UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” SIBIU

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

„ANDREI ȘAGUNA”

LUCRARE ȘTIINȚIFICĂ PENTRU OBȚINEREA

GRADULUI I ÎN PREOȚIE

MATURITATE ȘI BĂTRÂNEȚE, VÂRSTE ALE VIEȚII

DUHOVNICEȘTI
-MEDALIOANE ALE OAMENILOR ÎMBUNĂTĂȚIȚI DIN
PAROHIILE HAȚEGULUI

Coordonator științific:
Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile Vlad

Preot:
Herța Marius Nicolae
Parohia Sf. Nicolae, Hațeg I
Oraș Hațeg, Județ Hunedoara

Sibiu
2022

1
 CUPRINS

Introducere:.....................................................................................................................................4
Capitolul I: Viața duhovnicească....................................................................................................6

I.1. Elementele constitutive ale vieții duhovnicești....................................................................7

I.1.1 Botezul.........................................................................................................................8
I.1.2 Mirungerea...................................................................................................................9
I.1.3 Euharistia.....................................................................................................................10
I.1.4 Voința omului................................................................................................................11
I.1.5 Voința diavolului.........................................................................................................12
I.2. Dimensiunile vieții duhovnicești..........................................................................................12

I.2.1. Asceza...........................................................................................................................12
I.2.2. Sinergia.........................................................................................................................13
I.2.3. Virtutea.........................................................................................................................15
I.2.4. Credința........................................................................................................................15
I.2.5. Nădejdea.......................................................................................................................16
I.2.6. Dragostea......................................................................................................................17
I.2.7. Îndumnezeirea..............................................................................................................18

I.3. Vârstele vieții duhovnicești................................................................................................20

Capitolul II: Maturitatea.................................................................................................................22
II.1 Caracteristicile maturității..................................................................................................22
II.2. Căsătoria...........................................................................................................................24
II.3 Responsabilitățile familiale.................................................................................................26
II. 4. Unele păcate ale maturității...............................................................................................28
II. 4. 1 Avortul......................................................................................................................28
II. 4. 2. Contracepția..............................................................................................................29
II. 4. 3. Desfrânarea...............................................................................................................30
II. 4. 4 Beția...........................................................................................................................32
II. 4. 5. Mândria.....................................................................................................................33
II. 4. 6. Slava deșartă.............................................................................................................34
II. 4. 7. Iubirea de avuție......................................................................................................35

2
 II. 5. Tămăduirea maturității.....................................................................................................36
II. 5. 1. Spovedania..............................................................................................................37
II. 5. 2. Împărtășania...........................................................................................................39
II. 5. 3. Rugăciunea.............................................................................................................40
II. 5. 4. Postul.......................................................................................................................42
II. 5. 5. Milostenia................................................................................................................43
II. 6. Munca- componentă a mântuirii......................................................................................45
Capitolul III: Bătrânețea................................................................................................................47
III. 1. Caracteristicile bătrâneții................................................................................................47
III. 2. Bătrânețe biologică.........................................................................................................49
III. 3. Bătrânețe spirituală.........................................................................................................50
III. 4. Boala și suferința............................................................................................................52
III. 5. Pregătirea pentru moarte.................................................................................................55
Capitolul IV: Medalioane ale oamenilor îmbunătățiți din parohiile Hațegului ............................59
Chestionar......................................................................................................................................66
Capitolul V: Concluzii...................................................................................................................69
Bibliografie....................................................................................................................................72
Declarație.......................................................................................................................................75

3
 INTRODUCERE
Omul, ca ființă creată de Dumnezeu, trece în viața pământească prin mai multe etape. În fiecare
din acestea el devine făptură nouă, își schimbă caracteristicile fizice, psihice, sociale și morale. Această
posibilitate de schimbare arată că etapele vieții, chiar dacă urmează una celeilalte, nu se determină una
pe alta decât în mică măsură și, din păcate, din punct de vedere duhovnicesc viața omului nu este doar
ascendentă. La fiecare sfârșit de vârstă începe o alta care o înlocuiește total pe cea anterioară și rareori
preia calitățile și virtuțile care ar trebui să fie păstrate și îmbunătățite.
Aici intervine valoarea spirituală a omului: materia trupului se schimbă, se degradează, așa cum
tot ce este material se degradează, spiritul însă e infinit și are o mulțime de posibilități de a prelua, păstra
și îmbunătăți fiecare calitate și virtute.
Ar fi ideal ca la trecerea dintr-o vârstă în alta omul să păstreze tot ce este bun și să adauge
valoare prin eforturi susținute și prin elementele noi ale etapei în care se află. O împletire ideală ar fi ca
dintru început omul să păstreze inocența și curăția, să-i adauge elanul tinereții și generozitatea
intelectuală și morală, apoi prudența și siguranța, iar la sfârșit înțelepciunea și iubirea.
Din păcate modul ideal de viețuire este rareori întâlnit și provocările zilelor noastre sunt mult
mai mari pentru omul din societate. Aceste provocări plasează omul într-o permanentă frământare,
schimbările la care el trebuie să facă față sunt tot mai complexe și se succed într-un ritm tot mai alert,
orientarea spre cele materiale devenind preponderentă, spiritualul este metamorfozat, căutările și
întrebările privind viața și divinitatea sunt îndreptate tot mai des către surse care nu pot hrăni cu adevărat
spiritul însetat. Pe lângă toate acestea tot mai mulți oameni rămân în nepăsare față de lumea
transcendentă, neagă adevărurile de credință și chiar existența lui Dumnezeu.
Revenind la modul ideal de viețuire, acest s-ar putea realiza dacă omul ar pune accent pe
caracteristicile pozitive ale sufletului, dacă ar elimina obiceiurile proaste devenite păcate și dacă s-ar
îndrepta cu toată forța interioară către Dumnezeu. Omul cu suflet nobil poate să-și adune forțele în
demersul de îmbunătățire a vieții sale și a societății. Ideea de desăvârșire trebuie pusă în legătură cu
posibilitatea omului de a se împărtăși de darurile lui Dumnezeu, de a căuta asemănarea cu El prin
împlinirea poruncilor și imitarea Lui prin virtuți.
În marea Sa bunătate Dumnezeu l-a creat pe om din iubire pentru ca, într-o relație de comuniune
cu Ziditorul său, omul să dobândească slava Celui nezidit. Dăruit cu libertate, omul alege să nu asculte
porunca lui Dumnezeu, cade în păcat și în moarte, eșuând de la scopul cu care a fost zidit. Dumnezeu
pregătește răscumpărarea omului prin întruparea Fiului Său care se face om, pătimește, moare cu moarte

4
de ocară, dar apoi înviază și dăruiește posibilitatea fiecărui om să învieze din moartea păcatelor și, trăind
în comuniune de iubire cu El, să primească în dar veșnicele bunătăți.

5
 I. VIAȚA DUHOVNICEASCĂ
„Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne. Și neliniștit este sufletul meu până nu-și va afla odihna în
Tine.”1
Omul nu poate fi împlinit cu nimic din cele ale lumii, nu se satură cu nimic material, este însetat
după infinit și toate căutările se împlinesc atunci când sufletul nemărginit se umple de Dumnezeu cel
nemărginit.
„Ce se naște din Duh, Duh este.”(Ioan 13, 6) Omul viază din viața dumnezeiască, iar viața
duhovnicească arată legătura omului cu Duhul lui Dumnezeu. Orice om se naște la viața duhovnicească
prin Sfintele Taine și tot cu ajutorul lor crește duhovnicește până ajunge să se unească în chip real, cu
totul minunat, cu Dumnezeu.
Viața duhovnicească este pentru om o mare provocare, cere mult efort și atenție pentru că ține
și de noi, dar și de relațiile cu celalți, mai ales de faptul că în acest demers ești mereu la început, că oricât
te-ai strădui realizezi cât ești de departe de țintă. De aceea Sfinții mari ai Patericului cereau la sfârșitul
vieții vreme de pocăință (ca Sfântul Sisoe) sau început bun vieții.
Viața duhovnicească nu este la îndemâna oricui, în primul rând pentru că adevărul ce ne cheamă
la ea spune că Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său să moară pentru ca noi să putem trăi viața veșnică. Marele
Ziditor se face zidire pentru ca zidirea să-L poată înțelege; ba mai mult, se face Miel spre junghiere și se
dă oamenilor spre mâncare, pentru ca oamenii să devină cât mai asemenea cu El, adică dumnezei după
har.
Viața duhovnicească se orientează spre o prefacere a omului, o curățire, o înnoire cum zice
Sfântul Apostol Pavel: „Omul din afară se petrece, iar omul dinlăuntru se înnoiește zi de zi.” (2 Corinteni
4, 16). Așadar viața aceasta propune schimbarea omului nu doar prin cuvânt sau o grijă specială, ci printr-
o împărtășire în chip concret și desăvârșit de Dumnezeu. Prin Sfintele Taine omul primește harul lui
Dumnezeu care îl ajută în această lucrare de schimbare ce se petrece în interior, ca mai apoi schimbarea
să se arate și în afară în viața de zi cu zi.
Viața duhovnicească este un urcuș continuu către desăvârșire. Omul adaugă strădania sa la harul
primit de la Dumnezeu și aleargă spre țintă. Orice oprire nu înseamnă doar stagnare, ci regres pentru cel
ce trăiește astfel. „Oricine pune mâna pe plug și privește în urmă, nu este potrivit cu Împărăția lui
Dumnezeu.”(Luca 9, 62)

1
Fericitul Augustin, Scrieri alese. Partea I, trad.Prof. N. Barbu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1985, p. 63

6
 În drumul acesta omul caută să se schimbe, să se îmbunătățească, are o cenzură interioară, este
atent la sine dar și la cei din jur, să nu-i supere, să nu-i deranjeze. Se supraveghează și se urmărește dacă
progresează, având permanent înaintea ochilor duhovnicești pe Hristos- modelul pe care-l urmează.
Viața duhovnicească este viața omului care și-a propus să se schimbe și să crească în bunătate,
blândețe, compasiune, înțelegere față de semeni și în lucrarea virtuților față de Dumnezeu. Un astfel de
om are o viață schimbată și orizontul lui devine tot mai larg, inima sa tot mai cuprinzătoare. Dumnezeu
este prezent tot timpul în viața lui, relația cu semenii se schimbă și nu mai judecă pe nimeni, nu mai vede
păcatele celorlalți, ci caută să vadă virtuțile lor, se întristează pentru cei ce stau departe de Dumnezeu și
caută să-i cuprindă în rugăciuni ca să-i ajute.
Viața este scurtă, virtuțile se dobândesc greu. De aceea omul trebuie să se pună repede în lucrare,
să caute înțelesuri temeinice care-l zidesc duhovnicește și să nu piardă timpul care este ireversibil.
În viața duhovnicească omul nu trăiește singur, ci trăiește cu Dumnezeu. Ea reprezintă „viața
omului față către față cu Dumnezeul lui, este participarea la viața lui Dumnezeu, spiritul omului fiind în
ascultarea Duhului lui Dumnezeu.”2
Viața duhovnicească nu este așadar o fabulație a omului, ci este dar de sus, darul lui Dumnezeu
la care omul răspunde prin credință, apropiindu-se de Dumnezeu și unindu-se cu El în chip real prin
Sfintele Taine.

I.1. Elementele constitutive ale vieții duhovnicești

Dumnezeu oferă omului Harul Său ca o chemare. Acestei chemări i se opune vrăjmașul diavol
care îl îndeamnă pe om să aleagă o altă cale și astfel în sufletul lui începe o luptă iar omul trebuie să se
decidă de partea cui este. În acest război se întâmplă ca omul să cadă, însă nu trebuie să rămână căzut, ci
prin pocăință să se ridice și să se întoarcă la Dumnezeu.
„Elementele constitutive ale vieții spirituale depășesc umanul singur; trei voințe se confruntă: a
lui Dumnezeu, operând înlăuntrul omului sub forma chemării, omul aderă la ea făcând-o a lui- este
teonomia; voința omului, instabilă și problematică, îl închide în el însuși- autonomia; în sfârșit, cea
demonică, străină omului, care-l face să iasă din sine fără să-i pregătească vreo întâlnire și pe aceasta o
numim eteronomie, supunere, robie, pierzanie.”3
Chemarea adresată omului Dumnezeu o face gratuit, din proprie inițiativă, oferindu-i darurile
și harurile Sale după puterea omului de a le primi. La început, această chemare se face prin Tainele de

Paul Evdokimov, Vârstele vieții spirituale, trad. Pr. Ion Buga, Ed. Christiana, București, 1993, p. 49
2
3
Ibidem, p.78

7
inițiere: Botez, Mirungere, Euharistie, iar apoi, după ce diavolul îl ispitește pe om și-l face să cadă în
păcat, Dumnezeu dăruiește omului alte moduri de ridicare, îndreptare și revenire la unirea cu harul Său.

I.1.1. Botezul
„Nașterea din nou în Hristos, săvârșită de Duhul Sfânt la Botez, pune în locul nașterii trupești
ieșite din păcat o naștere duhovnicească, care nu înseamnă doar dăruirea unei vieți noi, ci și a harului
înfierii.”4
Are loc așadar o restabilire a planului lui Dumnezeu cu omul care, căzând prin păcat, a pierdut
asemănarea cu Dumnezeu, iar acum prin Botez este chemat ca prin voința sa liberă să împlinească voia
lui Dumnezeu și să ajungă iarăși copil al Lui preaiubit.
Prin taina Sfântului Botez omul renaște la o viață nouă plină de har și este pregătit pentru
comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii. În baia Sfântului Botez omul se face una cu Hristos, care a
murit și a fost îngropat trei zile în mormânt, iar apoi a înviat. La fel și omul în cristelniță se îngroapă cu
Hristos, apa făcându-i-se mormânt de ape, moare și înviază pentru ca, așa cum Hristos înviat nu mai
moare, nici el să nu mai moară în veci. Omul devine astfel mădular al trupului lui Hristos și trebuie să
crească, să sporească împreună cu El pentru ca înfierea și îndumnezeirea potențiale primite la botez să
treacă la înfiere și îndumnezeire de fapt.
Spălarea Botezului dăruiește omului o înfățișare nouă, dar așează pe sufletul omenesc o pecete.
„De aceea se numește pecete, pentru că se însemnează cu chipul împăratului și întru asemănarea cu
Dumnezeu.”5
Sfântul Apostol Pavel spune galatenilor: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și
îmbrăcat.” (Galateni 3, 27). Astfel, veșmântul cel țesut dintru început omului și sfâșiat prin păcat, este
înlocuit de un nou veșmânt. „Dă-mi mie haină luminoasă” se cântă după ce omul a fost îmbrăcat în haina
unei noi plăsmuiri duhovnicești.
Cel botezat se luminează pentru că se apropie de lumină și cunoaște viața cea adevărată.
„Botezul ne scaldă în baia strălucirii celei duhovnicești și după ce ne-a curățit pe deplin, ne dă
puterea să gustăm lumina.”6

4
Jean-Claude Larchet, , Îndumnezeirea omului la Sfântul Maxim Mărturisitorul, trad. Marinela Bojin, Ed. Basilica,
București, 2019, p. 426
5
Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, trad. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane Sibiu, 1946,
p. 28
6
Ibidem, p. 30

8
 Deși Sfântul Botez lucrează în noi tot felul de bunătăți și aduce în noi tot felul de daruri, nu îl
obligă pe om la niciun fel de lucrare pe care acesta nu vrea să o săvârșească, ci stă în om ca o putere
ascunsă, gata oricând să-l ajute, dar nu-l constrânge la nimic.
Botezul sădește în inima omului o anumită cunoaștere a lui Dumnezeu și când începi să-L
cunoști pe Dumnezeu cu toate ale Sale, începi să-L iubești și să-L dorești și faci orice să fii împreună cu
El precum odinioară mucenicii care-și dădeau viața cu totul lui Dumnezeu.
De aceea zice Sfântul Pavel: „Împărăția lui Dumnezeu nu stă în cuvinte, ci în puterea faptelor.”
(1 Corinteni 4, 20). Dumnezeu făgăduiește să facă un nou legământ cu omul: „Aceasta este legătura cea
nouă pe care o voi face cu casa lui Israel și a lui Iuda: scriind voi scrie legile Mele în cugetele lor, în
inimile lor le voi săpa.” (Ieremia 31, 34)
„O astfel de cunoaștere rodește Sfântul Botez în sufletele celor ce l-au primit: pe Făcător îl face
cunoscut făpturii, pe cel ce e însuși Adevărul îl arată minții, iar inimii îl dă pe cel ce e singurul vrednic
de dorit.”7
Dumnezeu așează în om prin Botez dorința de a cunoaște adevărul, de a descoperi binele și
setea după desăvârșire.
„Pentru toate binefacerile pe care ni le dă, Dumnezeu nu cere în schimb decât dragostea noastră.
Dacă i-o dăm, El ne scapă de orice datorie cu care I-am fi datori.”8
Prin Sfântul Botez Dumnezeu șterge păcatele, îl înfiază pe om, îi deschide sufletul spre Sine și
se sălășuiește în om, călăuzindu-l spre viața veșnică: „Aceasta este viața veșnică: să te cunoască pe Tine,
Dumnezeul cel adevărat și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis.”(Ioan 17, 13)

I.1.2 Mirungerea
Dacă Botezul aduce în sufletul omului daruri și puteri, Sfântul Mir este cel care le face
lucrătoare. În Vechiul Testament preoții și regii erau investiți prin ungere cu untdelemn sfințit iar apoi,
în Noul Testament Duhul Sfânt se pogora peste cei botezați prin punerea mâinilor apostolilor peste ei.
Aceeași lucrare se săvârșește și prin ungerea cu Sfântul Mir.
„Taina Mirungerii este o întărire a omului în starea de înfiere de către Dumnezeu sau în starea
de om nou; e o întărire în viața cea nouă în Hristos și în conștiința de bărbat, de împărat peste aceste
forțe, pe care i-o trezește această Taină în viața de toate zilele; e o întărire în lupta bărbătească cu patimile
înrobitoare.”9

7
Ibidem, p. 62
8
Ibidem, p. 64
9
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Basilica, București, 2013, p. 407

9
 Duhul Sfânt se imprimă în om și îi frânge egoismul, îi pecetluiește simțurile trupești prin care
se manifestă sufletul în care se aprinde dragostea față de Dumnezeu și față de semeni împreună frați cu
el în Hristos. În calea unirii omului cu Dumnezeu stau trei obstacole: firea, păcatul și moartea și pe toate
Le-a dat Mântuitorul la o parte. „Firea prin întrupare, păcatul prin răstignire, iar zidul cel din urmă, al
morții celei tiranice din care a ridicat toată firea, prin înviere.”10
De la învierea Mântuitorului omul se poate uni cu Dumnezeu fără împiedicare, mai ales după
Mirungere care este împărtășirea cu Sfântul Duh.
În vechime venirea Sfântului Duh asupra oamenilor le aducea acestora diferite harisme: de a
vorbi în limbi, de a face minuni, de a prooroci, toate acestea pentru întărirea credinței creștine care era la
început și avea nevoie de astfel de daruri. În vremea noastră aceste harisme au încetat, însă Duhul Sfânt
împarte darurile sale „fiecăruia după cum îi este voia” ( 1 Corinteni 12, 1) dar fiind bogat dăruitor dă „la
toți creștinii de totdeauna și din orice vreme darurile cele atât de folositoare sufletelor: darul evlaviei, al
rugăciunii, al dragostei și al înțelepciunii, precum și altele.”11 „Nu fi nepăsător față de darul care este
întru tine.”(1 Timotei 4, 14)
Unii oameni nu sunt conștienți de aceste daruri și nu le folosesc. Astfel darurile se fac
nelucrătoare până când omul se hotărăște să le pună în lucrare și atunci devine biruitor peste patimi și
lucrător al virtuților.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că darurile Duhului se dau fiecăruia după o măsură diferită,
după strădaniile de a lăsa păcatele și de a împlini poruncile lui Dumnezeu.
După ce a primit iertarea păcatelor, înfierea, pecetea, haina și lumina în baia Sfântului Botez,
după ce a primit darurile Sfântului Duh prin Mirungere, omul este pregătit pentru a păși pe o nouă treaptă
a unirii cu Dumnezeu prin Taina Euharistiei.

I.1.3. Euharistia
Dacă până acum omul a primit daruri de la Dumnezeu, în această Taină omul ajunge la cea mai
înaltă unire cu Dumnezeu, primește Trupul și Sângele Dumnezeului făcut om pentru ca omul, prin această
împărtășire, să se facă dumnezeu.
„Omul are acum în ființa sa Trupul și Sângele lui Hristos, pline de dumnezeirea Lui, dăruindu-
și și el trupul și sângele lui Hristos, pentru a le avea comune pe ale sale cu ale Lui, atât el cât și Hristos.”12

10
Nicolae Cabasila, Op. cit., p. 73
11
Ibidem, p. 75
12
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Op.cit., p. 407

10
 Primind în sine Trupul și sângele Mântuitorului, omul are parte de cea mai înaltă trăire a vieții
duhovnicești, nu mai poate adăuga nimic decât o nouă împărtășire ca, din slavă în slavă, să alerge către
Împărăția lui Dumnezeu.
Fiind o taină atât de mare, omul nu simte unirea, ci conștiința îi pune în mișcare simțirea, iar
Mântuitorul, care simte această unire în Persoana Sa, îl ridică pe om la stadiul de persoană.
„Pentru adâncirea continuă a acestei simțiri i se dă omului putința unei mereu repetate
împărtășiri cu Trupul și Sângele lui Hristos, pentru o intensificare neîncetată a acestei conștientizări și
personalizări, dezvoltate pe măsura dăruirii de sine.”13
Prin venirea lui Hristos în om și prin această unire a Lui cu omul, sufletul se preschimbă și se
face asemenea cu Hristos care, om fiind, este legat de firea omenească și o înțelege, iar ca Dumnezeu
supune firea omenească și o înalță la o stare desăvârșită.

I.1.4. Voința omului

Alegerea dintru început l-a făcut pe om să cadă din starea în care l-a zidit Dumnezeu, să ajungă
supus simțurilor și lucrurilor materiale. Faptul că este creat face ca voința omului să fie schimbătoare, să
cadă din dragostea lui Dumnezeu, să aleagă o altă cale pe care să meargă, să se rupă de comuniunea cu
Dumnezeu, cea care îi asigură omului nemurirea. Căderea aceasta în păcat arată că omul a fost zidit de
Dumnezeu cu voință liberă de a alege; alegând bine, trăia veșnic, alegând însă rău s-a împărtășit de
cădere, păcat și moarte. Omul are libertatea de a alege fără să fie constrâns dar, fiind zidit după Chipul
lui Dumnezeu, „natura omenească este bună și are în ea ceva firesc, normal, viață spirituală superioară,
legătura cu Dumnezeu.”14 Viața spirituală înseamnă participarea omului la viața lui Dumnezeu; însăși
natura umană cere această participare, deoarece este adusă la existență pentru a sta în armonie cu
Dumnezeu și pentru a evolua. „În natura umană e sădită această armonie ca un dat, ca o tendință sau ca
o potență dinamică, ce se actualizează treptat, dar este încoronată prin îndumnezeirea cea după har.”15
Libertatea omului îl face responsabil și voința lui trebuie să fie îndreptată spre binele său veșnic.
Sfântul Apostol Pavel vorbește despre o tendință a firii omenești înclinată spre păcat: „Căci a voi se află
în mine, dar a face binele nu aflu. Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela
îl săvârșesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc, nu eu fac acestea, ci păcatul care locuiește în mine.” (Romani
7, 18, 19, 20) Astfel omul este chemat să pună în lucrare voia care-l îndeamnă să alunge din viața lui
păcatul și să facă binele. În Pilda Fiului Risipitor voința se unește cu acțiunea: „Venindu-și în fire a

13
Ibidem, p. 408
14
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Omul, subiect actual al dragostei lui Dumnezeu, Ed. Cristimpuri, 2013, p. 33
15
Ibidem, p. 35

11
zis:..Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu(...) . Și sculându-se a venit la tatăl său.”(Luca 15, 17, 18, 20)
și fiul recâștigă starea dintâi prin această hotărâre pusă în lucrare. Dumnezeu, ca un tată iubitor, este
mereu în așteptarea fiului: așteaptă ca omul să răspundă chemării tainice: „Iată Eu stau la ușă și bat; de
va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine.” (Apocalipsa
3, 20) și dacă omul răspunde afirmativ, Dumnezeu îl așează la masa cea de taină ca pregustare a Cinei
celei mari din neînserata împărăției.

