Biserica, extensia lui Hristos în lume, după cum spunea părintele Stăniloae, este depozitarul

celor două izvoare ale Revelaţiei divine: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Toate pârghiile
necesare cunoaşterii lui Dumnezeu se află aici. În Biserică începe de fapt viaţa în Hristos, care
înseamnă educaţie.
 
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că nu este părinte cel ce naşte, nici cel ce creşte, ci cel care
educă. Un bun profesor este căutat de părinţi şi copii, indiferent de preţul lui. Se încearcă prin
cunoştinţe să se afle cine este cel mai bun învăţător, cel mai bun profesor de matematică etc.
În această căutare ne întâlnim totuşi cu un paradox: nu se întreabă aproape nicăieri de
Pedagogul tuturor timpurilor... de Hristos. Dacă în şcoală înveţi ştiinţele vremii care te
îmbogăţesc la nivel de cunoaştere intelectuală, ei bine, în Biserică înveţi ştiinţa ştiinţelor,
cunoaşterea lui Dumnezeu, care îmbogăţeşte sufletul. Ar fi nedrept faţă de un copil să fie
privat de una dintre cele două cunoaşteri.
Familia creştină
Primul mare pilon în formarea tinerilor este familia. Specialiştii în psihologia copilului
vorbesc de o educaţie a copilului din momentul zămislirii. În cele 9 luni de viaţă intrauterină
se face educaţie. Cercetările ştiinţifice din ultimii ani atestă că perioada prenatală şi copilăria
mică sunt hotărâtoare pentru evoluţia fiinţei umane. Influenţa părinţilor şi cea a mediului
înconjurător sunt determinante pentru modelarea sa „primară“. Astfel, tot ceea ce o
influenţează pe mamă în timpul sarcinii îl formează pe copil. Dragostea dintre soţi, atmosfera
din casă, felul în care îşi vorbesc, împărtăşirea mai deasă a femeii însărcinate, rugăciuni
rostite în casă sau la biserică etc., toate formează ambientul celui care se va naşte. Apoi
urmează, evident de pe alte poziţii, educaţia creştină din casă, unde încercăm să adăugăm
permanent noi şi noi nuanţe ale educaţiei creştine (copilul nu numai că simte, dar acum aude
şi vede cum se comportă cele două modele ale lui: mama şi tata).
Biserica - Familia cea mare
Biserica este al doilea mare pilon în formarea tinerilor. Este foarte odihnitor şi plin de
speranţă pentru un elev să vadă că în biserica unde merge cu părinţii sunt şi alţi tineri, de
vârste apropiate, care au aceleaşi principii de viaţă ca ale lui. Şi ei vin la biserică, intră şi-l
ajută pe preot în Sfântul Altar, merg în pelerinaj la mănăstiri etc. În felul acesta, chiar dacă se
simte în disonanţă cu cei de la şcoală, nu este un caz izolat, pentru că are prieteni şi la
biserică. Şi aceştia devin prietenii adevăraţi! În această perioadă delicată de până la 18 ani,
dacă părinţii au depus toate eforturile să le insufle dragostea de Dumnezeu şi de Biserică,
ferindu-i de concepţii greşite ale vieţii, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur că răsplata lui
Dumnezeu este mare pentru aceşti părinţi. În această Familie a Bisericii ne maturizăm şi-L
putem mărturisi pe Hristos şi în „afară“. În acest fel, Biserica se înnoieşte prin alţi tineri care
încep să-L cunoască pe Dumnezeu ca iubire şi iertare. Aşa se împrietenesc şi se pun bazele
unor familii frumoase de tineri care se roagă împreună, se spovedesc şi se împărtăşesc, dau
naştere pruncilor, într-un cuvânt, Dumnezeu este centrul vieţii lor.
Grădiniţe şi şcoli creştine
Din ce în ce mai mulţi părinţi care vin la biserică au început să-şi pună serios problema
educaţiei propriilor copii, în care componenta moral-creştină să fie parte a programului
educativ. Poate pentru prima dată în ultimii ani, familiile creştine se gândesc la importanţa
modelului care le educă copilul. Acest lucru este subliniat de un mare psihiatru american, Karl
Maninnger: „Ceea ce este un învăţător este mult mai important decât ceea ce învaţă el“.
Grădiniţa şi Şcoala creştină reprezintă soluţia salvatoare. Aici, profesorii sunt apropiaţi de
valorile Bisericii, sunt modele de urmat şi îi deprind pe elevi cu o viaţă din care face parte şi
Dumnezeu. Nu se rupe contactul cu lumea înconjurătoare, nu acesta este scopul, dar a oferi
copiilor o educaţie creştină este cea mai bună investiţie: „Ce-i va folosi omului dacă va
câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru
sufletul său?“ (Matei 16, 26). Astfel, şcoala creştină are un anumit duh, un duh bun care
prezintă o imagine reală a lumii în care trăim. Dacă-mi permiteţi o asemănare, are rolul unui
adult care sprijină un copil de doi ani să meargă fără pericole pe un pod mişcător, peste o apă
mare...
