vreţi, situaţia în care o persoană de undeva
te-a delegat – ori ţi-a permis – să o reprezinţi” (p. 158).
54
BARTOLOMEU ANANIA, p. 175.
55
Ieratikon, p. 121.

51
 Ignatie Trif

cel de a îndruma pe cale, de a fi însoţitor de drum; termenul grecesc e înrudit cu substan-

Theologica
tivul odos, care înseamnă cale).
– „Dar de pace, jertfă de laudă”56 – „ἔλεον εἰρήνης, θυσίαν αἰνέσεως”57 – „mila pă-
cii, jertfa laudei” sau „milă, pace, jertfă de laudă” (mila nu este acelaşi lucru cu
darul58; mila instaurează pacea, darul e un „efect” al milei; în contextul de faţă s-ar putea
tâlcui astfel, din punct de vedere semantic, acest text extrem de greu de redat în limba
română: pacea este rodul milei (al condescendenţei) lui Dumnezeu prin Liturghie faţă
de credincioşi).
– „Sfânt eşti şi Preasfânt şi slava Ta este plină de măreţie”59 – „ἅγιος εἴ καὶ πανάγιος,
καὶ μεγαλοπρεπὴς ἡ δόξα σου”60 – „Sfânt eşti şi Preasfânt şi slava Ta (e plină) de mare
cuviinţă” (adjectivul megaloprepis e format din două cuvinte megalos = mare şi to
prepon = cuviinţă).
– „spre iertarea păcatelor”61 (din expresia „Luaţi, mâncaţi…” şi „Beţi dintru acesta toţi…”)
– „εἰς ἄφεσιν ἁμαρτιῶν”62 – „spre lăsarea păcatelor” (ideea de a lăsa păcatele are o du-
blă „direcţie” semantică şi e mult mai puternică: şi omul lasă păcatele, adică le părăseşte,
dar şi Dumnezeu i le lasă omului, adică i le iartă).
– „Beţi dintru Acesta toţi, Acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi…” 63– „Πίετε ἐξ
αὐτοῦ πάντες τοῦτο ἐστι τὸ αἴμα μου, τὸ τῆς καινῆς Διαθήκης ...”64 – „Beţi dintru
acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legământului (Testamentului) celui nou…”
(substantivul Lege (o nomos) are o conotaţie prea juridică; traducerea lui diathekes prin
legământ acoperă cel mai bine semnificaţia soteriologică pe care o implică).
– „Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare…”65 – „Μεμνημένοι
τοίνυν τῆς σωτηρίου ἐντολῆς...”66 – „Pomenind (noi), aşadar, această poruncă mân-
tuitoare…” (mnimonevo = a pomeni, a avea pe cineva permanent în memoria ta; exista
o diferenţă semantică între a pomeni şi a-ţi aduce aminte; a pomeni indică o prezenţă
continuă a unei realităţi în minte şi pe care o pui în corelaţie cu alte realităţi; pomeneş-
te-mă e sinonim cu aminteşte-mă; a-ţi aduce aminte semnifică o readucere în minte
a unei realităţi, pe care, între timp, ai uitat-o, e vorba de o uitare temporară. Hristos ne
cere ca Euharistia să fie făcută întru amintirea Lui: „Aceasta să faceţi întru pomenirea/
amintirea Mea”, Lc 22, 19).
– „Îţi mai aducem această slujbă cuvântătoare pentru… mărturisitori, pustnici…”67
– „ἐτι προσφέρομεν σοι τὴν λογικὴν ταύτην λατρείαν, ὑπὲρ τῶν Ὁμολογητῶν
Ἐγκρατευτῶν…”68 – „Îţi mai aducem această slujbă cuvântătoare pentru… mărturi-
sitori, postitori…” (se face confuzia între postnicestvo şi pustnicestvo, respectiv între
postnic şi pustnic; termenul din greacă semnifică reţinere, abţinere, înfrânare; prin
urmare, este vorba de cel care se înfrânează, adică posteşte).
– „Cel ce Le-a primit în Sfântul, Supracerescul şi Înţelegătorul Său jertfelnic”69 (ectenia
56
BARTOLOMEU ANANIA, p. 188.
57
Ieratikon, p. 123.
58
„Cuvântul dar este echivalentul originalului milă, care la rândul ei, e tot jertfă” (p. 188).
59
BARTOLOMEU ANANIA, p. 199.
60
Ieratikon, p. 125.
61
BARTOLOMEU ANANIA, p. 204.
Tabor, nr. 2, mai 2011

62
Ieratikon, p. 125.
63
BARTOLOMEU ANANIA, p. 205.
64
Ieratikon, p. 125.
65
BARTOLOMEU ANANIA, p. 206.
66
Ieratikon, p. 125
67
BARTOLOMEU ANANIA, p. 209.
68
Ieratikon, p. 126.
69
BARTOLOMEU ANANIA, p. 219.