I.1.5. Voința diavolului

Această voință este străină omului, vine din afară și îl înrobește spre pierzare.
Vrăjmașul diavol luptă împotriva omului, fiind „de la început ucigător de oameni” (Ioan 8, 44)
de aceea se cuvine ca omul să fie mereu pregătit de luptă îmbrăcându-se în virtuțile pe care se cuvine să
le practice ca să poată birui în acest război.

I.2. Dimensiunile vieții duhovnicești

I.2.1 Asceza
Ținta vieții omului este unirea cu Dumnezeu, un lucru greu de împlinit, întrucât firea omenească
este supusă căderii și atacurile vrăjmașului vin din toate părțile. De aceea omul are nevoie de hotărârea
fermă de a se ridica la luptă și de un efort susținut pentru a-și curăți sufletul de păcate și de a se asemăna
cu Dumnezeu.
Acest urcuș, acest efort reprezintă asceza, adică lupta de a lepăda povara păcatului, de a lucra
faptele bune și de a se îmbrăca în virtuți. Asceza este leacul împotriva îndepărtării de Dumnezeu. Omul
se înfrânează de la plăcerile care-l înstrăinează de El și își stăpânește pornirile către păcate, așezând în
locul lor legea lui Dumnezeu care îl face liber și îl odihnește.
„Prin asceză se câștigă, pe de o parte, stăpânia omului asupra lui însuși și asupra nevoilor lui, și
pe de altă parte libertatea interioară și corecta raportare la Dumnezeu și la aproapele.”16
Această iubire a aproapelui trebuie transpusă în faptă, adică e nevoie de implicarea în rezolvarea
problemelor semenilor. Ascetul care se înfrânează are mereu resurse pentru facerea de bine.

Georgios Mantzaridis, Morala creștină, Trad. diacon drd.Cornel Constantin Coman, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei și
16

Rădăuților, Suceava, 2014, p. 43

12
 Postul- care face parte din lucrarea ascetică- are efecte benefice și pentru trup, dar mai ales
pentru suflet, de aceea toată lumea este datoare să postească; trupul slăbit de post se înfrânează de la
pofte și patimi, iar sufletul se umple de smerenie.
Postul trebuie însoțit și de alte nevoințe cum ar fi privegherea, adică petrecerea în rugăciune de
toată noaptea, având exemplu pe însuși Mântuitorul: „Și în zilele acelea Iisus a venit la munte ca să Se
roage și a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu.” (Luca 6,12).
„Privegherea e potolirea aprinderii trupești, izbăvire de visuri întinate, ochi umezi, inimă
înmuiată, strajă în fața gândurilor, cuptor de mistuire a mâncărurilor, îmblânzirea patimilor, pedepsirea
limbii, alungarea nălucilor.”17 Părinții pustiei privegheau dormind un ceas sau două, după putere și după
osteneală, se odihneau fie pe scaun, pe pământ sau chiar în picioare.
Privegherea este însoțită de metanii și închinăciuni. „Înfricoșătoare demonilor întrucât
reprezintă gestul de adâncă smerenie și cerere de iertare, metaniile sunt constitutive vieții duhovnicești
creștine. Ele se nasc firesc în întâlnirea dintre nimicnicia omului și măreția lui Dumnezeu.”18
Metaniile sunt de două feluri: metanii mari, când omul se așează în genunchi și își apleacă trupul
până atinge pământul, apoi se ridică și se însemnează cu semnul sfintei Cruci. Aplecarea până la pământ
arată starea căzută a omului, iar ridicarea trupului este răscumpărarea adusă de jertfa Mântuitorului.
Metaniile fac parte din canonul săvârșit de creștin pentru îndreptare, „având un dublu rost: pe de o parte
mențin viața în Canon, adică înlăuntrul hotarelor Împărăției lui Dumnezeu;... pe de altă parte, din pricina
unității de nedesfăcut a trupului cu sufletul, metania reprezintă una dintre modalitățile cele mai eficiente
prin care se iese din paralizia interioară sau din deprimarea sufletului.”19
Metanii mici se fac prin aplecarea spre pământ până la atingerea lui cu mâna dreaptă, apoi omul
se ridică făcând simultan semnul Crucii.

I.2.2. Sinergia
Sinergia este conlucrarea omului cu Dumnezeu în vederea mântuirii. Domnul trimite Harul Său
în inima omului, iar omul colaborează cu acest har pentru a dobândi mântuirea.
„Lucrarea pornește de la Dumnezeu; din partea noastră se adaugă bunăvoința; căci doar a Lui
este săvârșirea, a noastră este numai dorința de împreună lucrare.”20

17
Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii 9, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Humanitas, București, 2007, p. 235
Ioan Scărarul, Avva Dorotei)
18
Pr.Vasile Vlad, Rugăciune și imaginație- retrospectivă bisericească, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2013, p. 65
19
Ibidem, p. 67
20
Nicolae Cabasila, Op. cit., p. 8

13
 „Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (1
Timotei 2, 4). El este cel care dorește mântuirea omului și de aceea trimite harul Său, ca omul să poată
lucra înnoirea vieții. Dorința aceasta de înnoire a vieții este începutul vieții duhovnicești, când omul își
deschide sufletul, primește harul și prin credință colaborează în mod liber cu Dumnezeu pentru a atinge
scopul cu care a fost creat. Este un proces continuu al devenirii sale și omul se străduiește să nu alunge
harul prin păcate, ci să progreseze cât mai mult în asemănarea cu Dumnezeu.
„Harul nu silește pe nimeni, oamenii au libertatea să-l primească și să conlucreze cu el sau să-l
respingă... Astfel, deși oamenii nu se pot mântui singuri, ci prin har, totuși atârnă și de libertatea lor ca
să lase să pătrundă harul în ei sau nu, să se mântuiască sau nu.”21
„Harul ca o stare continuă este deci o stare de prezență continuă și activă a lui Hristos însuși în
fața omului și a omului în fața lui Hristos, o stare de nemijlocită relație dialogică, dinamică, vie.”22
Omul e transformat cu timpul în întregime prin har sau prin lucrarea Duhului, dacă colaborează
cu El; poartă în toată ființa sa pecetea activă a harului ca pecetea lui Hristos, ca veșmânt din ce în ce mai
luminos, ca lumină transparentă ce se revarsă din interiorul lui plin de Hristos și îi îmbracă toată
înfățișarea exterioară.
Harul este prezent în viața omului în fiecare etapă de viață duhovnicească, îi dăruiește virtuțile
și la final îndumnezeirea. Aceasta întrece puterea omului, ea fiind mai presus de fire, darul lui Dumnezeu
pentru omul care conlucrează cu harul, pentru că nu este doar lucrarea harului, ci o împreună lucrare:
Dumnezeu lucrează în noi, iar noi punem voința noastră înclinată spre cele bune.
„Nu este îngăduit să zicem că numai harul de sine lucrează în sfinți cunoștințele tainelor, fără
puterile care primesc prin fire cunoștința (...) Harul Duhului Sfânt nu lucrează înțelepciunea în sfinți fără
mintea care să o primească, nici cunoștința fără rațiune (...) nici credința fără convingerea minții și a
rațiunii despre cele viitoare și deocamdată nearătate. (...) nici vreun altul din celelalte daruri, fără
deprinderea și puterea capabilă de fiecare.”23

21
Învățătură de credință creștină ortodoxă, Tipărită cu aprobarea Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și cu
binecuvântarea P.F. Daniel Patriarhul BOR, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 2015, p.151
22
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, II, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 2010, p. 315
23
Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. 3, Întrebarea 59, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Humanitas,
București, 2007, p. 356

14
I.2.3. Virtutea
Virtutea creștină este deprinderea și stăruința statornică de a împlini, cu ajutorul harului
dumnezeiesc, legea morală întreagă, din dragoste curată față de Dumnezeu și față de aproapele. 24
În om sunt sădite aceste virtuți de către Dumnezeu asemenea unor semințe, iar omul,
îndreptându-se cu lucrarea duhovnicească către Dumnezeu, face ca aceste semințe să rodească în el ca
niște puteri ale sufletului cu care bineviețuind pe pământ câștigă Împărăția cerurilor. Prin virtuți omul se
aseamănă cu Dumnezeu. „Îndumnezeirea este o răsplată dată celor care prin virtuți au viețuit în sfințenie
și după chipul cel dumnezeiesc.”25
Mai înainte de a practica virtuțile, omul trebuie să lepede păcatele trecute ale vieții, să se așeze
statornic pe calea cea bună și să biruiască puterea răului săvârșind faptele cele bune în conlucrare cu
harul divin. Astfel omul devine liber față de păcat, biruiește ispitele, mulțumește lui Dumnezeu pentru
toate din lumea aceasta și așteaptă fericirea cea veșnică.
Nimic din cele ale vieții acesteia nu-l tulbură pe omul virtuos, chiar dacă se abat asupra lui nevoi
și necazuri le primește ca încercări de la Dumnezeu și știe că dacă le va trece cu bine, va primi răsplată
în Împărăția cerurilor. Practicând virtuțile omul se aseamănă cu Dumnezeu imitându-L. „Dumnezeu, Cel
ce grăiește acestea, cu atât mai mult îl va arăta pe cel ce poate să facă bine și face, ca fiind cu adevărat
dumnezeu după har și participare, ca unul ce și-a însușit prin buna imitare lucrarea și însușirea
binefăcătoare a Aceluia.”26
În Sfânta Scriptură ca și în scrierile sfinților părinți, trei sunt virtuțile de căpătâi: credința,
nădejdea și dragostea.

I.2.4. Credința
„Credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute.” (Evrei 11, 1)
Ca orice virtute, credința este darul lui Dumnezeu, ca orice dar se dă gratuit, se dă oricui este
deschis spre a primi; nu este răsplată pentru merite, nu poate fi cumpărată sau învățată.
Credința este începutul vieții duhovnicești. Fără ea omul nu poate lupta împortiva păcatelor și
nici nu poate lucra faptele cele bune.

24
Învățătură de credință creștină ortodoxă, p. 425
25
Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol 3, p. 60
26
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
2006, p. 285

15
 „Înfrânarea, ca efort statornic, are nevoie de o legitimare prin credință iar frica de Dumnezeu
presupune credința în Dumnezeu.”27 Eforturile omului în lucrarea virtuților întăresc credința, dar în
același timp credința este cea care mișcă omul spre împlinirea acestor virtuți.
„Credința este certitudinea despre existența lui Dumnezeu ca realitate personală supremă ce nu
stă în continuitate de substanță cu noi și cu natura... credinciosul este sigur că măcar uneori se află față
de Dumnezeu în raport asemănător ca față de o a doua persoană, deși e nevăzut.”28 Credința nu este o
simplă manifestare interioară, ci este o raportare la o realitate diferită de actul credinței. Această realitate
dă viață credinței, este o certitudine care însuflețește credința. Omul se simte cuprins, atins de prezența
realității în care crede, și crede mai mult datorită simțirii acestei prezențe.
Sigur că orice om credincios dobândește credința într-o relație personală cu alt om credincios
de la care află obiectul, subiectul credinței și prin mărturisire, și prin trăirea credinței. Certitudinea omului
credincios transmite și celuilalt siguranța acestui act al credinței. În această manifestare nu este vorba
doar de un efort personal, ci este lucrarea lui Dumnezeu din om prin care cheamă la credință alți oameni.
Nu trebuie să rămânem doar la o mărturisire a credinței, ci trebuie să o demonstrăm în faptele
pe care le săvârșim. „Credința fără fapte este moartă.” (Iacov 2, 17) „Tu ai credință, iar eu fapte; arată-
mi credința ta fără fapte și eu îți voi arăta, din faptele mele, credința mea.” (Iacov 2, 18)
„Siguranța credinței în Dumnezeu nu o dă neștirbirea mărturisirii, deși ea este maica credinței,
ci sufletul ce cunoaște adevărul lui Dumnezeu din puterea viețuirii.”29
Credința trebuie să fie dreaptă, pentru că numai credința dreaptă duce la mântuire, trebuie să fie
statornică, să nu alerge omul după felurite credințe și să fie vie, adică lucrătoare în fapte.

I.2.5. Nădejdea
Nădejdea este virtutea ce urmează credinței, izvorăște din ea. „Credința adeverește bunătățile
făgăduite și putința de a le avea; nădejdea însă ne face să le dorim și să le asteptăm.”30
Dintre toate făgăduințele Mântuitorului amintim iertarea păcatelor și moștenirea vieții celei
veșnice din Împărăția lui Dumnezeu.
„Nădejdea creștină este dorul și așteptarea cu încredere a împlinirii tuturor bunătăților făgăduite
de Dumnezeu omului care face voia Lui, fiindcă Dumnezeu este credincios în tot ce făgăduiește.”31

27
Pr. Prof..Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 2002, p. 130
28
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea Omului, Editura Basilica, București, 2013, p. 19
29
Filocalia sfintelor nevoințe, vol 10, p. 162
30
Învățătura de credință ortodoxă, p. 230
31
Ibidem, p. 227

16
 Există astfel încredințări pe care omul le are fie pentru vremea vieții de aici precum iertarea
păcatelor, cât și pentru viața de dincolo, anume Împărăția lui Dumnezeu. Viața omului este presărată cu
încercări, cu necazuri, cu căderi în păcate, iar nădejdea este cea care dă omului puterea de a se ridica și a
merge mai departe. Este iarăși o împletire a lucrării omului care se străduiește să facă voia lui Dumnezeu,
cu lucrarea harului care ajută omului pe această cale a sfințirii vieții.
„Duhul lui Dumnezeu ține trează înlăuntrul nostru încrederea în bunătățile veșnice; și cu cât
luminarea dumnezeiască este mai puternică, cu atât mai desăvârșită este și nădejdea.”32
Cel ce are nădejde în Domnul rabdă suferințele pentru a primi o mai mare răsplată, iar necazurile
și strâmtorările ce vin de la oameni îl fac neclintit, ba mai mult, se roagă pentru iertarea lor. „Ne lăudăm
și în suferințe, bine știind că suferința aduce răbdare și răbdarea încercare, și încercarea nădejde, iar
nădejdea nu rușinează.” (Romani 5, 3, 4, 5)
Omul nu trebuie să-și pună niciodată nădejdea în el însuși că va reuși, ci în Dumnezeu care-l va
ajuta să izbutească în toată lucrarea cea bună. În orice încercare nu trebuie să-și piardă încrederea în El
pentru că mila Lui față de noi este foarte mare și mereu ne iartă și ne primește cu dragoste dacă ne
întoarcem la El cu pocăință. Cu toate acestea niciodată nu e bine să săvârșim păcate gândind că
Dumnezeu ne iartă. Este primejdios să-L ispitești pe Dumnezeu, pentru că s-ar putea să nu mai ai timp
de pocăință, întoarcere și îndreptare. Trebuie să ne întărim mereu în nădejde prin rugăciuni stăruitoare
care alungă orice gând de deznădejde și cere de la Dumnezeu împlinirea celor făgăduite.

I.2.6. Dragostea
Dragostea este cea care întregește virtuțile teologice și este cea mai mare dintre ele pentru că
„dragostea nu cade niciodată.” (1 Corinteni 13, 8). Dumnezeu a sădit în inima omului această dorință de
a tinde către El. „Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu
rămâne întru el.” (Ioan 4, 16).
„Dragostea creștină este puterea dumnezeiască revărsată prin sfânta taină a Botezului în sufletul
creștinului prin care acesta are năzuința adâncă și curată către Dumnezeu, bunul său cel mai înalt, dorește
din toate puterile sufletului unirea cu El și are voința hotărâtă de a împlini voia Lui atotsfântă, jertfind în
caz de nevoie orice bun pământesc.”33 La întrebarea „Care este cea mai mare poruncă din lege?”
Mântuitorul răspunde: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu
tot cugetul tău. Să iubești pe aproapele tău ca e tine însuți.” (Matei 22, 37, 39).

32
Ibidem, p. 232
33
Ibidem, p. 400

17
 Astfel omul este dator să iubească pe Dumnezeu care este izvorul dragostei sale, cel mai mare
binefăcător al său și să-l iubească pe aproapele său creat după chipul lui Dumnezeu. Având același Tată
oamenii sunt toți frați între ei. Dumnezeu nu cere nimic de la oameni pentru toate binefacerile ce le
revarsă asupra lor, dar dorește ca omul să-i răspundă cu iubire transpusă în îndeplinirea poruncilor Lui
în libertate deplină. Împlinirea poruncilor este semn al iubirii lui Dumnezeu: „Cel ce are poruncile Mele
și le păzește, acela este care Mă iubește.” (Ioan 14, 12).
„Dragostea arde păcatele ca focul”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, iar Sfântul Apostol Petru
în întâia Epistolă Sobornicească spune: „Dar mai presus de toate, țineți din răsputeri la dragostea dintre
voi, pentru că dragostea acoperă mulțime de păcate.” (1 Petru 4, 8).
„Omul are capacitatea virtuală de a deveni subiect al dragostei divine și într-o măsură oarecare
și tinde spre aceasta. Dar dragostea însăși în deplinătatea ei nu o poate avea de la sine, ci o primește de
la Dumnezeu.”34 Omul nu poate cuprinde toată dragostea lui Dumnezeu, dar din cât poate cuprinde simte
că ea nu se termină niciodată și tot crește în el după măsura în care se deschide față de semeni, după
măsura voinței și a râvnei de a dobândi cât mai multă dragoste.
Dumnezeu iubește oamenii atât de mult încât i-a făcut părtași firii Sale. „Ca să vă faceți părtași
dumnezeieștii firi.” (2 Petru 1, 4). Astfel se arată scopul cu care omul a fost creat: îndumnezeirea. „Nimic
nu e atât de mult în chipul dumnezeiesc ca dumnezeiasca iubire, nici atât de tainic și de înalt lucrător spre
îndumnezeirea oamenilor.”35

I.2.7. Îndumnezeirea
„Virtuțile sunt izvor ființial de îndumnezeire, deoarece prin ele Hristos Se naște sau Se
întrupează într-un anume fel în cel credincios iar darurile Duhului își coboară lumina și se odihnesc tainic
peste cel ce se desăvârșește în Hristos prin virtute și cunoștință.”36
Dumnezeu fiind ființa virtuților este prezent în ele și le dăruiește puterea îndumnezeitoare dacă
se stabilesc temeinic în om și îi permit omului să fie în comuniune cu Hristos, adică să dobândească prin
har ceea ce Dumnezeu este prin fire.
Îndumnezeirea este mai presus de virtuți, întrucât virtuțile se pot lucra numai în această viață,
iar îndumnezeirea va fi pentru veșnicie.

34
Pr. Prof.Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, p. 352
35
Jean-Claude Larchet, Op. cit., p. 530
36
Jean-Claude Larchet, Op. cit., p. 525

18
 „Îndumnezeirea este desăvârșirea și deplina pătrundere a omului de Dumnezeu, dat fiind că în
alt chip el nu poate ajunge la desăvârșire și la deplina spiritualizare.”37
Omul adevărat este cel care viețuiește în comuniune cu Dumnezeu în unire liberă prin Sfintele
Taine de care se împărtășește. Viața nouă trăită de omul nou este viața duhovnicească prin care este
renăscut și chemat la îndumnezeire, la asemănarea cu Dumnezeu.
Omul căzând în păcat a știrbit firea omenească de frumusețea dintru început iar pe calea către
îndumnezeire această stare dintru început trebuie refăcută prin conlucrarea cu harul lui Dumnezeu. Prin
Botez omul este renăscut la o viață nouă plină de har și de acum îndumnezeirea începe și nu se sfârșește
niciodată.
„În sens strict îndumnezeirea este procesul pe care-l face omul dincolo de limita puterilor sale
naturale, dincolo de marginile naturii sale, în planul dumnezeiesc mai presus de fire.”38
În această prefacere natura umană a devenit tot ce este natura divină, dar nu după ființă, ci după
har. Omul se împărtășește de energiile divine și pe măsură ce crește capacitatea de a se împărtăși de ele
i se arată tot mai îmbelșugate și îi sporesc înțelegerea celor duhovnicești.
Firea omenească este îndumnezeită de Hristos prin întruparea Sa, confirmând valoarea cu care
omul a fost creat, dându-i posibilitatea să vadă pe un chip de om toate rațiunile și energiile divine.
„Astfel îndumnezeirea finală va consta într-o privire și trăire a tuturor valorilor și energiilor
divine gândite și iradiate, pe măsura supremă a omului în fața lui Hristos.”39
În lumea aceasta unirea în chip desăvârșit cu Dumnezeu se realizează în Sfânta Împărtășanie.
Aceasta este taina cea mai mare, după ea nu se mai poate adăuga nimic, este viața în întreaga ei plinătate,
pentru că se dăruiește omului Trupul și Sângele Mântuitorului într-o unire deplină.
„Este trensformat și hristificat întreg omul, în toate dimensiunile lui, cu toate simțurile și
funcțiile lui psihosomatice unite cu Hristos într-o unire profundă.”40
Orice mâncare materială doar susține viața trupească, oferă o simplă supraviețuire până la
moarte, dar pâinea euharistică are viață, e vie și oferă viață pe Hristos pentru veșnicie. Această mâncare
îl transformă pe cel ce o primește. Hristos umple sufletul de harul Său, șterge orice necurăție, apără pe
om de atacurile vrăjmașului și se face una cu cel cu care se unește.
„De acum dacă trăiesc, nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește întru mine.”(Galateni 2, 20).

37
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, p. 425
38
Ibidem, p. 427
39
Ibidem, p. 440
40
Panayotis Nellas, Omul, animal îndumnezeit, trad. diac. Ioan I. Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2009, p.143

19
 „După Sfânta Împărtășanie nu mai este loc unde să pășești, de aceea trebuie să te oprești aici și
să te gândești cum să faci ca să poți păstra până la sfârșit comoara pe care ai dobândit-o.”41

I.3. Vârstele vieții duhovnicești

Viața duhovnicească are mai multe etape. Așa cum este normal, omul aflat la începutul vieții
duhovnicești nu poate fi la măsura omului îmbunătățit. Fiind ființă liberă, el poate alege în ce chip
viețuiește: ca ființă duhovnicească sau ca un om al păcatului. Omul ar trebui să fie o ființă care alege
mereu binele, frumosul și să se îmbrace în haina virtuților, dar dacă alege să nu asculte de chemarea lui
Dumnezeu, petrece în nepăsare și păcate toată vremea vieții sale.
Am putea împărți viața duhovnicească în trei etape:
1. Omul religios
2. Omul moral
3. Omul duhovnicesc
Omul religios se mulțumește să aibă o religie. El este la vârsta „dinților de lapte” (1 Cor 3, 2)
când nu înțelege mare lucru. Face parte dintr-o comunitate, merge la biserică, se supune unor reguli
vestimentare și de comportament dar în același timp este superficial în lucrarea pe care trebuie să o
săvârșească. La această vârstă omul caută să-L cunoască pe Dumnezeu care pentru el este o ființă
superioară creatoare a tot ce-l înconjoară, care-i poartă de grijă și căruia trebuie să-i fie pe plac. Omul
acesta trăiește corect, după lege, pentru că altfel Dumnezeu îl pedepsește cu chinurile iadului. Această
frică de Dumnezeu și de pedepse îl fac să încerce să nu-L supere pe Dumnezeu, dar apare pericolul de a-
i judeca pe cei care nu sunt ca el; i se pare că este superior, că face ceva bun, dar nu lucrează viața
interioară și, odată întors în societate, reia viața de zi cu zi, cu aceleași păcate și patimi. Starea aceasta
nu-l ajută cu nimic, poate să viețuiască puțină vreme așa și să pășească pe următoarea treaptă sau poate
rămâne așa până la sfârșitul vieții.
Omul moral trăiește corect dar nedeplin, el află că Dumnezeu nu doar pedepsește pe cei care fac
răul și păcătuiesc, ci îi răsplătește pe cei ce fac binele. Răsplata făgăduită trezește în el conștiința care-i
spune ce este bine să facă și ce nu este bine, ce este plăcut lui Dumnezeu și ce nu. Conștiința îl mustră
pentru păcat, aduce remușcări, cere îndreptare și aduce mângâiere când omul împlinește poruncile. Pe
această treaptă omul este egoist și se gândește doar la propria mântuire. Dar el nu se poate mântui singur,
ci în comuniune cu semenii: „purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți plini legea lui Hristos.”(Galateni
6, 2)

41
Nicolae Cabasila, Op. cit. p.81

20
 Omul duhovnicesc trăiește etapa „dinților de carne” (1 Corinteni 3, 2) libertatea harului în care
el împlinește poruncile lui Dumnezeu nu de frică, nici pentru răsplată, ci pentru a se uni cu Dumnezeu
care este dragoste și care-l iubește iar omul răspunde cu iubire. În această stare lucrarea virtuților nu este
o împlinire a unor principii subiective, ci punerea în lucrare a unor dispoziții lăuntrice și a dorinței de a
deveni fiu al lui Dumnezeu. Acum se manifestă setea după Dumnezeu și nimic din cele ale lumii nu-l
poate sătura pe omul duhovnicesc.
„Provenind de la Dumnezeu el îl caută pe Acesta, pe El îl dorește să-L guste și, fiind în
comuniune și unire vie cu El, se odihnește în Domnul.”42 Orice căutare care nu este îndreptată spre
Dumnezeu duce la eșec; omul tot caută și numai atunci are odihnă când Îl găsește pe Dumnezeu.
„Omul se împlinește deodată în raport cu Dumnezeu și cu semenii, în comuniune de iubire
spirituală și se manifestă esențialmente ca făptură care descoperă și înțelege că forma ultimă a adevărului
este comuniunea, dăruirea de sine.”43
Omul duhovnicesc trăiește caracterul interiorizant al vieții creștine, se analizează pe sine și, cu
ajutorul duhovnicului în Taina Spovedaniei, săvârșește schimbarea vieții lui de la păcat la virtute. Omul
duhovnicesc iese din automatismele vieții religioase și crește în bunătate, în blândețe, în înțelegere față
de semenii săi. Îi cuprinde pe toți în inimă, în dragostea lui și-l doare depărtarea lor de Dumnezeu, de
aceea se roagă pentru ei ca să-i ajute.

