ANTROPOLOGIA ORTODOXA SI PSIHOTERAPIA

Lucrare de dizertatie ptr. MASTERAT CONSILIERE SPIRITUALA ,

COORDONATOR : PR.

Patriarhul României: „Biserica nu desparte ştiința medicală de ştiința

duhovnicească a vindecării”

MOTTO: ,,Răul (boala) este abaterea lucrării puterilor (facultăților) sufletești,

sădite (de Dumnezeu) în fire, de la scopul lor, și nimic altceva" -Sfântul Maxim
Mărturisitorul

«Căci nu este părtinire la Dumnezeu! (...) Fiindcă nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu,
ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi. / Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale
legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege, / Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile
lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără, / În
ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse
ale oamenilor.» (Rm 2, 11-16).

"Ne-ai facut pentru Tine si inima noastra nu-si afla linistea pana ce nu se va odihni intru
Tine" (Fer. Augustin, Confesiones I,1)

CUPRINS

Introducere
Despre om- conform Revelatiei si scrierilor patristice
Caderea in pacat si consecintele ei;

Cap I Despre boala d.p. d.v. fizic si psihic;

Cap II Lucrarea Sf. Duh in Biserica. Terapia prin duhovnic si Sfintele Taine;

Cap III Vindecarea trupului si a sufletului prin Taina Sf. Maslu si Taina
Sfintei Spovedanii;

Cap. III Implinirea (Desavarsirea) omului

Concluzii
Relatia dintre Preotul duhovnic/ psihoterapeut si fiul duhovnicesc
 INTRODUCERE

Lumea contemporana se gaseste in situatia patricienilor romani contempland Imperiul

invins de catre barbari, sau in cea a bizantinilor cand ramasitele glorioase ale Miracolului grec
au fost nimicite de turci, sau chiar in cea a vechilor mandarini chinezi atat de delicati si
rafinati in fata murdariei salbatice a hoardelor mongole galopand printre ruinele fumegande
ale Imperiului ceresc.
Asemenea lor, asistam la esecul unei civilizatii care ne-a dat scara de valori ce constituie
insasi baza vietii noastre estetice si morale.
Exista insa o mare diferenta intre situatia noastra si a lor. Valorile lor spirituale si
intelectuale erau distruse de forte barbare provenite din afara. Dimpotriva, lumea de gandire
occidentala este zguduita de elemente distructive pe care le-a tinut ascunse in sine, alaturi de
aspectele sale cele mai valoroase. Traditiile cele mai respectate, insesi principiile pe care se
intemeia civilizatia occidentala moderna, de care eram atat de mandri, sunt peste tot puse sub
semnul intrebarii. Oamenii de buna-credinta sunt sfasiati de tendinte contradictorii. Trebuie
oare sa-i fie fideli stravechiului si atat de sacrului ideal al dreptului absolut al patriei asupra
intregii persoane a fiilor sai, care a inspirat vechiul adagiu al lui Jefferson: ’’Fie ca se
insala,fie ca are dreptate, Patria inainte de toate’’, ori,dimpotriva, trebuie sa asculte chemarea
sentimentului nou al fraternitatii umane? Trebuie oare sa incerce sa pastreze cu orice pret
ordinea sociala existenta, care este mostenirea crestinismului si care a contribuit totodata la
configurarea unora dintre aspectele acestuia, sau trebuie sa isi aplece urechea catre o noua
Evanghelie sociala, care revendica o eficenta practica mai mare? Pastrarea suveranitatii
nationale este de o importanta suprema sau dimpotriva , formarea unui stat supranational e
mai favorabila conservarii valorilor colective esentiale care pana acum au fost pazite de statul
national? Ierarhia sociala,cu clasele sale distincte, este indispensabila conservarii si progresul
celor mai pretioase calitati spirituale,sau acesta ierarhie trebuie considerata ca impiedicand
jocul liber al fortelor creatoare care produc noi valori transcendente, nu numai in domeniul
social, ci si in cel al spiritului? Este oare posibila inlaturarea diferentelor si privilegiilor de
clasa, intemeiate pe inegalitatea nativa a talentului si inzestrarii fiecarui om, fara a risca o
degradare generala a valorilor?
Aceste intrebari si multe altele, puse de noile curente sociale, economice si politice, nu
constituie decat o parte din cauzele dezorientarii omului contemporan. Chiar si in domeniul
valorilor de o importanta suprema,cele in legatura cu religia si spiritul, vedem traditiile
seculare repuse in chestiune.
Problema cea mai importanta este aceea a pastrarii valabilitatii si eficientei religiei ca factor
dominant in societatile umane. Progresele stiintei au invalidat acceptia literala a multor texte
religioase. Vedem chiar cum anumite implicatii morale ale conceptiilor religioase traditionale
de buna-credinta se intreaba daca religia nu este cumva o relicva vetusta a unui trecut mort,
sau daca ea mai este capabila de progres si de reinnoiri, care i-ar permite sa continue sa joace
un rol important in viata natiunilor.
Aceasta problema a revigorarii religiei este la ordinea zilei. In timp ce unii oameni cauta
mijloacele de a insufla o viata noua propriei lor confesiuni, altii se intreaba daca abandonarea
diferentelor anacronice de opinii care dezbina Bisericile si intemeierea unei religii universale
nu sunt indispensabile daca vrem ca religia sa joace un rol in noua ordine a planetei.
Solutia acestei probleme depinde in mare parte de raspunsul la o alta intrebare importanta
privitoare la domeniul si finalitatea religiei. Trebuie ca ea sa isi indrepte atentia in special
catre lumea de dincolo si sa nu-i atribuie celei de aici decat valoarea unui teren de pregatire
pentru viata viitoare? Sau, dimpotriva, existenta terestra trebuie sa fie considerata ca avand o
reala importanta prin ea insasi si avand dreptul la o parte din interesul si sarguinta oamenilor
religiosi? Crestinul ideal este pustnicul sfant sau eroicul reformator social ?
Care trebuie sa fie atitudinea religiei fata de personalitatea umana? Trebuie oare sa-i
acorde acesteia o importanta suprema, in calitate de nobila reprezentanta a Spiritului Divin pe
pamant? Sau constituie ea, dimpotriva, obstacolul principal in calea progresului, insistand
asupra unei conceptii egocentrice a realitatii umane care ar fi opusa unei conceptii
cosmocentrice a esentei omului? Iar finalitatea cea mai nobila a religiei este pastrarea eterna a
atributelor spirituale individualizate sau pregatirea constiintei umane in vederea abandonarii
de sine , pentru a se contopi in unitatea naturii divine.

Unanim acceptata si raspandita in Romania , urarea "Sanatate! är trebui inteleasa mult

mai profund si mai complet, atat de romani cat si de straini. Stramosii nostri Daci devenisera
celebri in antichitate pt ca atunci cand trebuiau sa trateze un om il tratau tinand cont atat de
trup cat si de sufletul persoanei iar nu doar de trup. In invatatura crestina se considera la
fel ,ca trebuie tratate impreuna iar nu cum face medicina alopata care vede oamenii ca pe niste
roboti cu componente doar fizice, care se repara individual ,sau eventual interschimbabile .

Asa cum afirma Vladimir Losky. "In traditia rasariteana nu s-a facut niciodata distinctie
neta intre Mistica si teologie, intre trairea personala a tainelor dumnezeiesti si intre dogma
afirmata de Biserica."Altfel spus, dogma exprimand un adevar revelat, care ne apare ca o
taina de nepatruns, trebuie sa fie traita"de noi intr-o lucrare in care in loc de a ne potrivi taina
la felul nostru de pricepere, va trebui , dimpotriva, ca noi sa veghem pentru ca sa se petreaca o
schimbare adanca ,o prefacere launtica a duhului nostru, spre a ajung la o stare de traire
mistica. Iar Pr. PROF. VASILE Raduca ne explica in Prefata sa ca "de multa vreme
occidentalii faceau o distinctie neta intre Teologie si Mistica, prima se voia academica si
stiintifica, socotind/o pe cealalta mai mult domeniu propriu vietii monahale,prin care se risca
indrumarea parintelui duhovnicesc sa devina ca un guru. ïn cartea sa VL. LOVSKY
demonstreaza ca teologia nu poate fi despartita de Mistica deoarece teologia este
reprezentarea rationala a experientei mistice, a trairii intime a adevarului si a misterului
dumnezeiesc.!Tocmai de aceea Teologia Mistica A lui Vl. Loscky a marcat un moment aparte
in tologia universala pentru ca de la momentul aparitiei sale in 1944 nici un teolog neortodox
nu o poate trece cu vederea daca ar fi interesat sa cunoasca adevarata teologie a Bisericii
ortodoxe!
Iar Pr. Prof. Dumitru Popescu impartasea studentilor teologi. Rolul cunoasterii dogmatice este
de a/l face pe credincios ca, pornind de la propria lui ratiune, sa patrunda in lumea ratiunii
absolute, a luminii si a iubirii, a adevarului absolut. Cunoasterea dogmatica nu este o simpla
cunoastere speculativa si abstracta, ci duhovniceasca si morala,care implica transfigurarea
naturii umane. Desavarsirea crestina, vazuta in chipul lui Dumnezeu din om, care tinde la
asemanarea cu Dumnezeu, face sa se dilate ratiunea umana, doar astfel facand/o accesibila
adevarurilor divine.! Aceasta patrundere implica un proces de desavarsire a posibilitatilor
cunoasterii umane.
 Si cum >"fiecare Biserica isi are geniul ei> catolicii pretind ca il au pe al unitatii, protestantii
pe al diversitatii, Ortodoxia considera ca menirea ei este de a pastra adevarul de credinta ! si
noi teologii suntem datori sa pastram si sa trasmitem adevarata invatatura a Bisericii Crestine!

Psihoterapie
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Psihoterapia este un domeniu interdisciplinar, situat la granița dintre medicină și psihologie. Este

o modalitate de tratament cuprinzător, deliberat și planificat, prin mijloace și metodologii științifice,
având un cadru clinic și teoretic, centrată pe reducerea sau eliminarea unor simptome, tulburări
mintale sau stări de suferință psihosociale și/sau psihosomatice și comportamente disfuncționale.
(definiția dată psihoterapiei de către FRP- Federația Română de Psihoterapie). Respectiv
psihoterapia este o relație interpersonală intenționată utilizată de un psihoterapeut cu formare de
specialitate cu scopul de a ajuta un client sau pacient privitor la problemele sale de viață.
În psihoterapie se utilizează o gamă largă de tehnici, dar indiferent de tehnicile utilizate, se
consideră (Dafinoiu,I, 2000) că cel mai important element în psihoterapie la ora actuală este
relația terapeutică - factor comun în toate orientările terapeutice.
În lume, psihoterapia este practicată de psihologi, medici, psihiatri, asistenți sociali, teologi,
consilieri sau absolvenți de alte studii superioare și care au formare în psihoterapie. În România,
psihoterapeuții sunt psihologi, medici, psihopedagogi și asistenți sociali cu formare într-o anumită
școală sau metodă de psihoterapie.
Cei mai mulți autori (Dafinoiu, I, 2000) consideră că psihoterapia ar putea fi mai bine definită
folosind termenul psihoterapii, datorită multiplelor orientări teoretice existente la ora actuală în
lume. Tocmai din acest motiv în prezent se încearca integrarea în psihoterapie, pornind de la
ceea ce se numește factorii comuni. Termenul de "psihoterapii" este utilizat deoarece fiecare
tehnică în parte se revendică teoretic de la una din numeroasele școli și orientări din psihologie.
Cele mai cunoscute orientări (European Psychotherapy Association- EAP)sunt:

 psihanaliza (la rândul ei de mai multe orientări- freudiană, jungiană, etc),

 psihoterapia adleriană (care-și are inspirația în scrierile teoretice ale medicului Alfred Adler),
 psihoterapia non-directivă sau centrată pe persoană/client (Carl Rogers),
 terapia comportamentala (Skinner),
 terapiile cognitiv/comportamentale (Aaron T. Beck, Albert Ellis),
 hipnoterapia (Milton H. Erickson),
 psihodrama (Jacob Levi Moreno, psihoterapeut de origine română),
 psihoterapia transpersonală (Stanislav Grof),
 psihoterapia expresivă (incluzând art-terapia, terapia prin dans și mișcare, drama terapia,
meloterapia),
 psihoterapia narativă (Michael White, David Epston),
 psihoterapia dafinoica (John Dafinoiu, Georges Glaciel și Andrew Celalalt)
 psihoterapia gestalt (Frederick și Laura Perls).
 psihoterapia sistemică (sau familială)
 Analiza Tranzacțională (Eric Berne)
 psihoterapia Pozitivă (N. Peseschkian)
De la jumătatea secolului al XX-lea și până în prezent, diversitatea orientărilor în psihoterapie a
crescut foarte mult. Oricum, fiecare tehnică în parte vizează dezvoltarea armonioasă a persoanei
și își propune să contribuie la ușurarea suferinței psihice. Psihoterapia este un domeniu
interdisciplinar și este situată la granița dintre practică și teorie, în prezent preferându-se de cele
mai multe ori conceptul de ”cercetător practician” cu referire la psihoterapeut [necesită citare].
Ca metodă de tratament, psihoterapia este o intervenție psihologică asupra persoanei realizată
prin mijloace și metodologii specifice ce țin de un cadru clinic și teoretic și care urmărește
 diminuarea sau înlăturarea unor simptome sau comportamente maladaptative și reechilibrarea
prin modificarea cauzelor acestor simpome/tulburări și/sau uneori prin restructurarea
personalității.
În psihoterapie, se utilizează o gamă variată de tehnici: discuții (care respectă o anumită
tehnică), hipnoză, sugestie, restructurare cognitivă, etc.

Cuprins

  [ascunde] 

 1Etimologie
 2Forme și intervenții
 3Psihoterapie vs. consiliere psihologică
 4Consiliere psihologică
 5Psihoterapiile
 6Orientări în psihoterapie
 7Referințe
 8Bibliografie
o 8.1Humanistic schools
 9Legături externe

Etimologie
Cuvântul psihoterapie provine din greaca veche- psychē, însemnând spirit, suflet sau răsuflare
și therapeia sau therapeuein, a vindeca sau a îngriji. Cuvântul psihoterapie a fost utilizat pentru
prima oară în jurul anului 1890. Psihoterapia era definită în acea epocă ca ameliorare a
distresului sau dizabilității unei persoane de către o alta prin folosirea unei abordări bazate pe o
teorie sau o paradigmă anume.

Forme și intervenții
Cele mai multe forme de psihoterapie folosesc conversația ca mod de abordare a
clientului/pacientului, dar există și forme de psihoterapie care utilizează alte modalități de
comunicare cum sunt cuvântul scris, lucrările de artă, teatrul, poveștile, jocul (mai ales în
psihoterapia copilului), desenul, dansul și mișcarea, sculptura, filmele.
În timp ce unele intervenții psihoterapeutice tratează clientul/ pacientul folosind modelul medical,
multe abordări terapeutice nu aderă la modelul bazat pe simptom de tipul ”boală/ vindecare”.
Modelul medical este însă folosit de cele mai multe ori în cercetarea în psihoterapie, cuprinzând
atât analiza cantitativă cât și analiza calitativă.
Disputele existente [necesită citare] între diferitele orientări psihoterapeutice se referă în primul rând la
importanța modificării comportamentale (terapia cognitiv-comportamentală) versus importanța
insight-ului (psihoterapiile de orientare psihodinamică). Cercetările recente arată însă că o
combinație a celor două este cea mai eficace în tratament și că aderarea terapeuților la una sau
alta din cele două orientări depinde în mare măsură de modul în care psihoterapeutul însuși se
descurcă cu anxietatea. Terapeuții care preferă aplicarea intervențiilor de tip comportamental
sunt cei care își reprimă sau neagă sentimentele, in timp ce terapeuții care preferă aplicarea
intervențiilor orientate spre insight au tendința de intelectualizare. Acesta este motivul pentru care
psihoterapia integrativă recomandă calea de mijloc în intervențiile terapeutice [necesită citare].

Psihoterapie vs. consiliere psihologică

În unele țări ale lumii termenii de consiliere și psihoterapie sunt sinonimi [necesită citare]. În România
asociațiile profesionale de psihoterapie oferă formare profesională atât pentru psihoterapeuți cât
și pentru consilieri, viziunile asupra diferențelor între consiliere și psihoterapie fiind diferite în
cadrul diverselor asociații profesionale: în timp ce unele consideră consilierea psihologică o
treaptă inferioară psihoterapiei (consilierul ocupându-se de probleme mai simple sau de aspecte
care țin de dezvoltarea personală, iar psihoterapeutul tratând inclusiv tulburări care țin de
psihopatologie), altele susțin că psihoterapia și consilierea sunt două discipline diferite. Colegiul
Psihologilor din România cere la ora actuala asociațiilor profesionale să definească programa de
formare pentru consilieri, pentru a diferenția astfel cele două sub-ramuri: psihoterapia și
consilierea.
Consilierea psihologică se deosebește de psihoterapie prin faptul că, în vreme ce psihoterapeutul
practică intervenția psihologică sanogenă inclusiv în cazurile de tulburări psihice majore,
consilierul psihologic încearcă să sprijine clientul în depășirea impasurilor inerente dezvoltării
personale. Consilierul și psihoterapeutul lucreaza atât individual cât și pentru optimizarea relațiilor
interpersonale (relațiile dintre copii și părinți, relațiile dintre soți, etc) și/sau autocunoaștere și
dezvoltare personală.
Deși diferite sub aspectul conținutului (tipul de probleme abordate), consilierea psihologică și
psihoterapia sunt similare sub aspectul procesului și al mecanismelor activate.

Consiliere psihologică
Consilierea psihologică este o intervenție specifică realizată:
(a) în scopul optimizării adaptării, cunoașterii de sine și dezvoltării personale și/sau;
(b) în scopul prevenirii apariției ori corijării tulburărilor emoționale, cognitive și de comportament.
Așa cum consilierea juridică este specifică juristului, consilierea medicală, medicului, etc.,
consilierea psihologică este apanajul psihologului (David, 2006);
Consilierea psihologică se deosebește și de consilierea educațională școlară. În timp ce
consilierea educațională/școlară abordeză probleme de educație, formare școlară și carieră,
consilierea psihologică presupune intervenția specialistului în optimizare vieții personale, a
relațiilor, sănătatea mintală și în ameliorarea problemelor psihologice, prin reglarea vieții
emoționale și a comportamentului (David, 2006).

Psihoterapiile
Psihoterapia poate fi individuală (obiectul intervenției este individul), în grup (obiectul intervenției
este individul inserat într-un grup terapeutic) sau de grup (obiectul intervenției este grupul, spre
exemplu, cuplu, familie etc.). Pentru simplificarea limbajului, sintagma „de grup” se utilizează
adesea și cu referire la psihoterapia „în grup”.
Este evident faptul că intervenția psihologică este ghidată de mecanismele presupuse a fi
implicate în stările de sănătate și de boală. Așadar, în funcție de aceste mecanisme, dar mai ales
legat de ambiția a numeroși psihologi/psihiatri de a deveni întemeietori de școalǎ, avem mai
multe orientări (paradigme) psihoterapeutice: Aceste orientǎri, după felul abordǎrii, se clasificǎ:

 a) Activ-Directive:

1. tehnici de relaxare;
2. sugestia și hipnoza;
3. abordarea cognitiv-comportamentală;
4. abordarea umanist-existențial-experiențială;
5. psihoterapia adleriană.
În cadrul acestor orientări există diverse școli, fiecare cu particularități teoretico-procedurale
specifice. Se estimează (Bergin și Garfield, 1994) că există aproximativ 200 de școli de
psihoterapie și peste 600 de tehnici de intervenție.

 b) Holistice, orientate către:

- subiect ca entitate complexă și irepetabilă, trăitoare într-un univers infinit, dar într-un ambient
microsocial cu o specificitate unică;
- dezvǎluirea conflictelor intrapsihice și reducera lor în scopul obținerii unei mai bune adaptări și -
în acest fel - a stării de echilibru psihic.
În această categorie se încadrează:

1. abordările dinamice (freudiană, junghiană);

2. abordarea non-directivǎ - Carl Rogers;
3. abordarea abreactivă, care dezvoltă tehnici verbale de stimulare a dezvăluirii de sine în
vederea depǎșirii blocajelor ce stau la baza dezorganizărilor psihice generate de
sentimente și atitudini negative de vinovăție, frustrare, ură, revoltă etc. - aceastǎ metodǎ
reprezintă o perfecționare, pe baza unui paradigme teoretice mai avansate, a abordării
rogersiene.
Pentru unele școli psihoterapeutice se pot evidenția câteva etape comune în procesul terapeutic,
care se presupune că ar avea o contribuție la promovarea sănătății mintale și la
diminuarea/înlăturarea manifestărilor clinice:

 contactul cu pacientul și stabilirea, de comun acord, a termenilor relației de sprijin psihologic;

 evaluarea clinică și psihodiagnosticul;
 conceptualizarea clinică;
 aplicarea tehnicilor de intervenție psihoterapeutică (inclusiv următirea evoluției pacientului și
rezultatele demersului terapeutic) ;
 sevrajul - sprijinirea pacientului pentru a avea o viață independentă, pentru a se desprinde de
terapeut, pentru a ieși, netraumatic și conservându-și noul echilibru, din relația
psihoterapeutică.
În unele abordări non-directive și abreactive, atât "evaluarea clinică" (în forma evaluării
psihiatrice/psihologice de tip categorial-DSM) cât și "conceptualizarea clinică" (asociată
diagnosticului categorial DSM) nu numai că nu sunt necesare, ci sunt chiar contraproductive
deoarece duc la "etichetări" generatoare de prejudecăți conceptuale de natură să îngreuneze sau
chiar să compromită procesul terapeutic. De aceea Carl Roges a evitat "diagnosticele clinice",
considerându-le procustiene, și chiar termenul de psihoterapie - pentru el, între "psiholog" și
"client" se naște o relație de ajutor psihologic în care o persoană, aflată în stare de echilibru
psihic mai bun, ajută, printr-o atitudine de acceptare cvasi-necondiționată, o altă persoană, aflată
în dificultate, să atingă parametrii psihici necesari unei bune adaptări; chiar și în aceste condiții
însă "evaluarea non-categorială" (care este starea inițială; ce probleme sunt?) și
"conceptualizarea non-categorială" (cum s-au dezvoltat aceste probleme) sunt componente
importante ale demersului terapeutic.

