Necesitatea educației religioase în formarea personalității

Dacă separăm în terminologia teologică doi termeni destul de suprapuși semantic, religie
și credință, am putea afirma că religia naște credința, iar credința, cu voia și ajutorul Providenței,
conservă religia. Influențele externe ar putea atenta la integritatea adevărului religios dacă nu ar
exista în religie caracterul dogmatic al învățăturii. Un adevăr de credință, universal constatat și
recunoscut, este intangibil, chiar dacă se admite o dinamicitate în înțelegerea și aplicarea dogmei
în viața duhovnicească, motiv pentru care Sfânta Tradiție are și ea un aspect dinamic. Prin
precizia matematică cu care adevărurile dogmatice ale religiei creștine se apropie de Adevărul
divin ele devin imuabile.
În relația cu religia, ființa umană este implicată spiritual prin cele trei facultăți: doctrina
este cunoscută prin rațiune, împlinirea normelor morale se realizează prin voință, prin sentiment
natura umană interacționează cu sferele spirituale ale binelui și răului, trăind prin experiență
motivația binelui și necesitatea alegerii lui. Odată cu căderea în păcat, chipul lui Dumnezeu,
constituit din aceste trei funcții ale sufletului a fost stricat, Mântuitorul venind cu o întreită slujire
corespunzătoare restaurării modelului divin în om. Una dintre slujiri, cea învățătorească, a avut
ca destinatar rațiunea umană întunecată de păcat, obiectivul fiind luminarea acesteia prin cele
mai potrivite și directe învățături.
Analizând activitatea învățătorească a Mântuitorului, ne raportăm la importanța pe care
educația religioasă o are în creșterea și dezvoltarea sănătoasă și completă a personalității
creștinului. În sens invers, mântuirea nu este posibilă fără credință lucrătoare prin fapte bune,
credința lucrătoare nu este posibilă fără învățătură, așa cum am mai spus, cu excepția revelației
directe.
Mântuitorul Hristos ne prezintă modelul pedagogic suprem prin faptul că El se identifică
cu învățătura Sa. Cuvântul lui Hristos este și Cuvântul-Hristos, Cel care ” S-a făcut trup şi S-a
sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui…”(Ioan I,14) și este cel dintâi care împlinește învățătura
”pildă v-am dat vouă ca precum am făcut Eu așa să faceți și voi”(Ioan XIII, 15).
Mântuitorul Hristos a dat această misiune Bisericii -”mergând, învățați toate
neamurile...”(Matei XXVIII, 19) și cel mai specializat organism în a aduce oamenilor
învățătura religioasă rămâne Biserica, iar instituția specializată în a face educație este Școala,
motiv pentru care Biserica trebuie să colaboreze cu Școala, păstrându-și autoritatea de
coordonator al educației religioase.
Personalitatea omului crește în etape, la fel și credința-”cu lapte v-am hrănit, nu cu
bucate, căci încă nu puteaţi mânca şi încă nici acum nu puteţi...” (I Cor.III,2) iar educația
religioasă urmează același itinerariu, după grupele de vârstă și particularitățile elevilor, până la
maturitate. De aceea educația religioasă este necesară pe toată perioada școlară și este întâlnită în
toți anii de studiu ai învățământului preuniversitar.
Religia, prin valorile pe care le propune, îi acordă credinciosului posibilitatea de
autocunoaștere, pentru a-și forma o conduită morală corespunzătoare comuniunii cu celelalte
persoane și cu Dumnezeu. Concepția creștină ne trimite la ideea de libertate, iar libertatea
individuală stă la baza actului creator și este principiul cel mai important al unei educații
religioase sănătoase. Suntem obligați să ținem cont de faptul că Dumnezeu nu obligă persoana
umană să-L urmeze –”dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia
crucea și să-Mi urmeze”(Marcu XVIII, 34), nu intră cu forța în sufletul omului, ci își face
simțită prezența și-i lasă omului libertatea să aleagă-”iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva
glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.”(Apoc.III,20).
 Educația, pentru a fi completă, are nevoie să includă și dimensiunea religioasă. Educația
religioasă creștină pornește de la ideea existenței sufletului imaterial și nemuritor, care poate fi
luminat numai prin învățătură. Șansa de a face acest lucru îi este oferită de un Dumnezeu care s-a
făcut om, care cunoaște natura umană prin Întrupare și îi înțelege toate slăbiciunile. Pentru
poporul român, cultura religioasă este cea care i-a dat identitatea națională și valorile care-l
reprezintă și care sunt conservate și transmise generațiilor următoare de către acest tip de
educație.
Educația religioasă are ca scop cultivarea credinței creștine, aceasta fiind o necesitate a
sufletului, răspunsul unei căutări. Conform teoriilor nativiste, credința este înnăscută în sufletul
omului, ea mai trebuie doar crescută. Firea omenească trăiește un dor după Dumnezeu-”Însetat-
a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu în pământ pustiu și neumblat și fără de
apă.” (Ps.62,2) iar religia este singura cale de a găsi răspunsurile după care umblă natura umană.
Scopul final al existenței este comuniunea cu Dumnezeu în veșnicie, iar educația
religioasă își îndreaptă toate eforturile spre împlinirea acestui scop. Educația religioasă este
imperioasă creșterii credinței, credința conducând la renașterea spirituală a omului în Dumnezeu.
Învățătura creștină îl cuprinde ontologic pe Mântuitorul Hristos, de aceea conține atâta putere
persuasivă. Învățături precum iubirea vrăjmașilor nu pot nici măcar să intre în mintea umană,
subjugată rațiunii, darămite să iasă. Vedem de aici originea supranaturală a preceptelor creștine
care stau la baza educației religioase și caracterul salutar al acesteia pentru viața socială a
omului.
Biserica promovează cele mai înalte valori morale, înainte de toate iubirea dintre oameni,
valoare supremă a moralității creștine din care izvorăsc altele, indispensabile comunităților
umane: iertarea și compasiunea. ”Religia îl învață pe copil și pe tânăr iubirea față de Dumnezeu
și de oameni, credința, speranța și solidaritatea, dreptatea și recunoștința față de părinți și față
de binefăcători, dărnicia și hărnicia, sfințenie vieții, valoarea eternă a ființei umane, adevărul
prim și ultima al existenței, binele comun și frumusețea sufletului profund uman, cultivat și
îmbogățit prin virtuți.”1 Celelalte valori ale umanității sunt subordonate celor creștine pentru că
au menirea de a-i orienta pe oameni către acestea. Încorporați în trupul tainic al lui Hristos,
Biserica, devenim părtași ai tainelor lumii spirituale și ni se propune ca scop înveșnicirea
existenței noastre. Chemarea spre înveșnicire este ”ajutată” de neajunsurile vieții pământești,
pentru că omul nu vede nimic în lumea materială care să-i dea speranța vieții veșnice.
Credința întemeiată pe o educație religioasă corespunzătoare, la care nu contribuie doar
Biserica, ci și familia și Școala, este una solidă care nu poate fi ușor mișcată de ideologiile
efemere ale secularismului. Cea mai eficientă și, în același timp, decisivă educație religioasă este
cea din familie, pentru că se bazează pe exemplele concrete oferite de părinți și aici are loc
primul contact cu ceea ce înseamnă rugăciunea, postul, pregătirea pentru Taina Spovedaniei și
Împărtășaniei. Educația din familie pune bazele credinței pe care lucrează mai târziu, specializat,
Biserica și Școala.
Biserica face educație religioasă prin predică și cateheză, dar și prin alte activități,
inclusiv prin slujbele oficiate, iar școala face educație religioasă prin predarea disciplinei Religie.
În școală, factorii educației religioase sunt profesorul de religie, elevul și conținutul specific.2