42
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viața duhovnicească și cum o putem dobândi, trad. David Maria, Editura Egumenița, Galați, p.
41
43
P.F. Daniel, Teologie și spiritualitate, Ed. Basilica, București, 2010, p. 113

21
 II. MATURITATEA

II.1 Caracteristicile maturității

Omul este cununa creației lui Dumnezeu, zidit din iubire, după chipul și asemănarea Creatorului
spre a se bucura de restul creației, dar mai ales de comuniunea cu semenii și cu Dumnezeu. El a fost creat
ca ființă dihotomică- trup și suflet; prin trup este legat de cele ale lumii, făptură pământească ce petrece
vremelnic în această viață, iar prin suflet este făptură cerească ce se întoarce la Dumnezeu.
Viața pe pământ se împarte în mai multe etape în care omul se dezvoltă sufletește și trupește,
încearcă să se descopere pe sine, să afle scopul cu care a fost creat și să-l împlinească.
Maturitatea face parte din aceste etape ale vieții și la rândul ei se împarte în două: „tinerețea de
la 25 la 35 de ani dominată de nevoia de activitate și de viață sentimentală și maturitatea de la 35 la 50
de ani, caracterizată de stabilizarea rolului profesional și antrenarea complexă în profesia exercitată.”44
Nevoia de activitate din tinerețe este satisfăcută de competiția în care se angrenează omul pe
toate planurile: social, economic, cultural, profesional. La această vârstă omul este într-un progres
continuu, se schimbă în permanență după năzuința de mai bine și după modelele pe care le întâlnește pe
plan profesional.
Nevoia de viață sentimentală își găsește rezolvarea într-o relație cu o persoană de sex opus cu
care reușește să formeze un întreg. Această relație trebuie integrată într-o rânduială în care sexualitatea
se poate manifesta în conformitate cu regulile morale ale Bisericii și anume Căsătoria și formarea unei
familii.
„Familia reprezintă un adânc ocean purtat de valurile timpului trecut de la prima pereche de
oameni până astăzi, o sinergie între opera lui Dumnezeu și implicarea umană, o măsură a iubirii dintre
Creator și coroana creației pe verticală și între încununați pe orizontală, este viața însăși a umanității
acoperită de Pronia divină și o icoană a îmbrățișării tainice dintre Mirele Mântuitor și Biserica Mireasă
în Cămările Împărăției celei veșnice.”45
Diavolul luptă să destrame familia prin diferite ispite: libertinaj, pornografie, dezordini erotice,
indiferentism, instabilitate financiară dar oamenii trebuie să aibă nădejde că Dumnezeu îi va ocroti dacă
și ei se vor feri de păcate și vor viețui în credință.

44
Ursula Schiopu, Emil Verza, Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981, p. 253
45
Pr. Constantin Mihoc, Taina căsătoriei și familia creștină, Editura Teofania, Sibiu, 2002, p. 11

22
 Tinerii trebuie „să treacă peste instinctul sexual ce-i îndeamnă să-și satisfacă poftele și să știe
că la vremea potrivită acest instinct va manifesta o putere generatoare binecuvântată cu naștere de
copii.”46
Nu este de neglijat nici relația cu familia de proveniență, relație ce se schimbă radical odată cu
întemeierea noii familii. Părinții care îmbătrânesc au tot mai multe nevoi și neputințe, de aceea solicită
tot mai des sprijinul copiilor care, devenind maturi, au la rândul lor copii ce-i solicită în toate planurile.
La vârsta maturității apare o anumită siguranță dată de autonomia financiară, de împlinirea
familială și de capacitatea mare de adaptare în toate domeniile. Este cea mai utilă vârstă. Din punct de
vedere biologic organismul funcționează în condiții foarte bune, efortul este rar resimțit, omul muncește
mult dorind să se afirme. La această vârstă tinerii învață și progresează foarte mult în toate domeniile de
activitate datorită energiei și puterii specifice tinereții.
Partea a doua a maturității este caracterizată ca fiind „cea mai scăzută perioadă de receptivitate
prin instruire iar interesul pentru învățare dispare, acum eforturile se concentrează pe stabilizarea rolului
profesional, adeseori la această vârstă statutul social se încarcă de responsabilități și are loc accesul în
ierarhia profesională.”47
Cu toate că este perioada maximei realizări din punct de vedere profesional și social, apar și
acum unele probleme la care persoana matură trebuie să se adapteze; în principal perioada aceasta este
centrată pe problema continuității și schimbării. La maturitate se reevaluează deciziile luate pe plan
profesional, se ajustează și se regândesc proiectele de viitor, iar ca impact semnificativ are loc retragerea
din activitatea profesională cu urmări asupra situației sociale și financiare. „Spre sfârșitul acestei perioade
scade capacitatea de observare vizuală, tot o scădere se înregistrează la acuitatea auditivă, mirosul și
gustul se degradează și ele, scade forța musculară și rezistența fizică, compensate prin dezvoltarea
complexității capacităților psihice.”48
La maturitate modificările la nivel fizic se produc gradual, sunt greu de observat pentru că sunt
variabile în funcție de factorii genetici și de modul de viață. Amintim ca semne ale degradării trupești
ridurile, încărunțirea și rărirea părului, scăderea în înălțime datorită compresiei coloanei vertebrale, iar
dacă alimentația rămâne aceeași și energia nu este consumată se ia în greutate. Toate aceste schimbări au
efecte asupra imaginii de sine a persoanei, pentru că societatea prețuiește aspectul exterior.

46
P.S. Andrei Andreicuț, Primăvara iubirii, Alba Iulia, 1993, p. 5
47
Ursula Schiopu, Emil Verza, Op. cit., p.249
48
Ibidem, p. 265

23
 Apare acum și o evaluare din punct de vedere a genului: un bărbat grizonat este socotit un om
puternic, poate chiar atrăgător, în schimb o femeie este socotită inestetică cu o asemenea înfățișare. Au
loc diferite intervenții cosmetice, diete, operații pentru că mulți nu acceptă și nu-și asumă schimbarea.
În tinerețe se atinge nivelul cel mai mare al forței fizice, al rapidității și coordonării mișcărilor
care însă scad treptat datorită uzurii. Densitatea osoasă este maximă la maturitate, dar scade după 40 de
ani, tendoanele și ligamentele pierd din elasticitate, apar dificultăți motorii, oasele de fracturează mai
ușor și se refac mult mai greu. Atenția crește datorită intensei solicitări iar mai târziu este compensată
prin experiență; capacitățile intelectuale descresc.
Poate cel mai important eveniment trăit la vârsta maturității este schimbarea modului în care
persoanele mature privesc relația dintre trecerea timpului și propria existență. Dacă până acum aveau
viața înainte, de acum se gândesc la timpul care le-a mai rămas, la ce ar mai putea face ca în acest timp
rămas să imprime vieții sensul dorit și cum ar putea să schimbe cursul existenței proprii cât încă mai este
timp pentru asta.

II.2. Căsătoria
Căsătoria este legătura dintre un bărbat și o femeie, binecuvântată de Dumnezeu în Sfânta Taină
a Cununiei unde cei doi primesc harul Sfântului Duh care-i sfințește și înalță legătura căsătoriei lor la
demnitatea reprezentării duhovnicești dintre Hristos și Biserică.
Pentru a se putea înfăptui căsătoria din punct de vedere canonic este nevoie să se îndeplinească
mai multe condiții dintre care prima ar fi consensul celor doi, bărbat și femeie, care încheie căsătoria.
„Fără acest consens, binecuvântarea religioasă, prin administrarea Sfintei Taine a Cununiei, nu poate fi
dată sau, chiar dacă se dă, ea nu mai produce efect haric specific acestei lucrări dumnezeiești.”49 Această
condiție, consensul soților, este o condiție de principiu, iar pe celelalte le putem împărți în patru categorii:
a. Condiții religioase:50
-credința ortodoxă a celor doi miri;
-botezul valid;
-să nu fi fost căsătorit și să nu fi obținut divorțul;
-să nu fie rude apropiate;
-bărbatul să nu fie hirotonit.

49
Prof. Dr. Iorgu D. Iovan, Biserica și instituția căsătoriei, în Studii Teologice, anul VIII, nr. 2, 1940, p. 130
50
Arhid.Prof. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol II, Ed. Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990, p.68

24
 b. Condiții morale:51
-să fie în deplinătatea facultăților mintale;
-să poată pronunța liberi consensul;
-să nu fi săvârșit acte care-i descalifică din punct de vedere moral.
c. Condiții fizice:52
-să nu fie de același sex;
-să aibă capacitatea fizică pentru împlinirea datoriilor conjugale;
-să fie prezenți în mod fizic la încheierea căsătoriei;
-vârsta majoratului matrimonial.
d. Condiții sociale:53
-cetățeni ai statului care încheie căsătoria;
-să fie căsătoriți civil;
-să aibă aprobarea autorităților superioare;
-să aibă dispense în cazurile necesare.
Aceste condiții fiind îndeplinite, unirea celor doi se poate înfăptui pentru ca ei să se ajute unul
pe altul pe calea mântuirii. Scopul căsătoriei este sfințirea, de aceea două ființe nemuritoare se unesc
vremelnic pe pământ pentru a se întări reciproc în drumul spre veșnicie. Unirea se face în biserică iar
venirea celor doi la biserică este socotită umblare în căile Domnului.
Slujba Cununiei este presărată de gesturi ritualice ce însoțesc rugăciunile care se citesc și în care
se cere pentru cei doi miri dragoste unul față de altul, bună înțelegere sufletească și trupească, credință,
bucurie, pace, dar și belșug pentru ca având parte de îndestulare să dea și celorlalți și să poată spori în
toată lucrarea cea bună.
„Așadar când iubești, celălalt este tu însuți. Căci prietenia aceasta însemnează: cel ce iubește și
cel ce este iubit să nu mai fie două persoane aparte, ci oarecum un singur om, lucru ce nicicând nu s-ar
putea întâmpla fără numai din dragoste. Deci caută pe cele ce nu sunt ale tale, ca pe ale tale să poți afla.”54
Unirea celor doi trebuie să fie în trup și suflet și să cugete, și să facă toate ca și când ar fi un
singur trup și un singur suflet. „Femeia să stea cu bărbatul în același cuget.” (Isus Sirah 40, 23). Această
unitate este de la începutul Creației când Dumnezeu a făcut femeia din bărbat, apoi din cei doi se nasc și

51
Ibidem
52
Ibidem
53
Ibidem
54
Ioan Gură de Aur, Cuvântul 33 la I Corinteni, apud David și Mary Ford, Căsătoria cale spre sfințire, Editura Sophia,
București, 2015, p. 22

25
bărbați și femei. „Prin încuvințarea lui Dumnezeu Adam se însoară cu sora lui, ba mai mult cu fiica lui,
ba mai mult cu însăși carnea lui, deci întregul fusese creat încă de la început.”55
În urma căderii în păcat Dumnezeu așează o anumită ierarhie. În cadrul familiei bărbatul este
cap femeii, deci trebuie să cârmuiască dar și să aibă grijă de ea, iar femeia să se supună cu condiția ca
bărbatul să aibă cap pe Hristos. „(...) bărbatul este cap femeii, după cum și Hristos al Bisericii...precum
Biserica se supune lui Hristos, așa și femeile bărbaților lor întru totul.” (Efeseni 5, 23-24)
Responsabilitatea iubirii revine fiecăruia în parte. „Capul oricărui bărbat este Hristos. Iar capul
femeii este bărbatul.” (1 Corinteni 11, 3) Adevărata supunere este a celor doi lui Hristos și precum Hristos
se poartă cu Biserica pe care o iubește, îi poartă de grijă, așa și bărbatul este dator față de femeia sa și în
măsura în care face aceasta va primi supunerea ei.

II.3 Responsabilitățile familiale

Ziua căsătoriei și întemeirea familiei trebuie să fie actualizate mereu în viața celor doi cu bucuria
și sărbătoarea acelei zile. Cei doi trebuie să crească în iubire unul față de altul, să se sprijine pe calea
vieții ca să sporească duhovnicește.
Bărbatul este cel care cârmuiește, deci trebuie să fie primul în săvârșirea virtuților și față de soția
lui să fie blând și îngăduitor ocrotind-o și purtându-i de grijă. Astfel femeia devine ascultătoare, supusă;
spală, calcă, gătește, are grijă de copii, străduindu-se mereu să fie pe plac soțului ei, împlinind toate cele
ale casei.
Viețuirea celor doi nu trebuie să se oprească doar la cele materiale, ci se cuvine să se îngrijească
mai cu seamă de cele duhovnicești. Aici bărbatul trebuie să fie exemplu pentru cei din casa lui. „Bărbatul
trebuie să se îngrijească de sufletul său și de sufletele din casa pe care o conduce pentru a le putea înfățișa
cu îndrăznire înaintea lui Dumnezeu pentru că i-au fost încredințate.”56
Purtarea femeii trebuie să fie plină de înțelepciune, să se ocupe de gospodărie, dar să nu uite că
de pacea ei lăuntrică atârnă bunul mers al famliei. Ea trebuie să se roage, să postească, ca să fie exemplu
pentru cei din casă. Femeia nu trebuie să se îngrijească de podoabele cele din afară, ci să-și împodobească
sufletul cu virtuți. Astfel va aprinde tot mai tare flacăra dragostei dintre ea și soțul ei, care nu se va
îngrijora că femeia este risipitoare, ci în liniște sufletească va lucra toate ale casei.
Bărbatul trebuie să-i învețe pe toți ai casei lui cele despre credință și despre Dumnezeu dar, dacă
nu face el aceasta, o va face femeia credincioasă. „Femeia înțeleaptă modelează sufletul bărbatului ei
căci el nu-i rabdă nici pe prieteni, nici pe dascăli, nici pe stăpânitori așa cum o îngăduie pe cea pe care o

55
Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2006, p. 102
56
Ioan Gură de Aur, Cuvântări despre viața de familie, Ed. Învierea, Timișoara, 2005, p.35

26
iubește și ea poate să-l sfătuiască, să-l îndemne, pentru că este părtașă a mesei, a patului, vorbelor și
lucrurilor tainice fiind legată întru totul de el.”57
Bărbatul trebuie să se poarte cu femeia sa precum Hristos cu Biserica Sa pentru care și-a dat
viața. Astfel supunerea femeii este un răspuns firesc față de soțul ce duce o viață plină de dragoste pentru
ea.
O altă responsabilitate este curăția în căsătorie care cere celor doi credincioșie, fidelitate unul
altuia, cumpătare în relațiile trupești. Aceste relații nu trebuie să devină obiecte de satisfacere a plăcerilor,
ci să fie însoțite de sfială, cumpătare și gingășie. Se spune că în căsnicia legiuită relațiile trupești sunt
curate, astfel încât cei doi se pot așeza la rugăciune, fiind curați fără să se spele. Însă în păcatul desfrânării
oricât s-ar spăla, rămân murdari. De aceea sunt datori amândoi să păstreze patul neîntinat și căsătoria lor
curată.
Relațiile trupești sunt concretizate în nașterea de prunci, iar ceea ce urmează după naștere adică
educația și creșterea copiilor sunt responsabilități ale ambilor părinți. „În zilele noastre părinții se
preocupă mai mult de îngrijirea trupească și de la naștere îl îmbracă pe copil în haine scumpe și-l
împodobesc cu aur, dar copilul nu de aur are nevoie, ci de un bun pedagog care să-l formeze; copilul nu
a gustat nebunia lumii, părinții îl învață cu ea.”58 Părinții trebuie să cultive în sufletul copilului mic
ascultarea, evlavia, disciplina, să-l modeleze după învățăturile cele bune, să-l sfătuiască spre bine.
Copiii trebuie să cunoască învățătura de credință, să învețe rugăciuni, să se însemneze cu semnul
Sfintei Cruci, să meargă la Biserică și să se împărtășească cu Trupul și Sângele Mântuitorului.
„Educația trebuie să fie începutul, mijlocul și sfârșitul grijilor părinților, pentru că toate bunurile
acestei lumi sunt trecătoare în timp ce buna educație e un bun dumnezeiesc statornic și temeinic. Copilul
trebuie să asculte grabnic și fără întârziere, iar la pretențiile lui este nevoie de refuzul părinților care o
dată rostit, așa trebuie să rămână.”59
Se cuvine ca părinții să fie într-o bună conlucrare, dacă unul a interzis ceva, așa să rămână,
pentru că dacă celălalt îngăduie, o să-și piardă amândoi autoritatea și copilul va profita mereu de astfel
de îngăduințe.

57
Ibidem, p.83
58
Ioan Gură de Aur, Despre creșterea copiilor, Ed.Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 2001, p.398
59
Sf. Vladimir Mitropolitul Kievului, Despre educație, Ed. Sophia, București, 2006, p. 60

27
 II. 4. Unele păcate ale maturității
Păcatul este încălcarea voii lui Dumnezeu cu știință și în libertate deplină, sub toate formele, cu
gândul, cu cuvântul sau cu fapta.
Păcatul intră în lume prin neascultarea strămoșilor în Rai, deci nu este de la Dumnezeu, ci
datorită relei întrebuințări a voii libere a omului. Dumnezeu nu-l oprește pe om de la rău pentru că nu
vrea să-i știrbească libera voință de a alege.
Există un îndemn spre păcat numit ispită care stârnește pofta omului spre plăcere prin călcarea
porucilor lui Dumnezeu. „Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții,
nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume.” (1 Ioan 2, 16) Pofta trupului se împlinește în desfrânare de tot felul,
pofta ochilor în averi și bogății, iar trufia vieții în mândrie și slavă deșartă.
Legat de familie și de relațiile celor doi soți apar mai multe păcate cum ar fi:

II. 4. 1 Avortul
Prin metodele medicale moderne cei doi soți pot planifica numărul de copii pe care-i vor naște
și timpul când vor socoti ei că este potrivit. Copiii sunt darul lui Dumnezeu, de aceea este un mare păcat
să se intervină în planul lui Dumnezeu și să se ucidă prin avort copiii nedoriți.
Avortul era cunoscut încă din Antichitate și încă de atunci era scotit ilicit și imoral.
Creștinismul socotește avortul un mare păcat și îl pedepsește prin canoane ca și uciderea.
(Canonul 66 apostolic, Canonul 12 al Primului Sinod Ecumenic, Canonul 2 al Sfântului Vasile cel Mare,
Pidalion)
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că și dacă femeia rămâne însărcinată într-o relație desfrânată,
să nu scoată pruncul afară prin avort, că vor scoate afară din viața lor și dragostea lui Dumnezeu. Pe
lângă omor se disprețuiește darul lui Dumnezeu și se încalcă legile firii, că unde ar trebui să fie viață este
prezentă moartea.
Apar aici mai multe justificări ale celor care susțin acest păcat și anume că există două mari
etape ale embrionului și că în prima etapă are loc o viață vegetativă și în această perioadă avortul nu este
păcat sau este unul mai puțin grav.
Sfântul Maxim Mărturisitorul deși admite existența a două stadii de dezvoltare a embrionului,
nu leagă acest fapt de existența a două stadii de însuflețire, ci spune clar că fătul primește „din momentul
zămislirii un suflet deplin.”60 În același duh Sfântul Vasile cel Mare spune în canonul 2: „ceea ce strică

60
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006,
p. 414

28
fătul prin meșteșugire, suferă pedeapsa uciderii fără să se cerceteze dacă este vorba de fătul format sau
încă neformat.”61
„Zămislirea se face în momentul întâlnirii celor două celule sexuale a căror unire formează oul
fecundat. În acel moment Dumnezeu trimite sufletul, adică artistul incomparabil care, supunându-se
poruncii divine, se pune imediat pe lucru ca să-și construiască trupul în care va viețui.”62
„Așadar avortul este crimă, indiferent dacă are loc în faza pre-embrionară sau embrionară, acesta
nu poate fi vândut, cedat, nici nu poate constitui obiect de experiență ori manipulare indiferent de
motivație.”63
Apar unele probleme delicate cum ar fi avortul spontan sau avortul medical și în aceste cazuri
apar întrebările: Este femeia vinovată? Este vorba despre avortul unei persoane? Trupul femeii poate
elimina embrionii neviabili în primele zile, dar dacă au trecut trei luni este nevoie de intervenție
chirurgicală.
Biserica se arată foarte riguroasă și în asemenea cazuri socotind că mama are o anumită
responsabilitate, că nimic nu se petrece fără o judecată a lui Dumnezeu, care îngăduie tragedia avortului
spontan. De aceea femeia este oprită de la Împărtășanie vreme de un an, se citește o rugăciune specială
pentru iertarea acestui păcat și este chemată la o perioadă de pocăință.
„Avortul medical se face când embrionul prezintă malformații majore de structură somatică,
considerându-se că nu este o persoană umană. Biserica însă nu este de acord. Astfel Epifanie
Theodoropoulos spune că acceptarea avortului medical este similar cu acceptarea uciderii unui om ajuns
în stare vegetativă, fără conștiință de sine.”64
„Avortul este recunoscut ca un eșec radical al iubirii, ca una dintre cele mai rele fapte indiferent
dacă embrionul este sau nu persoană.”65

II. 4. 2. Contracepția
Este un subiect tratat în mod discret și uneori ambiguu, nu se știe dacă este vorba de avort sau
contracepție, pentru că în vechime aceleași poțiuni erau și contraceptive și abortive, iar avortul practicat
în prima parte a sarcinii era socotit contracepție. Relațiile sexuale au drept scop procreația; astfel nici un
mijloc contraceptiv nu poate fi acceptat.

61
Sf. Vasile cel Mare, Pidalion, Canonul 2, p. 602
62
Prof. Nicolae Paulescu, Cele patru patimi și remediile lor, Ed. Vicovia, București, 1921, p. 12
63
Pr. Vasile Vlad, Curs Bioetica, anul IV, Teologie Pastorală, Arad, 2005
64
Ibidem
65
Pr. Vasile Vlad, Curs Master, an I, sem al II-lea, Arad, 2008

29
 La Sfinții Părinți nu este o mare diferență între avort și contracepție. Avortul este omucidere,
contracepția este omucidere anticipată. În zilele noastre aceste metode s-au înmulțit și sunt folosite cu
ușurință de femei și de bărbați: metode mecanice, chirurgicale, medicamente. Știința și medicina au
dezvoltat această industrie care are urmări devastatoare asupra familiei și asupra întregii societăți.
Vinovată nu este doar femeia, ci și bărbatul care nu-și asumă viața sexuală cu urmările ei,
vinovați sunt și medicii care săvârșesc avorturi și prescriu metode anticoncepționale, vinovată este
întreaga societate decăzută care nu acceptă avortul și contracepția ca fiind păcate, ci își doresc drepturi
și libertăți pentru a-și petrece viața în plăceri departe de Dumnezeu.
Părinții zilelor noastre spun că mare mânie o să vină peste lume din cauza acestor păcate
săvârșite repetat, fără mustrări de conștiință. Ei spun că acest păcat lasă urme adânci și chiar după
Spovedanie și dezlegări femeia care a făcut acest păcat simte o povară grea.
În țara noastră s-au ucis foarte mulți copii prin aceste metode, precum și în întreaga lume.
Îmbucurător este faptul că Statele Unite ale Americii, care sunt un model de democrație pentru restul
lumii, încearcă să interzică avorturile prin lege, dar se lovesc de cetățenii depărtați de Dumnezeu care-și
cer acest drept prin manifestații de stradă violente.
Nădăjduim ca Dumnezeu să dăruiască mai multor legiuitori de state înțelepciune și luminare ca
să se poată măcar micșora acest păcat cumplit și efectele lui asupra lumii întregi.