Orientări în psihoterapie
Psihanaliza a fost prima formă de psihoterapie cunoscută. Psihanaliza se distinge prin faptul că
încurajează verbalizarea gândurilor pacienților, incluzând asociațiile libere, fanteziile și visele din
care analistul interpretează natura conflictelor inconștiente care produc simptomele pacienților.
Psihoterapia cognitiv-comportamentală caută prin diverse metode să identifice și să modifice
cognițiile maladaptative, credințele și comportamentele cu scopul de a influența emoțiile negative
distructive și comportamentele disfuncționale problematice.
Psihoterapia psihodinamică se centrează pe relevarea conținutului inconștient al psihismului
clientului cu scopul de ameliorare a tensiunii psihice. Deși rădăcinile sale se află în psihanaliză,
psihoterapia psihodinamică tinde să fie de mai scurtă durată și este mai puțin intensivă
comparativ cu psihanaliza tradițională.
Psihoterapia existențială se bazează pe credința existențială că ființele umane sunt singure în
lume. Această izolare conduce la sentimentul lipsei de sens care poate fi depășit numai prin
crearea valorilor și înțelesurilor proprii.
Psihoterapia umanistă a apărut ca reacție la behaviorism și psihanaliză și este ca urmare
cunoscută sub numele de A Treia Forță în dezvoltarea psihologiei. Psihoterapia umanistă se
ocupă de contextul uman al dezvoltării individului subliniind înțelesul subiectiv, respingând
determinismul și preocupându-se de creșterea pozitivă mai degrabă decât de patologie. Scopul
acestei psihoterapii este de a crea un mediu relațional în care persoana să poată prospera.
'Psihoterapia de scurtă' durată este un termen generic pentru o varietate de abordări în
psihoterapie. Diferă de alte școli de terapie prin faptul că subliniază centrarea pe o anumită
problemă și intervenția directă. Este bazată pe soluții și nu orientată pe problemă. Scopul nu este
atât de a vedea cum a apărut problema ci ce anume împiedică schimbarea.
Psihoterapia sistemică se adresează oamenilor în relație, respectiv are de-a face cu
interacțiunile de grup. Include terapia familială și consilierea maritală.
Psihoterapia transpersonală se adresează clientului în contextul unei înțelegeri spirituale a
conștienței.
La ora actuală în lume există sute de orientări în psihoterapie.

Bibliografie[
 David, D. (2006), "Psihologie clinică si psihoterapie.", Editura Polirom, Iași.

 David, D. (2006), "Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale.", Editura Polirom, Iași.

 Hâncu, V. (1995), "Convorbirea non-directivă, tehnica, mecanismele și valențele sale
terapeutice.", în rev. Recuperarea și integrarea persoanelor cu handicap, INRESPH,
București.
 Dafinoiu, I (2000), ”Elemente de psihoterapie integrativă”, Editura Polirom, Iași.
 Aziz, Robert (1990). C.G. Jung's Psychology of Religion and Synchronicity (ed. 10). The
State University of New York Press. ISBN 0791401669
 Aziz, Robert (1999). „Synchronicity and the Transformation of the Ethical in Jungian
Psychology”. în Becker, Carl. Asian and Jungian Views of Ethics.
Greenwood. ISBN 0313304521
 Aziz, Robert (2007). The Syndetic Paradigm: The Untrodden Path Beyond Freud and Jung.
The State University of New York Press. ISBN 9780791469828
 Aziz, Robert (2008). „Foreword”. în Storm, Lance. Synchronicity: Multiple Perspectives on
Meaningful Coincidence. Pari Publishing. ISBN 9788895604022
 Bateman, Anthony; Brown, Dennis and Pedder, Jonathan (2000). Introduction to
Psychotherapy: An Outline of Psychodynamic Principles and Practice.
Routledge. ISBN 0415205697
 Bateman, Anthony; Holmes, Jeremy (1995). Introduction to Psychoanalysis: Contemporary
Theory and Practice. Routledge. ISBN 0415107393
 Oberst, Ursula E.; Stewart, Alan E. (2003). Adlerian Psychotherapy: An Advanced Approach
to Individual Psychology. New York: Brunner-Routledge. ISBN1583911227
 Ellenberger, Henri F. (1970). The Discovery of the Unconscious: The History and Evolution of
Dynamic Psychiatry. Basic Books. ISBN 0465016723
Humanistic schools
 Schneider, Kirk J.; Bugental, James F.T.; Pierson, J. Fraser (2001). The Handbook of
Humanistic Psychology. Sage. ISBN 0761921214
 Rowan, John (2001). Ordinary Ecstasy. Brunner-Routledge. ISBN 0415236320
 Toman, Sarah; Woldt, Ansel, eds (2005). Gestalt Therapy History, Theory, and
Practice (ed. pbk.). Gestalt Press. ISBN 0761927913
 Gessmann, Hans-Werner (1994) (în de). Humanistisches Psychodrama Band I -
IV (ed. pbk.). Psychotherapeutic Institute Bergerhausen. ISBN 9783928524216
 Crocker, Sylvia Fleming (1999). A Well-Lived Life, Essays in Gestalt Therapy (ed. pbk.).
SAGE Publications. ISBN 0881632872
 Russon, John Edward (2003). Human Experience: Philosophy, Neurosis, and the Elements
of Everyday Life (ed. pbk.). State University of New York Press. ISBN9780791457542
 Yontef, Gary (1993). Awareness, Dialogue, and Process (ed. pbk.). The Gestalt Journal
Press. ISBN 0939266202

Legături externe
 Colegiul Psihologilor din Romania
 Situl Federației Române de Psihoterapie (FRP)
 Asociația de Psihoterapie Pozitivă (APP)
 National Council of Psychotherapists UK
 Royal College of Psychiatrists UK
 United Kingdom Council for Psychotherapy
 Isack, Sharonne; Hook, Derek (20 octombrie 1995), „The psychological imperialism of
psychotherapy”, 1st Annual South African Qualitative Methods Conference "A spanner in the
works of the factory of truth", Johannesburg, South Africa: Critical Methods Society
WorldCat 
 
BNF: cb11941285p 
Informații bibliotecare  
GND: 4047746-0 
 
LCCN: sh85108516 

PSIHOTERAPÍE f. Metodă de tratament medical prin influență programată

(discuții, sugestii, hipnoze etc.) asupra psihicului pacientului. /<fr. psychothérapie

PSIHO- „suflet, stare psihică”. ◊ gr. psykhe „suflet, spirit”

> fr. psycho-, germ. id., engl. id. > rom. psiho-. □ ~biografie (v. bio-, v. -
grafie), s. f., analiză psihologică și biologică a vieții unei
persoane; ~biogramă (v. bio-, v. -gramă), s. f., descriere a dezvoltării
caracterologice a personalității, incluzînd și dezvoltarea
biologică; ~biologie (v. bio-, v. -logie ), s. f., abordare multilaterală a
1

personalității, susținînd plurideterminarea conduitei

umane; ~chinezie(~kinezie) (v. -chinezie), s. f., mișcare comandată
psihic; ~chirurgie (v. chir/o-, v. -urgie), s. f., metodă de tratare a
bolilor psihice prin intervenții operatorii pe
creier; ~cronometrie (v. crono-, v. -metrie ), s. f., studiul timpilor de
1

reacție psihică; ~disleptic (v. dis-, v. -leptic), adj., s. n., (substanță

psihotropă) cu acțiune psihotonă, putînd determina diferite
sindroame psihotice; ~ergometru (v. ergo-, v. metru ), s. n., aparat
1

care permite atît prezentarea de stimuli într-un ritm reglabil, cît și

înregistrarea perioadei de latență și corectarea
răspunsurilor; ~farmacologie (v. farmaco-, v. -logie ), s. f., ramură a
1

farmacologiei care se ocupă cu studiul substanțelor

psihotrope; ~file (v. -fil ), adj., s. f. pl., (plante) fertilizate de
1

lepidopterele nocturne; ~fiziologie (v. fizio-, v. -logie ), s. f., ramură a

1

psihologiei care studiază procesele psihologice în raport cu procesele

fiziologice din organism; ~gen (v. -gen ), adj., (despre boli) care apare
1

datorită unor cauze psihice; ~geneză (v. -geneză), s. f., parte a

psihologiei care studiază nașterea și dezvoltarea vieții psihice a
omului; ~genie (v. -genie ), s. f., totalitatea tulburărilor psihotice sau
1

nevrotice determinate de factori psihogeni etiologici; ~grafie (v. -

grafie), s. f., 1. Descriere a aptitudinilor și trăsăturilor biopsihologice
și a atitudinilor sociale pe care le cere o profesiune. 2. Psihologie
descriptivă; ~gramă (v. -gramă), s. f., imagine grafică a structurii și
dezvoltării unei persoane, obținută prin psihograme (1); ~lepsie (v. -
lepsie), s. f., scădere bruscă și de scurtă durată a tensiunii
psihologice, manifestată printr-o suspendare a proceselor
intelectuale; ~leptic (v. -leptic), adj., s. n., (medicament psihotrop)
care are acțiune hipnotică, sedativă și neuroleptică; ~lexie (v. -
lexie), s. f., totalitatea metodelor de determinare calitativă a
proceselor psihice; ~logie (v. -logie ), s. f., știință care se ocupă cu
1

studierea activității psihice a omului, a stării și a însușirilor sale

psihice; ~metrie (v. -metrie ), s. f., măsurare a fenomenelor psihice
1

prin utilizarea metodelor experimentale standardizate și

etalonate; ~motor (v. -motor), adj., care intră în acțiune sub influența
unor excitări cerebrale fizice; ~patie (v. -patie), s. f., 1. Termen
generic pentru bolile mintale. 2. Maladie a personalității, manifestată
prin tulburări de afectivitate, de comportament sau de
caracter; ~patologie (v. pato-, v. -logie ), s. f., disciplină medicală care
1

studiază aspectele patologice ale activității

psihice; ~pedagogie (v. ped/o-, v. -agogie), s. f., aplicare a metodelor
psihologiei experimentale în pedagogie; ~plegie (v. -plegie), s. f.,
pierdere temporară a conștiinței; sin. leșin
psihic; ~profesiogramă (v. -profesio-, v. -gramă), s. f., profesiogramă
cuprinzînd aptitudinile și trăsăturile psihologice ale unei
persoane; sin. topoergogramă; ~sexologie (v. sexo-, v. -logie ), s. f., 1

psihologie a sexelor; ~sferă (v. -sferă), s. f., sfera transformărilor și

ameliorărilor biosferei prin inteligența
umană; sin. sociosferă; ~sociologie (v. socio-, v. -logie ), s. f., studiu
1

psihologic al fenomenelor sociale; ~sofie (v. -sofie), s. f., totalitatea

speculațiilor preștiințifice care apar din explicația
psihologică; ~taxie (v. -taxie), s. f., tendință de adaptare a omului de a
căuta situațiile agreabile și de a le evita pe cele penibile și
neagreabile; ~terapie (v. -terapie), s. f., metodă de tratament prin
folosirea factorilor psihici; ~tonic (v. -tonic), adj., s. n., (medicament)
cu acțiune stimulatoare asupra psihicului; ~trop (v. -trop), adj., s. n.,
(medicament) care influențează starea psihică; ~tropie (v. -tropie), s.
f., orientare psihologică generală a intereselor și tendințelor în sens
extroversiv și introversiv.

Pai, in primul rand, psihiatrul iese din facultatea de medicina, iar psihologul de
la psihologie. Psihiatrul este medic, lucreaza la spital, in sectia de psihiatrie, cu
nebuni adevarati, prescrie medicamente, psihologul nu face asta, el lucreaza in
cabinetul de consiliere psihologica, face psihoterapie, ajuta oamenii care au
diverse probleme, uneori chiar foarte grave, daca vede ca esti nebun de-abinelea
si nu te tratezi cu vorba buna, hipnoza si alte tehnici, te trimite la psihiatru, dar
se ajunge rar la asta - un psiholog bun rezolva aproape orice problema.
Psihoterapie fac si psihologii si psihiatrii, cu toate ca este mai mult treaba
psihologilor.
psihiatru-medic specialist în psihiatrie(disciplină medicală care se ocupă cu
studiul bolilor psihice)
psiholog-observator fin, dotat cu capacitatea de a sesiza și de a analiza viața
sufletească a cuiva; cunoscător al sufletului omenesc

psihoterapeut:persoana ca re se ocupa de tratare a bolnavilor prin influențarea

psihicului lor, utilizându-se persuasiunea, hipnoza, sugestia (cu diferite metode)
Asa cum nici istoria nu trebuie separata de mitologie ,zicea...teologia
crestina nu trebuie sa fie separata de mistica, zicea Pr prof Dtru Popescu,
caci iata Vladimir Loschy si a numit Teologia Teologie Mistica

Pe langa aceste pareri si curente despre psihoterapie, orientari venite

mai ales din lumea occidentala , iata ca in lumea noastra ortodoxa a mai
aparut un curent numit bioetica.
Ca domeniu de competenţă, bioetica se ocupă de orice interferenţă semnificativă dintre biologie sau
medicină şi etică. Acele interferenţe sunt semnificative care au generat discuţii, problematizând lumea
ştiinţifică internaţională în legătură cu etica diferitelor tehnici bio-medicale. Aceste probleme au apărut mai
ales în secolul XX, odată cu progresul tehnic fără precedent.
Bioetica se interesează de ecologie deoarece aceasta, vizând aspectele delicate ale relaţiei om-natură,
efectele poluării, ale industrializării sau suprapopulării îndeosebi în zonele sărace ale Globului, impune o
evaluare etică. Etică socială are atingere cu bioetica întrucât , spre exemplu, ajutorarea ţărilor sărace, sau
transsexualismul, fiind probleme de biosociologie, au o însemnată latură etică. Medicina este, în mod
evident, în centrul preocupărilor bioeticii, datorită noilor tehnici de inginerie genetică (IG), a clonării, a
fertilizării in vitro, a transplantului de ţesuturi şi organe ş.a. Eugenia apare din nou în discuţiile bioeticii ,
deoarece, dacă lumea a renunţat la rasismul vulgar de pe vremea nazismului, ne confruntăm cu o
recrudescenţă a ideilor eugenice datorită tehnicilor biomedicale care favorizează manipularea genetică în
sens eugenic, fie ca un capriciu al celor bogaţi care îşi permit acest lucru, fie chiar sub semnul şi mai
sumbru al marilor interese politico-economico-militare. Experimentele ingineriei genetice în primul rând
interesează bioetica în general, iar pe cea creştină în mod special, deoarece acestea aduc adesea o ofensă
demnităţii umane, neţinând seama deloc de perioada intrauterină a acesteia. Sporirea resurselor prin tehnici
bio-medicale (inclusiv inginerie genetică sau clonare) pentru hrană sau medicamente nu este condamnată
din punct de vedere creştin atâta vreme cât se asigură toate condiţiile pentru sănătatea consumatorilor.
Astfel, din punct de vedere al antropologiei creştine (sau, în spirit larg ecumenic, o bioetică a credinţei
în Dumnezeu), bioetica nu este o etică a trupului pentru trup, ci a trupului pentru spirit. Acest aspect
deosebeşte net bioetica teologică de numeroasele discuţii fără sfârşit ale bioeticii trupului pentru trup şi
pentru plăcerile lui păcătoase, egoiste. Din acest motiv, care desparte, între altele, în mod net, credinţa de
necredinţă, apar două tabere ireconciliabile şi în bioetică. Avortul, clonarea, eutanasia şi celelalte, vor fi
privite absolut diferit din perspectiva credinţei, respectiv din afara ei. Teologia este acuzată de dogmatism,
dar dacă a arăta calea spre mântuire şi spre adevărata fericire a spiritului, în locul surogatelor oferite de
plăcerile egoiste înseamnă dogmatism, acesta este categoric preferabil, întrucât îl scoate pe om din cercul
său strâmt şi îl poziţionează cu deschidere faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. De asemenea, acest
„dogmatism” al credinţei are meritul de a umple un gol imens pe care relativismul moral de orice fel nu îl
va putea umple: reperul moral divin, întrupat în modelul absolut, Iisus Hristos.

Teologia ortodoxă a secolelor XIX şi XX, foarte mult influenţată de modelele epistemologice
ale teologiei scolastice occidentale, parcă uitase de propriile sale surse şi metode pe care
Părinţii le teoretizau foarte puţin, dar le trăiau din plin. De aceea, strigăte profetice ca cel al
Părintelui Gheorghe Florovsky, care chema Biserica în anii 30 ai veacului trecut la o
întoarcere la modul de gândire al Sfinţilor Părinţi, pentru a ieşi din ceea ce el
numeşte pseudomorfoză[1]a teologiei ortodoxe, adevărată captivitate babilonică a
Bisericii, nu a rămas în timp fără urmări.

Opera în ansamblu, a Mitropolitului Hierotheos, poate fi socotită cu siguranţă, un rod peste

timp al acestei chemări, unul din eforturile majore din teologia ortodoxă actuală de a regândi
propria sa identitate, după modelul viu al Tradiţiei patristice, ocultat parcă prea multă vreme
şi neasumat tocmai de cei cărora ar fi trebuit să le fie mod de viaţă. Însă dacă cercetăm atent
sursele de inspiraţie ale operei Părintelui Hierotheos (pentru că o operă ca a sa nu apare de
nicăieri, ci e rodul în primul rând al unei filiaţii duhovniceşti), întâlnim câteva influenţe
decisive: Filocalia şi tradiţia Părinţilor neptici, pe care o socoteşte adevărata Tradiţie a
Bisericii, tradiţia athonită, Părinţii duhovniceşti contemporani, cu o menţiune specială asupra
Părintelui Sofronie de la Essex[3], iar dintre profesorii de teologie contemporani, cel mai citat
e Părintele Romanides. Iată ce scria în Psihoterapia ortodoxă: de părintele profesor Ioannis
Romanides pentru reliefarea rolului absolut necesar al Bisericii în studiile sale. Nutresc
convingerea că părintele Romanides este un foarte bun cunoscător al scrierilor Sfinţilor
Părinţi neptici (în special al celor cuprinşi în Filocalie) şi că sesizează adevăratul înţeles al
creştinismului. Cred că în aceasta constă marea sa contribuţie, deoarece în perioada actuală
când creştinismul este interpretat fie drept filosofie sau teologie de tip intelectualist, fie drept
cultură şi tradiţie populară cu obiceiuri şi ritualuri specifice, el îl înfăţişează ca pe o disciplină
terapeutică riguroasă, şi îl recomandă ca pe o metodologie terapeutică destinată tratării şi
vindecării bolilor sufletului omenesc”[4].

Mitropolitul Hierotheos nu s-a oprit însă doar la folosirea rezultatelor şi tezelor Părintelui
Romanides în propriile cărţi. Foarte recent, a publicat o Dogmatică empirică a Bisericii
Ortodoxe Catolice, scrisă după predania părintelui Ioannis Romanides, în care explicitează
pe larg (vol. I, 2010, 376 p., vol. II, 2011, 520 p.) toate capitolele dogmaticii, pe linia
învăţătorului său, o încercare de regândire vie a teologiei îndumnezeitoare a Bisericii, singura
capabilă să dea un răspuns viu, plictisitului om contemporan. Aşteptăm publicarea în
româneşte a monumentalei Dogmatici, care cu siguranţă va zgudui multe din prejudecăţile
noastre de astăzi.

[1]A se vedea Georges Florovsky, Les voies de theologie russe, traduction et notes de Jean-
Louis Palierne, Editions L’Age d’Homme, Laussane, 2001, p. 77-78.

[2]Anul acesta au aparut două volume, Teologia patristică, trad. şi studiu introductiv de pr.
Gabriel Mândrilă, Ed. Metafraze, 2011, cu un excelent studiu introductiv şi Dogmatica
patristică ortodoxă. O expunere concisă, trad. Dragoş Dâscă, Ed. Ecclesiast, Sibiu, 2010.

[3]Despre Părintele Sofronie, Mitropolitul Hierotheos a scris o carte specială, apărută în

româneşte în 2011, într-o nefericită traducere, după spusa autorului.

[4]  Psihoterapia ortodoxă, 1998, p. 35+36.

[5]Doi discipoli, Pr. G. Metalinos şi A. J. Sopko îl numesc ca atare chiar în titlurile a două
monografii ce îi sunt dedicate.  Mai multe date despre Părintele Romanides  se pot citi în
excelentul studiu de prezentare în limba română al pr. Gabriel Mândrilă din volumul Teologia
patristică, p. 5-39.

Ce impresionează la teologia lui Romanidis, este viziunea sa unitară despre experiența

revelației prin Profeți, Apostoli și Părinții Bisericii care naște o teologie întru totul coerentă, a
experienței vii a curățirii, luminării și îndumnezeirii. Toate direcțiile teologiei sunt văzute prin
această perspectivă unitară, încât citind cartea, ai sentimentul unității fundamentale a
tuturor capitolelor teologiei dogmatice, fără separația practicată încă pe scară largă, în
teologia de școală, între Scriptură, dogme, cult și istorie. Mai ales cărțile și studiile scrise
de mâna Părintelui Romanidis, dintre care poate cea mai importantă este Păcatul strămoșesc,
teza sa de doctorat, lucrare ce constituie o adevărată cotitură în reflecția teologică ortodoxă în
secolul al XX-lea.

PRELIMINARII

Trăim într-o lume pragmatică. Prin tot ceea ce fac, oamenii vor să realizeze lucruri concrete.
În toate demersurile lor au o noimă şi urmăresc o ţintă. Pentru a-şi atinge ţinta se folosesc de
un plan şi de mijloace adecvate.