Ce oferă Biserica tinerilor?
Perspectiva unei vieţi uşoare, fără „reguli“, creşte odată cu vârsta. Atât transformările majore
la nivel biologic, cât şi viaţa de zi cu zi derulată într-un mediu bolnav îl fac pe tânărul de
astăzi să opteze pentru un drum coordonat de impulsuri trupeşti, de valori emise de gaşca din
faţa blocului. În acest hăţiş este greu să rămâi în picioare, să rămâi neatins. Rolul Bisericii
este, pe de o parte, să-i menţină nealteraţi pe tineri de concepţia unei lumi fără Dumnezeu, iar
pe de altă parte, să ofere soluţii şi tratamente celor care s-au rănit deja. Oricum, ambele
categorii aşteaptă ceva de la Biserică.
Principiul dragostei
În primul rând trebuie să amintim că în Biserică sunt oameni de vârste spirituale diferite. De
cele mai multe ori se constată cu uimire că cei din Biserică pot deveni piedică pentru tinerii
care păşesc timid pragul bisericii. E adevărat că pe mulţi înfăţişarea îi trădează ca fiind din
„lume“. Tocmai de aceea trebuie mai multă înţelepciune din partea credincioşilor practicanţi.
Pe lângă faptul că e greu de înţeles Dumnezeu când ajungi pentru prima dată (în mod
conştient) în biserică, la 20 de ani, să mai fii şi izbit de „dragostea“ celor din sânul
comunităţii, e prea mult! Astfel, este necesar să aplicăm un principiu pe care pedagogia
contemporană îl foloseşte cu succes: principiul dragostei. Cine încearcă educaţie fără dragoste
eşuează. Cum să-l faci pe un tânăr să revină la biserică dacă oamenii participanţi la Sfânta
Liturghie sunt lipsiţi de înţelegere iubitoare? Iată ce ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel: „Voi
cei duhovniceşti, pe unul ca acesta îndreptaţi-l cu duhul blândeţii, luând seama la tine însuţi să
nu cazi şi tu în ispită“ (Galateni 6, 1). Tinerii sunt chemaţi de Hristos într-o anumită stare, n-
au venit în biserică să se smintească, ci ca, încetul cu încetul, să-i cucerească iubirea lui
Hristos: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul“ (Psalmul 33, 7).
Răspunsuri la întrebări
A doua mare problemă a tinerilor este că nu au o motivaţie serioasă pentru a veni la biserică.
În concepţia multora, Biserica îţi oferă disconfort, are o ideologie prohibită, te simţi îngrădit şi
neînţeles. Dumnezeu are legi care parcă toate intră în conflict cu mentalitatea lumii în care
trăim. Sensul vieţii parcă nu s-ar afla în Biserică. O adolescentă m-a întrebat: „Cine ar putea
să prezinte o imagine a Bisericii de asemenea manieră încât să suprime distanţa dintre tineri şi
instituţia Bisericii? Cine iese în întâmpinarea noastră?“ De aceea, consider că este capital ca
slujitorii Sfintelor Altare să aibă disponibilitatea dialogului. Să aibă capacitatea de a răspunde
la întrebările lor. Catehezele, în care e puţin probabil să nu se ofere în mod indirect răspunsuri
la unele întrebări care-i frământă, sunt de mare importanţă: „Propovăduieşte cuvântul,
stăruieşte cu timp şi fără timp“ (II Timotei 4, 2); discuţii libere despre păcatele tinereţii şi mai
ales cum putem ieşi din ele; pelerinajele la mănăstiri împletite cu programe recreative, cu rol
de cunoaştere şi o mai bună socializare. Dacă Familia, Şcoala şi Biserica educă de pe poziţii
diferite, dar au acelaşi numitor comun - Dumnezeu, generaţiile viitoare au şanse de
supravieţuire. Chiar dacă trăim într-o lume desacralizată, Mântuitorul Iisus Hristos ne umple
de nădejde: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea“ (Ioan 16, 33).
 Chiar trecând de vârsta la care ascultă necondiționat de părinții lor fără a-și pune
întrebări, tinerii sunt în continuare influențați de familie – este primul mediu pe care l-au
cunoscut și rămâne un sprijin necondiționat pe parcursul vieții lor; familia înseamnă mai ales
stabilitate. În raport cu societatea din afara familiei, tinerii își doresc deopotrivă să se
integreze și să se distingă în cadrul ei, căutând pe de o parte să adopte noi mentalități
răspândite de membri apreciați ai acesteia, pe de altă parte să acționeze diferit de restul lumii
și să își afirme unicitatea.