1
Prefața PF Daniel la lucrarea -Pr.Lect.Dr.Gh.Holbea, Pr.Lect.Dr.D.Opriș, Lect.Dr.M.Opriș,
Diac.G.Jambore, Apostolat educațional-ora de religie-cunoaștere și devenire spirituală, Ed. Basilica,
București, 2010, p.7
2
Pr.Prof.Univ.Dr.S.Șebu, Prof.D.Opriș, Prof.M.Opriș, Metodica predării religiei, Ed. Reîntregirea, Alba
Iulia, 2000, p.23
 Profesorul de religie trebuie să fie caracterizat de câteva însușiri creștine deosebite:
dragoste, smerenie, răbdare, blândețe, sinceritate, bunătate, evlavie, dar și de câteva atribute
profesionale: vocație, profesionalism, umor și optimism 3-”un educator adevărat poate fi numai
acela care se implică în viața socială, fiind stăpânit de o mare iubire pentru Dumnezeu și pentru
oameni”.4
În genere, multe dintre metodele regăsite în pedagogia contemporană sunt inspirate din
pedagogia creștină, iar educația religioasă este cea dintâi care trebuie să utilizeze acest
”instrumentar”. Așa cum se exprimă mitropolitul grec Hierotheos Vlachos5, educația generală
vizează câteva puncte esențiale: educația trebuie să se facă la timp, există în formarea
personalității un ”timp de lucru” care se scurge în favoarea sau defavoarea elevului, în funcție de
sârguința și calitățile profesorului. Dar și atunci când a trecut de o anumită vârstă, instruirea
omului nu poate fi abandonată. Aceasta din cauza faptului că educația religioasă, în sens mai
larg, este un proces desfășurat pe întreg parcursul vieții. Educația trebuie să se facă cu
discernământ și înțelepciune, educatorul trebuie să aibă răbdarea de a modela caracterul elevului
în timp și discernământul de a-i prezenta acestuia lumea așa cum este ea, cu bune și cu rele.
Educația trebuie să se facă cu dragoste, cu milă și cu veselie, principiul dragostei fiind de
actualitate în pedagogia modernă, punându-se accentul pe afectivitatea cu care pedagogul
lucrează în misiune sa. Dragostea trebuie să fie dominată de dimensiunea pozitivistă, dar nu
poate neglijat nici elementul negării. Captarea atenției spre ceea ce este bun și frumos se face și
pentru a-l abate de la elementele negative pe care societatea i le pune la dispoziție. Un alt aspect
deloc de neglijat este evaluarea și autoevaluarea elevului, iar aici problema pedepselor și a
mustrărilor nu poate rămâne neclarificată, pentru că este de importanță vitală în dezvoltarea
personală a copilului. Și pentru bune, și pentru rele trebuie să existe unitate de măsură.
Educația religioasă are în vedere formarea elevilor după modelul Hristos. De aceea, în
pedagogia creștină găsim două principii suplimentare celor din pedagogia clasică: principiul
hristocentric, întreaga învățătură gravitează în jurul modelului Hristos, și principiul
eclesiocentric, pentru că locul unde se găsește Hristos este Biserica. Profesorul de religie,
preotul, părintele creștin, ține locul Învățătorului Hristos în călăuzirea ființei umane spre
cunoașterea veșniciei.

Pr. Prof. Sorin Gavriloiu

Parohia Mlăjet - Liceul Teoretic ”Radu Vlădescu” Pătârlagele

3
Ibidem, pag.24 și urm.
4
Ibidem, pag 24
5
Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă-continuare și dezbateri, Ed. Sophia, București,
2007, p.168 și urm.