Cele afirmate sunt valabile şi pe tărâm spiritual. Orice om sănătos la minte îşi pune întrebări
referitoare la obârşia tuturor lucrurilor, la sensul existenţei sale şi la scopul final pe care
trebuie să-l urmărească.

Izvorul tuturor lucrurilor este Dumnezeu. El a creat lumea văzută şi nevăzută, iar pe om,
coroana creaţiei sale, l-a pus ca domn şi stăpân peste lucruri. Ţinta omului, creat după chipul
lui Dumnezeu, este să ajungă la asemănarea cu El, să se îndumnezeiască, să aibă viaţă din
belşug.
Din nefericire omul a căzut. Patimi dezordonate au pus stăpânire pe el. În loc să-L aleagă pe
Dumnezeu, care este viaţă, a ales păcatul, care este moartea. “Viaţă şi moarte ţi-am pus eu
astăzi înainte, zice Dumnezeu, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi
urmaşii tăi” (Deuteronom 30, 19). Comentând această realitate Sfântul Vasile cel Mare a
scris: “Moartea este o urmare necesară a păcatului; te apropii de moarte, pe măsură ce te
îndepărtezi de Dumnezeu, care este viaţa; moartea este lipsa vieţii. Adam, îndepărtându-se de
Dumnezeu, s-a expus morţii”.(1)

Dar din fericire Dumnezeu S-a coborât pe pământ, S-a întrupat, S-a făcut frate cu noi oamenii,
pentru a ne da nouă posibilitatea restaurării, posibilitatea îndumnezeirii, pentru a ne mântui.
Prin Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, putem ajunge la Tatăl. Important este să conlucrăm
cu harul Său, să punem şi noi umărul pentru a ne despătimi, pentru a ne elibera de păcat şi a
ne uni cu El. Harul izvorâtor din Jertfa Crucii Sale curge îmbelşugat în Biserică şi-l adapă pe
tot omul doritor de mântuire. La harul care vine de sus trebuie însă să adăugăm şi noi efortul
nostru de jos. Dumnezeu trimite ploaia din cer, dar ţăranul este chemat să-şi lucreze ogorul.
Altfel nu vor creşte decât spini şi pălămidă. “Ţarina, când absoarbe ploaia ce coboară
adeseori asupra ei şi rodeşte iarba folositoare celor pentru care a fost muncită, zice Sfântul
Pavel, primeşte binecu-vântarea lui Dumnezeu; Dar dacă aduce spini şi ciulini, se face
netrebnică şi blestemul îi stă aproape, iar la urmă focul o aşteaptă” (Evrei 6, 7-8).

Hristos ne-a arătat drumul şi ne-a deschis calea spre Tatăl. În discuţia pe care a avut-o cu
ucenicii, înainte de patimi, le-a spus că se duce la Tatăl. Mai mult, a adăugat faptul că ei ştiu
unde Se duce şi ştiu şi drumul într-acolo. Însă Toma dă glas nedumeririi ucenicilor:
“Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea? (Ioan 14, 5). Iar Domnul îi răspunde:
“Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14, 6).

Înainte de a schiţa planul nostru, vă dăm câteva temeiuri de referinţă din revelaţia
dumnezeiască şi din Părinţi legate de dinamica despătimirii, legate de calea desăvârşirii
creştine.

Mântuitorul Hristos zice că: “Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăţia
cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12).

Sfântul Petru ne spune că Dumnezeu Tatăl ne-a făgăduit, prin Fiul, să ajungem “părtaşi
dumnezeieştii firi, scăpând de stricăciunea poftei celei din lume” (2 Petru 1, 4). Dar pentru
aceasta trebuie să punem şi noi toată sârguinţa, adăugând la credinţă fapta bună, la fapta bună
cunoştinţa, la cunoştinţă înfrânarea, la înfrânare răbdarea, la răbdare evlavia, la evlavie iubirea
frăţească, la iubirea frăţească dragostea (2 Petru 1, 5-7).

Urcuşul înspre unirea cu Dumnezeu, întru iubire, este creionat astfel de către Sfântul
Maxim Mărturisitorul: “Dragostea e născută de nepătimire; nepătimirea de nădejdea în
Dumnezeu; nădejdea de răbdare şi îndelungă răbdare; iar pe acestea le naşte înfrânarea cea
atotcuprinzătoare. Înfrânarea la rândul ei, e născută de frica lui Dumnezeu. În sfârşit frica,
de credinţa în Domnul”.(2)
Spiritualitatea creştină nu face altceva decât să ne prezinte dinamica despătimirii, procesul
înaintării creştinului pe drumul desăvârşirii întru Hristos, prin curăţirea de patimi şi
dobândirea virtuţilor. Acest proces se săvârşeşte întro anumită ordine.

Dacă dogmatica ne învaţă ce să credem, morala ce să facem, mistica este preocupată de

unirea fiinţei omeneşti cu Fiinţa supremă, cu Dumnezeu. Ţinta este să “ajungem toţi la
unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la
măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13). Drumul înspre ţintă are, teoretic,
două mari etape: ascetica şi mistica. Ascetica este preocupată de purificarea de patimi, iar
mistica de înaintarea în unirea cu Dumnezeu. De fapt cele două se întrepătrund. Pe măsură ce
ne purificăm de patimi ne umplem de Duhul, ne unim cu Dumnezeu. Etapa ascezei este
activă, presupune luptă şi nevoinţă. Etapa misticii este contemplativă, presupune că s-a ajuns
la desăvârşire, la unirea cu Dumnezeu. Sfântul Pavel le rezumă magistral pe amândouă într-un
verset: “M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în
mine” (Galateni 2, 20).

Etapa activă a ascezei urmăreşte curăţirea de patimi. Etapa contemplativă presupune că s-a
ajuns la desăvârşire. Între cele două etape Sfântul Dionisie Areopagitul mai concepe o fază
interme-diară, a iluminării. De aceea toată colecţia filocalică este aşezată sub această
sintagmă: Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii sau calea cum se poate omul curăţi,
lumina şi desăvârşi. Aşadar se face vorbire de trei faze: faza activă a curăţirii; faza
intermediară a iluminării şi faza contemplativă a desăvârşirii.

Este clar, şi trebuie subliniat acest lucru cu tărie, că drumul înspre ţintă nu-l putem
parcurge fără ajutorul lui Dumnezeu. Puterea vine de la El. Noi trebuie să dăm lucrarea pentru
care primim puterea prin Sfintele Taine.

Există o puternică legătură între cele trei etape, sau trei faze, ale vieţii duhovniceşti şi cele
trei taine de iniţiere. Botezul, Mirul şi Sfânta Euharistie ne oferă harul, puterea, energia
necreată, cu care conlucrând putem ajunge la îndumnezeire. Prin aceste taine de iniţiere există
o progresivă prezenţă mistică a lui Hristos în noi.

Rezultă de aici “un paralelism între cele trei taine şi cele trei faze: dacă Botezul e
pruncia, Mirul bărbăţia şi Euharistia vârsta împlinită, faza purificativă e asemănată cu
Botezul, cea ilumi-nativă cu Mirul, cea unitivă cu Euharistia”.(3) Harul primit la Botez îl
punem în lucrare în faza curăţitoare, cel primit la Miruire în faza iluminatoare şi cel primit în
Euharistie în faza de desăvârşire.

Aşa cum în Botez ne răstignim, ne îngropăm şi înviem cu Hristos, tot aşa în etapa curăţitoare
transpunem în realitate această moarte şi înviere cu Hristos. Efortul de despătimire este
actualizarea Botezului, prelungirea Botezului. Omul vechi este omorât şi-i ia locul omul cel
nou.

Darurile Sfântului Duh, care în stare latentă sunt prezente în tot creştinul de la Miruire,
devin active în faza iluminativă. Omul curăţit de patimi ajunge la exercitarea conştientă a
acestor daruri, înţelege Scripturile, citeşte ca întro carte în toată creaţia lui Dumnezeu.

Desăvârşirea, unirea cu Dumnezeu, este actualizarea Euharistiei. În Euharistie se

realizează cea mai intimă unire între Hristos şi credincioşi. Pe de o parte, pentru a te împărtăşi
trebuie mai întâi să te curăţeşti de păcate, dar pe de altă parte, pentru a te tămădui de patimile
şi poftele rele trebuie să alergi la izvoarele harului, să primeşti putere şi ajutor de la Hristos
euharistic. “Vrăjmaşul ştiind ce roadă şi ce mare tămăduire se află în Sfânta Împărtăşanie, se
trudeşte, cât poate, să întoarcă şi să împiedice în tot felul şi la orice prilej, pe credincioşi şi
pe oamenii evlavioşi, de la ea”. (4) Tratatele de mistică, în general, se opresc la toate cele trei
faze.
Ne vom opri doar la această primă etapă pentru că, din nefericire, zbuciumul luptei noastre
pentru a scăpa de păcate ne face să avem limpede experienţa acestei faze. Iluminarea, şi cu
atât mai mult desăvâr-şirea, rămân nişte deziderate spre care tânjim. Despre ele este şi foarte
greu să ne pronunţăm.

A nu urca, din punct de vedere spiritual, nu înseamnă a sta pe loc, ci a regresa. Fericitul
Augustin ne spune că “nu putem să ne oprim de a nu aluneca înapoi, decât forţându-ne
mereu de a sui; îndată ce ne oprim; coborâm; şi a nu înainta înseamnă a coborî; încât dacă
nu vrem să recădem, trebuie să ne silim mereu a înainta fără a face popas”. (6)

O stare neutră a sufletului nu se poate obţine. Patimile eliminate trebuiesc înlocuite cu

virtuţile. Iar prima grijă pe care trebuie să o avem este aceea de a ne fixa raţiunea într-o
atitudine fermă: lucrul acesta se realizează prin Credinţă.

Note:

1. Sfântul Vasile cel Mare, Omilia: Dumnezeu nu este cauza morţii, 7.

2. Capete despre dragoste, I, 2; Filocalia 1, Sibiu, 1947, p. 37.
3. Nicolae Mladin, Prelegeri de mistică ortodoxă, Târgu Mureş, 1996, p. 143.
4. Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, Timişoara, 1991, p. 208.

Avva Pimen, 8; Patericul, Alba Iulia, 1990, p. 166. 6. Alfonz

Rodriguez, Calea Desăvârşirii Creştineşti, Oradea, 1933, p. 38.

OMUL – ICOANA LUI DUMNEZEU. De la Adam cel vechi la Noul

Adam, Hristos sau DE LA RUSINEA GOLICIUNII LA RE-IMBRACAREA IN
VESMANTUL DE HAR AL NEMURIRII

Consecinţele căderii
Încă din zilele lui Adam şi ale Evei am uitat cine suntem cu
adevărat. Vorbim, de obicei, despre ceea ce primii noştri părinţi au pierdut
atunci când nu s-au supus poruncii lui Dumnezeu de a nu mânca din rodul
pomului cunoştinţei binelui şi răului; spunem că neascultarea lor a dus la
căderea omenirii şi a afectat în mod negativ întreaga creaţie. Spunem deseori
că şi-au pierdut nemurirea trupului din cauza căderii, însemnând că trupurile
lor fizice au devenit muritoare. Urmarea păcatului lor a fost că au
devenit muritori si astfel au cunoscut stricăciunea şi moartea
trupească, dar Dumnezeu, în mila Lui, i-a acoperit cu „îmbrăcăminte
de piele” pentru a-i ajuta să supravieţuiască. Cu alte cuvinte, au trecut
de la viaţa veşnică la viaţă de supravieţuire din cauza păcatului
neascultării.
Mai mult decât atât, duhul lor omenesc, care este locaşul inimii noastre
duhovniceşti (nous-ul din învăţăturile bisericeşti), a devenit acum ascuns
luminii lui Dumnezeu. Drept urmare, duhul omenesc a devenit intunecat
şi închis, la fel cum o floare îşi închide petalele după apusul soarelui,
pe timp de noapte.
Știm cum căderea i-a afectat pe Adam trupeşte şi duhovniceste; au devenit
muritori, întunecaţi cu duhul și pierduţi. Şi totuşi, întrebarea este cum i-
a afectat din punct de vedere psihologic. […] Cred că problemele psihologice
găsite la primii noştri parinti, ca rezultat al căderii sunt aceleaşi probleme
psihologice cu care noi, descendenţii lor, încă ne mai confruntăm până şi în
ziua de astăzi. Căderea i-a afectat din punct de vedere psihologic pe Adam şi
pe Eva cu îndoiala, ceea ce apoi a generat ruşine şi teamă. De atunci,
fiecare generaţie până la a noastră s-a luptat
cu îndoiala, ruşinea şi teama.
La începuturi
Cartea Facerii descrie felul în care Dumnezeu a creat universul şi pământul
cu toate vieţuitoarele lui. Dumnezeu a văzut tot ceea ce făcuse, inclusiv
bărbatul şi femeia, şi a spus că sunt bune – nu proaste sau rele. Şi a
privit Dumnezeu toate câte a făcut si iată erau bune foarte  (Fac. 1, 31). Este
important să ţinem minte acest adevăr. Dumnezeu le-a dat lui Adam şi Evei
stăpânire asupra întregii Sale creaţii. Trebuie înţeles că întreaga creaţie
universală a fost făcută de Dumnezeu pentru ca bărbatul şi femeia să
o binecuvânteze, să o îngrijească şi să o conducă la Creatorul lor.
S-ar putea spune că în aceeaşi direcţie în care se îndreaptă bărbatul şi
femeia, se îndreaptă şi cosmosul şi întreaga creaţie. Dumnezeu i-a făcut pe
bărbat şi pe femeie o creaţie unică, ca să binecuvânteze universul
prin propria lor existenţă. Erau singura creaţie a lui Dumnezeu făcută
după chipul şi asemănarea Lui Însuşi.  Citim în Cartea Facerii:
„Şi a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul şi după asemănarea
Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele
domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!» Şi a făcut
Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a
făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Fac. 1, 26, 27).
În Cartea Facerii stă scris că apoi Dumnezeu i-a binecuvântat.

În limba greacă, cuvântul folosit aici în loc de „chip” este icoană. În teologia

ortodoxă, icoana este uneori explicată ca fiind o fereastră simbolică în-
tre Cer şi pământ, între lumea spirituală şi lumea fizică. În bisericile
ortodoxe se pot vedea multe icoane(chipuri) pictate manual,respectand un
tipic bisericesc, ale lui Iisus, ale Fecioarei Maria, ale sfinţilor şi ale îngerilor.
Se aseamănă într-o oarecare măsură felului în care atârnăm fotografii ale
familiei noastre, ale persoanelor dragi, pe pereţii casei noastre. Icoanele nu
sunt menite a fi doar nişte simple portrete ale sfinţilor, ci mai degrabă
simboluri ale lor, prin care ne facem partasi la duhovnicia vietii de dincolo,
amintindu-ne ca nu suntem singuri. Icoanele ne îndreaptă atenţia către
realitatea persoanelor pe care le reprezintă.
Suntem membri ai Bisericii lui Iisus Hristos, ce cuprinde atât
credincioşii care au plecat din viaţa aceasta şi pe credincioşii care
sunt încă în lume. Aşadar, atunci când stai în faţa unei icoane, cum ar fi
icoana lui Iisus aceasta poate fi văzută drept o fereastră spirituală, în
sensul în care Iisus stă de cealaltă parte a ferestrei uitându-Se la
tine, iar tu priveşti prin fereastră ca să-L vezi sau mai bine zis ca să-L cunoşti
pe Hristos în acel moment al timpului. Iisus nu este mort, ci viu, ca toţi sfinţii
care au plecat înaintea noastră. Ne arătăm deseori afecţiunea faţă de
chipul de pe icoană sărutându-l, aşa cum L-am întâmpina pe Hristos
sau pe unul dintre sfinţi cu un sărut evlavios dacă s-ar afla cu
adevărat înaintea noastră.
Cu ani în urmă, atunci când taţilor nu li se permitea să rămână în sala de
naştere din spital alături de soţiile lor ca să asiste la naşterea copiilor, îşi
vedeau pentru prima oară copiii printr-o fereastră a salonului de nou-născuţi.
Acolo tatăl putea să se uite pe fereastră ca să-şi vadă copilul pentru prima
oară, cu deosebită bucurie. Acelaşi lucru ar trebui să-l simţim si noi
atunci când stăm dinaintea unei icoane creştine, în biserică sau la noi
acasă.
Cartea Facerii ne spune că noi, fiinţele umane, am fost create după
chipul sau icoana lui  Dumnezeu. Cu alte cuvinte, putem fi numiţi
icoane vii ale lui Dumnezeu Însuşi – icoane făcute nu din lemn şi vopsea,
ci din trup, suflet şi duh. Astfel, când oamenii ne privesc, ar trebui să-L
vadă pe Dumnezeu radiind prin noi ca prin icoanele vii ale Lui. Aşa
cum Iisus le-a spus Apostolilor Lui, Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe
Tatăl (In 14, 9). Aşadar, ar trebui să putem spune: „Văzându-mă pe mine,
L-ai văzut pe Iisus.” Aceasta este o cerinţă greu de îndeplinit, dar ar trebui
să reprezinte dorinţa şi scopul nostru ca adevăraţi creştini. De aceea ar
trebui nu numai să le vorbim oamenilor despre iubirea lui Dumnezeu
pentru omenire, ci prin faptele noastre bune în comunitate aceştia ar
trebui să vadă cum iubirea lui Dumnezeu lucrează prin noi.
Mulţi oameni îşi doresc să-L vadă pe adevăratul Dumnezeu. Adevărul este
că singurul Dumnezeu pe Care ar putea iniţial să-L vadă aici, pe
pământ, este Cel pe Care Îl văd în noi ca şi icoane ale Lui
vii. Comportamentul nostru în lume fie dovedeşte adevărul iubirii lui
Dumnezeu, fie îl distorsionează în ceva ce nu I se aseamănă câtuşi de
puţin lui Dumnezeu. Dacă permitem murdăriei păcatului să ne înnoroiască
viaţa, numai puţin din harul şi din lumina lui Dumnezeu vor putea străluci din
noi către ceilalţi. Atunci nu Îi mai semănăm deloc lui Dumnezeu, ci
suntem doar nişte făpturi ale pământului, pline de întuneric şi de
păcate. Din fericire, Dumnezeu ne-a oferit prin Iisus Hristos o cale de
a ne curăţa icoanele de noroiul păcatului prin pocăinţă. În mod mi-
nunat, Sfântul Apostol Ioan ne spune că Dumnezeu este credincios si drept,
ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţeascâ pe noi de toată nedreptatea  (I In
1,9).
Curaţirea de păcate este asemenea spălării noroiului de pe suprafaţa
icoanei noastre, ferestrele spirituale care suntem. De aceea Biserica a
descris deseori Taina Spovedaniei sau a împăcării drept al doilea
botez — de fapt, o prelungire a primului botez. În cadrul spovedaniei,
păcatele pe care le comitem după ce trecem prin botezul cu apa ne sunt
iertate, lucru ce rămâne valabil de-a lungul întregii noastre vieţi ca
muritori. Fiind icoana sau chipul lui Dumnezeu, purtăm o mare
responsabilitate in privinţa comportamentului nostru personal faţă de
ceilalţi, despre care va trebui să dăm socoteală înaintea lui Dumnezeu
în ziua Judecăţii de Apoi.
În Cartea Facerii, după ce Dumnezeu l-a făcut pe barbat, a facut-o apoi pe
femeie. În Facerea 2, 25 citim ca erau amândoi goi şi nu se ruşinau. 
Istoria mai departe o cunoastem: cum şarpele a înşelat-o pe femeie, ispi-
tind-o să mănânce fructul din care Dumnezeu îi poruncise să nu
guste, rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului; şi cum femeia l-a
ademenit apoi pe bărbat să mănânce şi el din fruct. Unii teologi
sugerează că Dumnezeu le-a poruncit bărbatului şi femeii să nu mănânce din
acel fruct anume pentru că nu voia ca ei să cunoască răul, ci numai binele.
Alţii sugerează că nu îi considera pregătiţi, sau îndeajuns de maturi în
Dumnezeu, ca să poată mânui ,administra cunoaşterea binelui şi răului. Iar
alţii spun că a fost pur şi simplu un test al ascultării lor faţă de Creator. Toate
aceste argumente pot fi valabile.
Când Adam şi Eva au mâncat din fructul oprit au făcut un lucru radical
şi nefiresc pentru ei: au permis simţurilor lor fizice (trupul) şi gândirii
şi emoţiilor raţionale (sufletul) să le dirijeze faptele în locul
inimii (nous) care se afla în comuniune cu Dumnezeu. Drept urmare,
s-au desprins din comuniunea cu Dumnezeu din inimile lor.
A fost nefiresc pentru bărbat şi femeie să iasă din comuniunea cu Creatorul
lor, să se îndepărteze de singurul principiu al vieţii lor – şi anume, de
Dumnezeu şi de procesul fundamental al îndumnezeirii lor (devenirea prin har
asemenea lui Dumnezeu însuşi). A fost nefiresc în acelaşi fel în care este
nefiresc pentru duhul nostru să se separe de firea sa adevarata prin
savarsirea pacatelor. Reprezintă un păcat să renunţăm la îndrumarea
pe care Duhul Sfânt i-o oferă duhului nostru, care este lăcaşul inimii,
si să urmăm în schimb voinţa gândurilor, emoţiilor, dorinţelor, a
simţurilor trupeşti şi a satisfacţiei de sine, ceea ce Sfântul Apostol Pavel
numeşte „omul trupesc“ (v. Rom. 7, 14).
Înveșmântați în harul lui Dumnezeu
Scriptura spune apoi că, după căderea în păcat, lui Adam si Evei li s-au
deschis ochii și au cunoscut că erau goi; aşadar, de ruşine, au cusut
frunze de smochin ca să îşi facă acoperăminte. Ne putem poticni cu
uşurinţă la acest verset. Cum puteau Adam şi Eva să nu fie conştienţi de
goliciunea lor înainte să mănânce din fructul oprit? Sufereau de o orbire care
îi împiedica să vadă că erau goi sau că existau anumite diferenţe fizice între
ei? Poate că era din cauză că nu ştiuseră nimic despre ruşine înainte de
cădere. Îşi consideraseră trupurile lipsite de veşminte drept normale, dar
odată ce au păcătuit s-au văzut unul pe altul cu ochii simţurilor lor trupeşti
deformate, separat de iubirea neprihănită pe care şi-o purtau unul celuilalt.
Puteau interpreta privirile celuilalt drept priviri de pofta trupească şi nu de
iubire neprihănită, ceea ce i-a motivat să acopere centrul acelor pofte. Toate
acestea sunt explicaţii plauzibile.
Si dacă, pe de altă parte, nu ar fi fost cu adevărat goi înainte de
cădere, ci înveşmântaţi, de fapt? Întrebarea ar fi atunci: înveşmântaţi
cu ce? Fireşte că nu cu piei de animal sau cu pânză sau cu frunze de
smochin. Sfântul Efrem Sirul credea că, înainte de cădere, Adam şi Eva
sunt înveşmântaţi în straie de nemurire, în slava şi harul pline de
strălucire ale lui Dumnezeu Însuşi, asemănătoare slavei care L-a
înconjurat pe Iisus când S-a schimbat la faţă pe Muntele Tabor înaintea
apostolilor Săi Petru, Iacov si Ioan.
Când Iisus S-a schimbat la faţă înaintea apostolilor săi, a strălucit faţa Lui ca
soarele, iar veşmintele Lui s-au facut albe ca lumina (Mt. 17, 2). Amintiţi-
vă: vestea cea bună a Evangheliei este că Dumnezeu S-a făcut om
pentru ca oamenii să poată deveni asemenea lui Dumnezeu prin harul
Său, ajungând astfel capabili să stea şi să vorbească înaintea unui
Dumnezeu sfânt ca fii ai Lui. Scopul acestei energii îndumnezeitoare
(harul) este de a ne ajuta să devenim ceea ce a fost ascuns, chipul
desăvârşit al lui Dumnezeu în natura umană.
Cuvintele din limbile greacă şi ebraică pentru har sunt traduse în general cu
înţelesul de „protecţie şi bunătate divină”. Unii creştini definesc harul drept
„protecţia nemeritată de la Dumnezeu”. Sfinţii Părinţi ai Bisericii tindeau să
vadă această protecţie drept energiile îndumnezeitoare necreate ale lui
Dumnezeu, oferite nouă prin Sfântul Duh, care ne dăruiesc nemurirea
şi puterea de a ne schimba după asemănarea Lui. Această energie este
necreată pentru că Dumnezeu este necreat.
Această energie îndumnezeitoare necreată poate fi explicată printr-o analogie
cu soarele. Deşi această analogie are limitele ei, poate fi oarecum de ajutor în
a explica harul lui Dumnezeu. Nimeni nu poate rămâne în viaţă după ce a
resimţit întreaga esenţă sau natură a soarelui; s-ar vaporiza pe loc, chiar cu
mult înainte de a pătrunde în nucleul soarelui. Cu toate că nu putem de fapt
să pătrundem în nucleul soarelui şi să supravieţuim, putem să resimţim si
chiar să ne scăldăm în razele soarelui, în energiile acestuia. Energiile soarelui
dau viaţă pământului. Fără ele, pământul ar fi o rocă rece şi moartă. De
asemenea, deşi nu putem avea experienţa directă a esenţei lui
Dumnezeu şi să trăim, energiile Lui ne dau viață.
O altă analogie este cea a meşterului fierar care căleşte metalul de rând
așezându-l în focul încins. Metalul nu devine foc, dar străluceşte incandescent
sub acţiunea focului. Putem spune că energia focului se transferă metalului.
Fierarul poate acum să-şi făurească metalul într-o sabie de bună calitate. La
fel şi  energia lui Dumnezeu, harul Lui, ne transformă după
asemănarea lui Dumnezeu, strălucind de slavă incandescentă.
Harul lui Dumnezeu este o energie a refacerii şi a desăvârşirii. Nu
putem deveni Dumnezeu în esenţă sau în natură, după cum nu putem
deveni soare, dar putem să resimţim şi să ne împărtăşim din energiile
îndumnezeitoare necreate ale lui Dumnezeu ca raze ce pornesc din
esenţa Lui. Aceste energii ajung la noi prin ceea ce numim harul lui
Dumnezeu. Este important să ne amintim că aceste energii ale harului nu
reprezintă doar o forţă mistică din univers. Mai degrabă, Dumnezeu este
prezent personal în energiile Sale, dând viaţă celor care Îl primesc.
Sfântul Apostol Pavel scrie către Corinteni:„Aceasta însă zic, fraţilor: Carnea
şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea
nu moşteneşte nestricăciunea. Iată, taină vă spun vouă: Nu toţi vom muri,
dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbiţa cea de
apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom
schimba. Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi
acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire. Iar când acest (trup)
stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca
în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghiţită de
biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul
tău?»“ (I Cor. 15, 50-55).