II. 4. 3. Desfrânarea
„Fugiți de desfrânare (...) Cine se dedă desfrânării păcătuiește în însuși trupul său.” (1 Corinteni
6, 13). „Trupul însă nu este pentru desfrânare ci pentru Domnul.” (2 Corinteni 6, 13)
„Plăcerea împreunării trupești aduce prețuirea peste măsură a trupului și uitarea de Dumnezeu;
această împreunare nu ține de firea omului cum a fost ea dintru început ci s-a ivit în urma păcatului
strămoșesc, însă cu voia lui Dumnezeu care a îngăduit-o, de aceea ea are și unele binefaceri duhovnicești
în cadrul căsătoriei.”66
Instinctul sexual este foarte puternic dar nu pentru a se satisface fără rost ci pentru a avea drept
urmare nașterea de prunci. Fără el oamenii nu s-ar angaja în împlinirea acestui scop binecuvântat de
Dumnezeu. Plăcerea trupească este păcătoasă și îl înrobește pe om prin desfrânare și astfel omul pierde
din vedere dorirea celor duhovnicești.
„Patima trupească răstoarnă în om cuvenita rânduială și trupul ajunge mai prețuit decât sufletul,
iar plăcerea cărnii ia locul lui Dumnezeu.”67

66
Jean- Claude Larchet, Acesta este trupul meu, Ed. Sophia, București, 2006, p. 88
67
Ibidem, p. 90

30
 Robit de desfrânare omul ajunge cu totul trupesc, lipit de carne, uită pe Dumnezeu iar plăcerea
e singurul lui țel. Scopul vieții sale devine împlinirea poftei trupești, se limitează la partea trupească care
îi împlinește plăcerea și trăiește ca scos din fire de puterea patimii. Simțurile toate se abat de la rostul
firesc și uneltesc desfrânarea. Astfel omul batjocorește chipul lui Dumnezeu și pângărește templul
Duhului Sfânt.
Această patimă arată doar iubire de sine, celălalt devine un obiect, o cale prin care își stisface
plăcerea. Orbit de păcat omul nesocotește creația lui Dumnezeu ca persoană și-l privește pe celălalt doar
ca pe un trup menit să-i satisfacă pornirile pătimașe.
Dorința trupească este sădită în om cu scopul de a perpetua neamul omenesc, de aceea este atât
de puternică iar înfrânarea ei cere multă osteneală.
„În inimă se nasc cugetele rele, desfrânările și nălucirile întinate” (Matei 15, 19) Vedem că pofta
nu vine de la trup ci în trup se lucrează doar desfrânarea, de aceea se cuvine ca inima să se păstreze curată
prin rugăciune și citirea Scripturii, iar trupul prin metanii, post și muncă ca să se dezrădăcineze păcatul
și să se păstreze curăția. Văzând Dumnezeu că omul se străduiește să înlăture gândul din inimă și să
alunge din trup lucrarea desfrânată vine în ajutor cu harul Său.
„Duhul necurat al curviei se biruiește numai cu ajutorul Stăpânului iar dracul acesta nu încetează
a-l chinui pe om până ce acesta nu crede cu adevărat că prin ajutorul lui Dumnezeu se izbăvește și se
ridică la înălțimea curăției, lucru mai presus de fire, de aceea se împlinește numai prin harul lui
Dumnezeu. ”68
Desfrânarea inundă inima omului cu amărăciune și îi distruge viețuirea interioară, îl înrobește
și, pentru o clipă de plăcere, omul poate pierde veșnicia. „Desfrânarea este expresia unei vieți pentru care
o lume întreagă a trudit de milenii.”69
În societatea zilelor noastre desfrânarea nu mai este socotită un păcat din contră, toate mijloacele
mass-media promovează sexualitatea și îl îndeamnă pe om să-și împlinească toate plăcerile. Dumnezeu
însă cere de la noi înfrânare și dacă El cere asta, înseamnă că se poate. „Sunt unii care zic că odată gustat
acest păcat este cu neputință a se îndrepta omul. Iar eu răsturnându-i pe aceștia zic că este cu putință și
cu lesnire, celui ce voiește, pe măslinul cel sălbatic întru măslin domestic să-l altoiască.”70

68
Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol I, p. 136, Casian Romanul
69
Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Ed. Anastasia, București, 1995, p. 15
70
Sf. Ioan Scărarul, Scara, Ed. Predania, București,2008, p.188

31
II. 4. 4. Beția
În anii tinereții acest păcat este săvârșit accidental la anumite ocazii, poate sub formă de bravură
sau dintr-o necunoaștere a efectelor alcoolului. Dacă devine însă obișnuință se transformă în patimă,
creează dependență și aduce mare pagubă.
„Din cele mai vechi timpuri ori de câte ori omul nu și-a găsit puterea în sine și bucuria vieții în
comuniunea cu Dumnezeu, a căutat cu insistență elixirul vieții ca pe ceva din afara lui, spre a-i fi de
ajutor în drumul vieții nu întotdeauna neted și cu flori, a găsit alcoolul și l-a folosit uneori fără cumpătare
devenind victimă și îngreunându-și viața (...) în zbuciumul existenței dure, omul modern s-a depărtat de
Dumnezeu și și-a văzut sufletul tot mai gol iar grijile, necazurile și frământările sunt mai mult decât
așteptata satisfacție a vieții; toate problemele îl încovoaie pe bietul pământean care căutând elixirul vieții
în materie refuză să-și îndrepte privirea spre cer și ajunge să-și găsească prăbușirea sufletească și
trupească în beție.”71
Omul se deosebește de restul făpturilor prin rațiune, dar prin beție el se lipsește de darul lui
Dumnezeu și se aseamănă cu necuvântătoarele: „alăturatu-să dobitoacelor fără de minte și s-a asemănat
lor.” (Psalm 48, 12).
Omul devine mai fără de minte decât dobitoacele pentru că trupul său se aprinde de fierbințeală
nefirească și se ațâță spre împreunări necurate și plăceri de tot felul în orice vreme. Neînfrânarea spre
plăceri iese din vin ca dintr-un izvor iar desfrânarea merge mână în mână cu beția.
„Vinul este darul lui Dumnezeu dat celor cumpătați pentru mângâierea slăbiciunilor și veselia
inimii, dar vinul nemăsurat întunecă mintea precum apa stinge focul.”72 Întunecarea minții în vremea
beției îl face pe om să nu mai știe ce a vorbit, ce a făcut, să spună lucruri de necinste și să facă fapte rele
iar a doua zi să nu-și amintească nimic.
„M-au lovit...Nu m-a durut! M-au bătut...Nu știu nimic! Când mă voi deștepta din somn, voi
cere iarăși vin.” (Pilde 23, 35).
Bețivul este plin de nerușinare, vorbește vorbe necuviincioase, chiar hule la adresa lui
Dumnezeu, trădează taine ascunse, pomenește lucruri ce s-au întâmplat demult și care au fost uitate,
privește cu nerușinare la frumuseți străine. „(...)ochii tăi vor privi la femei străine și gura ta va grăi lucruri
meșteșugite(...)” (Pilde 23, 33).
„Nu vă îmbătați de vin în care este pierzarea, ci vă umpleți de duhul.” (Efeseni 5, 18).

Pr. Prof. Sorin Cosma, Bioetica, Ed. Marineasa, Timișoara, 2003, p. 72

71

Sf. Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
72

București, 2004, p. 254

32
 „Bețivul își pierde sufletul dar își strică și sănătatea, trupul devine lipsit de putere, ochii sunt
vineți, fața palidă, suflarea greoaie, limba împleticită, trupul tremură, vorbirea e neclară, capul e cuprins
de dureri, nu ami stă drept, nervii își pierd tăria, cade suferind zadarnice zdrobiri.”73
Bețivul risipește tot ce câștigă, preferă să cheltuiască banii pe alcool și pe ai casei îi lasă în
foame, frig și suferință, iar dacă este înstărit risipește toată averea și ajunge sărac. El săvârșește orice
păcat cu mare îndrăzneală. Se spune în Pateric că a venit diavolul la un pustnic și i-a spus că nu-l va mai
ispiti niciodată dacă va face un păcat la alegere dintre ucidere, desfrânare și beție. Socotind că este cel
mai mic a ales beția și a plecat în cetate unde a băut, a întâlnit o femeie cu care a căzut în desfrânare,
apoi venind bărbatul femeii acasă și găsindu-i, pustnicul l-a ucis ca să scape și astfel a săvârșit toate cele
trei păcate.
Urmările acestui păcat sunt greu de descris, de la celulele nervoase care mor și nu se mai
regenerează, la distrugerea trupească, la mii de morți în accidente de mașini, violență în familie și
societate, divorțuri, agresiuni sexuale, copii necăjiți și suferinzi.
Cea mai grea urmare este pierderea veșniciei pentru că în ceasul morții orice om, oricât ar fi de
păcătos, poate plânge și își poate cere iertare de la Dumnezeu, dar bețivul nu conștientizează că-i vine
sfârșitul și moare când nu se așteaptă, nepocăit. „Să ia aminte cei ce se îmbată și se încing la joc, cei ce
se rănesc cu săgețile patimilor, care cântă și dansează cu mișcări ațâțătoare la desfrâu și să se întoarcă la
Dumnezeu, postul să tămăduiască beția, lacrima să fie leacul râsului, genunchii să se plece la rugăciune,
să se lovească pieptul și peste toate să facă milostenie care să-i răscumpere din păcat.”74

II. 4. 5. Mândria
Mândria este cea care l-a făcut diavol pe primul dintre îngeri pentru că a vrut să fie ca Dumnezeu
dar fără Dumnezeu. Tot mândria l-a alungat pe Adam din Rai pantru că, în loc să se smerească și să-și
recunoască greșeala, a aruncat vina pe Eva. „Ce ai pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te
fălești ca și cum nu l-ai fi primit?” (1 Corinteni 4, 7).
Omul trebuie să recunoască faptul că orice virtute și orice dar sunt de la Dumnezeu, altfel duhul
mândriei cel aducător de moarte pune stăpânire pe sufletul lui și-l face ca mort. „Când mândria pune
stăpânire pe suflet ca un tiran prea cumplit îl dărâmă în întregime și îl surpă până în temelii.”75
Omul mândru pierde ajutorul lui Dumnezeu, îi defăimează pe oameni și dă diavolului stăpânire
peste viața lui, este într-o continuă cădere dar se socotește biruitor prin puterile lui.

73
Ibidem p. 258
74
Ibidem
75
Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol I, Sf. Casian Romanul, p. 120

33
 „Mândria distruge virtuțile deoarece este mai mare și mai grea decât orice păcat și răutate, ea l-
a făcut pe fariseul cu fapte bune din Evanghelie timpan gol ce trâmbițează zadarnic, l-a osândit și l-a
lepădat de la fața lui Dumnezeu.”76
Omul care se mândrește cu faptele sale bune și uită de ajutorul lui Dumnezeu în săvârșirea lor,
care face fapte bune în fața oamenilor își pierde plata pentru că el vrea să se știe ce a făcut, pune realizările
pe seama puterii sale și Îl exclude pe Dumnezeu din această lucrare. Orice păcat se luptă cu virtutea
potrivnică și pune stăpânire pe o parte a sufletului, „patima mândriei însă întunecă întreg sufletul și-l
prăbușește în cea mai adâncă prăpastie.”77
Atunci când omul îi judecă pe frații săi nebăgând în seamă păcatele sale el uită de Dumnezeu și
se așază în locul Lui iar pe sine se vede mai mare decât toți, mai bun, mai înțelept și vrea cinste de la toți
chiar dacă el îi necinstește. „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă.” (1 Petru 5, 5); astfel mândria nu
aduce nimic bun în viața omului, ba mai mult, atacă toate virtuțile și-l lasă pe om gol de toate faptele cele
bune. Omul mândru nu-și găsește niciodată odihna, este mereu nemulțumit și singura lui scăpare este
așezarea pe calea smereniei, pentru că omului smerit Dumnezeu îi dă har. Smerenia ne așază înaintea lui
Dumnezeu chiar dacă nu avem fapte precum vameșul din Evanghelie.

II. 4. 6. Slava deșartă

Aceasta este prima fază a mândriei, dorința omului de a ieși în față, de a se afirma cu lucruri
care de multe ori nu țin de ființa lui. Slava deșartă este ceva ce nu are conținut, nu are temei, e goală. Ea
îl pune pe om în evidență cu lucruri fără importanță iar omul se afirmă cu orice lucru pe care-l face: dacă
postește vrea ca lumea să știe că este postitor, dacă se roagă, lumea trebuie să știe că este rugător, dacă
face milostenie, să se știe că este milostiv deși orice creștin este dator să facă toate acestea.
„Cel biruit de slavă deșartă postește fără plată și se roagă în deșert, el slujitor la idoli este pentru
că părându-i-se că cinstește pe Dumnezeu voiește să placă oamenilor.”78
Lupta cu slava deșartă este foarte anevoioasă pentru că orice lucru bun făcut de om este ca un
nou început al slavei deșarte. „Sunt uimit de iscusința demonilor când îi văd cum se folosesc de orice.
Pânza aspră le servește drept slavă deșartă, la fel și haina de mătase, și cuvântul, și tăcerea, și săturarea,
și foamea; pe drept cuvânt este numită slava deșartă un spin care înțeapă oriunde (...) . Mireasma
ostenelilor tale pecetluiește-o cu tăcerea.”79 Omul nu trebuie să iasă în evidență cu nimic, să nu se

76
Sf. Andrei Arhiepiscopul Cretei, Predică la Duminica vameșului și a fariseului. Predici ale Sfinților Părinți la duminicile
de peste an, Ed. Egumenița, Galați, 2009, p. 374
77
Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol I, Sf. Casian Romanul, p. 120
78
Sf. Ioan Scărarul, Op. cit., p. 247
79
Evagrie Ponticul, În luptă cu gândurile, Ed. Deisis, Sibiu, 2006, p. 161

34
compare cu nimeni pentru că viața fiecăruia este diferită. De aceea este bine să se raporteze numai a
Dumnezeu și atunci nu se vede deosebit cu nimic, ci se vede că este plin de neputințe iar Dumnezeu îl va
ajuta în lupta împotriva păcatului.

II. 4. 7. Iubirea de avuție

Bogăția în sine nu este un lucru rău, ci este un dar de la Dumnezeu.. Avraam era foarte bogat
dar el stăpânea peste averi, nu era stăpânit de ele; la fel și Iov când a pierdut totul a spus: „Domnul a dat,
Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat!” (Iov 1, 21). În viețile sfinților aflăm că unii oameni,
bogați fiind, și-au împărțit toate averile săracilor, nu s-au lăsat împresurați de grijile bogăției, ci au
câștigat cu ele Împărăția Cerurilor.
La slujba Cununiei preotul cere pentru miri ca Dumnezeu „să le umple cămările lor de grâu, de
vin și de untdelemn”, pentru ca familia să aibă belșug și bunăstare nu doar pentru ei, căci mai departe
rugăciunea spune: „să aibă să dea și celor lipsiți”.
Important este să știm cum să administrăm toate cele ce ni le-a dat Dumnezeu și cum să le
întrebuințăm spre folosul nostru. Omul bogat nu este vinovat pentru că are bogății, dacă nu cumva a
prejudiciat pe cineva și nu a folosit mijloace nepermise și ilegale pentru a strânge bogăția. Omul își
dorește să aibă cât mai multe, chiar dacă nu are nevoie. Ca orice patimă nici această dorință nu e săturată
de nimic, pentru că oricât ar avea de mult, își dorește și mai mult. Este numită boala lui Iuda care, orbit
fiind de ea, „având punga lua din ce se punea în ea” (Ioan 12, 6) iar mai târziu vinde pe Mântuitorul „cu
treizeci de arginți” (Matei 26, 15).
Este una din cele mai cumplite patimi pentru că mereu compară ceea ce are omul cu cele pe care
le vrea și întotdeauna ceea ce are, oricât ar fi de mult, pare a fi nimic. „Nimic nu este mai nelegiuit ca
iubitorul de argint, el este dușmanul lui însuși și al lumii întregi, se îndurerează că pământul lui nu rodește
aur în loc de grâu, că izvoarele nu izvorăsc aur în loc de apă, că munții nu au aur în loc de piatră, se
necăjește când omul e îmbelșugat și negru la față când lumea o duce bine.”80
Mântuitorul ne sfătuiește în evanghelie: „Nu vă adunați comori pe pământ” (Matei 6, 19), de
aceea iubitorul de argint este călcător de poruncă și batjocoritor al evangheliei, căci zice că e cu neputință
să „vinzi averile și să le împarți săracilor”.
Este o patimă străină de firea omului pentru că vine din afară dar, folosindu-se de necredință și
de voia liberă pervertită, nu se mulțumește cu ce are, ci strânge lucruri prisositoare, nădăjduind în bogăție
nu în Dumnezeu care l-ar putea ajuta oricând în vreme de necaz. Pentru că nu are un temei în firea omului

80
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Părinți și Scriitori Bisericești 23, p.911

35
patima aceasta, deși este cumplită, se poate tămădui mai ușor prin credința în Dumnezeu. Omul
credincios știe că nu poate sluji și lui Dumnezeu și bogăției. Știind aceasta începe să împlinească porunca
milosteniei și dă celor care nu au din bogăția lui, iar el se bucură de o viață cumpătată.
Dacă nu se întristează ca tânărul bogat din Evanghelie, ci începe să-l hrănească pe cel flămând,
să-l îmbrace pe cel gol, poate să audă cuvintele Mântuitorului „Mie Mi-ați făcut” și să dobândească
Împărăția Cerurilor.

II. 5. Tămăduirea maturității

Ca să se poată tămădui omul trebuie mai întâi să recunoască faptul că este bolnav. Vorbim de
recunoașterea păcatelor care îmbolnăvesc sufletul, iar sufletul se tămăduiește cu leacuri duhovnicești,
conlucrând cu Marele Doctor prin voință liberă.
„Omul prin neascultarea de Creator, prin ispita Diavolului, începătorul răutății, a fost lipsit de
har, s-a acoperit cu asprimea vieții pline de dureri, s-a îmbrăcat cu grosimea trupului, a fost supus
stricăciunii și condamnat la moarte, dar cel ce i-a dat viață nu l-a trecut cu vederea.”81
Când sufletul este încărcat de păcate- care sunt mișcări ale puterilor sufletului împotriva firii- și
nu poate vedea pe Dumnezeu ca lumină, atunci el este bolnav sufletește. Această boală nu reprezintă
trăirile ascunse ce tulbură liniștea, ci deteriorarea puterilor sufletești. Sfântul Simeon Noul Teolog spune
că dacă sufletul nu are energia Duhului Sfânt moare, prin urmare boala sufletului este lipsa harului
Duhului Sfânt. În aceste condiții omul trebuie să caute vindecare prin harul Sfântului Duh care ne
curățește de toată întinăciunea și prin împreuna-lucrare cu Dumnezeu să primească acest har la slujbele
Bisericii și prin Sfintele Taine.
Dumnezeu este iubitor de oameni și mult milostiv, de aceea voiește ca toți oamenii să se
mântuiască. Pentru aceasta a dat fiecăruia dintre noi posibilitatea să se întoarcă de la starea căzută în
păcat la starea plină de har, de slavă și să dobândească toate bunătățile cele veșnice.
„Așadar să ne facem pe noi înșine vrednici prin pocăință, mai mult, să ne oferim pe noi înșine
prin faptele pocăinței Celui ce are puterea de a ne face vrednici din nevrednici.”82
Trebuie ca fiecare o să practice virtuțile creștine după putere, să-și supună prin strădanie trupul
sufletului, iar sufletul să se supună poruncilor lui Hristos pentru a nu mai păcătui și a se bucura de
dragostea lui Dumnezeu care revarsă peste sufletul tămăduit și râvnitor darurile îmbelșugate ale Duhului.

81
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005,
p.113
82
Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă, Ed. Sophia, București, 2001, p. 22

36
 Vindecarea nu este una exterioară, ci una care se petrece în adâncul inimii; „toată terapia și
râvna privește omul cel ascuns al inimii, iar lupta este împotriva celui care dinlăuntru ne face război și
caută să ne dărâme folosindu-se de noi ca de niște arme împotriva noastră, ceea ce-i lucrul cel mai
groaznic și ne dă morții păcatului.”83
Vindecarea se referă atât la suflet cât și la trup căci sunt strâns unite. Se vindecă întâi patimile
sufletului, apoi sufletul poate conduce trupul spre vindecare. „Prin urmare vindecarea se referă la omul
întreg și în esență terapia sufletească este subordonarea trupului sufletului și îndumnezeirea omului.”84
Vom vedea cum omul se vindecă prin Sfintele Taine, prin Spovedanie, Împărtășanie și prin
practicarea virtuților: rugăciune, post și milostenie.

II. 5. 1. Spovedania
Ca început al vindecării duhovnicești omul trebuie să așeze Taina Spovedaniei prin care
primește iertarea păcatelor de la Dumnezeu în lucrarea săvârșită în chip văzut de preotul duhovnic.
Mântuitorul este primul care săvârșește această lucrare pe pământ când dăruiește iertare celor
ce veneau cu credință înaintea Lui cerându-i ajutorul. Le dăruiește vindecare trupească, dar mai cu seamă
sufletească fie prin cuvânt, fie prin atingere cu mâna sau cu hainele Sale și apoi îi îndeamnă să nu mai
păcătuiască.
Înainte de Înălțarea Sa la cer Mântuitorul dăruiește această putere apostolilor suflând asupra lor
și zicând: „Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, ținute vor fi!”
(Ioan 20, 22-23).
Apostolii au transmis mai departe această putere episcopilor și preoților printr-un act de
consacrare, o slujbă prin care aceste persoane alese pot săvârși această lucrare în Biserică, având girul
Bisericii că pot sfătui, pot îndrepta, pot mustra spre binele celor pe care îi povățuiesc spre mântuire.
Taina Spovedaniei are mai multe etape: prima ar fi mărturisirea păcatelor înaintea preotului
duhovnic, cu multă sinceritate, nelăsând nimic la o parte și luând hotărârea fermă de a nu mai repeta
păcatul. Aici apare rușinea de a mărturisi păcatele cele ascunse care nu fac cinste omului. Rușinea ar
trebui să apară când omul săvârșește păcatul, nu la spovedanie, pentru că ea face parte din canon, este un
semn că omul regretă cele săvârșite. Cu toate acestea Tertulian spunea: „Eu nu dau loc rușinii, deoarece
câștig mai mult din lipsa ei.”85 Omul trebuie să știe că nu există păcat pe care Dumnezeu să nu-l poată

83
Ibidem, p.283
84
Ibidem
85
Apud Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, III, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 2016, p. 136

37
ierta. În Taina Spovedaniei omul nu doar mărturisește păcatele săvârșite, ci „destăinuie intimitățile
sufletului său în ceea ce au ele neputincios să reziste cu fermitate păcatelor; destăinuie slăbiciunile care
l-au adus la păcate și care s-au dezvoltat de pe urma păcatelor.”86 Preotul îl ajută cu întrebări ca să nu
rămână nimic nemărturisit și încearcă să trezească în penitent dorința de îndreptare. Prin faptul că îi
vorbește în numele Domnului preotul dă curaj celui ce se mărturisește să se ridice din păcat și îi insuflă
acestuia siguranța că preotul nu vrea să afle păcatele pentru sine, ci mărturisirea păcatului este începutul
unei relații de comuniune cu Dumnezeu.
După mărturisire urmează o parte în care preotul nu mai este doar un prieten ascultător ci trebuie
să găsească mijloacele de îndreptare potrivite pentru cel ce se mărturisește. Canonul dat de preot nu este
o pedeapsă, ci un ajutor pentru îndreptare în funcție de gravitatea păcatelor mărturisite. Hotărârea omului
de a nu mai săvârși păcatele trebuie demonstrată în timp, de aceea pentru păcatele grave el poate fi oprit
de la Împărtășanie după rânduiala canoanelor și după râvna pe care o arată spre îndreptare.
Dezlegarea pe care duhovnicul o dă trebuie să fie precedată de dezlegarea pe care omul și-o dă
singur de legătura păcatelor interioare prin părăsirea lor. Oprirea de la Împărtășanie pentru mai multă
vreme nu pare o soluție de îndreptare în vremurile actuale în care prea puțini oameni se spovedesc, de
aceea preotul trebuie să găsească alte soluții, cum ar fi recomandarea fermă de a nu mai săvârși păcatul,
formarea unui program de rugăciune, o rânduială de post, o așezare pe cale a omului care să-l ducă la
tămăduire.
Spovedania nu se încheie odată cu mărturisirea păcatelor și cu canonul, ea devine un program
de viață, o stare ce cuprinde întreaga existență a omului, în care el se pocăiește permanent cu lacrimi,
postește și se roagă lui Dumnezeu pentru iertare.
Pocăința cu lacrimi fierbinți arde spinii păcatelor, face sufletul curat prin împărtășirea de harul
Duhului Sfânt. Ea se face în această viață cât mai este timp, căci după moarte nu se mai poate face nimic.
„Alergați prin pocăință pe calea poruncilor Sale, alergați atât cât este clipa în care El luminează,
înainte ca noaptea morții să vă cuprindă și să fiți aruncați în întunericul veșnic. Pocăința este adevărata
ușă care face ieșirea din întuneric și intrarea în lumină. Să ne grăbim deci, fraților, încă de acum să intrăm
datorită pocăinței prin ușa cea strâmtă și să vedem lumina dinlăuntru.”87
Amânarea pocăinței este un vicleșug drăcesc care-i pune pe oameni în pericol. Moartea poate
veni în orice clipă și ei nu mai apucă vremea pocăinței. „Securea stă la rădăcina pomului și tot pomul

86
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, III, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 2010, p. 134
87
Arhiepiscopul Vasili Krivoșein, În lumina lui Hristos, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 2005, p. 63

38
care nu face roadă bună se taie și în foc se aruncă.” (Matei 3, 10). Omul trebuie să arate că deși poate
păcătui nu mai vrea să o facă. La bătrânețe nu mai poți păcătui ci te lasă păcatul pe tine, deci nu vei avea
nici folos, nici răsplată; te lasă puterile și ajungi ca în zicala ”tânăr leneș, bătrân sărac”.