Sunt tot mai mult apreciate persoanele care șochează și stârnesc controverse prin
faptele și vorbele lor, iar societatea devine tot mai permisivă pentru acest tip de comportament
și tot mai agresivă în urma unor fenomene gen ”Colectiv”. Noțiunea de tradiționalism începe
să fie apreciată ca fiind învechită și nenecesară iar normele de credință și morală încetățenite
în timp sunt considerate a fi constrângeri învechite impuse nejustificat unei generații aflate în
continuu progres.
Rebeliunea, al cărei scop de a dobândi drepturi și libertăți în cadrul unui sistem
nedemocratic sau opresiv și-a pierdut acest scop în societatea actuală care permite libera
exprimare și nu are constrângeri nejustificate, dar a rămas o formă de exprimare în continuare
apreciată de persoanele tinere.
Se consideră că societatea în care trăim astăzi este mult mai departe de Dumnezeu și
de valorile morale propovăduite de dogma creștină și este de înțeles că trebuie să se petreacă
multe schimbări pentru a reveni pe calea cea bună. Poate că tânăra generație se va întoarce la
credință și prin resursele pe care le are, va schimba cursul pe care omenii au pornit, ajutând ca
lumea să se abată de pe drumul rău pe care se află.
Stadiul societății actuale, cu toate coordonatele sale definitorii, nu poate surprinde
Biserica, ea însăși chemata sa-și deschidă mesajul către oameni, atât ca persoane, cât și ca
grup social. De aceea, Biserica trebuie să folosească toate strategiile misionare adaptate
vectorului postmodern de exprimare existențială, spre a defini acel nou tip de umanism,
destinat zilei de mâine, despre care Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române afirma că trebuie să redescopere legătura profundă dintre libertate și sfințenie.
In raport cu cosmosul, se observă deja consecințele unui comportament iresponsabil al
omului postmodern. Avid după bunăstare, el generează și amplifică o criză ecologică de
proporții, ale cărei consecințe sunt greu de anticipat pe termen mediu și lung. Aceasta îl
afectează, în primul rând, pe om, dar și celelalte specii de animale și plante lăsate lui spre
chivernisire și nu spre pieire și criză ecologică planetară.
Dezinteresul, am putea spune, criminal, al omului față de creația lui Dumnezeu, îl
conduce pe acesta la nesupunere și neascultare, întrucât el a fost pus să stăpâneasca natura, nu
să o distrugă. Cercetările asidue ale științei bine intenționate și tehnologiei actuale vădesc, în
unele domenii, o atitudine potrivnică normelor creștine de morală pe care o substituie cu etica
și bio-etica.
Aceleași pretenții creatoare se întâlnesc și în metodele de inginerie genetică
neîngăduite de Biserică: fertilizarea in vitro și clonarea, unde „joaca de-a Dumnezeu” duce la
consecințe fatale, imprevizibile.
Globalizarea economică, politică și culturală – lumea este o imensa piață de desfacere, tot mai
multe granițe dispar, se creează alianțe comerciale și militare mondiale, se pun la cale migrații
de popoare sub pretextul îmbătrânirii populațiilor ca și cum agresiunea și nu iubirea stau la
baza procreării. Planul spiritual se cere a-l urma îndeaproape pe cel material; de aceea, se
încearcă a se crea un conglomerat din religii, tradiții și culturi diferite. Inevitabil, se ajunge la
sincretism, ca țintă ultimă a globalizării, ceea ce reprezintă categoric o trădare a Ortodoxiei.
Biserica nu este o realitate statică, ci una dinamică. De aici, rezultă și necesitatea
continuării dialogurilor ecumenice, multilaterale, în vederea statornicirii unor principii
misionare clare, care să gestioneze această sinergie între păstrarea neștirbită a Tradiției și
adaptarea discursului la condițiile impuse de modernitate.
Se evită, astfel, două primejdii majore, dispuse antagonic: pe de o parte, o izolare
care n-ar conduce decât la colapsul unui nedorit suicid, iar pe de alta, o topire a identității
personale, incapabilă să se autodetermine în contextul unui sincretism absolut și definitiv. Iată
pericolul la care sunt expuși cu preponderență tinerii din zilele noastre, tocmai de aceea este
absolut necesar să luăm aminte la modelele propuse de Sfânta Scriptură și să medităm cu
atenție la cuvintele Mântuitorului: Căci cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va
pierde sufletul Său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa (Marcu 8, 35) și Voi
sunteți sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună
decât să fie aruncată afară și călcată în picioare de oameni. Voi sunteți lumina lumii (Matei 5,
13-14).