Adam și Eva au fost, într-adevăr, înveșmântaţi în nemurirea lui

Dumnezeu înainte de cădere. Manifestarea acestei nemuriri era
lumina cea strălucitoare a slavei lui Dumnezeu. Păcatul a fost cel care
le-a adus pieirea şi moartea. Vestea cea bună este că, prin Hristos,
putem încă o dată să ne înveșmântăm în slava lui Dumnezeu, de-a
pururi. De la căderea din grădina Raiului şi până la prima venire a lui Iisus
Hristos, acest lucru nu a fost posibil – dar acum, cu Hristos, este posibil.
Iisus este calea spre har.
Creştinismul primar era numit „Calea” deoarece ucenicii Săi Îl vedeau pe Iisus
drept singura cale către harul şi mila lui Dumnezeu. Mesajul Evangheliei este
mesajul restaurării omenirii sau a naturii umane înaintea lui Dumnezeu.
Sfântul Efrem Sirul scrie: „Dumnezeu l-a făcut pe Adam cu sfintele Sale
mâini, după chipul şi asemănarea Sa, iar când îngerii au văzut
înfăţişarea plină de slavă a lui Adam au fost adânc cutremuraţi de
frumuseţea acesteia. Căci au văzut înfăţişarea chipului său arzând cu
strălucire plină de slavă asemenea soarelui, iar lumina din ochii lui
era ca lumina soarelui, iar înfăţişarea trupului său, ca scânteierea
cristalului.” Ce descriere minunată a strălucirii lui Adam de dinaintea
căderii! Dacă aceasta nu descrie cât de valoros este omul pentru
Dumnezeu, atunci ce altceva ar putea să o descrie? Dumnezeu reprezintă
sursa valorii noastre personale.

Dumnezeu a spus: „Cel ce biruieşte va fi astfel îmbrăcat în veşminte

albe şi nu voi şterge deloc numele lui din cartea vieţii” (v. Apoc. 3, 5).
Aici Dumnezeu demonstrează cât de valoroşi suntem pentru El,
dându-ne acest veşmânt de slavă, mai presus de orice alt strai pe care ni
l-am putea face prin propriile noastre eforturi rudimentare. Ne amintim
cum chipul lui Moise strălucea asemenea soarelui atunci când a
coborât de pe Muntele Sinai cu cele zece porunci în mâini sau ori de
câte ori se afla în prezenţa lui Dumnezeu. Chipul lui Moise stralucea atât
de puternic, încât a fost nevoit să şi-l acopere cu un văl pentru oamenii care
priveau către el.
Vă puteţi închipui cum ar fi dacă toţi creştinii de pretutindeni ar arăta
aceeaşi slavă înaintea lumii, strălucind la fel de puternic ca lumina
soarelui, cu trupurile, inimile si minţile noastre radiind de harul lui
Dumnezeu? Oare nu ne-a chemat Iisus să devenim „fii ai Luminii” (In
12, 36)? Vestea cea bună a Evangheliei este că Iisus Se oferă să ne îmbrace
din nou cu acest veşmânt al slavei şi al măreţiei. Aceasta este valoarea pe
care Dumnezeu i-o dă omenirii. Aceasta este valoarea pe care El o dă
fiecarui om.
Aceasta este ceea ce Adam şi Eva au pierdut după cădere prin îndoiala lor,
prin dorinţa păcătoasă şi prin nesupunerea faţă de porunca lui Dumnezeu.
Sfântul Efrem Sirul, într-unul dintre imnurile sale, cântă despre mântuirea
noastră şi despre lucrarea lui Dumnezeu în noi:

„Toate aceste prefaceri le-a făcut Cel Milostiv, dezbrăcându-Se de

slavă şi îmbrăcând trup; căci El a născocit o cale să-l îmbrace pe
Adam în slava pe care Adam o dezbrăcase. Hristos a fost înfăşurat în
scutece, în frunzele lui Adam, S-a îmbrăcat cu haine în locul pielii lui
Adam; S-a botezat pentru păcatul lui Adam, a fost uns cu miruri
pentru moartea lui Adam, a înviat şi S-a înălţat şi l-a înălţat şi pe
Adam în slava Sa. Binecuvântat Cel Ce S-a pogorât, S-a îmbrăcat în
Adam şi S-a înălţat!”
Aici, acest sfânt preaiubit vorbeşte despre felul în care Adam, înţelegând
prin aceasta atât bărbatul, cât şi femeia, au fost dezbrăcaţi de veșmintele lor
de slavă din cauza păcatului lor. Aşa cum Mitropolitul Ierotheos Vlachos îl
citează pe Sfântul Theolept, după ce Adam şi Eva au căzut din pricina
nesupunerii faţă de porunca lui Dumnezeu, au fost dezbrăcaţi de „veşmintele
luminoase şi vii ale strălucirii cereşti“. Hristos, pe de altă parte, Şi-a dez-
brăcat de bunăvoie propriul Său veşmânt de slavă, supunându-Se
Tatălui şi facându-Se om pentru noi, pentru ca El să Se poată înălţa
cu slavă ca un nou Adam, înveşmântat din nou, slăvit în Ceruri după
înviere, înapoindu-i naturii omeneşti locul ce i se cuvine în creaţie. El
a adus omenirea în comuniune cu Dumnezeirea, cu Sfânta Treime.
Întruparea lui Hristos, spune Sfântul Efrem, a fost calea prin care
Dumnezeu S-a gândit să-l „reîmbrace” pe om: cu alte cuvinte, toată
omenirea va veni la El în credinţă, nu în îndoială; cu dorinţă sfântă, nu cu
dorinţa păcătoasă a trupului; şi în supunere, nu în nesupunere, înapoindu-i lui
Adam relaţia de drept cu Creatorul lui, Dumnezeu a găsit calea de a restaura
întreaga omenire – fiii şi fiicele lui Adam şi ai Evei – pe noi! Avem acum parte
de această restaurare prin pocăinţa smerită întru Iisus Hristos şi
prin kenoză – o golire de sine înaintea lui Dumnezeu, lepădându-ne de
mândrie şi lăsând să moara eul nostru fals, care a fost construit din
gândurile noastre întunecate, din emoţiile noastre dezechilibrate si
din dorinţele noastre materiale şi trupeşti.
In icoana Învierii într-o biserică ortodoxa, L-ați văzut pe Iisus
sfărâmând porţile iadului (moartea), înveșmântat în slavă
strălucitoare, mai luminoasă decat soarele. Icoanele Învierii prezintă
mici variaţii de la o regiune la alta. În cele mai multe versiuni, persoanele din
stânga sunt Regele Saul şi Regele David şi poate unii dintre drepţii proroci ai
Vechiului Testament sau Moise, în timp ce în dreapta se află Sfântul Ioan
Botezatorul si alţi sfinţi din Noul Testament. Uneori, atât cei din dreapta, cât
şi cei din stânga au aureole, reprezentate prin cercuri de lumină în jurul
capetelor, iar uneori doar sfinţii din Vechiul Testament au aureole. Aureolele
reprezintă harul lui Dumnezeu şi slava strălucitoare a nemuririi si a
sfinţeniei.
Și totuşi, în cele mai multe dintre stilurile icoanelor învierii, Adam şi
Eva nu au aureole. De ce? Pentru că, după cădere, au pierdut
veşmântul lui Dumnezeu sau acoperământul de slavă strălucitoare —
cu alte cuvinte, şi-au pierdut aureolele. Mesajul icoanei este că Al Doilea
Adam îi înapoiază primului Adam locul lui de drept în Împărăţia lui
Dumnezeu. Înfăptuind aceasta, Iisus a deschis calea pentru întreaga
omenire să intre din nou în Împărăţia lui Dumnezeu şi să
fie reîmbrăcata în slava Lui strălucitoare a nemuririi.
Atunci când un ucenic l-a întrebat pe Sfântul Serafim de Sarov din Rusia,
în 1831, despre viaţa întru Sfântul Duh, Sfântul Serafim a spus: „Prietene,
noi amândoi, în această clipă, ne aflăm în Duhul Sfânt, tu şi cu mine.
De ce nu vrei să te uiţi la mine?”
Atunci tânărul a răspuns: „Nu pot să mă uit la tine, părinte, căci lumina
care străluceşte din ochii şi din chipul tău e mai puternică decât
soarele şi sunt orbit!”
Sfântul Serafim a răspuns: „Nu te teme, prieten al lui Dumnezeu, tu
însuți străluceşti la fel ca mine; si tu te afli acum în deplinătatea
harului Sfântului Duh; altfel, nu ai fi putut să mă vezi în acest fel.“
Sfântul Serafim spune că numai cei plini de Duh Sfânt pot vedea acest
veşmânt al slavei lui Dumnezeu redat omenirii.
Aceasta înseamnă să fii înveșmântat în slava lui Dumnezeu. Asa erau
înveșmântaţi Adam si Eva înainte să păcătuiască si să cadă din comuniunea și
unirea cu Creatorul lor. După cădere, cunoaşterea lor intuitivă, sentimentul
interior al valorii personale înaintea lui Dumnezeu a fost deformat şi
compromis. Atunci când Adam şi Eva au păcătuit şi au rupt
comuniunea duhovnicească dintre ei şi Dumnezeu, slava i-a părăsit şi
în acest sens au devenit cu adevărat goi, nemaifiind îmbrăcaţi în
harul şi în nemurirea lui Dumnezeu. Şi-au văzut goliciunea; cu alte
cuvinte, s-au văzut pe ei înşişi fără acoperământul pe care Dumnezeu
li l-a dat înainte de cădere. Din cauza pierderii acestui veşmânt s-au
ruşinat.
Pierderea veşmintelor de slavă le-a spus că ceva era foarte rău.
Cuvântul ruşine implică înţelesul de a fi descoperiţi sau daţi în
vileag. Goliciunea lor le dădea acum păcatul în vileag, căci numai
păcatul le putea rupe comuniunea cu Dumnezeu. Drept consecinţă, au
devenit ruşinaţi şi umiliţi unul faţă de celălalt şi faţă de Dumnezeu şi înaintea
întregii creaţii. Nu se ruşinau că trupurile lor se deosebeau ca bărbat şi
femeie, cât se rușinau de pierderea veşmântului minunat al slavei
strălucitoare pe care îl primiseră de la Dumnezeu ”.
PACATUL “ORIGINAR” sau CADEREA LUI ADAM DIN RAI-  intelegerea
ei ortodoxa versus ratacirile catolice si protestante

Moartea este de la Dumnezeu?

Prima carte a Bibliei, Facerea.

La evrei, modul de a învăţa cum să vorbească ebraica este de a începe cu
începutul, adică cu primele versete ale Torei,ale Cărţii Facerii. Facerea ne
clarifica cum au apărut păcatul şi moartea atunci când Adam şi Eva nu L-au
ascultat pe Dumnezeu şi au mâncat din fructul oprit în Grădina Edenului.

Scriptura spune: „A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a

zis: “Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei
binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el,
vei muri negreşit!” (Facere 2, 16-17).
 Indiferent de modul în care este interpretat acest pasaj – literal sau
alegoric – toate tâlcuirile admit că omul s-a îndepărtat de Dumnezeu
şi, drept urmare, a căzut dintr-o poziţie de intimitate cu Dumnezeu
într-o stare de confuzie şi moarte. Păcatul, mortalitatea şi moartea, atât
spirituală cât şi fizică, au fost rezultatul direct al neascultării omului.
În acest scenariu,următoarea ipoteză majoră făcută adesea de
Bisericile ne-ortodoxe este că moartea a fost rezultatul direct al unei
sentinţe de osândire pronunţată de Dumnezeu. Adică, Dumnezeu a dat
o lege – „din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în
care vei mânca din el, vei muri negreşit” – şi când Adam şi Eva au încălcat
această lege, moartea a venit ca urmare a sentinţei lui Dumnezeu. Acţiunea
şi pedeapsa care au urmat sunt concepute ca fiind de natură juridică.
În această concepţie neortodoxă a Căderii, Dumnezeu nu a avut nici o
altă posibilitate decât să declare că Adam şi Eva vor muri. Acţiunea
punitivă a fost impusă de o necesitate la care Dumnezeu Însuşi era
obligat. Care ar fi fost această necesitate? - Necesitatea de a fi drept.
Si s-a intamplat aceasta tocmai fiindcă Dumnezeu este drept. Prin urmare,
moartea lor spirituală şi fizică se afla în relaţie directă cu dreptatea lui
Dumnezeu. Ceea ce tine Occidentul ca este adevărat şi evident în
privinţa acestei doctrine fundamentale a creştinismului este de fapt
fals şi departe de credinta adevarata, e neortodox. În contrast cu
această doctrină juridică a Căderii, Ortodoxia susţine că atunci când
Dumnezeu i-a spus lui Adam că va muri dacă va mânca fructul oprit, a
fost o simplă declaraţie de fapt. Domnul spunea de fapt: „Dacă te
îndepărtezi de Mine, singurul izvor al vieţii, atunci moartea te va
birui”. Ortodoxia a înţeles că această afirmaţie era un avertisment şi nu un
act de dreptate retributivă. Sfântul Grigorie Palama (sec. XIV) descrie acest
scenariu astfel:
„Pentru că cei care ascultă cu înţelepciune aceste cuvinte, pot să
înţeleagă că Dumnezeu nu a creat nici moartea sufletului, nici
moartea trupului. Pentru că la început El nu a poruncit spunând: «Să
mori în ziua în care vei mânca», ci «În ziua în care vei mânca, vei
muri». Şi nici nu a zis, «Întoarce-te în ţărână» ci « …te vei întoarce
în ţărână», anunţând astfel anticipativ şi îngăduind libertatea şi
neînlăturând urmarea nici măcar justificat”.
Scriptura spune că Dumnezeu le-a zis lui Adam şi Eva că dacă vor mânca
din fructul pomului cunoaşterii binelui şi a răului vor muri.  Trebuie sa ne
dam seama că Dumnezeu nu a spus: „Vă voi omorî” ci „veţi muri”.
Fiindcă numai Dumnezeu are viaţa în Sine şi este sursa a toată viaţa,
din El nu poate ieşi decât viaţă. Îndepărtându-se de Dumnezeu,
izvorul vieţii, omul s-a îndreptat către moarte.
Mâncând fructul, Adam şi Eva au încetat să-L mai dorească pe
Dumnezeu. Ei au încetat să mai caute către El pentru existenţa lor,
pentru hrana lor şi, în schimb, au mâncat un fruct care reprezintă
lumea. Mâncând lumea, ei au privit la creaţie pentru subzistenţa lor
în loc să privească către Dumnezeu. Aşadar, prin aceasta,
protopărinţii au căutat să-L excludă pe Dumnezeu din vieţile lor şi să
trăiască autonom.
În gândirea Ortodoxă, marele păcat nu este faptul că au neascultat o
lege ci că au căutat să afla subzistenţă şi cunoaştere în afara lui
Dumnezeu.  Sfântul Vasile cel Mare a scris următoarele: „[Viaţa] este
Dumnezeu şi lipsirea de viaţă înseamnă moarte. Aşadar, Adam şi-a
pregătit moartea pentru sine prin îndepărtarea sa de Dumnezeu...
Aşadar, Dumnezeu nu a creat moartea, ci am adus-o asupra noastră
prin scopul nostru viclean. Dar El nici nu a oprit sfârşitul nostru…
pentru ca astfel răul să nu devină nemuritor în noi”.
(Sfântul Vasile cel Mare, Omilia „Că Dumnezeu nu este cauza răului”, PG
31, 345, Despre condiţia omenească, St. Vladimir’s Seminary Press, 2005).
Spre deosebire de această concepţie ortodoxă, Conciliul romano-
catolic din Trent (1546) a statuat gresit:
„Dacă cineva nu mărturiseşte că primul om, Adam, atunci când a încălcat
porunca lui Dumnezeu în Paradis, a pierdut imediat sfinţenia şi dreptatea în
care a fost zidit; şi că a suportat, prin ofensa acelei ocoliri a adevărului,
urgia şi indignarea lui Dumnezeu, şi, prin urmare moartea, cu care
Dumnezeu îl ameninţase mai înainte, şi, împreună cu moartea,
captivitatea sub puterea celui care de atunci are stăpânirea morţii, adică,
diavolul, şi că întregul Adam, prin acea ofensă a ocolirii adevărului, a fost
schimbat, trup şi suflet, în mai rău; să fie anatema“.(Primul-canon,-
Şedinţa-a-V-a, http://history.hanover.edu/texts/trent/ct05.html).
Trebuie să înţelegem că diferenţa dintre cele două concepţii nu a putut fi
supraevaluată: concepţia non-ortodoxă susţinea că moartea este
sentinţa retributivă directă a lui Dumnezeu dată omului fiindcă a
încălcat legea Lui, în timp ce concepţia ortodoxă susţinea că moartea
este o condiţie auto-impusă care a rezultat din îndepărtarea omului
de Dumnezeu, Cel care este izvorul vieţii.
Deosebirile sunt cruciale, fiindcă dacă credem că moartea este
cumva de la Dumnezeu, am fi tentați să Îl considerăm pe Dumnezeu
Însuşi drept un obstacol, care eventual trebuie depăşit pentru a
dobândi mântuirea. Scopul devine limpede- împăcarea lui Dumnezeu. Este
trist faptul că unii creştini ajung să aibă această concepţie despre
Treime: Dumnezeu-Tatăl este văzut drept un personaj total
inaccesibil specific Vechiului Testament, vechi-de-zile, cu o barbă
albă lungă – fioros, dur, răzbunător şi lipsit de compătimire. El este
Dumnezeul dreptăţii şi al judecăţii, precum zeul viking Odin care
trimite trăsnete asupra oamenilor firavi, fragili, muritori. În contrast
cu acesta, Iisus Hristos este considerat drept Mielul lui Dumnezeu,
iubitor, plin de compasiune, blând, Care, în calitate de Fiu caută să-L
îmblânzească pe Tatăl Său mânios. Duhul Sfânt este acea Persoană
ciudată şi prin urmare El nu este băgat în seamă.
Fecioara Maria este acel personaj feminin blând, sensibil, bun, care este
foarte abordabil, foarte omenesc. Aşadar, printre cei care au o teamă
statornică faţă de Tatăl, există tendinţa de a îndrepta mai multe rugăciuni
către Maica cea binecuvântată pentru mijlocire. Ea apelează la Fiul ei pentru
aceştia aşa cum numai o mamă poate, încurajându-L să se apropie de Tatăl
cel inabordabil. În această schemă, Tatăl este Cel pe Care oamenii
doresc să-L evite cu orice preţ. De fapt, El devine acel personaj peste
care trebuie să treci dacă doreşti să ajungi în rai. Aceasta ar putea să
pară ca o exagerare dar eu am cunoscut creştini evlavioşi şi bisericoşi
care au despre Treime şi Maica Domnului concepţia pe care tocmai
am descris-o.
Spre deosebire de această viziune, învăţătura Ortodoxiei despre
Cădere este centrată pe starea noastră, sau condiţia noastră, în loc să
fie axată pe o lege încălcată sau pe mânia îndreptăţită a lui
Dumnezeu. Ortodoxia este preocupată de starea de a fi , ontologica,
a lui Adam şi a Evei, fiinţa a ceea ce erau şi cum aceasta s-a schimbat
prin neascultarea lor. Îndepărtându-se de Dumnezeu, izvorul vieţii, ei
au început să moară. Problema nu este legală sau juridică,
ci ontologică. Dintr-un anumit punct de vedere, nu are nimic de-a face cu
Dumnezeu, ci numai şi numai cu omul. Este mai puţin o chestiune
relaţională şi cu mult mai mult o chestiune de schimbare interioară a
inimii la cel mai profund nivel.
Fiindcă moartea nu este considerată drept o chestiune juridică, nici
leacul ei nu este juridic. Părintele Ioannis Romanides a scris o carte
bine documentată pe acest subiect, numită „Păcatul strămoşesc”, în care face
următoarea afirmaţie:
„Aşa cum vom vedea, problema juridic formulată a vinei moştenite de
la Adam şi pedeapsa primită de omenire din cauza unei ofense
împotriva dreptăţii divine nici măcar nu există pentru Sfinţii
Părinţi, pur şi simplu fiindcă ei învaţă că Dumnezeu nu este cauza
morţii. Îndepărtarea omului de Dumnezeu până la moartea sa, precum
libertatea voinţei omului se află în afara jurisdicţiei lui Dumnezeu. Şi
este în afara juridicţiei Sale prin propria Sa voinţă. Faptul că
Dumnezeu doreşte mântuirea tuturor nu înseamnă că toţi sunt
mântuiţi. Dumnezeu mântuieşte numai prin libertate şi iubire. Acest
punct de vedere este exact ceea ce teologii de sub influenţa lui
Augustin nu au înţeles niciodată”.
(Pr. Ioannis Romanides, Ancestral Sin, Ridgewood, 1998, pp. 32-33).
In Iudaism desi sunt multe legi de împlinit, Dumnezeu este mereu
prezentat ca fiind milostiv şi iertător. Dar niciodată nu se vorbeste
despre mântuire că ar fi fiinţa noastră izbăvită de mânia lui
Dumnezeu. În protestantism mântuirea e prezentata ca fiind fiinţa
noastră salvată de la urgia lui Dumnezeu şi din iadul pe care El îl
crease pentru cei pierduţi. Practic, mântuirea nu însemna decât să
eviţi iadul şi să mergi în rai.  Ca ortodoxi, suntem învăţati mai pe
scurt că mântuirea înseamnă a fi salvati nu de la urgia lui Dumnezeu,
ci din puterea celor trei mari duşmani: păcatul, moartea şi diavolul.