II. 5. 2. Împărtășania
După ce s-a spovedit și a primit dezlegare din partea duhovnicului omul este pregătit pentru
unirea în chip desăvârșit cu Dumnezeu prin Sfânta Împărtășanie. „Cel ce mănâncă trupul Meu și bea
sângele Meu are viață veșnică.” (Ioan 6, 54)
Sfânta Împărtășanie este așadar mâncarea ce ne face fii ai lui Dumnezeu și moștenitori ai vieții
veșnice. Pentru primirea ei nicio pregătire nu ar fi de ajuns. Ea este darul lui Dumnezeu care este dragoste,
o dragoste ce se revarsă în lume și se dăruiește oamenilor.
Pregătirea noastră și împreună-lucrarea Duhului Sfânt curățesc cămara sufletului în care va locui
Hristos, cel ce vine în noi smerit sub forma pâinii și a vinului, pentru că altfel nimeni nu ar putea răbda
strălucirea slavei Sale.
Când Hristos se sălășuiește în om, acesta devine făptură nouă și poate spune împreună cu Sfântul
Pavel: „nu mai trăiesc eu ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20). ”Uniți cu Hristos în Euharistie, nu
ne mai temem de moarte, căci purtăm în noi trupul lui Hristos cel înviat ca leacul sau doctoria nemuririi,
sau al nestricăciunii eterne.”88 „Cine mănâncă această pâine viu va fi de-a pururi.” (Ioan 6, 58).
Prefacerea taincă a pâinii și vinului în trupul și Sângele Mântuitorului nu poate fi înțeleasă, ea
se simte numai prin credință și lucrează în viața omului atunci când el se pregătește și intră în comuniune
cu Dumnezeu prin Împărtășanie. „Aceasta este pâinea care s-a pogorât din cer (...) Cel ce mănâncă
această pâine va trăi în veac.” (Ioan 6, 58).
Cel ce se împărtășește se bucură de iertarea venită prin jertfa Mielului, se înnoiește prin unirea
cu Hristos, dar în același timp intră într-o comuniune de iubire cu toți membrii Bisericii care la rândul
lor se se împărtășesc din același potir, devenind cu toții un trup tainic. „Că o pâine, un trup suntem cei
mulți, căci toți ne împărtășim dintr-o pâine.” (1 Corinteni 10, 17). „Iar voi sunteți trupul lui Hristos și
mădulare fiecare în parte.” (1 Corinteni 12, 27).
Această unitate a membrilor Bisericii se răsfrânge asupra vieții duhovnicești a fiecărui mădular
al trupului tainic al lui Hristos, bucurându-se de darurile Duhului și suferind atunci când, prin păcat, un
membru al Bisericii se îmbolnăvește. Ca în orice organism viu când celulele sunt sănătoase totul

88
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 87

39
funcționează bine, așa și în Biserică când oamenii se străduiesc să-și păstreze viața curată, Biserica
înflorește bucurându-se de fiii ei.
Omul care se împărtășește cu Trupul și Sângele Domnului se simte un alt om, unul înnoit, plin
de viață, bucuros și luminos. Trăind toate acestea în inima lui se întărește în credință și sporește în virtute.
Această unire deplină a omului cu Dumnezeu se produce pentru că El nu-l învață pe om numai prin
cuvânt cum să trăiască o viață sfântă, nici nu-i dăruiește o parte din viața Lui, ci îi dăruiește Viața, pe
Sine însuși întreg în Taina Euharistiei. De aceea cel ce se unește cu El devine sfânt împărtășindu-se de
sfințenie absolută. Omul nu poate ajunge la această stare prin nicio străduință omenească ci numai prin
această unire precum mlădița de viță: „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și
Eu în el, acela aduce multă roadă, căci fără de Mine nu puteți face nimic.” (Ioan 15, 5). Roadele trebuie
să se vadă în viața duhovnicească, în viața cea nouă în relație cu Dumnezeu: „fiți sfinți pentru că Eu sunt
Sfânt” (1 Petru 1, 16) și în relația cu semenii: „Curățindu-vă sufletele prin ascultarea de adevăr, spre
năfățarnică iubire de frați, iubiți-vă unul pe altul, din toată inima, cu toată stăruința.” (1 Petru 1, 22).
De la această stare omul nu ar trebui să se întoarcă la păcat și nici măcar la cele omenești ale
lumii, ci ar trebui să păstreze comoara de viață și să se străduiască să crească în drumul spre desăvârșire.
Dumnezeu este ținta dar și Cel care îl ajută pe om să-și împlinească menirea și atunci când omul cade pe
cale Dumnezeu vine și-l ridică, îl tămăduiește făcându-i-se El însuși leac pentru boală și hrană spre
întărire.
La înnoirea omului Dumnezeu nu mai folosește țărâna ca atunci când l-a creat, ci îi înnoiește
sufletul făcându-l mai bun prin însăși viața Lui dăruită în Euharistie. Dumnezeu își arată în această lucrare
marea Lui dragoste care se revarsă și se dăruiește; iar după ce coboară în iad prin moartea Sa și îl
răscumpără pe om prin jertfa Sa, săvârșește aceeași lucrare până la sfârșitul veacurilor jertfindu-se pe
masa Sfântului Altar și răscumpărând pe toți cei ce cred în El.

II. 5. 3. Rugăciunea
„Rugăciunea este elementul definitoriu, fundamental al făpturii umane. A fi om înseamnă a te
ruga.” În rugăciune omul stă de vorbă cu Dumnezeu și această vorbire este o taină a unirii făpturii
raționale cu Ziditorul.
Înțelegem din cele enunțate că rugăciunea este un mare dar pe care Dumnezeu îl face omului și
că atunci când omul îl cheamă pe Dumnezeu, acesta este prezent într-un chip personal, gata să-l asculte
pe om și să-i vină în ajutor. În aceste condiții ale prezenței lui Dumnezeu omul nu poate sta oricum ci
trebuie să-și curățească mintea de orice gânduri deșarte, de orice grijă și să stea înaintea lui Dumnezeu
cu toate puterile lui spirituale. Rugăciunea nu trebuie făcută numai cu buzele, nu sunt numai cuvinte ci

40
este o împreună petrecere cu Dumnezeu, o apropiere de cel neapropiat la limitele măsurilor omenești.
„Poporul acesta mă cinstește cu buzele dar inima lor este departe de Mine.” (Matei 15, 8).
Mântuitorul cere ca rugăciunea să se facă „în duh și în adevăr”, adică să se facă cu suflet și gând
curat. Astfel orice om care se roagă întinde în jurul lui duhul rugăciunii, atrăgându-i și pe alții în acest
duh.
Omul trebuie să știe ce să ceară în rugăciune, să nu se împiedice de nimicuri, ci să ceară ceea ce
îi este de folos, adică mântuirea sufletului. Cel ce se roagă trebuie să cunoască modul corect de a se ruga
și, ceea ce este mai important, să facă rugăciunea cu credința că ceea ce cere se va împlini.
Mântuitorul ne învață cum să ne rugăm prin rugăciunea „Tatăl nostru” și ne încredințează că tot
ce vom cere vom primi, dacă rugăciunea nostră se îndreaptă spre Dumnezeul cel adevărat.
„Din Liturghia Bisericii izvorăște întreaga rânduială duhovnicească a vieții creștine precum și
toate formele de închinare ale lui credincioșilor. Izvorul liturgic sau dimensiunea cultică a vieții
creștinilor nu este un compartiment pe lângă viața de toate zilele ci este viața fără de care realitatea zilnică
a existenței se reduce la țărână, adică la moarte.”89 Orice rugăciune a omului este o prelungire a rugăciunii
comune din biserică, el fiind mădular al acesteia prelungește în inima lui, în casa lui lucrarea bisericii.
Părintele Arsenie Boca spunea că omul trebuie să aibă sufletul curat, mâinile întinse și gura
deschisă pentru a primi darurile lui Dumnezeu. Prin rugăciune omul coboară binecuvântarea lui
Dumnezeu și dragostea Ziditorului în zidire și începe lucrarea de tămăduire a firii căzute. Taina aceasta
mare a locuirii lui hristos în om este temeiul transformării omului într-o făptură duhovnicească ce-l
cuprinde în sine pe cel necuprins.
„Smerita pogorâre a lui Dumnezeu în om aduce cu sine o prefacere radicală a întregii sale ființe
și o nespusă pace a dragostei în inimă. Astfel, rugăciunea descrisă ca o mereu nouă creație este înțeleasă
ca o împreună lucrare a omului cu Dumnezeu în actul zidirii de dumnezei nemuritori. Fiecare putere a
firii omenești, când este adumbrită de rugăciunea îndreptată către Dumnezeu, devine mai presus de
lume.”90
Prin rugăciune omul poate ajunge să aibă neîncetat în minte și în inimă pomenirea numelui lui
Dumnezeu, împlinind astfel cuvântul Scripturii ”Rugați-vă neîncetat!” (1Tesaloniceni 5, 18). Prin
rugăciunea neîncetată omul va alunga și va respinge orice ispită și orice cugetare nefolositoare.
Până să ajungă la rugăciunea neîncetată, omul trebuie să urce treaptă cu treaptă și de la cantitate
la calitate, de la rugăciunea rostită cu buzele care nu aduce nicio bucurie ci este ca o povară, după multă

89
Ibidem, p. 16
90
Arhim. Zaharia, Lărgiți și voi inimile voastre! Lărgirea inimii în teologia Sfântului Siluan Athonitul și a Starețului
Sofronie de la Essex, trad. M. Vicol, Tecla și Fevronia de la Essex, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 156

41
stăruință și răbdare trece la o rugăciune a minții care stă neîmprăștiată și cugetă la Dumnezeu, ajungând
la final să se roage într-o inimă curată care-l cuprinde pe Dumnezeu. Alți părinți spuneau că rugăciunea
nu-i lucru greu ci este o lucrare tainică în care omul se luptă cu patimile dar, întărită de post, îi dă omului
aripi.
Rugăciunea nu est o îndeletnicire între alte îndeletniciri, nic o virtute între alte virtuți, ea este
absolut necesară și contribuie decisiv la procesul îndumnezeirii noastre prin harul Sfântului Duh.

II. 5. 4. Postul
Postul este o virtute prin care omul se înfrânează de la mâncare, de la băutură și de la toate cele
materiale, dar și de la poftele trupului, pentru a se putea ruga mai ușor înaintea lui Dumnezeu.
Când omul își înfrânează poftele prin libera voință săvârșește o lucrare bineplăcută lui
Dumnezeu, câștigă harul Lui și își lucrează mântuirea.
”Postul este lucrul lui Dumnezeu, căci Lui nu-i trebuie hrană. E viață și petrecere îngerească
pentru că îngerii sunt fără hrană. Este omorârea trupului, că acesta hrănindu-se ne-a făcut morți; și
izgonirea patimilor este postul căci lăcomia întărâtă patimile trupului.”91
Când postește omul arată râvnă și sârguință în lucrarea de asemănare cu Dumnezeu prin faptul
că-și suprimă voia trupului.
Postul este de folos atât trupului, pe care îl ușurează și-l întărește, cât și sufletului pe care îl
curățește de păcate. „Nu fi nesățios întru toată desfătarea și nu te apleca la mâncăruri multe. Că în
mâncărurile cele multe va fi durere și nesațiul va veni până la îngrețoșare. Pentru nesaț mulți au pierit;
iar cel înfrânat își va spori viața.” (Isus Sirah 37, 32- 34).
Mântuitorul a postit 40 de zile în pustie și ne-a învățat că diavolul, care reprezintă orice păcat
din viața noastră, „nu iese decât numai cu rugăciune și cu post” (Matei 17, 21). Fiecare creștin postește
după voință dar și după putere; se poate posti cu legume gătite și fructe un post comun, se poate posti
aspru, fără untdelemn, cu produse vegetale, pâine și apă și se poate posti un post negru când nu se
mănâncă și nu se bea nimic toată ziua.
Biserica a rânduit ca zile de post săptămânal miercurea pentru patimile Mântuitorului, căci
miercurea au ținut sfat cărturarii și fariseii să-L omoare, iar vinerea L-au răstignit. Mai sunt și alte zile
de post peste an: Înălțarea Sfintei Cruci sau Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, dar sunt și patru
posturi mai îndelungate înaintea unor praznice în care creștinul se pregătește pentru întâlnirea cu
Dumnezeu prin post și rugăciune.

91
Învățătură de credință creștin ortodoxă, p. 391

42
 Toți creștinii trebuie să postească trupește și sufletește, adică să se înfrâneze și de la bucate și
de la păcate. „Să postim post primit bineplăcut Domnului; postul cel adevărat este înstrăinarea de răutăți,
înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de clevetire, de minciună și de jurământul cel
mincinos. Lipsirea acestora este postul cel adevărat și bineprimit.” (Triod, stihira I de la stihoavna
Vecerniei de luni, prima săptămână a Postului Mare)
Postul complet este o împletire a înfrânării trupești de la mâncare, băutură și altele asemenea cu
înfrânarea spirituală, adică înfrânarea de la păcate. Astfel postul este vremea potrivită pentru așezare și
sporire duhovnicească.
Postirea este o faptă bineplăcută lui Dumnezeu prin care omul caută să renunțe la păcate, la
plăceri și încearcă să-și dăruiască viața Domnului; este o jertfă pe care omul o face pentru desăvârșirea
sa spirituală. Prin post omul lucrează stăpânirea de sine, prin înfrânare își întărește voința și lucrează
pocăința ca să se mântuiască.
Trupul și sufletul sunt într-o comuniune ființială și se influențează reciproc, de aceea când trupul
postește de bucate, sufletul postește de păcate și când sufletul se curățește de păcate dăruiește trupului
mai multă putere spre înfrânare. Postul este o stare a sufletului și trupului care pătrunde întreaga existență
a omului și-l face să simtă tainic setea și foamea după comuniunea cu Dumnezeu în care omul va fi veșnic
fericit.

II. 5. 5. Milostenia
„Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui.” (Matei 5, 7).
Omul milostiv se aseamănă cu Dumnezeu care mereu privește cu milă neamul omenesc,
răscumpărat din robia în care căzuse, într-un chip nemaiîntâlnit, jertfind pe cruce pe Fiul Său cel Unul
născut. Mântuitorul Iisus Hristos făcându-se om s-a împărtășit de toate ale noastre în afară de păcat, a
purtat durerile noastre, a mutat suferințele noastre pe umerii Lui, s-a făcut ca unul vrednic de milă pentru
ca pe oameni să-i facă fericiți. Iar oamenii L-au batjocorit, L-au scuipat și L-au pălmuit, apoi L-au omorât
cu moarte de ocară, făcându-L să pară ca unul care cerșește milă. Marele Isaia zice: „Văzutu-L-am și n-
avea chip, nici frumusețe, ci înfățișarea Lui te făcea să-ți acoperi fața, iar privirea Lui era cea mai oropsită
dintre fiii oamenilor.” (Isaia 53, 2- 3).
Această imagine a răstignirii lui Hristos face ca în inima omului să răsară un sentiment de milă
pentru semenul său, deoarece știe că, deși nu-i vrednic de milă, totuși primește mila Stăpânului, știe că
în orice suferință, durere și necaz Dumnezeu îi stă alături. De aceea se cuvine ca omul să aibă milă de cel
aflat în suferință precum Dumnezeu are mereu milă de noi. „Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv
este.” (Luca 6, 36).

43
 Sfântul Ioan Gură de Aur spune că milostivirea este cel mai iubit cântec al lui Dumnezeu și că
face parte din iubirea Lui, încât uneori se identifică cu ea: „Hristos când are să te hrănească, nu-Și cruță
nici chiar Trupul Lui! Când are să-ți dea de băut, nu-Și cruță nici chiar sângele, nici nu e invidios! Tu
însă nu dai nici o bucată de pâine, nici un pahar de apă! Ia aminte ca nu cumva, scumpindu-te prea adesea
să dai lui Hristos spre câștig, să nu dai diavolului spre pagubă.” 92 Milostenia este o condiție esențială a
mântuirii, ea îl poartă pe om pe calea desăvârșirii creștine, dezrădăcinând egoismul din el și făcându-l
să-i iubească pe toți.
Milostenia față de săraci îl face pe om încrezător că la judecată va avea parte de îngăduință, de
milă, de iertare și că gurile pe care le-a hrănit vor cere pentru el îndurare de la Dreptul Judecător. Toată
bogăția pe care o împarți săracilor o socotește Dumnezeu și o transformă în daruri duhovnicești, iar la
sfârșit îți dăruiește în schimb cerul. Săracii par să fie mijloacele prin care omul ajunge să-și câștige
mântuirea. Cei ce trăiesc pe spatele altora se arată astfel foarte folositori.
Dar milostenia trebuie să se facă în ascuns: „Deci, când faci milostenie, nu trâmbița înaintea ta
cum fac fățarnicii în sinagogi și pe ulițe, ca să fie slăviți de oameni.”(Matei 6, 2) ca Dumnezeu să
răsplătească această faptă și nu să fie făcută pentru slava primită de la oameni. ”Iată ultima dintre cruzimi:
să cauți să strălucești atunci când altul moare de foame.”93
„Milă voiesc iar nu jertfă!” (Matei 9, 13) este punctul de cotitură al înțelegerii credinței. Să nu
creadă cineva că Dumnezeu are nevoie de ceva de la om, ci omul trebuie să-și unească voința sa cu voința
lui Dumnezeu și să împlinească porunca iubirii aproapelui în virtutea milosteniei. „Dă aproapelui mai
mult decât merită, poartă-te față de aproapele mai bine și mai frumos decât este el vrednic. Dă celui
căruia nu-i datorezi nimic și nu cere nimic de la cel care îți este dator. Așa fac cu noi puterile de sus, așa
trebuie să facem și noi unii cu alții.”94
Adevărata milă constă în a dărui ceea ce are celălalt nevoie, căci nu vei putea spune că ai făcut
milostenie plăcută lui Dumnezeu dacă unuia flămând i-ai spus o vorbă bună și nici dacă cineva are nevoie
de sprijin moral iar tu nu găsești timp și dragoste, nu o să primească Dumnezeu pâinea sau banul tău.
Lăcomia și iubirea de argint sunt patimi care stau împotriva virtuții milosteniei. De aceea cel
care vrea să trăiască o viață plăcută lui Dumnezeu trebuie să stăruiască în milostenie și harul lui
Dumnezeu îl va acoperi, se va izbăvi de păcate și își va ajuta aproapele gratis, dezinteresat, asemănându-
se cu Dumnezeu.

92
Teofan Mada, Morală, liturghie și eshatologie la Sfântul Ioan Gură de Aur, Ed. Agnos, Sibiu, 2007, p. 79
93
Ibidem, p. 86
94
Vladimir Soloviov, Temeiurile duhovnicești ale vieții, trad. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2018, p.68

44
 II. 6. Munca- componentă a mântuirii
În Patericul egiptean aflăm că Sfântul Antonie, pe când era în pustie, a fost cuprins de un duh al
acediei. Pentru că era frământat de gânduri L-a întrebat pe Dumnezeu cum să se mântuiască. Ieșind din
chilie a văzut un tânăr care ședea și lucra, apoi acesta s-a ridicat la rugăciune și după rugăciune iar s-a
așezat la lucru. Tânărul era un înger și i-a spus lui Antonie: „Fă așa și te vei mântui!”, iar el auzind s-a
umplut de bucurie și făcând astfel, se mântuia.
Avem în această pildă miezul învățăturii creștine: „Roagă-te și muncește!” Munca, la fel ca și
rugăciunea, este o componentă a mântuirii omului pentru că ține mintea omului atentă la ce are de făcut
și curăță sufletul de gânduri deșarte.
„Căci a te hrăni muncind pururea este o formă a filozofiei. Sufletele acestea sunt mai curate,
mințile acestora mai ferme. Cel ce nu lucrează grăiește în deșert, umblă mult și fără rost și toată ziua nu
face nimic, fiind împovărat de lâncezeală. Dar cel ce lucrează nu primește nimic de prisos nici în fapte,
nici în cuvinte, nici în gânduri. Căci sufletul lui e încordat spre o viață de osteneală.”95
Munca apare de la început în viața omului când Dumnezeu îl așază pe Adam în grădina Raiului
ca să lucreze pământul și să aibă grijă de toate cele ce sunt în ea, iar ca răsplată poate mânca din roadele
ei. Putem spune că munca este o lege fundamentală a vieții prin care omul se formează și se educă
folosindu-se de rațiune și voință, ajungând astfel să câștige bunurile materiale necesare.
„Munca nu este o marfă, ci o funcție a omului, ca și respirația, circulația și alte activități
organice.”96
Munca îl solicită pe om dar în același timp îl îmbracă în virtuți și-i dăruiește un nume bun. Omul
harnic nu pierde vremea în păcate, se ferește de bârfă și minciună, este chibzuit și câștigă multă experiență
de viață. El este în toate privințele un om de ispravă, pe când leneșul-om de nimic și fără căpătâi- „umblă
cu șiretenia în gură, clipește din ochi, freacă din picioare, face semne din degete, urzește rele plăsmuiri
în inima sa, iscând certuri în toată vremea.”(Proverbe 6, 12- 14)
Muncind omul Îl ascultă pe Dumnezeu și chiar se aseamănă Lui. Dar pentru că Domnul a făcut
lumea în șase zile, iar în ziua a șaptea s-a odihnit, Îi poruncește și omului să cinstească ziua odihnei iar
celelalte să le umple cu lucrul său.
Omul se umple de cinste când îl imită pe Dumnezeu, își împlinește îndatoririle, preface chipul
lui Dumnezeu din el întru asemănare, iar cel leneș strică acest chip și se îndepărtează de El. „Cea mai

95
Dumitru Stăniloae, Învățătura creștină despre muncă, p.7, accesat pe https://www.creștinortodox.ro, data 18 iulie 2022
96
Simion Mehedinți Soveja, Altă creștere-Școala muncii, Ed. Rotonda, Pitești, 2009, p. 7

45
mare comoară pentru om este munca.” (Proverbele lui Solomon 12, 27). La români este un alt proverb
înțelept: „Meseria (Munca) este brățară de aur.”, intuind că orice bogăție se sfârșește dacă se tot ia din
ea. Prin muncă omul poate să câștige oricând alte bunuri materiale pentru că munca este ca un izvor fără
sfârșit de unde curg cele necesare vieții. „Mai mult prețuiește un om smerit dar harnic, decât unul mândru
dar lipsit de pâine.” (Proverbe 12, 9).
În Noul Testament Mântuitorul muncește ca tâmplar până când iese la propovăduirea
Evangheliei și prin aceasta El face o altă muncă, o operă uriașă a lui Dumnezeu: „Tatăl Meu până acum
lucrează; și Eu lucrez.” (Ioan 5, 17). Aleargă din cetate în cetate să propovăduiască, iar pildele Sale sunt
luate din viața oamenilor muncitori, arătând că aceștia sunt prețuiți și răsplătiți pentru munca lor. O altă
învățătură a Mântuitorului legată de mântuire și de fericirea veșnică se referă la obligativitatea ajutorului
dat semenilor: „să-l hrănești pe cel flămând, să-l îmbraci pe cel gol, să-l cercetezi pe cel bolnav.”(Matei
25, 34).
Toate aceste fapte ale milei trupești sunt legate de mijloacele materiale. Munca este deci
necesară pentru împlinirea poruncii iubirii aproapelui. Sfântul Apostol Pavel se dă pe sine ca exemplu
despre felul în care își câștigă pâinea muncind și împletind această lucrare cu cea a propovăduirii
Cuvântului. „Să faceți fiecare ce are de făcut și să lucrați cu mâinile voastre precum v-am dat poruncă.”
(1 Tesaloniceni 4, 11). „Căci singuri știți cum trebuie să călcați pe urmele noastre, că noi n-am fost fără
rânduială când am fost la voi, nici n-am mâncat de la cineva pâine în dar, ci cu munca și cu truda am
lucrat ziua și noaptea ca să nu împovărăm pe nimeni dintre voi.” (2 Tesaloniceni 3, 7- 8).
Munca și activitatea spirituală stau într-o legătură binecuvântată. Prima este o datorie pentru
dobândirea celor de folos trupului, iar cele spirituale sunt activități obligatorii pentru folosul sufletului.
Împletind munca și rugăciunea, creștinul se mântuiește, însă trebuie să păstreze un echilibru pentru ca
munca să nu devină preponderentă dar nici să nu lipsească. Și una și alta să fie făcute spre slava lui
Dumnezeu și spre folosul oamenilor.