52
 Liturghia – „Împărăţia Cerurilor în desfăşurare” – marginalii la volumul Cartea...

înainte de Tatăl nostru) – „ὁ προσδεξάμενος αὐτὰ εἰς τὸ ἅγιον καὶ ὑπερουράνιον,

Theologica
καὶ νοερὸν αὐτοῦ θυσιαστήριον”70 – „Cel ce le-a primit pe dânsele în sfântul şi cel mai
presus de ceruri şi înţelegătorul Său jertfelnic” (traducerea lui hyperouranion prin
Supracerescul este destul de inexactă, pentru că ne trimite la ideea de cer material, aşa
cum este încetăţenită expresia în limbajul curent – o conotaţie, care ţine de lumea extra-
tereştilor; ni se pare mai liturgică expresia mai presus de ceruri).
– „sfinţeşte-i pe cei ce iubesc frumuseţea casei Tale”71 (rugăciunea amvonului) – „ἁγίασον
τοὺς ἀγαπῶντας τὴν εὐπρέπιαν τοῦ οἴκου σου”72 – „sfinţeşte-i pe cei ce iubesc bună-
cuviinţa casei Tale” (evrepian e compus din particula ev = bun şi prepon = cuviinţă).

În loc de concluzie

„…folos duhovnicesc se dobândeşte din citirea erminiilor liturgice de autoritate. Iar tâlcuirea
de faţă, intitulată de sfinţitul ei autor – Înalt Prea Sfinţitul Arhiepiscop Bartolomeu al Clujului
– Cartea deschisă a Împărăţiei. O însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni, neîndoielnic este o
astfel de carte. Conţinutul ei îl formează chiar cuvintele de învăţătură asupra Sfintei şi Dumneze-
ieştii Liturghii, rostite de Înalt Prea Sfinţia Sa în faţa credincioşilor din eparhie spre a le lumina
acestora înţelesurile celor legate de actul sacramental de căpetenie al Bisericii, cât şi rostul înalt
al participării lor, împreună cu sfinţiţii slujitori, la săvârşirea acestuia” (P.F. Teoctist, Patriahul
Bisericii Ortodoxe Române)73.

Abstract

IGNATIE TRIF, Liturgy—„The Kingdom of Heaven Happening”—Thoughts on Cartea deschisă a

Împărăţiei. O însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni
Liturgical mystery, intimate significations claimed by Divine Liturgy need to be apprehended for
facilitating the birth of experience act, thirst of living what we hear. If we don’t understand (not
necessary logically), we cannot experience the liturgical meanings, and, without such experience,
we can’t understand them. The theological premises of living are apprehension and interpretation
of liturgical acts and canons. The hermeneutic practice (having the meaning of askisis) on the text
of Divine Liturgy has the virtue to make us immune to the wave of “liturgical crisis” which infests
nowadays society.
H.H. Bartolomeu offers us this kind of hermeneutic askisis. Cartea deschisă a Împărăţiei. O însoţire
liturgică pentru pentru preoţi şi mireni (The Opened Book of Kingdom. A Liturgical Convoy for
Priest and Laics) is a good medicine/remedy for the subjects of liturgical boredom. It has the power
to regenerate the liturgical instance and function in ourselves. Written in a fresh manner, approach-
ing directly the text of the Liturgy, being fascinating in its discourse and expression, Cartea deschisă
a Împărăţiei truly has the virtue to bring us into the liturgical Kingdom. The internal architecture
of this hermeneutic study on Divine Liturgy has marvelous coherence and beauty. The poetical
form couples with the liturgical base while the aphoristic saying neighbors with the theological
discourse.
Tabor, nr. 2, mai 2011

KEYWORDS: divine Liturgy, Bartolomeu, translation, hermeneutic practice, liturgical crisis

70
Ieratikon, p. 129.
71
BARTOLOMEU ANANIA, p. 255.
72
Ieratikon, p. 137.
73
Prefaţă la Cartea deschisă a Împărăţiei. O însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni, E.I.M.B.O.R., Bucureşti,
2005, p. 6.

53