Cât de căzuţi suntem?

 Răspunsul la această întrebare depinde de două lucruri:Care era starea
din care am căzut şi în ce stare am căzut?  In creştinismul ne-ortodox
atât înălţimea de la care am căzut cât şi adâncul în care am căzut
sunt considerate a fi cu mult mai mari decât în Ortodoxie. Abordarea
ortodoxă se potriveste mai bine cu gândirea iudaică a Vechiului Testament.
Amândouă au o concepţie despre om mult mai favorabilă decât este ea
prezentată în creştinismul neortodox, mai ales în opinia calvinistă cum că
omul a căzut dintr-o stare de desăvârşire într-una de depravare
totală, nemaiavând în sine nici o capacitate de a se întoarce la
Dumnezeu.
În cartea, Biserica Ortodoxă, poate cea mai bună prezentare a Ortodoxiei în
limba engleză, Timothy (episcopul Kallistos) Ware spune că Ortodoxia „nu
poate fi de acord cu Augustin, atunci când acesta spune că «firea
omenească a fost doborâtă de vina în care a căzut şi astfel a devenit
lipsita de libertate». Chipul lui Dumnezeu este înnegrit de păcat dar
nu a fost vreodată nimicit; aşa cum spune cuvintele unui imn cântat de
ortodocşi la slujba înmormântării: «Chipul slavei Tale negrăite sunt,
măcar deşi port rănile păcatelor». Şi fiindcă încă mai avem chipul lui
Dumnezeu, încă mai avem voinţă liberă, deşi păcatul îi îngustează sfera de
acţiune. Chiar şi după Cădere, Dumnezeu «nu ia de la om puterea de a
voi – de a voi să I se supună sau nu»”. (Timothy Ware, The Orthodox
Church, Penguin Books, London, 1997, p. 223).

Marele sfânt rus al secolului al XIX-lea, Ioan de Kronstadt a spus: „Să nu

faci niciodată confuzie între persoană, formată după chipul lui
Dumnezeu, cu răul care se află în el; fiindcă răul este o întâmplare
nefericită, o boală, un vis diabolic. Dar miezul persoanei este chipul
lui Dumnezeu şi acesta rămâne în el în pofida oricărei desfigurări”.

Fidelă ideii de sinergie, Ortodoxia respinge orice interpretare a Căderii

care nu lasă nici un loc pentru libertatea omenească.
Aşadar, din ce stare consideră Ortodoxia că a căzut omul? Sfântul Irineu
(sec. II) scrie: „Primind omul existenţa, el trebuia să crească şi să se
maturizeze, apoi să devină puternic şi, ajungând la deplină maturitate
să fie slăvit, şi slăvit fiind, ar fi putut să-L vadă pe Dumnezeu”.
(Adversus haereses, Cartea IV, cap. 38, 3).

Conform Sfântului Irineu condiţia originară a omului a fost una de

copilărie spirituală, inocenţă şi simplitate îmbinate cu curăţie morală.
Omul trebuia să câştige asemănarea dumnezeiască printr-un proces
lent. El nu consideră căderea omului ca fiind o rebeliune în toată
regula, ci mai degrabă o dorinţă impulsivă de a se maturiza înainte de
vreme.
Metafora ochiului vătămat ne ajuta să înţelegem diferenţa dintre cele
două concepţii. Modelul deteriorării totale consideră că prin Cădere a
fost nimicit ochiul duhovnicesc al omului şi astfel el nu mai este
capabil să mai aibă nici un fel de vedere spirituală. Singura sa
speranţă este de a primi un ochi cu totul nou de la Dumnezeu.
Dumnezeu decide unilateral cine va primi un nou ochi şi cine nu. Aceasta
poartă numele de predestinare dublă fiindcă Dumnezeu singur hotărăşte
(predestinează) cine va primi credinţă şi va merge în rai şi cine nu va primi
credinţă şi va merge în iad.
Spre deosebire de teologia apuseană, în concepţia ortodoxă, Căderea
afectează ochiul duhovnicesc dar nu îl nimiceşte. Nu suntem orbi cu
totul deoarece, fiind creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu,
am păstrat libera voinţă şi un anumit grad de dorinţă de
Dumnezeu. Credinţa rămâne în noi, chiar dacă e mai mică decât bobul
de muştar. A avea credinţă nu este o chestiune de a avea totul sau
nimic. Aşa cum există diferite niveluri ale căderii [în păcat], tot aşa
există şi diferite grade de credinţă.

Ce s-a moştenit din Păcatul strămoşesc?

 
Fericitului Augustin (sec. IV-V), este considerat de cea mai mare parte
a creştinătăţii apusene drept părintele teologiei apusene. Studiind
impactul imens pe care l-a avut asupra creştinismului occidental descoperim
că disputa sa cu călugărul Pelagius, un briton care locuia la Roma, a
fost punctul critic. Pelagius (sec. V) nega moştenirea de către urmaşii
lui Adam a vreunei urme de păcat. Deşi Fericitul Augustin i-a răspuns
lui Pelagius bine în cele mai multe privinţe, el a apelat la anumite
extreme care au dus la denaturări şi accentuări exagerate târzii. În
scrierile Fericitului Augustin s-a folosit pentru prima dată termenul „păcat
originar” (peccato originali).
Textul biblic central în chestiunea păcatului strămoşesc este Romani 5, 12 în
care Sfântul Apostol Pavel face referire la Adam. Următorul pasaj este
traducerea din greacă făcută de Ortodoxie: „precum printr-un om a intrat
păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi
oamenii, şi din această cauză [moartea] toţi au păcătuit”. Ultimele
patru cuvinte în greacă sunt eph ho pantes hemarton.
Aici se iveşte o mare problemă de traducere. Aceste patru cuvinte au fost
traduse în latină astfel in quo omens peccaverunt. „în care [Adam] toţi
oamenii au păcătuit”. Această formulare a fost folosită în Apus odată
cu traducerea Bibliei în latină făcută de Fericitul Ieronim(sec. IV-
V), pentru a justifica doctrina vinei moştenite de la Adam şi transmise
urmaşilor săi. Varianta greacă nu spune nimic de acest gen. Eph ho este o
contracţie a lui epi cu pronumele relativ ho; poate fi tradus „fiindcă”.
Majoritatea specialiştilor moderni sunt de acord că acesta este înţelesul.
Aşadar, Sfântul Pavel nu spune că suntem cu toţii vinovaţi de păcat
personal, doar fiindcă suntem uniţi cu toţii în Adam, ci că precum
Adam, cu toţii am comis fapte păcătoase şi astfel am experiat
moartea. Suntem supuşi morţii şi distrugerii din cauza păcatului lui
Adam, dar suntem vinovaţi numai pentru păcatele noastre proprii. Din
nefericire, creştinismul occidental a acceptat adeseori variaţii ale următoarei
versiuni prost traduse: „Aşadar, aşa precum printr-un om păcatul a intrat în
lume iar moartea prin păcat, şi astfel moartea s-a răspândit la toţi oamenii, în
care cu toţii am păcătuit”. Această traducere îl induce în eroare pe
cititor făcându-l să creadă că vina pentru păcatul originar este
moştenită.
 În plus, confuzie apare şi din cele două cuvinte greceşti folosite
pentru „păcat”. Cuvântul grec hamartema înseamnă „faptă personală
păcătoasă” în timp ce hamartia semnifică o „stare de păcat
generală”. Acest ultim concept este cel care a modelat învăţătura
augustiniană despre păcatul originar, neputinţă morală şi vină moştenită.
Deosebirea dintre cele două cuvinte ne dezvăluie o ipoteză importantă:
cu hamartia (stare de păcat generală) ideea de fire păcătoasă, ca distinctă de
actele păcătoase sau de persoanele care păcătuiesc, a câştigat valabilitate în
teologia apuseană. Mai mult, termenul Părinţilor greci propatorikon
amartema este cel mai bine tradus prin „păcatul strămoşesc”. Acest
termen este anterior celui latin folosit de Fericitul Augustin şi care
înseamnă „păcat originar”.
Pentru mine a fost o revelaţie să aflu că „păcatul strămoşesc” nu
are legătură cu ideea de a transmite păcatul. Pe de altă parte,
„păcatul originar” implică acest lucru, întrucât e primul din cele multe
care urmează. Fericitul Augustin nu cunoştea limba greacă şi mulţi dintre
Părinţii greci nu înţelegeau latina. Aşadar, încă din secolul al V-lea
creştinismul Apusean apuca o cale diferită de cel Răsăritean. Primii Părinţi
ai Bisericii susţineau că nu există un astfel de lucru ca fire păcătoasă
în sensul de fire care moşteneşte vina pentru o faptă păcătoasă
comisă de altcineva. În concepţia ortodoxă doar omul păcătuieşte, nu
şi firea omenească.
Cu toate acestea, Sfânta Scriptură şi scrierile Părinţilor Bisericii conţin
afirmaţii care arată că noi ne naştem în păcat. De exemplu, „Căci iată, întru
fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica
mea” (Psalm 51, 5). Copiii au fost dintotdeauna botezaţi pentru iertarea
păcatelor, deşi ei, evident, nu au săvârşit nici un păcat personal. Ortodoxia
consideră starea de păcătoşenie în care ne naştem cu toţii drept o
înclinaţie de a păcătui personal, dar şi ca pe o rană, o stricăciune, o
mortalitate fizică şi duhovnicească şi o deteriorare genetico-
biologică. Dar a fi născut în păcat nu implică comiterea păcatului
personal sau a fi vinovat personal pentru păcatele celor care au trăit
înaintea noastră.
Ortodoxia consideră neascultarea lui Adam şi Eva drept păcatul lor
personal, nu al nostru. Astfel că nici păcatul originar, nici mântuirea
nu pot fi înfăptuite în viaţa unei persoane fără a fi implicată
responsabilitatea personală şi neîngrădită. Această concepţie afirmă că
deşi ne naştem cu o fire căzută noi nu suntem obligaţi să păcătuim. Fiecare
dintre noi deţine suficientă libertate şi har ca să se întoarcă la Dumnezeu, ca
sa fie întărit de El şi să se opună personal păcatului. Aşadar, suntem
personal responsabili faţă de păcatele noastre. Nu putem pur şi
simplu da vina pe strămoşii noştri.
Învăţătura creştin-ortodoxă despre păcatul originar este liniştitoare.
Iudaismul ortodox, de asemenea, respinge concepţia despre păcatul originar
a creştinismului apusean. Iudaismul învaţă că copiii se nasc inocenţi şi
deşi starea noastră generală reflectă urmările Căderii, fiecare om are
liberă voinţă şi este personal responsabil pentru păcatele sale.
Această concepţie este fundamentată pe versete biblice precum următoarele:
„Părinţii să nu fie pedepsiţi cu moartea pentru vina copiilor şi nici copiii să nu
fie pedepsiţi cu moartea pentru vina părinţilor; ci fiecare să fie pedepsit cu
moartea pentru păcatul său” (Deuteronom 24, 16); „Sufletul care
păcătuieşte va muri. Fiul nu va purta nedreptatea tatălui, şi tatăl nu
va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se va socoti dreptatea sa, iar
celui rău, răutatea sa” (Iezechiel 18, 20; sublinierea îmi aparţine).
Iudaismul-ortodox interpretează versetul: „…căci Eu Domnul
Dumnezeul tău sunt Dumnezeu zelos, Care pedepseşte vina părinţilor
în copii până la al treilea şi al patrulea neam pentru cei ce Mă
urăsc” (Deuteronom 5, 9), în acelaşi fel în care îl interpretează
creştinii ortodocşi – ca referindu-se la starea noastră generală de
cădere şi nu la un anumit păcat sau o vină anume. Ambele teologii
consideră păcatele ca fiind doar acte personale şi nicidecum acte ale
firii. Nici nu susţin că omul este păcătos inerent, şi amândouă
accentuează faptul că deşi în om există o înclinaţie de a păcătui,
copiii sunt – folosind terminologia non-teologică – fundamental buni,
nu răi”.

BOALA ŞI VINDECAREA SUFLETULUI ÎN TRADIŢIA ORTODOXĂ

Principala premisă de la care porneşte acest subcapitol este că Ortodoxia nu aduce
un „sistem” de comportare morală, ci asigură un tratament vindecător care vindecă
cel mai profund aspect al personalităţii omeneşti. Aceasta este învăţătura
fundamentală a Părinţilor Bisericii: sufletul omului suferă de o boală care îi perturbă
legătura cu Dumnezeu şi cu aproapele, ba chiar şi cu lumea. Întreaga strădanie a
Bisericii Ortodoxe stă în a-l duce pe om de la dragostea egoistă şi utilitaristă la
dragostea jertfelnică. Dar aceasta presupune vindecarea lui.
1.  Ortodoxia ca metodă de vindecare a sufletului
Ortodoxia nu poate fi privită ca o filozofie, set de doctrine sau o etică seacă, ci ea
constituie o metodă de vindecare. Ea îl vindecă pe om. Teologia ortodoxă are legături
mai degrabă cu medicina, decât cu filozofia.
Spre deosebire de alte metode psiho-terapeutice umaniste, noi nu încercăm să
pătrundem în aşa-numitul subconştient pe cont propriu, cu ajutorul raţiunii, căci
aceasta ar putea duce la schizofrenie. Metoda noastră este următoarea: fără a ne lăsa
atraşi în auto-analize obositoare, încercăm să ţinem poruncile lui Hristos în viaţa
noastră. Iar încercând să ţinem poruncile lui Hristos, vechiul nostru ‘eu’ (cel dinainte
de a-l cunoaşte pe Dumnezeu), cu toate patimile şi păcatele sale, se dezvăluie sau
‘iese la suprafaţă’. Urmează apoi o  lungă strădanie a vindecării acestor patimi.
Atâta vreme cât tânjirea sa nu este împlinită şi omul rămâne departe de Dumnezeu, el
suferă tot mai mult. Câtă vreme nu-şi împlineşte rostul său adânc pe pământ, adică
părtăşia sau comuniunea cu Dumnezeu, oricât ar fi de eficiente tratamentele
medicamentoase şi psihanalizele la care se supune, omul rămâne mereu cu o
nostalgie şi o căutare tragică.
2. Boala sufletului
Sufletul omului
După învăţătura Părinţilor, omul este după chipul lui Dumnezeu. El nu-şi raportează
viaţa la sine, ci la Dumnezeu. Prin harul şi prin voinţa Creatorului, sufletul nu îşi
încetează niciodată existenţa, nici chiar după moartea fizică a omului. Dar atunci
când el se deconectează de bună voie de la Sursa divină, când nu trăieşte într-un mod
adecvat lui Dumnezeu, atunci se află într-un fel de ‘moarte clinică’ sau stare
vegetativă spirituală. Prin urmare, noi nu privim sufletul independent de Dumnezeu.
Tocmai această afirmaţie arată deosebirea faţă de vechile idei filozofice despre suflet,
dar şi faţă de poziţiile psihologice moderne.
Suflet şi trup
De bună seamă că sufletul şi trupul sunt inter-dependente. Sufletul este strâns legat
de trup. Părinţii spun că se întâmplă cu sufletul ceea ce se întâmplă cu fierul înroşit în
focul unui furnal: se face foc, rămânând totuşi fier după natură. Sufletul este
pretutindeni în trupul omului. Tocmai de aceea, în Biserica Ortodoxă spunem
că boala sufletului ’contaminează’ şi trupul, tot aşa cum boala trupului molipseşte
uneori sufletul. Datorită acestei legături lăuntrice se întâmplă că, deşi sufletul vrea să
ajungă la comuniunea cu Dumnezeu, trupul nu primeşte să urmeze sufletului, din
pricina patimilor, şi astfel apare oboseala fizică. Atunci ne dăm seama că, deşi sufletul
se simte mai curând sănătos, totuşi trupul se simte bolnav şi slăbit. Se adevereşte
atunci cuvântul Domnului: „Că duhul osârduitor este, iar trupul neputincios” (Mat.
26, 41).
Ce anume este boala sufletului
Dacă nu cercetăm unde se află boala omului, cum putem şti ce anume trebuie să
vindecăm? Chiar în ceea ce priveşte corpul, dacă omul urmează un tratament greşit,
nu se va vindeca niciodată. La fel se întâmplă şi cu viaţa sufletului. Iar la întrebarea
de mai sus, Sfinţii Părinţi răspund la unison: sufletul este bolnav, deoarece mintea
este bolnavă. Mintea, sau “ochiul sufletului” este ceva diferit de raţiune. Iar boala
este întunecarea minţii. Şi vindecarea este luminarea ei.
Pentru a înţelege mai bine aceste concepte de insipraţie evanghelică, trebuie să ne
referim la cuvintele lui Iisus Hristos: “ Ochiul tău este luminătorul trupului. Când
ochiul tău este curat, şi trupul tău întreg e luminat; dar când ochiul tău este rău, şi
trupul tău e întunecat. Aşadar, ia seama ca lumina din tine să nu fie întuneric”. (Luca
11, 34). Aşa cum geamurile fumurii ale unei încăperi pot să împiedice lumina
soarelui să intre ,tot aşa şi mintea (sau ochiul sufletului), dacă este bolnavă, este
incapabilă să sesizeze pe Dumnezeu, Cel ce este Lumina Lumii (Ioan 8, 12).