46
 III. BĂTRÂNEȚEA

III. 1. Caracteristicile bătrâneții

Bătrânețea este ultima parte a vieții omului pe pământ care, odată cu creșterea și îmbunătățirea
condițiilor de trai, nu mai este o povară prea mare. Cu toate acestea ea vine cu schimbări majore atât în
organism cât și la nivel psihologic, dar mai ales spiritual. „Viața este o succesiune de stadii, de etape cu
atributele sale specifice din punct de vedere al schimbărilor, iar bătrânețea este una dintre aceste etape,
ea fiind perioada de după maturitate până la sfârșitul vieții.”97
Toată viața omul își pune întrebări existențiale (Cine este? Ce este? Încotro merge?), întrebări
ce rămân de multe ori neelucidate, iar bătrânețea doar se obișnuiește cu acestea fără să le înțeleagă.
Deși este o etapă normală a vieții care am putea spune că începe încă de la naștere, ea devine o
tragedie dacă nu este asumată ca o pregătire spirituală pentru marea trecere. „Procesul de desacralizare a
invadat toate compartimentele vieții afectând și vârsta a treia deoarece, prin însăși fibra ei intimă de
ființare, senectutea sintetizează umbre și lumini, adică regresie în plan bio- psiho- social, dar și un
supliment de cunoaștere, experiență și multă înțelepciune.”98
Debutul acestei perioade de viață este, conform specialiștilor în domeniu, vârsta de 65 de ani,
însă există foarte mulți factori care influențează îmbătrânirea, de la bagajul genetic la factorii de mediu,
de la ritmul de activitate la agenții patologici, fiecare om având propriul ritm de îmbătrânire.
Putem împărți această perioadă în trei stadii:
a) Trecerea spre bătrânețe: 65- 75 ani
b) Bătrânețea medie: 75- 85 ani
c) Marea bătrânețe: peste 85 de ani99
Vârsta cronologică este cel mai utilizat criteriu în cerecetarea acestei perioade din viața
omului, dar nu este relevantă, întrucât există diferențe foarte mari între oamenii de aceeași vârstă privind
viața socială, sănătatea și nivelul de independență față de ceilalți.
La această vârstă apar numeroase nevoi referitoare la resursele de care oamenii au nevoie pentru
a trăi în societate. „Împlinirea nevoilor influențează atât satisfacția de viață a individului cât și calitatea
funcționării sale ca membru al unei societăți, astfel încât satisfacerea nevoilor nu este numai o problemă

97
Emilia Maria Sorescu, Bătrânețea între binecuvântare și blestem, Ed. Universitaria, Craiova, 2010, p. 38
98
Anca Munteanu, Psihologia vârstelor adulte și ale senectuții, Ed. Eurobit, Timișoara, 2004, p. 84
99
Ibidem

47
individuală, ci și a societății, societatea asumându-și responsabilitatea asigurării bunăstării membrilor
care, prin resursele și capacitățile proprii, nu-și pot îndeplini nevoile.”100
Bătrânețea în sine nu reprezintă o problemă socială, însă această vârstă are anumite probleme
legate de:
a) ”Pensionare care constituie un factor precipitant ce favorizează apariția unor tulburări
emoționale care adesea duc la spitalizare, pentru că vârstnicul se simte inutil, fără scop și își concentrează
interesul asupra bolilor. Această dezangajare duce la scăderea interacțiunilor dintre persoanele vârstnice,
de aceea îmbătrânirea optimă este trăită de persoanele care rămân active și care se bucură de o stare
morală mai înaltă.”101
Pensionarea poate fi privită de pe două planuri:
-„mare tristețe când vârstnicul trăiește o traumă din cauza sentimentelor de marginalizare,
inutilitate, dependență, sentimente ce produc răni adânci;
-mare bucurie când pensionarea este privită ca un tărâm al făgăduinței când vârstnicul are foarte
multă libertate, mult timp pentru activitățile care-l pasionează, își reorganizează viața în familie și poate
duce o viață activă ce menține bunăstarea generală.”102
Din păcate odată cu pensionarea se reduc foarte mult veniturile, cresc grijile și apar dificultățile
materiale care-i expun pe mulți pensionari la sărăcie.
b) ”Văduvia este fenomenul care determină apariția unor consecințe grave pentru starea
inerioară a celui rămas singur; unii au capacitatea de a se rebranșa la viața socială, alții însă se lasă
cotropiți de suferință trăind într-o stare depresivă. Apar numeroase schimbări în plan financiar și
necesitatea ca ceilalți membri ai familiei să ofere ajutor celui rămas singur.103
c) Instituționalizarea reprezintă schimbarea mediului de viață, părăsirea locuinței și
integrarea într-un cămin de bătrâni prin care vârstnicul se rupe de familie și se simte abandonat. „Această
dezrădăcinare duce la tulburări somato-psihice diverse ce accelerează deteriorarea generală a persoanei
și la depresii severe. Din aceste cauze instituționalizarea nu reprezintă o soluție inspirată; o altfel de
soluție ar fi diversificarea strategiilor de asistență la domiciliu sau integrarea în familii adoptive.”104
d) Situația de dependență când bătrânii au nevoie permanentă de ajutorul altor persoane, de
aceea rolul familiei este unul esențial. Bătrânul trebuie ajutat, dar să nu simtă că este o povară, să nu se
simtă jenat și inutil, ci integrat în sânul familiei.

100
Emilia Maria Sorescu, Op. cit., p. 40
101
Ibidem, p. 49
102
Anca Muntean, Op. cit., p. 171
103
Ibidem
104
Ibidem

48
 e) Apariția nepoților: mulți bătrâni deveniți bunici se implică cu multă dragoste în creșterea
și educarea nepoților. Bătrânii și copiii se aseamănă din punct de vedere emoțional, sunt foarte sensibili,
au nevoie de afecțiune și de aprobare, se tem foarte tare să nu fie părăsiți. Credința este de multe ori
foarte importantă pentru bătrâni pentru că îi ajută să treacă mai ușor peste toate greutățile aduse de vârsta
înaintată.
„Îmbătrânirea include atât aspecte pozitive: experiența de viață, abilități perfecționate, pace
personală, timpul unei mari libertăți și oportunități fără responsabilitatea slujbei, cât și negative: pierderea
capacităților mentale și fizice, piederea aspectului fizic plăcut, pierderea pozițiilor sociale dar și
micșorarea venitului.”105
Din perspectiva optimistă bătrânii sunt sănătoși, în contact frecvent cu familia, cu venituri
adecvate și satisfacție de viață, iar problemele acestei vârste aparțin unei minorități; dar perspectiva opusă
ne arată că boala, sărăcia, izolarea, demoralizarea, nefericirea sunt toate specifice bătrâneții care este
considerată o mare problemă.

III. 2. Bătrânețe biologică

La vârsta bătrâneții apar numeroase semne, vizibile sau nu, ale unui declin al structurilor și
funcțiilor organismului ce se individualizează pentru fiecare persoană în parte: adaptarea la provocările
din jur scade, refacerea organismului se diminuează, puterile sunt în regres. Procesul îmbătrânirii lasă
urme vizibile la nivelul organismului. Apar ridurile, părul încărunțește, aparatul locomotor suferă
modificări drastice, apar boli specifice precum diabetul, hipertensiunea arterială, reumatismul, toate
acestea ca o consecință a expunerii la tot felul de factori de risc, a stilului de viață nesănătos.
„Sensibilitatea senzorială este afectată și ea:
a) Vederea: datorită unor transformări involutive precum scleroza cristalinului, îngroșarea
epiteliului corneean, diminuarea sau supra-secreția glandelor lacrimale, este prejudiciată adaptarea la
lumină- întuneric ce afectează precizia vederii.
b) Auzul: are loc un regres progresiv, se pierde acuitatea pentru sunetele înalte- joase, apare
surditatea prin lezarea oscioarelor din urechea medie și a nervului din urechea internă.
c) Gustul: scade densitatea mugurilor gustativi.
d) Sensibilitatea tactilă la cald și rece se diminuează datorită scăderii numărului de fibre
nervoase.”106

105
Ibidem, p. 90
106
Ibidem, p. 90

49
 Totul intră în regres, apar dificultăți respiratorii, scade capacitatea de efort, digestia se realizează
cu dificultate, oasele se tasează, apar dureri cervicale, lombare, ritmul somnului se schimbă, medicația
pentru diferitele boli creează dependență iar sistemul imunitar slăbește.
Deosebim patru feluri de îmbătrânire:
a) „fiziologică- se referă la îmbătrânirea normală care survine treptat, continuu și
armonizează vârsta biologică cu cea cronologică;
b) prematură- când vârsta biologică este mai mare decât cea cronologică;
c) accelerată- când îmbătrânirea biologică este alertă sub impactul unui eveniment stresant
d) patologică- cea care prin apariția unor boli accentuează regresul individului.”107

III. 3. Bătrânețe spirituală

De multă vreme știința și religia caută puncte comune care să reducă diferențele apărute de-a
lungul timpului între ele.
„Sociologia descrie și explică societatea care: există în sine, ca dat, fără Dumnezeu iar oamenii
manifestă credințe în ființe supranaturale, că unele manifestări umane scapă explicațiilor științifice.
Această perspectivă este în opoziție cu experiența teandrică a existenței umane în ortodoxie, dar și cu
unele cercetări științifice care demonstrează că apariția universului nu poate fi explicată decât prin creație
care infirmă teoriile evoluționiste; cercetări ce duc astfel la apariția unei perspective inovatoare în
sociologie, anume noologia.”108
„Noologia reprezintă ordinea spirituală a lumii transpusă în sisteme explicative și când se
raportează la om vorbim de antropologie noologică derivată de la doctrina palamită a energiilor necreate
care explică faptul că, deși transcendent în ființa Sa, Dumnezeu este imanent, împărtășibil și cognoscibil
după energiile Sale necreate iar omul îl poate cunoaște și se unește cu El în mod real, devine asemenea
cu El după har.”109
Noologia reușește să explice prin concepte clare ordinea spirituală a lumii, implică o cunoaștere
trăitoare, unifică învățăturile teologice cu celelalte științe. Unul dintre concepte este nootipul, adică o
putere care se afirmă ca predispoziție spre unitate și în același timp o predispoziție spre diferențiere.

107
Ibidem, p. 87
108
Ilie Bădescu, Noologia: cunoașterea ordinii spirituale a lumii, sistem de sociologie noologică, Ed. Valahia, București,
2002, p. 26
109
Ibidem

50
 „Nootipul bătrânului este modul în care latențele spirituale își probează prezența în existența
îmbătrânirii; este vorba despre bătrânețea exemplară, de rostul îmbătrânirii ființei umane conturat în
Scriptură și scrierile Sfinților Părinți.”110
În Biblie bătrânețea este văzută ca o etapă firească a vieții, iar omul este îndreptățit să
nădăjduiască la bătrâneți fericite. Viața are un curs natural de la naștere la moarte, aceasta survenind la
bătrânețe. „Iar tu vei trece la părinții tăi în pace și vei fi îngropat la bătrâneți.”(Facere 15, 15).
Bătrânețea înseamnă slăbirea trupului, „Nu mă lepăda la vremea bătrâneților când va lipsi tăria
mea să nu mă lași pe mine.” (Psalmul 70, 10), iar ce trece de optzeci de ani e osteneală și durere. Dar
„vârsta bătrâneților înseamnă o viață neîntinată” (Înțelepciunea lui Solomon 4, 9), deci declinul fizic este
mai puțin important pentru că frumusețea acestei vârste este sufletul curat.
Înțelepciunea este considerată cea mai importantă caracteristică a acestei vârste, vremea în care
omul înțelege sensul vieții, ordinea sprituală a lumii, când deosebește binele de rău, ce este folositor și
ce nu este, pune accent pe lucrurile esențiale. Dacă nu a dobândit înțelepciunea, omul a trăit degeaba, nu
se teme de Domnul și nici nu-și sfințește viața. „Înțelepciunea este la un om adevărata căruntețe.”
(Înțelepciunea lui Solomon 4, 9). Ea nu este o virtute ce se dobândește prin simplul fapt că omul
îmbătrânește, ci este darul lui Dumnezeu primit datorită viețuirii bine plăcute Lui încă din vremea
tinereții. „Trei lucruri a urât sufletul meu și foarte m-am scârbit de viața lor: săracul trufaș, bogatul
mincinos și bătrânul desfrânat și lipsit de înțelepciune. În tinerețile tale n-ai adunat și cum vei afla la
bătrânețile tale?” (Isus Sirah 25, 3- 5).
„Dreptul care moare osândește pe nelegiuiții care trăiesc și tinerețea ajunsă la grabnică
desăvârșire osândește bătrânețile celui nedrept.”(Înțelepciunea lui Solomon 4, 16). În vechime tovărășia
bătrânilor era căutată tocmai pentru această înțelepciune, tinerii învățau din experiența bătrânilor și se
purtau față de ei cu toată cinstea. „Exemplaritatea bătrâneții constă în faptul că viețuirea îndelungată
oferă oportunitatea transformării omului chip al lui Dumnezeu în om asemenea lui Dumnezeu; bătrânul
este așadar omul ajuns la desăvârșire.”111
În cartea Apocalipsei sfinții care iau parte la slava lui Dumnezeu sunt reprezentați ca bătrâni
ajunși la desăvârșire, îmbrăcați în haine albe, purtând cununi pe cap. Această vârstă, ca și cea a copilăriei,
este simbol al curăției și sfințeniei. Copilul este curat și nevinovat, iar bătrânul care duce o viață virtuoasă
și stăruie în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu se împărtășește de înțelepciune, de puritate și de
sfințenie. Trăirea acestor virtuți îl duc pe bătrân aproape de Dumnezeu, ajungând să se împărtășească

110
Ibidem
111
Ibidem, p. 53

51
mereu de lucruri spirituale, iar nevoile materiale se restrâng. Omul trăiește ascetic într-un mod de viață
natural.

III. 4. Boala și suferința

Nu există niciun om pe pământ care să nu sufere vreodată în viața aceasta de vreo boală, acest
lucru fiind legat de ființa umană. Viața este o luptă continuă cu multe forțe care i se opun și care uneori
biruiesc aducând boala și suferința. Toate acestea, boala, suferința și moartea, sunt urmări ale păcatului
strămoșesc, urmări ale faptelor săvârșite prin liberă voință de Adam și Eva în grădina Raiului. Starea de
nestricăciune și nemurire în care se afla omul se datora harului lui Dumnezeu și omul avea libertatea de
a le păstra sau putea să piardă harul și de bună seamă starea aceea minunată. Dar el nu a ascultat porunca
lui Dumnezeu ci a preferat să se supună îndemnului viclean al diavolului și prin păcat a deschis natura
umană tuturor relelor.
„Încetând prin păcatul lui Adam de a mai fi conformă cu Dumnezeu și lipsită de participarea la
nepătimirea, nestricăciunea și nemurirea Lui, întreaga natură umană a căzut în stricăciune.” 112 Pierzând
harul lui Dumnezeu omul devine slab și neajutorat, diavolul pune stăpânire pe el și îi aduce suferință,
durere și chin prin boală. „Boala care inițial este un efect al greșelii lui Adam, o consecință și o formă a
răului zămislit de păcat este apoi produsă, reprodusă, răspândită, sporită, înmulțită și întărită prin lucrarea
puterilor întunericului, devenind uneori o adevărată întruchipare a acestora.”113
Subliniem că Dumnezeu nu este autorul relelor, al suferinței și bolii, „e o nebunie să crezi că
Dumnezeu este autorul relelor noastre; această blasfemie nimicește bunătatea lui Dumnezeu. Dumnezeu
care a făcut trupul, n-a făcut și boala, tot astfel cum El, deși a făcut sufletul, n-a făcut nicidecum păcatul.
De asemenea, este evident că Dumnezeu nu a făcut nicidecum moartea.”114
Sănătatea este, din punct de vedere duhovnicesc, un lucru de mijloc, în sine nu-i nici bună, nici
rea, ci poate fi folosită de om fie spre bine, fie spre rău. Dumnezeu l-a făcut pe om bun foarte, deci
sănătos, însă această stare nu-i folosește la nimic dacă nu este bine întrebuințată spre împlinirea
poruncilor și slava lui Dumnezeu, căci poate deveni un lucru rău dacă omul se folosește de sănătatea
fizică pentru a păcătui.
După învățătura Sfinților Părinți boala este un lucru rău, fiind o urmare a păcatului strămoșesc
și a lucrării diavolului opuse ordinii cu care Dumnezeu l-a creat pe om. Cu toate acestea ea este un rău

112
Jean Claude Larchet, Op. cit., p. 48
113
Ibidem, p. 50
114
Sfântul Vasile cel Mare, Părinți și scriitori bisericești, 17, trad. de pr. D. Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, p. 453

52
doar în plan trupesc pentru că aduce suferință și durere, însă, paradoxal, ea poate fi socotită chiar un bine
pentru că omul bolnav, dacă nu se îndepărtează de Dumnezeu și rabdă suferința cu nădejde, nu are nicio
pagubă, ba mai mult, sporește duhovnicește. „Boala poate fi chiar un bine pentru om în măsura în care,
folosindu-se cu înțelepciune de ea poate să dobândească foloase duhovnicești, schimbând într-un
instrument de mântuire ceea ce inițial a fost semnul pierzării sale. Să nu lăudăm orice fel de sănătate, nici
să nu urâm orice fel de boală.”115 Dacă se are în vedere doar boala în sine, se poate ajunge a crede că este
un lucru rău care duce la răzvrătire și la depărtare de Dumnezeu, apar frica și deznădejdea, care nu îl
ajută cu nimic pe cel bolnav, ba chiar îi sporesc durerea și suferința. „În neputința și suferința trupului,
omului i se fac simțite și vădite slăbiciunea făpturii sale pământești, caracterul efemer al existenței în
această lume și în general fragilitatea, limitele și întreaga sa nevolnicie; pentru aceasta boala și suferința
sunt leacuri ale mândriei și prilej de smerenie.”116
Dumnezeu îngăduie așadar boala ca să ne facă mai buni, mai înțelepți și suspuși voii Sale, de
aceea El ne cercetează prin boală și ne vorbește despre planul Său de a ne mântui, adică de a ne scoate
din păcate și de a ne îndrepta, de a ne schimba și a ne face mai buni prin suferință. Boala vine așadar ca
îngăduință a lui Dumnezeu și ca îndreptare a omului căzut în păcat; astfel suferința trupului devine
remediu pentru tămăduirea sufletului. Suferința pe care o aduce boala trebuie socotită ca un medicament
amar și rău la gust, care însă aduce vindecare. Dumnezeu știe de ce avem nevoie și ne dăruiește tuturor
ceea ce ne este de folos pentru mântuire și se folosește uneori de boală, ea fiind un mijloc foarte bun
pentru a-l trezi pe om din nepăsare, din păcat, astfel încât prin suferință trupească să dea atenție sufletului
și să devină lucrător activ al ogorului sufletesc. „Cine a suferit cu trupul a isprăvit cu păcatul.”(1 Petru
4, 1).
Mântuitorul a schimbat sensul suferinței. El a suferit pe nedrept, fiind fără de păcat, a dăruit
putere omului prin Sfântul Botez să transfigureze suferința și, cu ajutorul harului, să pășească spre viața
dumnezeiască. Boala și suferința sunt parte din crucea pe care fiecare om trebuie să o poarte urmându-L
pe Hristos, suferind și murind împreună cu El, pentru a putea învia împreună cu El. Boala și suferința
slăbesc puterile trupului, de aceea Sfinții Părinți le așează în rândul nevoințelor precum postul și
privegherea, socotind că boala ține locul acestor nevoințe în viața omului care nu mai poate practica
virtuțile din cauza lor. Omul credincios se întărește în credință, dar mai ales în răbdare și urcă pe treptele
înalte ale acestei virtuți prin purtarea cu demnitate a bolii.
Tămăduirea sufletului și lucrarea virtuților nu sunt efecte ale bolii. Chiar dacă vin în timpul
acesteia ele sunt darurile lui Dumnezeu pentru omul ce rabdă cu nădejde încercările care vin asupra lui.

115
Jean -Claude Larchet, Op. cit.,. p. 64
116
Ibidem, p. 66

53
 Ajutorul lui Dumnezeu se manifestă pe toată durata vieții dar mai ales când omul este bolnav.
De aceea, pentru a se bucura de roadele duhovnicești și pentru a învinge boala se cuvine ca omul să nu
se lase stăpânit de ea, ci trebuie să lupte pentru că Dumnezeu îi dă puterea să biruiască.
La vreme de boală omul se poate îndrepta spre Dumnezeu mai ales prin rugăciune pentru a-I
cere ajutor și prin buna așezare a sufletului poate primi sprijin de sus și comoara darurilor duhovnicești.
Prin rugăciune omul primește harul lui Dumnezeu, primește ajutor, putere să meargă mai departe. Dar în
aceste rugăciuni el trebuie nu numai să ceară ci să-I și mulțumească lui Dumnezeu pentru toate, chiar
dacă este bolnav. „Dați mulțumită pentru toate căci aceasta este voia lui Dumnezeu întru Hristos Iisus
pentru voi.” (1 Tesaloniceni 5, 18). Răbdarea suferinței mulțumind lui Dumnezeu este o mare virtute, o
mare nevoință care-l poate înălța pe cel bolnav pe culmile vieții duhovnicești și îi poate aduce mântuirea.
În tămăduirea bolilor și redobândirea sănătății un rol important îl au slujbele Bisericii în care se
cere păstrarea și redobândirea sănătății tuturor oamenilor pentru ca ei să-I poată sluji lui Dumnezeu.
Amintim aici Taina Sfântului Maslu sau ungerea cu untdelemn sfințit, așa cum apare în Evanghelii ca
mijloc de vindecare folosit de Sfinții Apostoli. „(...) ei ungeau cu untdelemn pe mulți bolnavi și îi
vindecau.” (Marcu 6, 13). Sfântul Apostol Iacov recomandă această practică: „Este cineva bolnav între
voi? Să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Și
rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica și de va fi făcut păcate se vor ierta
lui.” (Iacov 5, 14- 15).
Biserica administrează această taină creștinilor bolnavi spre vindecare trupească, dar și spre
iertarea păcatelor pe care aceștia sunt datori să le cerceteze pentru a putea sluji lui Dumnezeu și a face
voia Lui. Sfântul Maslu semnifică părerea de rău pentru păcatele săvârșite. Aici rugăciunea este însoțită
de ungerea cu untdelemn sfințit, cerând mila lui Dumnezeu, iertarea păcatelor, ușurarea suferințelor,
întărirea trupului, înnoirea vieții în Hristos pentru că, deși cele două vindecări, a trupului și sufletului,
sunt strâns legate, cea mai importantă este vindecarea sufletească.
Tot despre tămăduire este vorba și când se folosește apa sfințită care poartă energiile
tămăduitoare ale lui Dumnezeu, lucrarea vindecătoare a Sfintei Treimi și „este izvor de nestricăciune,
vindecare de boli, tămăduire a sufletului și trupului.”117
Biserica propune aceste mijloace de tămăduire dar nu trebuie uitată medicina pe care unii sfinți
au practicat-o iar alții o laudă. Origen spune că medicina este folositoare și chiar necesară neamului
omenesc. „Nimic nu te împiedică să chemi doctorul la vreme de boală.”118 „Și doctorului dă-i loc că și
pe el l-a făcut Domnul și să nu se depărteze de la tine căci și de el ai trebuință. Că este vreme când și în

117
Molitfelnic, p. 194
118
Diadoh al Foticeii, Filocalia, I, Ed. Humanitas, București, 2008, p. 328

54
mâinile lui este miros de bună mireasmă.”(Isus Sirah 38, 12- 13). Dumnezeu a dăruit pământul cu plante
din care se pot face medicamente ce vindecă bolile noastre, iar pe unii oameni i-a dăruit cu inteligență
pentru a le putea folosi. „Sortiți morții din pricina păcatului și prin urmare, supuși tuturor bolilor am
dobândit de la Dumnezeu ușurarea pe care medicina o aduce bolnavilor. Nu din întâmplare încolțesc în
pământ plante care au proprietăți pentru a tămădui fiecare boală; dimpotrivă este evident că Creatorul le
voiește pentru folosința noastră.”119
Dumnezeu este cel care ne ajută prin intermediul plantelor din natură, al medicilor și de aceea
trebuie să ne punem toată nădejdea în El, căci El este Doctorul cel mare care vindecă și trupul șu sufletul.