Apoi, când facultatea mintală a omului nu “funcţionează” cum se cuvine, apar

anomalii. Toate patimile se răzvrătesc, iar omul se foloseşte în mod egoist, atât de
Dumnezeu, cât şi de aproapele său pentru a-şi întări ‘fericirea’. Este necontenit într-o
stare de nelinişte. Sunt creştini care spun adeseori: „Dacă aproapele meu s-ar purta
altfel cu mine, dacă aş avea copii mai buni, dacă soţia mea nu ar fi făcut asta şi asta,
dacă…, dacă…, probabil că aş fi dus o viaţă creştinească”. Aproape toţi avem impresia
că încetarea problemelor exterioare ne-ar face mai buni. Dar adevărata problemă
care ne chinuieşte este una lăuntrică, interioară. Şi aceasta este întunecarea minţii.
Deoarece, în starea noastră căzută, acuzăm totul, chiar momentele bune din viaţă.
Când însă mintea este eliberată prin metoda şi tratamentul duhovnicesc potrivit,
omul simte că nu mai are probleme serioase.
Luminarea minţii ne face în stare să vedem dragostea lui Dumnezeu atât în bucurie,
cât şi în întristare, în fericire şi în nefericire, în necaz şi în alinare, în aşa-numiţii
oameni buni şi în aşa-numiţii oameni răi etc. Astfel încât ceea ce alţii socotesc a fi
nenorocire, noi o luăm ca pe o binecuvântare, iar ceea ce alţii iau drept
binecuvântare, noi socotim nenorocire.
Aşadar, problema principală a omului este cum să înveţe să-şi vadă starea de boală
lăuntrică, care este chiar întemniţarea (încarcerarea) şi întunecarea minţii.

Ce este întunecarea minţii?

Atunci când mintea omului se îndepărtează de Dumnezeu, toate enegiile lăuntrice ale
sufletului şi ale trupului se tulbură. Despărţirea minţii de Dumnezeu îl poate face pe
om o fiară. Astfel, din pricina relei funcţionări a minţii, atât patimile trupului, cât şi
cele ale sufletului se dezlănţuie. Şi diavolii, sau îngerii căzuţi, care au minţi mult mai
‘performante’ decât a noastră, cunosc bine aceasta, astfel că se străduiesc şi mai
mult „să întunece puterea nostră mintală”. Ei ştiu că, dacă întunecă mintea, pot cu
uşurinţă să-l împingă pe om să facă orice voiesc ei. Omul poate ajunge la nebunie; în
această stare, putem spune cu certitudine că omul nu se poartă normal. Este
antisocial. Un alt simptom al acestei stări este proliferarea imaginaţiei şi a
gândurilor negre care ne stăpânesc memoria.
Cu cât omul este mai bolnav sufleteşte, cu atât imaginaţia sa negativa este mai
bogată. Cum ne dăm seama că o persoană suferă de anomalii psihologice şi se
îndreaptă în mod sigur către schizofrenie ? Starea sa este dezvăluită de iluziile,
dezamăgirile şi toate imaginile sale fantastice. Dis-funcţia psihologică este în primul
rând o boală duhovnicească, ce duce la moartea minţii.

3. Vindecarea sufletului
Mai întâi, trebuie să subliniem că Biserica este un spital duhovnicesc ce-l vindecă pe
om. Biserica nu este o asociaţie de oameni buni şi evlavioşi, ci Trup tainic al lui
Hristos (I Cor 12, 27), înlăuntrul căruia oamenii se vindecă. Ea primeşte oameni
bolnavi şi vindecă rănile lor duhovniceşti. Putem spune că în Biserică există trei
categorii de creştini: prima, a celor netămăduiţi sufleteşte, care nici nu sunt
tămăduiţi, nici nu ştiu ce este vindecarea; a doua, a celor care se tămăduiesc, a
creştinilor care se străduiesc să se tămăduiască intrând în Tradiţia ortodoxă şi care
înaintează statornic spre vindecare. În sfârşit, celei de-a treia categorii îi aparţin
Sfinţii Bisericii, cei care sunt deja tămăduiţi duhovniceşte.
Într-adevăr, vindecarea trebuie concentrată asupra minţii (cum am mai spus,
înţeleasă nu atât ca raţiune, ci ca ‘ochii ai sufletului’). Mintea oarbă şi cuprinsă de
întuneric trebuie luminată şi reînviată. De bună seamă, omul bolnav sufleteşte este
plin de patimi, stăpânit de gânduri şi fantasmagorii. Însă omul care vrea să se vindece
trebuie să-şi întoarcă atenţia în primul rând asupra acestui aspect. Trebuie să-şi
tămăduiască mintea.
Este foarte important felul în care descriu Sfinţii Părinţi vindecarea şi reînvierea
minţii. În general, există patru factori lucrători întru vindecarea minţii: credinţa
adevărată, conştientizarea bolii, existenţa unui preot tămăduitor şi, în
sfârşit, ’metoda’ potrivită pentru reînvierea minţii, care este denumită în limbaj
ortodox ”nevoinţă”.

Căi de vindecare

a) Credinţa ortodoxă
Cu adevărat este nevoie de o credinţă tare; căci dacă credinţa se schimbă, se
deformează automat şi vindecarea. Spre exemplu: dacă renunţăm la învăţătura că
Hristos este Dumnezeu, nu mai putem fi mântuiţi; căci cum ar putea un om să
mântuiască un alt om ? Este unul din argumentele principale ale Sfântului Athanasie
cel Mare împotriva lui Arie, care susţinea că Hristos nu este increat, ci creat. Dacă
tăgăduim că Duhul Sfânt este Dumnezeu, atunci iarăşi tăgăduim mântuirea, ş.a.m.d.
Aşadar noi credem şi mărturisim că Hristos e singurul Dumnezeu adevărat; că
Biserica este un spital care îl vindecă pe om; că Sfinţii Părinţi sunt adevăraţi
vindecători, care vindecă prin puterea lui Hristos; că poruncile lui Dumnezeu sunt
asemenea prescripţiilor unui doctor, care pornesc de la boala concretă a omului şi
vizează vindecarea lui. Astfel, încercăm să ţinem toate poruncile lui Hristos (cf.
Evanghelia după Matei cap. 5-7), iar inima începe încet să se vindece.

b) Conştientizarea bolii
Pe locul doi urmează conştientizarea bolii. Trebuie să fim conştienţi de boala
noastră. La fel cum bolnavul îşi dă seama de boala sa şi se duce la doctor spre a fi
tămăduit, la fel se întâmplă şi cu boala duhovnicească.

Pentru a conştientiza starea noastra sufletească, ne străduim – după cum am spus

– să ţinem poruncile lui Hristos. Făcând aceasta, trupul se supune sufletului, iar
sufletul, voii lui Dumnezeu. Dacă nu suntem conştienţi de boala pe care o cauzează
păcatul, de confuzia generată de raţiune, de neliniştea iscată de gândurile de
nesiguranţă şi deznădejde sau de remuşcări şi de imaginile închipuite, atunci
încercăm să cercetăm Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Astfel
putem să ne dăm seama de lipsurile noastre sau, mai degrabă, şi chiar mai bine,
simţim că suntem bolnavi. Cuvintele proorocilor, apostolilor şi sfinţilor ne sunt un fel
de oglindă duhovnicească. Aflând martiriul sfinţilor mucenici, ajungem conştienţi de
lipsa noastră de credinţă. Citind despre viata de asceză a atâtor sfinţi, ne dăm seama
de inerţia noastră spirituală.

Dar mai există încă două căi de recunoaştere a stării noastre duhovniceşti. Prima este
venirea harului lui Dumnezeu în sufletul nostru. Astfel, când harul lui Dumnezeu vine
în inima noastră, el ne dezvăluie starea în care suntem. Apostolul Pavel, după vederea
lui Hristos în slava Sa, s-a dus în pustia Arabiei şi a trăit în adâncă şi deplină
pocăinţă. Pocăinţa este grea pentru omul ne-duhovnicesc. Dar când în sufletul său
răsare harul lui Dumnezeu, el îşi vede pustiirea şi începe să plângă.
Există şi o a doua cale prin care ne dăm seama de starea noastră duhovnicească:
eşecul total al vieţii noastre. Când ni se iau cele câteva proptele pe care ne-am
sprijinit întreaga viaţă, când eşecul în viaţa personală sau în cea familială şi socială ne
duce într-o fundătură, atunci, dacă avem o înclinaţie lăuntrică, vom găsi ieşirea, care
este Hristos. Deznădejdea lumească împreunată cu nădejdea în Dumnezeu ne poate
duce la conştientizarea stării noastre duhovniceşti.
c) Preotul-tămăduitor ortodox
Dar, de bună seamă, se cere şi un tămăduitor duhovnicesc potrivit, spre a fi călăuziţi
cum se cuvine. Apostolul Pavel, după vedenia de pe drumul Damascului, s-a întâlnit
cu Anania. La fel, fiecare om care păseşte pe calea credinţei, are nevoie de un
călăuzitor. Este absolut necesar pentru viaţa sa duhovnicească. Este aproape cu
neputinţă ca omul să înainteze fără un călăuzitor. Drumul vieţii duhovniceşti este atât
de lung, încât nimeni nu poate călători şi ajunge la capătul său fără o călăuză.
Preotul se cheamă şi părinte duhovnicesc. De ce este părinte ? Fiindcă naşte fii
duhovniceşti. Apostolul Pavel foloseşte de mai multe ori termenul, în Epistola către
Corinteni spune: „Că de aţi avea zece mii de dascăli întru Hristos, dară nu mulţi
părinţi; că întru Hristos Iisus prin evanghelie eu v-am născut pre voi” (1 Cor. 4, 15). El
i-a născut prin evanghelie, adică prin dumnezeiasca Descoperire pe care o primise de
la însuşi Hristos. Apostolul Pavel primise Descoperirea de la Hristos. Era purtător al
Descoperirii dumnezeieşti şi a împărtăşit-o, a predat-o fiilor săi duhovniceşti; şi astfel
le-a dat din nou viaţă.
În tradiţia patristică se vorbeşte despre două feluri de botez, întâi, botezul prin apă;
iar al doilea, botezul prin Duh. Hristos a descoperit acest adevăr în convorbirea Sa cu
Nicodim. El a spus: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre
în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Simon Magul, de exemplu, fusese botezat în
numele lui Hristos, totuşi nu primise încă Botezul Duhului. Din această cauză,
Sfântul Chiril al Ierusalimului spune: „A fost botezat, dar nu luminat. Deşi şi-a băgat
trupul în apă, sufletul lui nu a fost luminat de Duhul”. Vedeţi cum vindecarea
urmează chiar după botezul cu apă, până ce omul primeşte Botezul Duhului – care
este luminarea minţii – când se face Templu al Duhului Sfânt ?
De altfel, Sfântul Apostol Pavel îşi arată maternitatea duhovnicească şi faţă de
Galateni: „Copiii mei, pre care iarăşi cu durere vă nasc, până ce se va închipui Hristos
în voi” (Galat. 4, 19). Preotul este şi doctor ce vindecă bolile duhovniceşti ale
poporului. El este cel care vindecă prin puterea lui Hristos – ca un alt Moise –
poporul cel nou al lui Dumnezeu şi-l călăuzeşte către pământul făgăduinţei. Din toate
aceste pricini cred că termenul de tămăduitor pentru preot – şi mai ales pentru
părintele duhovnicesc – nu este nepotrivit.
d) Metoda tămăduirii ortodoxe sau nevoinţă ortodoxă
Liniştirea minţii de involburarea de ganduri
„Iar tu când te rogi, intră în cămara ta şi, încuind uşa ta, roagă-te Tatălui tău Celui
întru ascuns” (Mat. 6, 6). Astăzi, mulţi oameni trăiesc într-un fel de închisoare a
simţurilor. Suntem închişi în aceasta şi ni se dă voie cel mult să-i înfrumuseţăm
atmosfera înspăimântătoare. Dar partea tristă este că nouă ne place să trăim şi să ne
petrecem vieţile „întemniţaţi”. Tocmai de aceea cresc atât de mult aşa-numitele
probleme psihologice şi chinuitoarele probleme existenţiale, care nu pot fi rezolvate
prin soluţiile omeneşti. Proliferarea îmaginaţiei bolnave, divinizarea raţiunii,
dezlănţuirea necontrolată a simţurilor şi inexistenţa liniştii lăuntrice ne-au făcut să
ne îmbolnăvim. Nu ne mai putem privi drept în ochi.

Mai mult, ne temem de singurătate şi izolare, de aceea nu mai suportăm să fim

singuri. De îndată ce intrăm în maşină, deschidem imediat radioul sau casetofonul cu
muzica preferată, ca să ne ţină de urât. Întorcându-ne acasă, primul lucru pe care-l
facem este să deschidem televizorul, indiferent dacă cineva se uită la el sau nu. Ne-am
umplut mintea de gânduri care ne tulbură şi nu ne lasă să gândim în tihnă. Toate
acestea şi încă multe altele arată inexistenţa isihiei sau liniştirii lăuntrice a minţii.
Îmaginaţia bolnavă
Imaginaţia este, în accepţiunea Sfinţilor Părinţi, un fenomen care apare în structura
omului doar după cădere. Nu este o însuşire cu care a fost înzestrat omul odată cu
zidirea sa, ci un fenomen de după căderea în păcat. Prin urmare, mântuirea noastră
este legată de ieşirea de sub înrâurirea ei cauzatoare de moarte.
Omul vede, aude, gustă etc, iar apoi îmaginaţia primeşte aceste experienţe, le reface,
le amplifică, le dă culoarea potrivită şi le păstrează spre a crea necontenit probleme.
Astfel, în chip hazliu, am putea spune că imaginaţia este un televizor color inventat
înaintea celui real.
Sfinţii Părinţi deosebesc mai multe feluri de imaginaţie; însă, de obicei, se pomenesc
patru. Primul tip este legat de imaginile aşa-numitelor păcate trupeşti. Prin
imaginaţie, simţurile proiectează aceste imagini pe ecranul minţii, continuând s-o
ţină în sclavie. Al doilea tip de închipuire este aşa-numita visare. Multor oameni le
place să viseze cu ochii deschişi, lăsându-se purtaţi cu gândul în locuri ideale sau
chiar reale. Mulţi oameni, mai ales femeile, cad în această stare. Al treilea tip este
îmaginaţia creatoare, care dezvoltă civilizaţia şi arta. Oamenii încearcă să rezolve
unele probleme sau să înainteze în dezvoltarea artei. Nu este ceva de condamnat,
căci, aşa cum am spus, este o stare firească după cădere. Dar trebuie subliniat că este
foarte primejdioasă pentru rugăciunea curată. Al patrulea tip se înfăţişează în
străduinţa noastră de a-L închipui pe Dumnezeu şi puterile îngereşti în chip raţional,
făcând speculaţii despre El. Dar acest lucru este foarte primejdios, fiindcă, creştinul
ortodox urmează altă metodă, metoda liniştirii minţii, spre a ajunge la părtăşia şi
unirea cu Dumnezeu, dobândind astfel cunoaşterea Lui. Iar meşteşugul (metoda)
isihiei ţine de curăţirea inimii, izbăvirea de patimi, eliberarea de gânduri şi îmaginaţie
bolnavă.
Cu cât imaginaţia cuiva este mai activă, cu atât mai mult dezvăluie faptul că acel om
se află într-o stare căzută. Dacă cercetăm cu grijă fiecare păcat al nostru, ne dăm
seama că la obârşia lui se află imaginaţia. Vedem chiar oameni care merg la biserică
şi vor să ducă o viaţă creştinească; dar continuă totuşi să îşi cultive îmaginaţia. Şi-L
închipuie pe Dumnezeu, şi-i imaginează pe îngeri, simt că atunci când se roagă stau
înaintea tronului lui Dumnezeu, ş.a.m.d. Dar acesta este începutul unei anomalii
duhovniceşti, poate chiar psihice, care poate duce la tulburări şi înşelări.

Noi, oamenii de azi simţim foarte mult nebunia pierzătoare a gândurilor. Suferim
deoarece ne cultivăm puternic raţiunea, îndestulându-ne toate simţurile şi primind
de dimineaţa până seara imaginile aduse de ele. Auzim de la mulţi oameni de astăzi:
„Mă chinuie gândurile”. Gândurile ne fac nervoşi, ne înlătură somnul, ne strică
legăturile cu alte persoane şi chiar cauzează anomalii fizice. Mulţi doctori îşi sfătuiesc
pacienţii să nu gândească prea mult şi să nu îşi fixeze mintea asupra unor anumite
idei.
De aceea este necesare de o trudă istovitoare pentru a scăpa de gânduri. Întreaga
metodă isihastă despre care am vorbit mai sus – trezvia (atenţia ca nici un gând
necurat să nu ne rămână în suflet), liniştirea şi rugăciunea (Doamne, Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul) ne ajută cu adevărat
să ne eliberăm de tirania gândurilor.

Totuşi, dacă nu putem scăpa de gânduri, în ciuda feluritelor mijloace folosite, calea
cea mai sigură este mărturisirea lor înaintea duhovnicului. Cu alte cuvinte, întâi
încercăm să curmăm gândurile. Dacă nu reuşim, le alungăm cu rugăciunea. Şi dacă
nu reuşim cu totul, iar gândul dăinuie multă vreme, atunci îl mărturisim
duhovnicului. în acest chip diavolul ascuns îndărătul gândului piere, cum piere
şarpele ascuns sub o piatră când se ridică piatra.

Patimile
După învăţătura Sfinţilor Părinţi, patimile nu sunt puteri care au pătruns în noi – şi
trebuie smulse – ci sunt energii ale sfletului care au fost denaturate de păcat şi
trebuie deci preschimbate. De exemplu: mânia este firească spre a putea fi întoarsă
împotriva diavolului; însă noi o folosim împotriva fraţilor noştri. Bucuria este firească
doar când este întru Hristos. Am primit de la Dumnezeu ţinerea de minte a răului tot
ca o armă împotriva diavolilor. Am primit dorinţa de adevărata plăcere, care este
legată de bunătăţile cele veşnice; însă noi o folosim rău, într-un mod păcătos.
Lupta cu patimile este grea şi primejdioasă, tocmai pentru că ele sunt împletite cu
virtuţi şi ţin de vârsta omului şi de felul său de trai. Totuşi, se pot arăta
câteva principii generale de vindecare, însă este necesar să subliniez că avem
trebuinţă de un preot-tămăduitor care să ne ajute sa ne vindecăm de stările
demonice ale patimilor.
a) Un principiu general spune că vindecarea nu înseamnă eliminarea patimilor, ci
preschimbarea lor. Dumnezeu ne-a dat dragostea ca să-L dorim pe El, însă noi am
întors-o spre cele trecătoare. Acum trebuie s-o preschimbăm, trebuie s-o întoarcem
din nou către Dumnezeu. Acelaşi lucru trebuie făcut cu toate patimile.
b) Reorientarea energiilor sufletului se lucrează prin harul lui Dumnezeu, dar şi cu
împreună-lucrarea omului. Nici Dumnezeu singur nu poate ajuta, nici omul singur
nu o poate săvârşi.
c) Primim puterea şi harul lui Dumnezeu prin rugăciune şi, mai ales, prin taina
spovedaniei. Ştim din experienţa personală că spovedania – mai ales spovedania
curată – îl uşurează pe om. Dacă învăţăm să ne deschidem lui Dumnezeu, scăpăm de
multe probleme care sunt urmarea izolării lăuntrice a sufletului. Spovedania, ca parte
a pocăinţei, este încetarea monologului cu sine şi deschiderea dialogului cu
Dumnezeul Cel Viu.
d) Trebuie luptat împotriva patimii care ne asupreşte cel mai mult, călăuziţi fiind de
părintele duhovnic. Fiecare om are o patimă mai puternică decât celelalte, care-l ţine
legat de pământ şi nu-l lasă să se deschidă lui Dumnezeu. Ne dăm multă osteneală să
luptăm împotriva acelei patimi, care
poate fi cauza celorlalte. Deci când luptăm cu acea patimă, le vindecăm şi pe celelalte.

e) Nu trebuie să ne hrănim patimile. Când suntem conştienţi de o patimă, încercăm

să o lipsim de tot ce o întăreşte. Astfel, încet dar sigur, se ofileşte şi moare. Încercăm
să nu le hrănim, adică oprim gândurile şi cauzele care le inflamează. Dacă e vorba,
spre exemplu, de patima desfrânării, fugim de toate imaginile, vorbele şi contextele
păcătoase care pot să aprindă în noi aceste dorinţe pătimaşe.

f) În învăţătura patristică există îndrumări anume de luptă împotriva fiecărei patimi.

Totuşi aceeaşi patimă are trebuinţă de un tratament diferit la fiecare persoană. Doi
oameni au patima mâniei; unul se poate vindeca prin liniştirea minţii, celălalt prin
ascultare. Din această pricină, acelaşi sfat, aplicat aceleiaşi patimi, poate fi leac unuia
şi otravă altuia. Deci este nevoie de un ajutor pe Cale.
g) Sfânta Euharistie (Împărtăşanie)este Taina care deosebeşte clar Biserica de alte
religii. Dar, izolată de întreaga sa metodă de tămăduire, dumnezeiasca împărtăşanie
nu numai că nu ne ajută, ci chiar ne condamnă (I Cor 11, 23).

Mănăstirile ca loc de terapie intensivă sufletească

Biserica este un spital. Şi, întocmai cum în spitale există un tratament anume
pentru fiecare stare, la fel se întâmplă şi în Biserică. Întocmai cum în spital sunt
cabinete de tratament ambulatoriu, secţii de terapie intensivă şi secţii de recuperare
şi convalescenţă, la fel este şi în Biserică. Parohiile funcţionează ca nişte cabinete de
tratament ambulatoriu, pe când mănăstirile ortodoxe sunt unităţi de terapie
intensivă. Trecând de treapta curăţirii, pacientul îşi încheie perioada de
convalescenţă şi, în final, ajunge la tămăduire, când mintea sa este luminată.
Vindecarea se continuă până ce ajunge la vederea duhovnicească şi la neîncetata
simţire a lui Dumnezeu.
adaptare după Hieroteos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în Tradiţia ortodoxă

O perspectivă ortodoxă asupra

psihoterapiei in Biserica

Fiecare latură a vieţii din sânul Bisericii Ortodoxe are, pentru credincioşii ei, un caracter
tămăduitor. Aceasta este viziunea unor autori ortodocşi moderni, printre care îi amintim pe
Mitropolitul Ierotei de Navpaktos şi pe regretatul profesor John Romanides. Sfânta Scriptură,
sfintele slujbe (în special Dumnezeiasca Liturghie), învăţătura, structura şi ierarhia Bisericii,
ba chiar şi sfintele canoane, toate au ca scop primar vindecarea. Altfel spus, aceste elemente
ale vieţii ecleziale sunt direcţionate înspre înlăturarea din vieţile noastre a tot ce este „ne-
dumnezeiesc”. Pentru creştinii ortodocşi, această lucrare este una de mare importanţă, pentru
că suntem invitaţi să participăm la viaţa lui Dumnezeu, iar nu doar chemaţi să asistăm la ea.
Aceasta şi facem în Biserică, în special în timpul Sfintelor Taine care ne permit, fiecare în
parte şi în mod deosebit, să ne vindecăm de elementele disfuncţionalităţii fundamentale de
care toţi suferim.
Această disfuncţionalitate iese la iveală sub multe forme, unele dintre ele de natură
existenţială, iar altele practice. Ori de câte ori ne îndepărtăm de Dumnezeu, păcătuim, şi
păcatul este un simptom al prăpastiei ce se cască între ceea ce suntem şi ce ar trebui să fim.
Dumnezeu ne îndeamnă ca, prin pocăinţă şi credinţă, să facem ca această rană larg deschisă să
se vindece. Iar noi, chemaţi fiind nu numai spre a fi redaţi raiului protopărinţilor noştri, ci şi
spre a participa plenar la viaţa lui Dumnezeu prin îndumnezeire, suntem ajutaţi la tot pasul de
Biserică, care ne înlesneşte pocăinţa (adică descoperirea metanoiei), ne face conştienţi de
atotprezenţa lui Dumnezeu, ne reînnoieşte şi ne transfigurează.   Participarea regulată la
sfintele slujbe ale Bisericii ne hrăneşte întreaga făptură şi ne pregăteşte, la nivel conştient şi
subconştient, pentru Împărăţia Cerurilor. Prin participarea la Sfintele Taine, suntem, de fapt,
atinşi de către Însuşi Dumnezeu, într-un moment de „veşnicie încăpută de timp”, care ne
îmbărbătează şi ne însufleţeşte, apropiindu-ne, cu sau fără ştiinţa noastră, de Împărăţie.
Potrivit unor părinţi bisericeşti precum Maxim Mărturisitorul şi Isihie Preotul, tot păcatul
se naşte în logismoi, adică în acea curgere al gândurilor ce ne însoţeşte zi şi noapte. Dacă
acordăm atenţie acestor gânduri, ajungem inevitabil la stări de depresie, tristeţe şi deziluzie.
Deşi întotdeauna avem putinţa de a cumpăni între a intra în dialog cu gândurile sau a le
ignora, de cele mai multe ori nici nu ne dăm seama că avem opţiunea alegerii.  Sfinţii Părinţi
ne învaţă să luăm aminte la logismoi, dar să nu intrăm în dialog cu ele. Acest lucru este foarte
greu de înfăptuit, însă el poate fi deprins, mai ales sub îndrumarea unui duhovnic iscusit.
Trezvia (nepsis) concentrată pe logismoi stă în centrul modului de viaţă isihast. Isihasmul ne
încurajează să nu ne luptăm cu aceste gânduri (pentru că am cădea, inevitabil, în cursa lor), ci
să le gonim şi să ne îndreptăm atenţia în altă parte, înainte ca ele să ajungă în punctul în care
devin primejdioase. Însă pentru că acel punct este, de asemenea, momentul în care gândurile
devin, în general, mai interesante, este nevoie de mult efort şi curaj pentru asumarea pazei
minţii. Părinţii isihaşti ne îndeamnă ca, odată ce am alungat gândurile, să ne îndreptăm atenţia
spre Dumnezeu, adică acolo unde ar fi trebuit să rămână.
Din nefericire, viaţa interioară a isihaştilor nu este prea bine cunoscută în afara Bisericii,
iar câteodată nici măcar înăuntrul ei. Iar pentru că isihasmul este adeseori înţeles drept o
activitate preponderent monastică, iar nu la îndemâna oricui, bărbaţii şi femeile din lume tind
să se înece în propriile logismoi, sub influenţa cărora s-au predat total. Dar starea aceasta este
dureroasă, dacă nu chiar fatală, şi mulţi oameni învaţă, în timp, să găsească diferite modalităţi
de a evita aceste logismoi, prin adoptarea anumitor forme de distragere a atenţiei care să îi
facă imuni la influenţa lor.
Graţie tehnologiei moderne, există o mulţime de activităţi care să ne distragă atenţia:
radio-ul, audierea unui CD, televizorul, mersul la cinema, simplele discuţii cu prietenii - fie în
persoană, fie prin intermediul internetului -, sau chiar consumarea de medicamente anti-
depresive prescrise de doctori. La rândul lor, aceste forme de distragere a atenţiei se combină
între ele, ţesând adevărate intrigi, care au un rol bine definit în demersul de a-i face pe oameni
să creadă că prin ele îşi pot evita propriile logismoi, cu toate că intriga le întăreşte, de fapt,
importanţa pe termen lung. Unele dintre ele sunt neutre din punct de vedere moral (cum ar fi
lectura unei cărţi), nu multe sunt chiar folositoare (în special rugăciunea pentru alţii), însă
câteva sunt de-a dreptul periculoase.
Dependenţa se încadrează în ultima categorie. Experienţa Sfinţilor Părinţi ai Bisericii
Ortodoxe lasă să se înţeleagă faptul că dependenţa (de fapt, ei nu folosesc acest cuvânt, în
schimb vorbesc despre „patimi”) este, pur şi simplu, o formă grea, adâncă şi complexă de
abatere a atenţiei, pe care o putem vedea cum duce, în final, la întemniţarea, alienarea mintală
şi moartea spirituală sau chiar fizică a celui afectat de ea.
Deşi dependenţele pot varia de la persoană la persoană, toate au în comun faptul că par a
da persoanei dependente posibilitatea de a „amorţi total”, astfel încât să nu mai trebuiască să-
şi asculte propriile logismoi, cu toate grijile şi anxietăţile adiacente lor.  Această „amorţire
totală” este, probabil, cel mai bine vizibilă în cazul dependenţei de substanţe (alcool, narcotice
etc.), însă ea poate fi înţeleasă şi ca rezultatul unei mari diversităţi de comportamente
dependente, incluzând aici utilizarea compulsivă a internetului, a medicamentelor (legale sau
ilegale), a jocurilor video, jocurilor de noroc şi a unor forme de comportament sexual.
Conform acestui punct de vedere, cel mai important lucru - şi în aceasta diferă radical
învăţătura Bisericii de cea a lumii – este că dependenţa nu are ca scop producerea unei stări de
„euforie” sau de beţie (aşa cum se aşteaptă oamenii) ci, mai degrabă, ea duce persoana în
cauză într-o stare în care nu mai simte nimic... absolut nimic, şi asta este ceea ce el (sau ea) îşi
doreşte: eliberarea de logismoi.
Iluzia alcoolicului cum că el ar putea, într-o zi, să îşi depăşească patima prin forţa
propriei voinţe este, probabil, componenta cea mai amăgitoare, ba chiar fatală a bolii lui.
Experienţa AA este categorică în această privinţă: Răspunsul nu stă în puterea voinţei proprii
(sau a altora), ci în lăsarea în grija lui Dumnezeu.
Biserica şi, în special, lucrarea isihastă, nu are nimic să ofere alcoolicului, care să fie
echivalent cu aceşti Paşi, întrucât isihasmul presupune să porneşti dintr-o stare de trezvie, nu
cufundată în auto-amăgitoare ca cea a alcoolicului.  Încheierea unui program ca acela al celor
Doisprezece Paşi, susţinut de Alcoolicii Anonimi, aduce persoana dependentă undeva aproape
de condiţia unei persoane normale (adică cineva care nu suferă de dependenţe), astfel încât
resursele oferite de Biserică să poată începe a lucra în acea persoană.  Altminteri, fără Paşi,
alcoolicul va rezista vindecării din Biserică, fără ca să ştie vreodată că o face.
Aşa cum s-a mai afirmat, învăţătura despre logismoi este foarte puţin cunoscută în afara
Bisericii Ortodoxe, iar în interiorul Bisericii este limitată la bărbaţii şi femeile ce sunt
familiari cu viaţa monahală.  Totuşi, această învăţătură este un factor important în înţelegerea
a ceea ce înseamnă dependenţa şi ce putem face împotriva ei.
Biserica este Trupul lui Hristos şi ne oferă mântuire. În Hristos, toţi şi toate pot fi
schimbate, reînnoite şi vindecate. Acesta este un adevăr valabil în timp, dar şi în veşnicie. 
Prin intermediul vieţii Bisericii, mulţi bărbaţi şi femei sunt readuşi la sfinţenie şi învaţă căile
Împărăţiei Cerurilor. Ori de câte ori participă la viaţa Bisericii, fiecare creştin ortodox
primeşte vindecare, iertare, alinare şi încurajare. 
Biserica are Sfintele Scripturi, Sfintele Taine, diverse rugăciuni şi slujbe. Biserica are Sfânta
Liturghie, teologie, Sfintele Canoane şi un belşug de experienţă în a face ca Împărăţia lui
Dumnezeu să fie o realitate a existenţei noastre pământeşti.

Invăţătura ortodoxă despre sănătate şi boală

Omul nu este nici doar trup, nici doar suflet şi nici doar juxtapunerea lor, ci este o fiinţă
unitară psihosomatică, o fiinţă personală, frumoasă, zidită de Dumnezeu „după chipul Său”
(Facere 1, 27) cel veşnic viu, personal şi iubitor.

„Sufletul nu este nici o clipă fără trup şi nici trupul fără suflet. Ele nu sunt contrare prin
fiinţă, ci întregitoare, deşi îşi pot deveni şi contrare. In suflet sunt puterile formatoare ale
trupului din materie şi lucrătoare prin el. Sufletul nu începe să existe decât împreună cu
trupul. Prin puterile acestea, sufletul înalţă materia, o ridică la treapta de mijloc al vieţii
spirituale. Sufletul începe să prefacă materia în trup chiar de la conceperea omului“. [5]

Din acest moment, omul primeşte de la Dumnezeu pecetea unei valori eterne, unice; fiecare
persoană, fiind deschisă comuniunii eterne cu Dumnezeu şi cu celelalte persoane, manifestă
într-un fel propriu bogăţia spirituală, infinită a lui Dumnezeu. Dar, nu numai sufletul e unic
personalizat, ci şi trupul, pe care sufletul îl organizează şi-l conduce de la început.

Datorită acestei „negrăite legături dintre suflet şi trup”, stările sufleteşti se manifestă în

trup şi invers. Dumnezeu doreşte cu mare dor ca omul să fie şi „după asemănarea
Sa” (Facere 1, 26), adică să trăiască viaţa lui Dumnezeu, viaţa veşnică şi fericită a comuniunii
dumnezeieşti. Iar această desăvârşire omul n-o poate trăi departe de Dumnezeu, în afara
Dumnezeului Celui Viu şi iubitor de oameni. Omul nu-şi este sieşi izvor al vieţii, ci a primit
viaţa ca dar infinit de la Dumnezeu Cel Viu şi de viaţă dătător, de aceea starea vieţii lui (de
plinătate sau de împuţinare) este dată de relaţia cu Dumnezeu. Cu cât omul se uneşte mai
mult prin iubire (ca sinteză a tuturor virtuţilor) cu Ziditorul Său, cu atât unitatea fiinţei
sale se întăreşte prin prezenţa harului divin, cu atât trăieşte mai intens viaţa
dumnezeiască, cu atât devine mai mult „părtaş dumnezeieştii firi” (II Petru 1, 4). Aşadar,
şi trupul, devenind „templu al Duhului Sfânt” (I Corinteni 6, 19), se înduhovniceşte, se
umple de har, ridicându-se peste limitările firii create.
Sănătatea reprezintă astfel, starea naturală de viaţă spirituală şi organică, în care toate puterile
sufleteşti şi trupeşti ale omului lucrează potrivit poruncii şi scopului dat de Dumnezeu în firea
lui, când l-a creat. Sănătatea integrală reprezintă creşterea continuă a vieţii omeneşti în harul
dumnezeiesc, în viaţa veşnică. Dacă omul respectă legea lui Dumnezeu atât în plan spiritual,
cât şi în plan organic, viaţa lui rămâne unitară şi în armonie interioară. Atunci sufletul şi
trupul sunt în starea firească de sănătate, de armonie cu Dumnezeu şi cu lumea exterioară. Cu
toate acestea, starea umană de sănătate paradisiacă s-a alterat prin păcatul strămoşesc şi prin
toate păcatele înaintaşilor şi chiar ale noastre, ale fiecăruia în parte. Armonia spirituală şi
organică a omului s-a stricat. Nu există nici un organism perfect sănătos, suferinţa, boala
şi moartea făcând parte integrantă din fragila noastră condiţie umană.
Păcatul, ca răzvrătire voită faţă de Dumnezeu, înseamnă îndepărtarea de la Izvorul
vieţii şi deci o împuţinare a vieţii, o moarte (întâi spirituală şi morală, apoi chiar fizică).
Stricarea relaţiei cu Dumnezeu prin păcate dereglează întreaga fiinţă umană: voinţa
slăbeşte, raţiunea se întunecă, afectivitatea se întinează cu senzaţiile plăcerilor
păcătoase, instinctele naturale se pervertesc, simţurile îşi pierd claritatea, iar trupul îşi
modifică metabolismul natural. Urmările păcatelor, dereglările sufleteşti şi fizice, se
derulează apoi într-un timp uneori mai scurt, alteori mai lung. Aşa se instalează în fiinţa
umană boala şi moartea, ca urmare a păcatului. E un fenomen de slăbire a funcţiilor vitale şi
senzoriale ale sufletului care s-a îndepărtat de Dumnezeu – Izvorul spiritual al vieţii -,
fenomen care e şi cauza dereglărilor din trup, a bolilor şi chiar a îmbătrânirii şi a stricăciunii
trupului, a morţii fizice. Această slăbănogire a spiritului face ca şi materia trupului să capete o
rigiditate pronunţată, nemaiputând fi aşa uşor stăpânită de către spirit. Iar, dacă voinţa nu
poate fi din nou îndreptată şi întărită în virtute (contra păcatelor), sufletul îşi poate prelungi
starea aceasta de slăbire, de mortificare treptată, şi poate fi uşor luat în stăpânirea
demonilor, care îi vor „alimenta” şi mai mult dependenţa de ei. In acest context, boala
trupească reprezintă oglinda în plan fizic a ceea ce se întâmplă în plan spiritual. Deci
boala nu e doar a trupului. Sunt şi boli sufleteşti, patimile, a căror tămăduire e mult mai
grea decât a bolilor trupeşti. Boala şi suferinţa umană nu trebuie înlăturate cu orice preţ
doar din planul existenţei biologice, ci ele trebuie asumate spiritual într-un demers
purificator şi transfigurator al întregii noastre vieţi.
„Departe de a fi un eveniment care n-ar privi decât trupul nostru, şi numai pentru o
vreme, boala constituie în multe cazuri o încercare spirituală care angajează întreaga
noastră fiinţă şi întregul nostru destin“[6]
Aşadar, patimile sufletului şi bolile trupului ca tulburări ale stării fireşti de sănătate nu
pot fi tratate separat şi unilateral, prin metode mecaniciste,aşa cum ai repara un ceas
umblând la rotiţa care nu mai merge bine, ci omul trebuie să participe conştient la vindecarea
întregii lui fiinţe, să conlucreze cu harul divin dacă vrea să se vindece deplin, şi nu doar
pentru viaţa aceasta pământească.

3. Vindecarea ca act divino-uman

Restaurarea firii umane a fost săvârşită, în mod obiectiv, de către Mântuitorul Iisus Hristos,
iar în mod subiectiv, ea poate fi apropriată de către orice credincios prin credinţa întru El, prin
unirea tainică cu harul Lui, Care ne-a spus: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce
rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face
nimic” (Ioan 15, 5). După căderea în păcat a protopărinţilor, întreg neamul omenesc suferă
consecinţele îndepărtării de Dumnezeu: boala şi moartea. De aceea, bolile (sufleteşti şi
trupeşti) au între cauzele şi condiţiile lor provocante şi favorizante o importantă
componentă dată de păcate. Lumea întreagă şi noi toţi suferim (astăzi mai mult ca
oricând în istorie) de pe urma păcatelor noastre şi ale înaintaşilor, dar, aproape
întotdeauna, nu vrem să recunoaştem că „noi primim cele cuvenite după faptele
noastre” (Luca 23, 41). Ca şi atunci, la început, în rai, omul contemporan, în mândria sa, nu-
şi recunoaşte păcatul şi încearcă să dea vina pe cauze exterioare (Adam a dat vina pe Eva,
Eva pe diavol, iar azi omul zice că se simte rău din cauză că alţii i-au făcut farmece, etc),
nevrând să-şi asume responsabilitatea şi urmările propriilor fapte păcătoase.
Dumnezeu însă, infinit iubitor de oameni, Cel care nu vrea „moartea păcătosului, ci ca
păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu” (Iezechiel 33, 11), îl caută pe omul căzut
în păcat („Adame, unde eşti?” – Facere 3, 9) şi-l cheamă la pocăinţă, la îndreptare, la învierea
din moartea păcatului. De aceea, Dumnezeu şi prin sfaturi şi prin mustrări, prin felurite
încercări, caută să-i readucă pe oameni la calea mântuirii. Recunoaşterea păcatelor şi
asumarea luptei (cu păcatul, cu urmările lui, cu diavolul cel ucigaş de oameni) pentru
mântuire prin răbdarea încercărilor şi prin rugăciunea către Dumnezeu reprezintă din
partea omului primul pas spre vindecare. Căci suferinţa trupului o lasă Dumnezeu
oamenilor (cu îngăduinţă, nu cu răzbunare) tocmai ca un prilej de pocăinţă, ca măcar
cercetându-se pe sine şi răbdând-o cu „duh umilit”(Psalmul 50, 18) să primească harul
mântuirii şi cununa biruinţei. Şi, dacă păcatul este o pornire iraţională spre plăcere (omul
caută plăcerea de dragul ei), revenirea din păcat se face prin asumarea durerii, prin cruce,
prin lupta cu ispita hipnotică a plăcerii, printr-o asceză sufletească şi
trupească. Prezentăm în continuare câteva pasaje biblice în care este arătată relaţia între
păcate (ca legătură ruptă între oameni şi Dumnezeu) şi boală ca mijloc de pedagogie divină, în
scopul îndreptării şi mântuirii oamenilor.
„De nu te vei sili să plineşti toate cuvintele legii acesteia, care sunt scrise în cartea aceasta şi
nu te vei teme de acest nume slăvit şi înfricoşător al Domnului Dumnezeului tău, atunci
Domnul te va bate pe tine şi pe urmaşii tăi cu plăgi nemaiauzite, cu plăgi mari şi nesfârşite şi
cu boli rele şi necurmate; va aduce asupra ta toate plăgile Egiptului, de care te-ai temut şi se
vor lipi acelea de tine. Toată boala, toată plaga scrisă şi toată cea nescrisă în cartea legii
acesteia, o va aduce Domnul asupra ta, până vei fi stârpit” (Deuteronom 28, 58-61).

„Vezi că Dumnezeu vorbeşte când într-un fel, când într-altfel, dar omul nu ia aminte. Şi
anume. El vorbeşte în vis, în vedeniile nopţii, atunci când somnul se lasă peste oameni şi când
ei dorm în aşternutul lor. Atunci El dă înştiinţări oamenilor şi-i cutremură cu arătările Sale
ca să întoarcă pe om de la cele rele şi să-l ferească de mândrie, ca să-i ferească sufletul de
prăpastie şi viaţa lui de calea mormântului; de aceea, prin durere, omul este mustrat în
patul lui şi oasele lui sunt zguduite de un cutremur neîntrerupt. Pofta lui este dezgustată de
mâncare şi inima lui nu mai pofteşte nici cele mai bune bucate. Carnea de pe el se
prăpădeşte şi piere şi oasele lui, până acum nevăzute, îi ies prin piele. Sufletul lui vine încet,
încet spre prăpastie şi viaţa lui spre împărăţia morţilor.
Dacă atunci se află un înger lângă el, un mijlocitor între vii, care să-i arate omului calea
datoriei. Dumnezeu Se milostiveste de el şi zice îngerului: Izbăveşte-l ca să nu cadă în
prăpastie, am găsit pentru sufletul lui preţul de răscumpărare!». Atunci trupul lui înfloreşte
ca în tinereţe şi el vine înapoi la zilele de la începutul vieţi sale. El se roagă lui Dumnezeu şi
Dumnezeu îi arată bunătatea Sa şi-i îngăduie să vadă faţa Sa cu mare bucurie şi astfel îi dă
omului iertarea Sa. Atunci omul priveşte peste semenii săi şi zice: «Păcătuisem şi călcasem
dreptatea, dar n-am fost pedepsit după faptele mele. Căci El a izbăvit sufletul meu ca să nu
treacă prin strâmtorile morţii şi ochii mei văd încă lumina». Iată toate acestea le face Dum-
nezeu de două ori, de trei ori cu omul, ca să-i scoată sufletul din pieire şi ca să-l lumineze cu
lumina celor vii” (Iov 33, 14-30).

„Dar tu ierţi tuturor, că toate ale tale sunt. Stăpâne, iubitorule de suflete. Duhul tău fără
stricăciune este întru toate. Pentru aceea pedepseşti cu măsură pe cei care cad şi, când
păcătuiesc, le deschizi ochii şi-i dojeneşti, ca să se lase de răutatea lor şi să creadă întru
Tine, Doamne”. (Sirah 11, 26-12)

Vindecarea autentică, sufletească şi trupească deopotrivă, aşadar, o dă numai Dumnezeu când

voieşte El, „Cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale, Cel ce vindecă toate bolile tale, Cel ce
izbăveşte din stricăciune viaţa ta, Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări” (Psalmul
102, 3-4). Restabilirea sănătăţii, dincolo de suprafaţa ei trupească, înseamnă deci restabilirea
legăturii iubitoare cu Dumnezeu – „Doctorul şi tămăduitorul sufletelor şi al trupurilor
noastre” -, înseamnă restaurarea prin har a firii umane căzute în robia păcatului şi a
morţii. Nu putem obţine vindecarea fără Dumnezeu Care ştie toate şi Care cârmuieşte
toate cum este mai bine spre desăvârşirea lor. Orice încercare de vindecare deplină fără
harul lui Dumnezeu Cel iubitor de oameni este un eşec din start, o iluzie deşartă.