III. 5. Pregătirea pentru moarte

Moartea este consecința păcatului săvârșit prin neascultare de primii oameni în grădina Raiului
când, deși Dumnezeu le-a spus: „Din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în
care vei mânca din el, vei muri negreșit.”(Facere 2, 17), ei n-au ascultat porunca și căzând în păcat „prin
păcat a intrat în lume moartea.”(Romani 5, 12).
Această urmare a păcatului s-a transmis din generație în generație și chiar dacă moartea ne-a
fost adusă de păcat, Dumnezeu a pus-o în slujba mântuirii noastre, devenind purtare de grijă a lui
Dumnezeu și nu pedeapsă.
Moartea este un fenomen inevitabil în viața omului și înseamnă despărțirea sufletului de trup
până la a doua venire a Mântuitorului, când va avea loc marea judecată, iar sufletul și trupul înviat se vor
uni spre a primi sentința veșnică. După moarte trupul se întoarce în pământul din care a fost luat până la
obșteasca înviere, iar sufletul fiind nemuritor se întoarce la Dumnezeu care l-a dat pentru judecata
particulară.
Timpul morții nu-l cunoaște nimeni decât singur Dumnezeu, de aceea Sfânta Scriptură ne
îndeamnă: „Luați aminte, privegheați și vă rugați că nu știți când va fi vremea aceea.”(Marcu 13, 33).
Astfel omul trebuie să se pregătească permanent pentru că fie vrea, fie nu vrea, trebuie să dea răspuns la
judecată de toate cele făcute pe pământ, pentru faptele bune urmând să primească bunătățile veșnice, iar
pentru cele rele primind pedeapsă veșnică. „Moartea deschide omului ușa veșniciei și este începutul
acesteia, oricum ar fi bună sau rea. Drepților le deschide ușa fericirii veșnice iar păcătoșilor durerile
veșnice pentru că în funcție de rodnicia vieții pământești așa ne va fi acolo răsplătirea.”120
Fiecare om trebuie să aibă înaintea ochilor sufletești gândul morții și să trăiască astfel o viață
bineplăcută lui Dumnezeu, fiind mereu pregătit pentru plecarea din lumea aceasta. Pentru cei ce vor să

119
Ibidem
120
Pr. Mihăiță Popa, Îndrumar pentru restabilirea sănătății, Ed. Evanghelismos, București, 2009, p. 317

55
se mântuiască gândul morții este atât de folositor pe cât este de trebuincioasă pâinea care nu te lasă să
mori de foame, căci cel ce se gândește la moarte nu păcătuiește ca să nu-și piardă sufletul.
Moartea este o mare încercare, un mare examen; în fața ei ne încearcă frica de necunoscut.
Nimeni nu știe ce îl așteaptă în lumea de dincolo „și oricât de mari ne-ar fi credința și nădejdea n-avem
de unde ști de vom trece bine prin vămile văzduhului și de vom fi aflați curați de păcat înaintea
înfricoșătorului scaun de judecată al lui Hristos.”121
Cu toate acestea moartea este darul lui Dumnezeu pentru oprirea relelor ce s-ar fi înmulțit peste
măsură din pricina păcatelor. Ea a fost cândva un leac pentru neputințele trupești, pentru boli și suferințe
dar mai ales pentru sfârșitul stării de păcătoșenie, adică a neputințelor sufletești. „Prin pronia lui
Dumnezeu moartea este o eliberare pentru omul căzut și în chip înțelept s-a dat legea morții ca să se
limiteze nebunia minții care se mișcă pururi spre rău.”122 Moartea își are început în păcatul strămoșesc și
s-a întins la toți oamenii iar Dumnezeu o îngăduie, însă „stă în puterea lui Dumnezeu ca omul să moară
atunci când ceasul este cel mai prielnic pentru sufletul lui,”123
Pentru omul drept moartea este o binefacere deoarece îl mută la o viață mai bună, îl duce la
întâlnirea cu Hristos pe care L-a iubit și L-a dorit în această viață după cuvântul Sfântului Apostol Pavel:
„Pentru mine viața e Hristos și moartea un câștig (...) Doresc să mă despart de trup și să fiu împreună cu
Hristos, și aceasta e cu mult mai bine.”(Filipeni I, 21- 23).
Pentru omul care trăiește pe pământ împlinind poruncile lui Dumnezeu și lucrând virtuțile
creștine moartea este doar o punte, o poartă ce se deschide pentru a păși în lumea de dincolo unde îl
întâlnește pe Dumnezeu pe care L-a căutat și L-a dorit toată viața.
Chiar dacă este un fenomen înfricoșător, moartea se află mai aproape de noi decât ne putem
închipui. În fiecare seară când omul adoarme iese din starea de conștiență și intră într-o uitare de sine,
un lucru foarte asemănător cu moartea. Adormim ca și când am muri fără să ne fie teamă că nu ne vom
mai trezi, ba mai mult, avem o siguranță nejustificată că ne vom trezi dimineața următoare. Așa ar trebui
să cugetăm la moarte ca la un somn și o trezire în eternitate.
Moartea este prezentă în toate etapele vieții deoarece odată cu trecerea la un alt stadiu de trăire,
aspectele care constituiau viața anterioară trebuie să moară. „Această moarte este un proces dureros și
anevoios însă murind pentru a trăi este un proces ce se petrece în noi mai tot timpul, de aceea trebuie să
devenim conștienți și să participăm mai activ la acest proces. Astfel vom deveni mai puțin temători în

121
Jean -Claude Larchet, Creștinul în fața bolii, suferinței și a morții, Ed. Sophia, București, 2004, p. 220
122
Ibidem, p. 221
123
Ibidem

56
fața morții pe care trebuie să o privim ca o parte inevitabilă a acestui proces de creștere către o stare mai
matură.”124
Prin moartea Sa Mântuitorul l-a eliberat pe om din moarte, pentru că El a primit moartea de
bună voie, deși nu era suspus morții prin fire, fiind născut fără sămânță bărbătească rămâne neatins de
păcatul strămoșesc, neatins de stricăciune. De aceea El înviază și dăruiește lumii viață veșnică. „Și înviind
ne izbăvește de veșnicia morții și a stricăciunii și ne dăruiește puterea de a învia și noi la sfârșitul
veacurilor, când trupurile noastre înnoite și de-a pururi nestricăcioase vor fi înălțate la o viață lipsită de
suferință și nemăcinată de timp.”125
Fiecare creștin trebuie să se întărească în credință, să urmeze învățătura Bisericii și despre toate
faptele bune făcute să spună că le-a făcut numai cu ajutorul lui Dumnezeu, să conștientizeze greutatea
păcatelor proprii și să nădăjduiască numai spre mila și bunătatea lui Dumnezeu. Toate acestea trebuie
făcute pentru că în vremea morții vine un mare război nevăzut prin care diavolul vrea să-l piardă
punându-i gânduri de necredință, de îndoială, de deznădejde, de mândrie și slavă deșartă prin care vrea
să-i piardă sufletul. „Pregătit prin credință și nădejde să înfrunte gândul morții creștinului îi mai rămâne
să iasă nevătămat și din ispitele pe care le aduce ceasul morții când are de îndurat durerea despărțirii și
teama de necunoscut.”126
Orice creștin unit cu Hristos prin Sfintele Taine nu se mai teme de moarte și se socotește izbăvit
de moarte, căci ea nu mai are nicio putere asupra lui, nu mai este socotită nimicire ci odihnă.
Mântuitorul răstoarnă sensul morții, prin moarte omul devenind nemuritor. Fiecare creștin
trebuie să știe că moartea are un rost bun, cel de a ne trece la viața veșnică dintr-o lume căzută. Ea este
poarta prin care trebuie să trecem ca să ajungem în veșnicie. Problema este cum am trăit viața de pe
pământ, pentru că dincolo are loc judecata și de această judecată trebuie să ne temem. Cunoscând acest
lucru fiecare trebuie să se silească să-și trăiască viața într-un mod cât mai plăcut lui Dumnezeu, în pace
și bună înțelegere cu toată lumea și în ascultare față de El. „Prin harul lui Hristos creștinul nu se mai teme
de moarte și o primește fără împotrivire, întâmpind-o cu credință și nădejde în Dumnezeu. Moartea
devine prilej de a viețui veșnic împreună cu Hristos.”127
Cea mai mare pregătire pe care omul o poate face este să trăiască în fiecare zi ca și când ar fi
ultima, să spună mereu că trebuie să dea răspuns la judecată și frica aceasta îl va ține departe de păcate.
În ceasul morții nu-i vreme de pregătire ci pregătirea se face de-a lungul vieții printr-o lucrare permanentă

124
Mitropolitul Antonie al Surojului, Viața, boala și moartea, trad. monahia Anastasia Igiroșianu, Ed. Sfântul Siluan,
2010, p. 143
125
Jean Claude Larchet, Creștinul în fața bolii, suferinței și a morții, Ed. Sophia, București, 2004, p. 224
126
Ibidem, p. 229
127
Ibidem

57
de veghere să nu lipsească untdelemnul din candelă, adică faptele bune din viață și fiecare clipă să fie,
cum spunea Părintele Arsenie Papacioc, un timp, o suspinare, o rugăciune.
Să cerem permanent răspuns bun la înfricoșătoarea judecată și, în comuniune cu Hristos, să
avem nădejdea că vom primi viața cea veșnică. „Cel ce are pe Fiul are viața.”(1 Ioan 5, 12).

58
 IV. MEDALIOANE ALE OAMENILOR ÎMBUNĂTĂȚIȚI DIN
PAROHIILE HAȚEGULUI
I
Voi începe prin prezentarea unui medalion de familie: Florin și Simona Dănescu, chipuri de
oameni luminoși care trăiesc permanent prezența lui Dumnezeu în viața lor. Cei doi soți provin din familii
simple, Florin din satul Coroești, comuna Sălașu de Sus, iar Simona dintr-un sat din Țara Moților.
Împreună au trei copii, cel mai mare este preot în Deva, al doilea este absolvent de Teologie iar al treilea
este în clasa a XII-a.
Familia locuiește în Hațeg unde dețin trei săli de evenimente, un restaurant și o pensiune cu 40
de camere, toate sub denumirea ”Casa Românească”.
Am putea spune că sunt oameni foarte bogați, dar asta nu a schimbat felul lor de a fi. Sunt
oameni simpli și smeriți, muncesc enorm, cot la cot cu angajații pe care-i prețuiesc ca pe niște frați întru
Hristos și nu de puține ori îi așază duminica la aceeași masă cu ei și le dau toată cinstea. Alteori le sunt
mamă și tată, sfătuindu-i și ajutându-i cu tot ce au nevoie.
Am ajuns să-i cunosc foarte bine deoarece când am ajuns în parohie nu am avut unde locui și
ei au insistat să rămân la pensiune cu toată familia până când se va construi casa parohială. Acest fapt
poate duce la concluzia că sunt subiectiv în prezentarea lor, însă am aflat că înaintea mea alte două familii
preoțești au locuit la ei până ce și-au construit case parohiale. Apoi au mai primit și doi călugări care
zidesc o mănăstire în zona de munte unde familia are o cabană.
În serile în care am stat cu ei de vorbă am aflat multe din încercările vieții lor, peste care au
trecut cu multă credință în Dumnezeu și niciodată nu au uitat ajutorul Lui, mulțumindu-I mereu cum știu
ei mai bine.
Duminica și în sărbători sunt mereu prezenți la Sfânta Liturghie, având pomelnic cu prescură și
vin la cel puțin zece biserici. Sunt cunoscuți de toți preoții Protopopiatului Hațeg pentru că, într-un fel
sau altul, i-au ajutat pe fiecare. Se spovedesc și se împărtășesc în mod regulat și prezența la slujbă nu
este doar trupească, ci sunt foarte atenți, sesizând mereu aspecte de ordin duhovnicesc în desfășurarea
slujbelor și apreciind predica pregătită. Participarea la slujbe este continuată și acasă unde au un colț
amenajat cu icoane, candelă, lumânări, tămâie și unde adesea se roagă lui Dumnezeu. Cel puțin o dată pe
an cheamă mai mulți preoți să săvârșească Sfeștanie, sfințind casa și tot ce au.
În cei doi ani de când locuiesc în casa lor am servit masa împreună de nenumărate ori și, în
vremea Postului dar și miercurea și vinerea postesc mereu, chiar dacă în restaurant prietenii lor mănâncă
de dulce.

59
 Niciodată nu uită de cei săraci, la marile sărbători distribuie sute de pachete cu mâncare de cea
mai bună calitate oamenilor nevoiași din parohiile Hațegului, totul făcut cu cea mai mare smerenie ca
nimeni să nu știe de unde vin darurile.
Bisericile primesc daruri de la ei, după nevoile fiecăreia: o evanghelie, un rând de sfinte vase,
covoare, candele, fiecare ce are nevoie. De cele mai multe ori propunerile vin din partea lor, nu trebuie
ca preotul să ceară, căci ei sunt foarte atenți la nevoile bisericilor.
De multe ori mesele la hramuri se organizează la restaurantul lor și au mereu o contribuție
substanțială, ba chiar totală.
Domnul Florin este membru în Adunarea Eparhială, este mare iubitor de privegheri, de
rugăciuni de noapte și merge deseori la Sfântul Munte sau la hramuri de mănăstiri și la bisericile unde se
săvârșesc slujbe de noapte.
Doamna Simona este cea care se ocupă de casă, gătind de multe ori, făcând curățenie, dar și
tămâind, stropind cu aghiazmă și rugându-se pentru toți ai casei.
În perioada pandemiei, deși totul a fost închis, nu au dat niciun angajat în șomaj, ci s-au
descurcat cum au putut, renunțând la câștigul lor ca să-i ajute pe oameni.
Sunt mereu cu zâmbetul pe buze, cu o vorbă bună, cu o încurajare și oricine poate găsi în ei
ajutor de nădejde, fiind foarte buni sfătuitori și prieteni adevărați. Oricine le calcă pragul pleacă de la ei
mulțumit și cu gândul de a se reîntoarce.
Sunt mai presus decât orice om de valoare; mărturisesc că pentru mine sunt chiar un model de
viețuire: oameni bogați care nu sunt stăpâniți de avere, ci stăpânesc peste toate ale lor, milostivi dar în
ascuns, să nu știe ceilalți, primitori de străini, cu iubire față de semeni, iubitori de slujbe și de rugăciune,
postitori, harnici și peste toate foarte smeriți, plecând genunchii înaintea duhovnicului, spovedindu-se și
împărtășindu-se cu multă evlavie, fiind modele de viețuire creștinească în societate.
Niciodată nu i-am auzit vorbind urât sau înjurând, nu beau, nu fumează, sunt mereu binedispuși,
oameni pe chipul cărora se vede o strălucire, un licăr de sfințenie.
Îi pomenesc mereu în rugăciunile mele, cerându-I lui Dumnezeu să le dăruiască tot mai multe
daruri ca la rândul lor să facă mai mult bine, iar la sfârșit să le dăruiască loc ales în Împărăția Sa.

60
 II.

O altă figură luminoasă a parohiei este Teodora Costa, născută în satul Băiești, comuna Pui,
locuind în prezent în Hațeg. Are 58 de ani și este necăsătorită. Este cadru didactic în învățământul primar
după ce, în tinerețe a absolvit Facultatea de Mașini și Instalații Miniere, lucrând la Abrud ca inginer
stagiar. Mai târziu a absolvit Colegiul de Institutori Petroșani, funcționând ca profesor de limba engleză
și franceză la Școala Generală Băiești.
Tatăl ei a fost cântăreț la biserica din sat, astfel că primul contact cu biserica l-a avut din
copilărie, după cum îngăduiau însă vremurile. Își pierde mama pe când avea 16 ani și ea rămâne
gospodina casei și se îngrijește cu multă râvnă de tatăl ei și de cei doi frați.
Momentele grele ale vieții erau însoțite de rugăciune intensă, însă faptul că nimeni nu îndrăznea
să vorbească despre credință în acele vremuri a făcut ca ea să fie purtată în rând cu lumea, adică muncind
foarte mult, iar la biserică mergând foarte rar, duminica trebuind să gătească și să se pregătească pentru
o nouă săptămână. Era dornică de autoinstruire, încerca mereu să-și depășească neputințele, citea foarte
mult încercând să afle ce este viața și cum ar trebui trăită.
Foarte multă vreme aspectele vieții duhovnicești au fost subordonate vieții materiale: mai întâi
munca la câmp, în gospodărie, grija de animale și apoi rugăciunea și participarea la slujba de duminică,
trăind mereu cu gândul de a fi în rând cu lumea și să faci ce fac și ceilalți.
Rugăciunea înintea lui Dumnezeu se rezuma la niște cereri care nu se împlineau și astfel
urmează o perioadă de revoltă în care nu se mai roagă deloc dar starea ei spirituală se înrăutățește.
Nașa ei are o intervenție salvatoare ducând-o la mănăstire unde se spovedește curat și sub
povățuirea duhovnicului începe să-și schimbe viața. Acolo primește o carte despre rugăciunea lui Iisus
și, citind cartea, începe să se roage cu mai multă atenție. Cumpără alte cărți duhovnicești din care află
rostul vieții, se întărește în credință și începe să practice virtuțile. O rudă apropiată și credincioasă o ajută
în acest demers de descoperire a credinței și toată viața ei se schimbă, devenind un om deschis și cu
înclinații spre cele duhovnicești. Viața i se luminează, zâmbește mai des și înțelege că nu a știut să trăiască
și nu a cunoscut sensul vieții până nu L-a descoperit pe Dumnezeu.
Înțelepciunea lumii nu o mai mulțumește, înțelesurile filozofice îi par acum sărace și seci,
dorește să afle cât mai multe despre Dumnezeu. Începe să citească Biblia și rămâne uimită de înțelesurile
simple și clare pe care începe să le urmeze.
Merge regulat la biserică, din anul 2005 este membru activ al Corului Parohiei Sfântul Nicolae
din Hațeg și mai apoi membru în Comitetul parohial.

61
 În 2019 vizitează Țara Sfântă călcând pe urmele Mântuitorului, se întărește în credință și se
hotărăște să-I urmeze Lui. Liniștea și singurătatea îi permit să-și organizeze viața după o foarte bună
rânduială. Participă la toate slujbele Bisericii duminica și în sărbători, programul de rugăciune este
continuat cu râvnă și acasă unde-și împlinește canonul rânduit de duhovnic, citește zilnic un capitol din
Noul Testament, cărți duhovnicești, ascultă conferințe, predici și cântări bisericești.
Posturile mari, zilele de miercuri și vineri precum și zilele de Post rânduite de Biserică sunt
ținute cu strictețe. Din câștigul material face mereu parte și semenilor care au nevoie, precum și bisericii,
mereu găsind resurse pentru cei săraci și pentru donații.
Nemaisăvârșind păcate mari este într-o permanentă frământare și luptă cu gândurile, cu ispitele
mărunte, căutând să-și curețe mintea și sufletul și să viețuiască plăcând lui Dumnezeu. Se spovedește și
se împărtășește, cu binecuvântarea duhovnicului, în fiecare duminică, stând în ascultare și amerenie.
Este implicată în toate activitățile Comitetului parohial, participă la curățenie, organizare de
hramuri, iar acum lucrează la mai multe proiecte noi: o șezătoare în care să reînvie cusutul cămășilor
tradiționale și un program After School pentru clasele I- IV.
Cântă în corul Bisericii și ne bucurăm de prezența ei la slujbe și la activitățile parohiei.

62
 III.

Preoteasa Maria D. este un munte de credință dobândită prin răbdare și rugăciune în suferințe.
Este născută în anul 1952 în satul Rușor într-o familie foarte credincioasă și atașată de biserică.
Bunicul era tâmplar și a făcut tot mobilierul bisericii, inclusiv iconostasul iar bunica făcea în fiecare an
pâinea pentru Sfintele Paști. Toată familia era prezentă la biserică în fiecare duminică și chisr dacă
parohia avea două sate, ei mergeau al Sfânta Liturghie și în satul vecin. Starea de rugăciune era prelungită
și acasă unde bunica se îngrijea de educația religioasă a nepoatei sale și a celor doi frați. Înainte de masă,
în fiecare dimineață și seara înainte de culcare rugăciunile erau obligatorii. În posturi toată familia se
spovedea și se împărtășea, copiii posteau după rânduiala duhovnicului.
Crescând într-o familie creștină practicantă, tânăra Maria nu uită obiceiurile bune când pleacă
la școală departe de casă, ci se roagă, postește și merge la biserică.
La 24 de ani îl întâlnește pe Octavian, student teolog și viitorul ei soț, devenit apoi preot.
Înțelegând misiunea înaltă a soțului preot și a preotesei, Maria Îl roagă pe Dumnezeu să-i dăruiască
înțelepciune, purtare cuviincioasă și putere pentru a fi un exemplu în comunitate. Iese în evidență numai
prin bunătatea și implicarea în ajutorarea celor bolnavi, devenind cadru medical.
Astfel a ajuns să fie foarte solicitată de oamenii bolnavi. Nu refuza pe nimeni, făcea perfuzii,
injecții, tratamente în casa socrilor unde locuiau. Aceștia deveneau nemulțumiți de gălăgia și deranjul
provocat, dar preoteasa purta ocările lor și nu înceta să facă bine tuturor. La spital continua lucrarea
îngrijirii de cei bolnavi împlinind cu dragoste porunca lui Dumnezeu și în profesia aleasă. Era greu în
acele vremuri cu naveta, cu iernile grele și nopțile nedormite, cu lipsa mijloacelor de transport, care o
făceau mereu să se roage și să-L cheme în ajutor pe Dumnezeu și pe Maica Dumnului care a ocrotit-o
mereu.
La 36 de ani vine asupra ei o mare încercare pentru lămurirea credinței: se îmbolnăvește de
cancer. Este o lovitură cruntă, dar rugăciunile ei și ale părintelui, marea ei nădejde în Maica Domnului
au ajutat-o să treacă cu bine peste această boală. În secția de oncologie unde moartea era mereu prezentă
și atitudinea bolnavilor care se rugau nu deranja pe nimeni, deși era în plin comunism (în primăvara
anului 1989), preoteasa stătea mai tot timpul pe genunchi rugându-se fierbinte dimineața, seara, cu timp
și fără timp, citind Paraclisul Maicii Domnului și Psaltirea. Acestea făceau parte din programul ei zilnic
de rugăciune vreme de multe luni. În ziua operației s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu, iar părintele a
însoțit-o în rugăciune săvârșind Sfânta Liturghie și postind împreună cu toată familia și Dumnezeu a
salvat-o.

63
 După 5 ani în care viața începuse să fie mai bună, vine o altă încercare. Părintele se îmbolnăvește
grav și, cu toate tratamentele și operațiile, Dumnezeu hotărăște să-l cheme la El. Preoteasa rămâne văduvă
de tânără, cu un fiu de 16 ani aflat la o vârstă dificil de gestionat pentru o mamă singură, cu o casă ridicată
însă fără acoperiș și-cel mai greu de purtat- ocara socrilor care spuneau că mai bine murea ea când a fost
bolnavă decât copilul lor. În vremea cât părintele a fost bolnav preoteasa a fost mereu lângă el, acasă și
la spital în Cluj, mărturisind că era mai ușor pentru ea pe perioada propriei boli, decât acum văzând
suferința soțului.
Rămâne văduvă la 42 de ani, bolnavă, fără prea multe resurse materiale risipite prin spitale și la
operații dar, spune ea: „Am simțit mereu mâna Domnului peste mine ocrotindu-mă.”
Reușește să termine casa, să dea copilul la școală, apoi la facultate, la master și acesta ajunge să
ocupe o funcție importantă. Toate aceste mari provocări le-a împlinit cu ajutorul lui Dumnezeu.
Locuiește ani de zile singură,dar mereu a simțit în casa ei prezența lui Dumnezeu și nu i-a fost
greu. Și acum are același program de rugăciune și viețuire, zilnic citind Paraclisul Maicii Domnului,
Psaltirea, acatistele sfinților dragi făcători de minuni și izbăvitori de boli, împletite cu postul și
participarea la slujbele bisericii.
Este nelipsită de la Liturghiile din duminici și sărbători, vecernii, Sfinte Masluri iar pe perioada
pandemiei a însoțit slujbele din balconul casei sale vecină cu biserica, purtând lumânarea aprinsă a
Învierii și Prohodului.
Păstrând rânduiala învățată de la bunica ei se spovedește și împărtășește în toate marile posturi,
având o mare evalvie pentru aceste taine.
Întâlnirea cu preoteasa este mereu un prilej de bucurie. Este smerită și retrasă, atentă la nevoile
bisericii, face binele într-o totală discreție, fără să trâmbițeze în stânga și în dreapta. Locuind lângă
biserică, ne întâlnim adesea și mereu vorbește despre Dumnezeu care este bun, ne ajută și ne iartă iar noi
trebuie să-I urmăm în lucrare iertându-ne, ajutându-ne, iubindu-ne,
Mărturisește că greutățile și încercările vieții le-a trecut numai cu ajutorul lui Dumnezeu căruia
I s-a rugat și se roagă neîncetat, mulțumindu-I mereu pentru toate.

64
 IV.

Domnul Opruț Antoniu s-a născut în satul Fărcădin, în anul 1947 într-o familie de buni creștini.
Tatăl lui, Beni, a fost crâsnic al bisericii din sat și copilul a crescut în biserică, intrând adesea în altar și
trăgând clopotele de multe ori. Povestește că era fascinat de ele și lăsa orice activitate, orice joc pentru a
merge să le tragă.
Urmează cursurile Școlii profesionale de tâmplărie iar după ce se angajează face școala de
maiștri la Craiova unde, după cum mărturisește, a intrat numai cu ajutorul lui Dumnezeu.
Se căsătorește, are două fete, dar se abate o primă încercare asupra vieții sale: soția care lucra
în comerț ajunge să fie arestată în urma unei greșeli contabile. El rămâne singur cu cele două fete, cu
serviciul și cu toate greutățile vreme de 6 ani. În această perioadă este ajutat de mama sa și luptă să nu-
și piardă casa și tot ce avea, nevoit să restituie statului prejudiciul cauzat de greșeala soției. Lucrează
foarte mult și răscumpără în rate datoria până în anul 1991 când își deschide un mic atelier de tâmplărie.
Este cunoscut în toată Țara Hațegului că foarte bun meseriaș. Cu echipa lui de 10-12 oameni
execută lucrări de tâmplărie prin toată țara.
În tot acest timp are o relație foarte apropiată cu Dumnezeu și cu Sfânta Biserică. Se roagă zilnic,
în casa lor se postește mereu, participă duminică de duminică la Liturghie, toți se spovedesc și se
împărtășesc în marile posturi. În 1999 o întâlnește pe Lucreția, actuala soție, care este o prezență
permanentă în corul bisericii și în toate activitățile desfășurate în biserică.
Din anul 2000 este consilier al bisericii Sfântul Nicolae Hațeg. Prin prisma meseriei sale a făcut
geamurile de lemn ale bisericii, ușa de la intrare, strana cântăreților, băncile pe care stau femeile. Astfel
de lucrări a făcut și la alte biserici din zonă, chiar și la mănăstiri, cu toată priceperea și dragostea pentru
Dumnezeu.
Astăzi Antoniu este epitropul bisericii Sfântul Nicolae, un bătrânel drăguț și jovial pe care dacă
nu-l ai, ar trebui să ți-l cumperi, un om înțelept, harnic și implicat. A fost motorul ridicării unei case
parohiale, muncind zi de zi, deși nu-i este ușor la vârsta pe care o are.
De aproape 5 ani și-a închis atelierul de tâmplărie, dar nu-i poate refuza pe cei care-l roagă să-i
ajute. Pentru casa parohială a pregătit lemnul de stejar necesar scărilor interioare și o masă de stejar la
bucătărie. Munca l-a educat, l-a disciplinat, devenind un om atent și ordonat în tot ce face și mai ales
atent la viața duhovnicească. Este mereu prezent la slujbele bisericii, nu doar la Sfânta Liturghie ci și la
vecernie, se roagă zilnic, ține posturile cu strictețe, se spovedește și împărtășește după rânduiala dată de
duhovnic.

65
 V. CHESTIONAR PRIVIND VIAȚA DUHOVNICEASCĂ

1. Gen: Masculin Feminin

2. Vârsta: Sub 65 de ani Peste 65 de ani

3. Credeți în Dumnezeu? Da Nu
4. Credeți în învățătura Bisericii despre: Sfânta Treime, Sfintele Taine, Maica Domnului, Sfintele
icoane, Viața de după moarte, Rai și Iad?
Da
Nu
Parțial
5. Care sunt cele mai importante aspecte ale vieții duhovnicești? Numerotați de la 1 la 6, în ordinea
importanței; unde 1 este cel mai important, iar 6 mai puțin important.
Postul și rugăciunea
Slujbele Bisericii
Cultul morților
Spovedania și Împărtășania
Citirea Bibliei și a cărților duhovnicești
Pelerinajele
6. Credința și faptele sunt importante pentru evoluția sufletului după moarte?
Da
Nu
Nu știu
7. Ce credeți că urmează după viața aceasta?
Raiul pentru cei buni și Iadul pentru cei răi
Doar Raiul
Nimic, totul se sfârșește cu moartea
8. Ați avut momente de necredință?
Da
Nu
9. Cât de des mergeți la Biserică?

66
 a. În fiecare duminică și sărbătoare
b. Ocazional
c. La marile sărbători
d. La evenimentele familiei (Cununie, Botez)
e. Niciodată
10. Cât de des vă Spovediți și vă Împărtășiți?
a. În posturi
b. La 40 de zile
c. Foarte rar
d. Niciodată
e. Când simt nevoia
f. În fiecare duminică
11. Cât de des vă rugați?
a. Zilnic
b. Când am probleme
c. Niciodată
d. Foarte rar
12. Ce cereți lui Dumnezeu în rugăciune?
a. Bogății
b. Sănătate
c. Virtuți creștine (credință, smerenie, răbdare, înțelepciune)
d. Rezolvarea problemelor
13. Ce program de rugăciune aveți?
a. Seara și dimineața
b. Doar seara
c. Doar dimineața
d. Nu mă rog
e. Mă rog foarte rar
14. Țineți posturile rânduite de Biserică?
a. Miercurea și Vinerea

67
 b. Numai posturile amri
c. Postesc uneori
d. Toate miercurile, toate vinerile și toate posturile rânduite de
Biserică
e. Nu postesc
15. Ați citit Biblia?
Da
Nu
Doar Noul Testament
Doar unele capitole, versete care m-au interesat
16. Aveți duhovnic?
Da
Nu
17. Ați păcătuit cu știință, spunând că Dumnezeu e bun și iartă?
Da
Nu
18. Săvârșiți păcate ascunse de care vă este rușine?
Da
Nu
19. Cum reacționați când sunteți certat(ă) sau vi se fac observații?
a. Mă enervez și ripostez
b. Cu indiferență
c. Mă supăr, dar iert și rabd cu smerenie
20. Ce faceți când aveți o stare de lene, de moleșeală?
a. Aștept să treacă
b. Cer ajutorul lui Dumnezeu în rugăciune
c. Fac metanii să mă înviorez
d. Nu am astfel de stări

68
 VI. CONCLUZII

Viața duhovnicească are ca început tainele de inițiere când în baia Sfântului Botez omul este
renăscut la o viață nouă, scăpând de urmările păcatului strămoșesc transmise firii umane. El poate începe
lupta cea duhovnicească primind în ajutor toate darurile Sfântului Duh prin Mirungere și atingând
sfințenia pein unirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului.
Urcușul duhovnicesc are loc pas cu pas, începând cu un act de liberă alegere și o hotărâre
neclintită de a colabora cu Dumnezeu în vederea îndumnezeirii. „De nu se va naște cineva din apă și din
Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dimnezeu. (Ioan 3, 5).
Drumul este presărat cu obstacole ridicate de vrăjmașul diavol în calea celui ce se nevoiește:
„lupta nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, a stăpâniilor, împotriva
stăpânitorilor acestui veac, împotriva duhurilor răutății aflate în văzduhuri.” (Efeseni 6, 11, 12), obstacole
ridicate de oameni și de trup: „Ci fiecare este ispitit, când este tras și momit de însăși pofta sa. Apoi pofta
zămislind, naște păcat, iar păcatul, odată săvârșit, aduce moarte.” (Iacov 1, 14- 15).
Omul nu trebuie să se lase pradă acestor ispite și atunci când cade trebuie să se ridice și să
pornească iar la luptă, îmbrăcându-se cu toate armele lui Dumnezeu. Chiar dacă înclină când spre bine,
când spre rău, el are permanent posibilitatea de a se înnoi. „De aceea nu ne pierdem curajul și, chiar dacă
omul nostru din afară se trece, cel dinlăuntru însă se înnoiește zi de zi.” (2 Corinteni 4, 6). Această înnoire
este o schimbare minunată ce cuprinde omul întreg: minte nouă, suflet nou și trup nou, toate slujind lui
Dumnezeu, mereu desăvârșindu-se dar niciodată neajungând la capătul desăvârșirii.
Urcușul duhovnicesc, cum este numită această înnoire, nu se datorează cuiva din afară, ci este
o alegere personală ce depinde de voința omului și este însoțită de un efort duhovnicesc susținut. „Oricine
voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie.” (Marcu 8, 35).
Lepădarea de sine este o lepădare de toate grijile, aspirațiile, părerile personale îndreptate către
vremelnicia acestei lumi, iar urmarea lui Hristos este mergerea pe calea pe care El a mers înaintea noastră,
adică stăruința în dobândirea virtuților prin care omul se aseamănă cu Dumnezeu. „Dar tu, omule al lui
Dumnezeu (...) urmează dreptatea, evlavia, credința, dragostea, răbdarea, blândețea. Luptă-te lupta cea
bună a credinței, cucerește viața veșnică la care ai fost chemat.” (1 Timotei 6, 11-12).
Calea fiind îngustă omul are nevoie de un povățuitor care să-l ajute să străbată călătoria. Acest
dascăl, acest povățuitor este duhovnicul care îl învață, după exemplul lui Hristos, cum să câștige
mântuirea.
Mântuirea omului este o împreună lucrare cu Dumnezeu care trimite harul Său pentru a-l ajuta
în sporirea credinței, lucrarea poruncilor și îmbrăcarea în virtuți. Când omul săvârșește toate aceste

69
lucruri bune trebuie să aibă grijă să nu fie ispitit de mândrie. Acest păcat îl face orb din punct de vedere
duhovnicesc și-l lipsește de orice răsplată, de aceea orice faptă bună și orice lucrare mântuitoare trebuie
îmbrăcate în haina smereniei. „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har.”
(Iacov 4, 6).
Orice păcat ar săvârși omul nu trebuie să deznădăjduiască, ci să-și pună nădejdea în marea
milostivire a lui Dumnezeu și să ceară sfat duhovnicului. Acesta îl va povățui să se ridice din păcat prin
mijloacele potrivite, prin rugăciune, post, metanii, milostenie, ca să fie iar plăcut lui Dumnezeu.
Rugăciunea, postul și milostenia sunt lucrări prin care omul împlinește porunca iubirii de
Dumnezeu și a iubirii aproapelui, poruncă în care stă mântuirea.
Munca este și ea o componentă a mântuirii. Prin ea omul se aseamănă cu Dumnezeu, se
disciplinează, se înnobilează, își curăță mintea de gânduri deșarte și câștigă cele necesare vieții pentru
lucrarea milosteniei față de aproapele fără de care nimeni nu se mântuiește.
Cele mai bune leacuri pentru tămăduirea omului și pentru mântuirea lui sunt Taina Mărturisirii
și Taina Euharistiei. Taina Mărturisirii sau baia lacrimilor este taina în care omul căzut vine înaintea lui
Dumnezeu mărturisindu-și păcatele și luând hotărârea de a nu le mai săvârși. După mărturisirea înaintea
duhovnicului și înaintea icoanei lui Hristos urmează canonul rânduit pentru îndreptare și dezlegarea pe
care preotul o dă în chip văzut, împlinind pe pământ ceea ce Dumnezeu proclamă în cer. Taina
Mărturisirii nu se sfârșește aici, ci devine un program de viețuire zilnică plăcută lui Dumnezeu, pentru a
putea primi Sfânta Taină a Euharistiei.
Această sfântă taină nu se dă pentru merite sau virtuți, ci este darul lui Dumnezeu pentru om,
este Trupul și Sângele Stăpânului care îl îndumnezeiește pe cel pe care-L primește cu inimă curată.
Pe drumul către Împărăția lui Dumnezeu omul trece prin mai multe etape trupești și
duhovnicești. În lucrare am abordat vârstele trupești ale maturității și ale bătrâneții.
Maturitatea este o etapă a unui anumit echilibru, cu o așezare în cadrul unei familii, cu o situație
profesională consolidată, un statut social dobândit, o dexteritate ridicată în buna gestionare a derapajelor.
Pare o vârstă a binecuvăntării dar în această perioadă omul uită de unde vine și încotro se îndreaptă din
punct de vedere spiritual. Jumătățile de măsură și adevărul trunchiat îl fac pe omul matur să-și creeze o
normalitate din care lipsește viața duhovnicească, petrece multă vreme în păcate, ridicându-se greu din
starea aceasta și poate prea târziu, când puterile istovite de patimi îl părăsesc și nu-și mai poate lucra
mântuirea.
Bătrânețea este vârsta la sporește înțelepciunea dar puterile scad și rămâne dorința de a face
toate activitățile din trecut, însă neputințele îl obligă să renunțe. Bătrânii sunt tratați de multe ori cu

70
atitudini contradictorii: sunt apreciați pentru trecutul lor, pentru statutul social dobândit, dar în același
timp sunt disprețuiți pentru neputințele lor, neglijați când au nevoi, ligușiți când au ceva de oferit.
Neputințele trupești îl fac pe bătrân să se gândească adesea la Dumnezeu și să se pregătească
intens pentru cele veșnice. Chiar dacă societatea organizată încearcă să le aducă mângâiere și bucurie
prin tot felul de activități, bătrânii au alte preocupări și relația cu Dumnezeu primește prioritate.
Veniturile mici, serviciile sociale și medicale precare îi fac pe bătrâni să se simtă inutili lumii acesteia și
atunci se deschid către lumea de dincolo.
Indiferent de vârstă, esențială rămâne capacitatea omului de a nu pierde din vedere ținta spre
care aleargă. Această capacitate se manifestă mai cu seamă spre sfârșitul vieții când neputințele trupești
și înțelepciunea îl smeresc pe om, ceea ce siguranța de sine a maturității nu reușește.
Relația cu Dumnezeu se intensifică la sfârșitul vieții și, chiar dacă pare târziu, mărturisirea
dorului după Dumnezeu este acum sinceră și mântuitoare.
Scopul vieții duhovnicești este îndumnezeirea omului prin unirea desăvârșită cu Dumnezeu.
Venirea lui Dumnezeu în om face ca el să fie stăpânit de voia cea sfântă a lui Dumnezeu. Cel care iubește
această viețuire cu Domnul simte că nu mai trebuie să-și împlinească voia sa, ci se supune cu toată viața
lui voii lui Dumnezeu. Omul cel nou se hrănește cu Trupul și Sângele Mântuitorului cel înviat. Precum
Hristos a fost răstignit, așa și omul cel vechi este răstignit și mort păcatului, pentru a putea învia împreună
cu Hristos și a viețui veșnic împreună cu Hristos. „Dar acum, izbăviți fiind de păcat și robi făcându-vă
lui Dumnezeu, aveți roada voastră spre sfințire, iar sfârșitul, viața veșnică.” (Romani 6, 22).
Chestionarul prezentat în lucrare a fost aplicat persoanelor prezentate în medalioane pentru a
afla starea lor duhovnicească și felul în care se îngrijesc de sporirea acestei stări.
Făcând parte din comunitatea activă a bisericii, răspunsurile au fost asemănătoare, toți cei
chestionați cunoscând activitățile prioritare necesare unei autentice vieți duhovnicești.
Astfel, toți au așezat pe primul loc ca importanță în viața duhovnicească Sfintele Taine,
Spovedania și Împărtășania și implicit participarea la Sfânta Liturghie, slujbele pregătitoare-Vecernia și
Utrenia. Credința lor se arată în lucrarea poruncilor iubirii de Dumnezeu, prin în rugăciune, post, metanii,
porunca iubirii aproapelui manifestată în iertare și milostenie. Cu toții se străduiesc să fie prezenți la
Biserică în duminici și sărbători, să se spovedească și împărtășească regulat, se roagă zilnic și țin posturile
rânduite de Biserică.
Se feresc de păcate, cred cu tărie în învățătura Bisericii și nu se lasă ispitiți de lucruri materiale,
fără importanță, străduindu-se mereu să lucreze poruncile lui Dumnezeu și să sporească în virtuți.

71
 VII. BIBLIOGRAFIE

I. IZVOARE
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București 1998.
II. IZVOARE PATRISTICE
1. Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2006
2. Ioan Gură de Aur, Cuvântări despre viața de familie, Ed. Învierea, Timișoara, 2005
3. Ioan Gură de Aur, Despre creșterea copiilor, Ed.Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 2001
4. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Părinți și Scriitori Bisericești 23
5. Sf. Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 2004
6. Sfântul Vasile cel Mare, Părinți și scriitori bisericești, 17, trad. de pr. D. Fecioru, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986
7. Sf. Vasile cel Mare, Pidalion, Canonul 2

III. LUCRĂRI DE SPECIALITATE

1. Sf. Andrei Arhiepiscopul Cretei, Predică la Duminica vameșului și a fariseului. Predici ale Sfinților
Părinți la duminicile de peste an, Ed. Egumenița, Galați, 2009
2. Andreicuț, Andrei, P.S., Primăvara iubirii, Alba Iulia, 1993
3. Bădescu, Ilie, Noologia: cunoașterea ordinii spirituale a lumii, sistem de sociologie noologică, Ed.
Valahia, București, 2002
4. Bernea, Ernest, Îndemn la simplitate, Ed. Anastasia, București, 1995
5. Cabasila, Nicolae, Despre viața în Hristos, trad. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Tiparul Tipografiei
Arhidiecezane Sibiu, 1946
6. Cosma, Sorin, Pr., Prof., Bioetica, Ed. Marineasa, Timișoara, 2003
7. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 2005

72
8. P.F. Daniel, Teologie și spiritualitate, Ed. Basilica, București, 2010
9. Evdokimov, Paul, Vârstele vieții spirituale, trad. Pr. Ion Buga, Ed. Christiana, București, 1993
10. Fericitul Augustin, Scrieri alese. Partea I, trad.Prof. N. Barbu, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1985
11. Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol I trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed.
Humanitas, București, 2007
12. Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. 3, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed.
Humanitas, București, 2007
13. Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, 9, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Humanitas,
București, 2007
14. Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol 10, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed.
Humanitas, București, 2007
15. Floca, N., Ioan, Arhid. Prof., Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol II,
Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990
16. Ford, David și Mary, Căsătoria cale spre sfințire, Editura Sophia, București, 2015
17. Iovan, Iorgu, D., Biserica și instituția căsătoriei, în Studii Teologice, anul VIII, nr. 2, 1940
18. Învățătură de credință creștină ortodoxă, Tipărită cu aprobarea Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române și cu binecuvântarea P.F. Daniel Patriarhul BOR, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 2015
19. Krivoșein, Vasili, Arhiepiscop, În lumina lui Hristos, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005
20. Larchet, Jean-Claude, Acesta este trupul meu, Ed. Sophia, București, 2006
21. Larchet, Jean-Claude, Creștinul în fața bolii, suferinței și a morții, Ed. Sophia, București, 2004
22. Larchet, Jean- Claude, Îndumnezeirea omului la Sfântul Maxim Mărturisitorul, trad. Marinela Bojin,
Ed. Basilica, București, 2019
23. Mada, Teofan, Morală, liturghie și eshatologie la Sfântul Ioan Gură de Aur, Ed. Agnos, Sibiu, 2007
Georgios Mantzaridis, Morala creștină, Trad. diacon drd.Cornel Constantin Coman, Ed. Arhiepiscopiei
Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2014
24. Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 2006
25. Mehedinți, Soveja, Simion, Altă creștere-Școala muncii, Ed. Rotonda, Pitești, 2009
26. Mihoc, Constantin, Pr., Taina căsătoriei și familia creștină, Editura Teofania, Sibiu, 2002

73
27. Molitfelnic
28. Munteanu, Anca, Psihologia vârstelor adulte și ale senectuții, Ed. Eurobit, Timișoara, 2004
29. Nellas, Panayotis, Omul, animal îndumnezeit, trad. diac. Ioan I. Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2009
30. Paulescu, Nicolae, Cele patru patimi și remediile lor, Ed. Vicovia, București, 1921
31. Evagrie Ponticul, În luptă cu gândurile, Ed. Deisis, Sibiu, 2006
32. Popa, Mihăiță, Pr. Îndrumar pentru restabilirea sănătății, Ed. Evanghelismos, București, 2009
33. Sf. Ioan Scărarul, Scara, Ed. Predania, București, 2008
34. Soloviov, Vladimir, Temeiurile duhovnicești ale vieții, trad. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2018
35. Sorescu, Emilia, Maria, Bătrânețea între binecuvântare și blestem, Ed. Universitaria, Craiova, 2010
36. Stăniloae, Dumitru, Pr. Prof.,Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002
37. Stăniloae, Dumitru, Pr., Prof., Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Basilica, București, 2013
38. Stăniloae, Dumitru, Pr., Prof., Iisus Hristos sau restaurarea Omului, Editura Basilica, București,
2013
39. Stăniloae, Dumitru, Pr., Prof., Omul, subiect actual al dragostei lui Dumnezeu, Ed. Cristimpuri, 2013
40. Stăniloae, Dumitru, Pr., Prof., Teologie Dogmatică Ortodoxă, II, Ed. Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2010
41. Schiopu, Ursula, Verza, Emil, Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică, București,
1981
42. Vlachos, Hierotheos, Psihoterapia ortodoxă, Ed. Sophia, București, 2001
43. Vlad, Vasile, Pr., Curs Bioetica, anul IV, Teologie Pastorală, Arad, 2005
44. Vlad, Vasile, Pr., Curs Master, an I, sem al II-lea, Arad, 2008
45. Vlad, Vasile, Pr., Rugăciune și imaginație- retrospectivă bisericească, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca,
2013
46. Sf. Vladimir Mitropolitul Kievului, Despre educație, Ed. Sophia, București, 2006
47. Arhim. Zaharia, Lărgiți și voi inimile voastre! Lărgirea inimii în teologia Sfântului Siluan Athonitul
și a Starețului Sofronie de la Essex, trad. M. Vicol, Tecla și Fevronia de la Essex, Ed. Reîntregirea,
Alba Iulia, 2009
48. Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viața duhovnicească și cum o putem dobândi, trad. David Maria, Editura
Egumenița, Galați

IV. SITE-URI
1. Stăniloae, Dumitru, Învățătura creștină despre muncă, pe https://www.creștinortodox.ro

74
 VIII. DECLATAȚIE DE AUTENTICITATE

Subsemnatul Herța Marius Nicolae, preot paroh la parohia Sf. Nicolae Hațeg I, judeţul
Hunedoara, înscris la examenul de acordare a gradului I în preoție, anul 2022 cunoscând dispoziţiile
articolului 292 Cod penal cu privire la falsul în declaraţii, declar pe propria răspundere următoarele:
a. lucrarea a fost elaborată personal şi îmi aparţine în întregime;
b. nu am folosit alte surse decât cele menţionate în bibliografie;
c. nu am preluat texte, date sau elemente de grafică din alte lucrări sau din alte surse fără a fi citate
şi fără a fi precizată sursa preluării, inclusiv în cazul în care sursa o reprezintă alte lucrări ale
subsemnatului;
d. lucrarea nu a mai fost folosită în alte contexte de examen sau de concurs.

Dau prezenta declaraţie fiindu-mi necesară la predarea lucrării metodico-ştiinţifice în vederea

avizării de către coordonatorul ştiinţific, Pr.Dr. Vasile Vlad.

Declarant,
Herța Marius Nicolae

75