Dumnezeu, când vindecă un om, îi cere

conlucrarea iubitoare prin pocăinţă şi nevoinţă (asceză).
„Numai acesta vrea cu tot dinadinsul să se mântuiască, care nu se împotriveşte leacurilor
doftoriceşti. Iar acestea sunt durerile şi întristările aduse de diferitele lovituri“[7] .
Intâi Dumnezeu îi curăţă omului păcatele (cauzele bolii), apoi îi tămăduieşte rănile (efectele
ei), înlăturând şi consecinţele lor (vezi Ps. 102, mai sus), prin dăruirea harului Său.
Exemplificăm acest lucru prin alte câteva fragmente din Sfânta Scriptură.

„Doamne, prin îndurarea ta se bucură omul de viaţă, prin ea mai am şi eu suflare; Tu mă

tămăduieşti şi-mi dai iarăşi viaţă! Iată că boala mea se schimbă în sănătate. Tu ai păzit
viaţa mea de adâncul mistuitor! Tu ai aruncat înapoia Ta toate păcatele
mele!” (Rugăciunea regelui Iezechia – Isaia 38, 16-17)
„Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a
fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53,
5).
„Veniţi să ne întoarcem către Domnul, căci numai El, după ce ne-a rănit, ne tămăduieşte,
iar după ce ne-a bătut, ne leagă rănile noastre”.(Osea 6, 1)
„Nu fi înţelept în ochii tăi; teme-te de Dumnezeu şi fugi de rău; aceasta va fi sănătate pentru
trupul tău şi o înviorare pentru oasele tale”. (Pilde 3, 7-8)

„Cununa înţelepciunii este temerea de Domnul, care odrăsleşte pace şi sănătate nevătămată;
dar şi una şi alta sunt daruri de la Dumnezeu, care revarsă cinste peste cei care îl iubesc pe
Dânsul” (Sirah 1, 17).

„Fiule! In boala ta nu fii nebăgător de seama; ci te roagă Domnului şi El te va tămădui.

Depărtează păcatul şi întinde mâinile spre fapte drepte şi de tot păcatul curăţeşte inima
ta” (Sirah 38, 9-10).
„Şi Iisus străbătea cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia
împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor” (Matei 9, 35).

Mântuitorul Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat, ne-a adus împăcarea cu Dumnezeu şi, prin
aceasta, vindecarea deplină. Ne-a adus învierea divină prin har şi învierea în moartea
păcatelor. „Dumnezeu s-a făcut om, ca omul să se îndumnezeiască prin har” (Sfanţul
Atanasie cel Mare). Biserica este tocmai Trupul Său mistic, divino-uman, comunitatea tuturor
celor care-l iubesc pe El, în care El însuşi continuă să lucreze la mântuirea, vindecarea şi
sfinţirea oamenilor. El e prezent în Biserică „în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei
28, 20).

„Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor
celor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă ” (Matei 10,
1).
Toată puterea Lui de vindecare (şi sufletească, şi trupească) asupra oamenilor Mântuitorul
Hristos a lăsat-o Apostolilor Săi, trimiţându-le Duhul Sfânt şi, prin aceasta, învestindu-i cu
misiunea de a propovădui Evanghelia şi Calea mântuirii: pocăinţa şi credinţa „cea lucrătoare
prin iubire” (Galateni 5, 6) în Iisus Hristos. Aşadar, vestirea Evangheliei şi vindecarea
sufletească şi trupească sunt nedespărţite în Ortodoxie, aceasta fiind misiunea trimişilor lui
Dumnezeu în lume, a Preoţiei sacramentale a Bisericii. Vestitorii Evangheliei, clericii, ca
primitori ai Duhului Sfânt prin Taina Hirotoniei şi ca păstrători ai Lui prin viaţă curată
sunt (şi trebuie să fie) oameni vindecaţi; sunt oameni sfinţiţi prin prezenţa harului divin
în ei, care iradiază şi celorlalţi – prin prezenţa, viaţa, cuvintele şi faptele lor – harul,
vindecarea şi mântuirea aduse de Mântuitorul Hristos.
 Dumnezeu lucrează şi acum cu putere în
Biserica Lui sfântă, sobornicească şi apostolică. Sfinţii Părinţi asemuiesc Biserica
Dreptmăritoare a lui Hristos cu scăldătoarea Vitezda, în care nu doar primii, ci toţi cei
ce intră în ea prin Botez (conştientizând unirea lor cu Mântuitorul Hristos) primesc
vindecarea deplină prin curăţirea de patimi. Dumnezeu ne dă nouă, oamenilor, harul Său
vindecător nu pe baza unui contract juridic, ci ni-l dă pe măsura intensificării unirii noastre
iubitoare cu Mântuitorul Hristos – Dătătorul harului -, căci „din plinătatea Lui noi toţi am
luat, şi har peste har” (Ioan 1, 16). Harul divin nu poate fi despărţit de Persoana iubitoare
a lui Iisus Hristos – Logosul divin (Creatorul şi Mântuitorul lumii), prin care toate s-au
făcut – şi deci nu poate fi (atenţie!) obiect impersonal de speculă, cum pretind vracii de
astăzi. Harul divin nu se obţine în mod magic sau mecanic de aiurea (prin vreo reţetă
„spirituală”, metodă sau tehnică automată, aşa cum propun aproape toţi impostorii), ci de
la Mântuitorul Hristos în mod iubitor-sacramental, precum însuşi Mântuitorul Hristos a lăsat
această rănduială Bisericii.
Vindecarea omului prin purificare (înlăturarea a ceea ce e rău) şi spiritualizare (dezvoltarea a
ceea ce e bun) vine, aşadar, ca un dar de la Dumnezeu Cel personal şi iubitor, ca rod al iubirii
şi ca stimulent al ei. Demersul vindecării în Ortodoxie necesită însă un progres moral din
partea omului, o conştientizare a prezenţei şi a lucrării lui Hristos în noi şi între noi întrucât
actul întâlnirii şi al unirii omului cu Hristos prin har este un act de sfinţire a vieţii umane,
preotul, cel care înlesneşte şi cheamă oamenii la această unire cu Hristos în Biserică, trebuie
să fie un trimis al lui Hristos şi al Bisericii, un om sfinţit de Dumnezeu şi consfinţit public de
Biserică. Biserica este Trupul mistic al lui Hristos şi mădularele ei conducătoare (ierarhia
sacramentală) mişcă întreg trupul în ascultare de Mântuitorul Hristos – Capul Bisericii.

De obicei, dacă un om al Bisericii primeşte un dar, o harismă de la Dumnezeu –

totdeauna pentru folosul întregii Biserici -, atunci Biserica, prin Ierarhia ei, confirmă şi
afirmă public aceasta, printr-o binecuvântare şi printr-o recunoaştere oficială. Ştim că
„pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea
învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările,
cârmuirile, felurile limbilor” (I Corinteni 12, 28). Aceste harisme le-a dat Dumnezeu
anumitor oameni din Biserică nu la întâmplare şi în neorânduială, aşa încât ei ar putea
face orice de capul lor, ci într-o bună rânduială şi ascultare ierarhică, „pentru că
Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii” (I Corinteni 14, 33). In Biserică, întotdeauna
şi „fără de nici o îndoială, cel mai mic ia binecuvântare de la cel mai mare” (Evrei 7, 7),
deci cei cu harismele minunilor şi vindecărilor sunt datori să asculte şi să fie sub
binecuvântarea celor cu misiunea şi cu harisma învăţăturii credinţei, adică a
Episcopilor.
Or, Sfinţii Părinţi, învăţătorii Bisericii, au lămurit definitiv credinţa ortodoxă, separând grâul
dreptei credinţe de toate neghinele ereziei, care sunt reactivate şi recapitulate în doctrinele
falşilor vindecători de astăzi. Harul lui Dumnezeu, cel tămăduitor şi sfinţitor, nu vine – şi
nici nu poate veni – prin oameni care au regretabile rătăciri dogmatice şi morale (chiar
dacă ei se pretind ortodocşi, chiar dacă au Biblia şi Crucea pe masa şi icoane pe pereţi,
chiar dacă spun „Tatăl nostru” şi alte rugăciuni la începutul şedinţei terapeutice), ci prin
oameni sfinţiţi de Dumnezeu şi consfinţiţi de Biserică. De aceea, orice terapie sufletească şi
trupească care se pretinde a fi de la Dumnezeu, dar care iese din rânduielile Bisericii, din
afara atmosferei iubitor-sacramentale a ei, este străină de Dumnezeu, Cel ce locuieşte şi
lucrează deplin în comuniunea Bisericii.
Harismele şi darurile duhovniceşti, ca lucrări minunate ale Duhului Sfânt în Biserică,
prelungesc viaţa şi iubirea dumnezeiască între oamenii uniţi în aceeaşi dreaptă şi apostolică
credinţă. Dar şi oamenii aleşi, sfinţii, care s-au învrednicit de darurile dumnezeieşti, nu le
opresc doar pentru ei, ci le revarsă şi semenilor, ajutându-i şi întărindu-i şi pe ei în
urcuşul duhovnicesc şi în creşterea lor spirituală. Fiecare dar şi fiecare harismă se dă
celor vrednici (sfinţilor) spre folosul şi zidirea întregii Biserici, spre sporirea iubirii între
credincioşi în acelaşi Duh Sfânt şi Iubitor.
Dar sfinţii, fiind cei care trăiesc în gradul cel mai înalt viaţa lui Hristos, umpluţi fiind de
Duhul Sfânt, au primit darurile dumnezeieşti la capătul şi în cursul unui drum continuu
şi statornic de îmbogăţire în virtute, de înduhovnicire a vieţii lor, de depăşire a tuturor
patimilor egoiste. Astfel, „cel care a ajuns la iubirea naturală de oameni, după înlăturarea
totală a iubirii păcătoase de sine, primeşte darul vindecărilor“[8].
Aşadar, adevăraţii terapeuţi ai sufletelor şi ai trupurilor sunt Sfinţii, singurii în care
negreşit lucrează Duhul Sfânt şi Iubitor de oameni. Aceştia aduc reală tămăduire
oamenilor atunci când şi cei bolnavi conlucrează cu ei în Duhul Sfânt. Dar dacă vreun
bolnav nu se vindecă trupeşte, chiar dacă urmează integral sfaturile primite, aceasta nu
înseamnă că harul dumnezeiesc este neputincios, ci că tămăduirea trupească nu-i e de folos,
pedagogia divină urmărind ca prin pătimirea celui mai puţin nobil (trupul) să se tămăduiască
şi să se transfigureze ceea ce e mai nobil în om (sufletul).

4. Biserica şi medicina creştină

Acceptând limitările unui limbaj scolastic, putem spune că în Biserică Mântuitorul Hristos
tămăduieşte bolile sufleteşti şi trupeşti ale oamenilor printr-o împreună-lucrare cu ei, prin
remedii naturale şi supranaturale.

In remediile naturale, Dumnezeu, Creatorul şi Mântuitorul nostru, intervine pe măsură ce

omul îşi rânduieşte modul de viaţă potrivit cu natura lui psihosomatică, adică eliminând
condiţiile nenaturale ce-i dereglează ritmul normal de viaţă şi îi pot favoriza bolile. De
exemplu, înfrânarea de la mâncare este potrivită cu firea omului, pe când lăcomia
(desfrânarea) este nenaturală. Remediile naturale urmăresc restabilirea condiţiilor
naturale de viaţă organică şi psihică şi sunt deci legate de firea omului, între ele putând
fi incluse postul, regimul alimentar (bogat în crudităţi vegetale, ceaiuri, evitarea cărnii, a
prăjelilor, a semipreparatelor ce conţin E-uri şi hormoni) şi medicamentos, igiena trupului
(mişcare, băi, masaje), cumpătarea (blândeţea) sufletului, munca echilibrată, odihna
regulată, relaţiile destinse şi constante cu semenii. Ele sunt folosite şi în medicina
clasică[9]. Abaterile de la viaţa naturală (potrivită firii umane) sunt şi ele păcate, căci sunt
răzvrătiri faţă de legea divină naturală şi deci trebuie tratate ca atare.
Dumnezeu lucrează la însănătoşirea oamenilor nu numai prin harismaticii Bisericii (cei
dăruiţi de Dumnezeu cu darul vindecărilor), ci şi prin medici.Căci spune înţeleptul:
„Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că şi pe el l-a făcut Domnul” (Isus Sirah 38, 1)
[10].
Totuşi multe boli trupeşti recidivează după un tratament pur medical-biologic, întrucât
cauzele bolii (care nu e doar trupească, ci şi sufletească) n-au fost înlăturate în mod real. De
aceea, restaurarea firii bolnave nu o poate face omul singur (atenţie!) apelând la medic şi
la remediile naturale ca la un procedeu magic automat, fără să ceară mila şi ajutorul lui
Dumnezeu, ci, mai întâi, omul trebuie să conştientizeze, pe de o parte, relaţia sa
iubitoare cu Dumnezeu, ca dintre o creatură şi Creatorul ei, iar pe de altă parte ca
dintre două persoane care se iubesc, cu adâncimi infinite[11]. Or, pe parcursul îmbogăţirii
relaţiei cu Dumnezeu, omul poate conlucra cu El prin har la vindecarea (restaurarea) întregii
sale firi bolnave şi, mai apoi, la sfinţirea sa. Căci vindecarea sufletului nu se poate face doar
prin remedii naturale şi biologice, doar apelând la harul divin prezent în creaţie, ci prin harul
divin mântuitor şi sfinţitor adus oamenilor de Mântuitorul Hristos şi deplin prezent în
Biserică.
Sfintele Taine sunt cele mai importante remedii supranaturale de vindecare lăsate
Bisericii de însuşi Dumnezeu, Mântuitorul nostru, pentru mântuirea şi sfinţirea
credincioşilor. Prin ele, harul dumnezeiesc ni se oferă de către Mântuitorul Hristos în
chip supranatural şi în măsura în care ne este de folos spre mântuire. Harul divin nu
poate fi obţinut prin metode străine de rânduielile Bisericii, străine de învăţătura şi sfinţenia
Bisericii, căci Dumnezeu este trăit şi cunoscut deplin în comuniunea Bisericii, şi nu în afara
ei. Vindecarea deplină a omului presupune, deci, participarea lui prin Sfintele Taine la viaţa l

ui Hristos, la viaţa Bisericii, la cunoaşterea şi

trăirea (conştientă şi raţională, nu superstiţioasă) a credinţei ortodoxe, îndeosebi Taina
Spovedaniei, a Sfintei Impărtăşanii şi Taina Sfântului Maslu împărtăşesc credincioşilor
harul iertării păcatelor şi al tămăduirii sufleteşti şi trupeşti.
„Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l
cu undelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi
Domnul îl va ridica, şi de va fii făcut păcate se vor ierta lui. Mărturisiţi-vă deci unul altuia
păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea
stăruitoare a dreptului”. (Iacov 5, 14-16)

Dacă omul nu se vindecă totdeauna trupeşte, aceasta se datorează fie nevredniciei

(necredinţei) lui, fie pentru motivul că Dumnezeu are un plan tainic cu el (şi aici se vede
iconomia lui Dumnezeu care face din suferinţele omului un prilej de păstrare a lui în
smerenie), amânându-i vindecarea.Oricum, Dumnezeu nu poate fi forţat de creaturile
Lui sale dea harul Său când vor ele, ci Dumnezeu, „Care voieşte ca toţi oamenii să se
mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4), în iubirea Sa de oameni, ştie
şi hotărăşte când şi cum să intervină cu harul Său în viaţa omului. Dar, pentru ca şi
Dumnezeu să intervină în viaţa lui, omul trebuie să-L întâmpine pe Dumnezeu printr-o
anumită pregătire:
1. Pocăinţa, ca stare de străpungere a inimii pentru păcatele făcute, este prima condiţie
esenţială pentru mântuire şi pentru vindecare. Ea purifică de păcatele trecute, dar şi
întăreşte pe om în lupta cu ele şi cu urmările lor. Pocăinţa, pentru om, atât ca Sfântă Taină, cât
şi ca stare lăuntrică („fericita întristare”) este o conlucrare cu Duhul Sfânt al lui Dumnezeu;
ea nu se poate atinge doar printr-un efort uman şi, de aceea, nu poate fi trăită în afara credinţei
şi a Bisericii Ortodoxe.
Cea dintâi treaptă a vieţii creştine este cu adevărat recunoaşterea păcatelor şi a micimii proprii
în faţa sfinţeniei şi a iubirii nemărginite a lui Dumnezeu. Pocăinţa aduce sufletul la
smerenie, iar aceasta sparge împietrirea inimii omului făcând-o receptivă harului
dumnezeiesc. Căci „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă
har” (Iacov 4, 6). Pocăinţa (smerenia) este indispensabilă vindecării depline şi nu poate fi
atinsă în afara Bisericii. Nu poate fi de la Dumnezeu o vindecare de patimi care nu vine
din şi nu duce la smerenie, care nu vine prin Ierarhia sacramentală a Bisericii şi care nu
duce la întărirea Bisericii, care-l ţine pe om tot în afara Bisericii. Numai prin Ierarhia
Bisericii întemeiată de El, Mântuitorul Iisus Hristos dă iertarea şi tămăduirea de păcate.
Există însă şi o falsă smerenie, o formă fină de înşelare satanică, care este prezentă la
toţi impostorii. Aceştia spun că au primit de la Dumnezeu darul vindecării, trimiţându-
şi clienţii (atenţie!) chiar şi la Biserică, „la Spovedanie şi la împărtăşanie”, păcălindu-i în
acest fel pe oameni că şi ei ar fi de-ai Bisericii, dar nu-şi cer deloc acreditarea
Bisericii (pentru că nici n-o pot primi câtă vreme susţin ideologii contrare ortodoxiei, ca şi în
cazul radiesteziei,de exemplu), ci îşi fac singuri reclamă prin tot felul de ziare, reviste
(precum: Paranormal, Formula As, Magazin, Dracula etc), cărţi, afişe şi chiar prin
televiziune.
2. Răbdarea necazurilor şi rugăciunea sunt alte condiţii necesare mântuirii şi vindecării
depline. Scopul credinţei creştine şi al Bisericii nu sunt vindecarea de boala trupului şi
evitarea suferinţei cu orice preţ, ci unirea cu Dumnezeu şi, prin aceasta, dobândirea
vieţii veşnice. Curăţirea de bolile trupului vine când voieşte Dumnezeu, în urma realizării
unirii prin har cu El, ca un dar de la El. Dumnezeu hotărăşte dacă ne e de folos, când şi
cum să ne vindece de suferinţele trupului, însă El cere de la noi dorinţa de a fi cu El,
iubirea noastră pentru El. Deseori, prin încercările suferinţei Dumnezeu ne mustră
pentru păcatele trecute, dar ne şi încearcă dorul nostru după El. Boala trupului, în
terapeutica creştină, poate sluji decisiv în iconomia mântuirii noastre. Sfinţii Părinţi afirmă că
boala manifestă pedagogia dumnezeiască, ea fiind şi o corecţie pe care Dumnezeu i-o aplică
omului din pricina păcatelor sale, spre îndreptarea vieţii lui şi chiar a celor din jur.
„In această perspectivă, boala apare ca voită sau cel puţin îngăduită şi, în orice caz,
folosită de Dumnezeu pentru binele omului, spre a redresa în el ceea ce păcatul a făcut
chinuitor, a pervertit şi să-l vindece de bolile sale spirituale. […] Dacă El foloseşte adesea
pentru această lucrare boala, face aceasta deoarece ea este prin natura ei un mijloc
deosebit de puternic de a-l trezi pe omul al cărui duh este adormit de păcat, fâcându-l să
simtă, prin boala din trupul său, pe aceea mai puţin evidentă care-i afectează sufletul şi
faţă de care, fără această boală, el ar fi rămas indiferent sau cel puţin s-ar fi arătat mai puţin
sensibil[12].
Bolile pot fi, pe de o parte, frâna care-l păzeşte pe om de a mai păcătui în continuare. Pe
de altă parte, bolile şi suferinţele ce le însoţesc constituie în parte crucea mântuirii
noastre, trepte ale Golgotei noastre personale, ale nevointei prin care trebuie să trecem
pentru a putea intra în împărăţia lui Dumnezeu(conform Fapte 14, 22).
Răbdarea necazurilor devine astfel o scară către cer, o expresie a nevointei noastre
ascetice; iar călăuza permanentă a vieţii creştine (ascetice şi mistice) este rugăciunea.
Prin rugăciune omul se uneşte tainic (iubitor şi înţelegător) cu Dumnezeu, se descoperă pe
sine smerit, având nădejdea doar în Dumnezeu (şi nu în puterile lumeşti limitate). Prin
rugăciune omul se pregăteşte pentru întâlnirea cu Mântuitorul Hristos prin Sfintele Taine, şi
tot prin rugăciune o şi întreţine. Rugăciunea şi răbdarea necazurilor sunt cea mai la îndemână
cale de apropiere de Dumnezeu.

Insă rugăciunea în comun a
dreptmăritorilor creştini este mai bineplăcută Domnului, căci ea este sămânţa şi rodul
iubirii dintre oameni. Rugăciunea comunitară este condusă de un trimis al lui
Dumnezeu, de un om sfinţit de El, ca să stimuleze iubirea între oameni şi cea dintre
oameni şi Dumnezeu. Preotul are şi această harismă şi misiune în Biserică. De aceea, prin
prezenţa şi prin lucrarea sa, preotul este un organ al harului divin.
„Luaţi, fraţilor, pildă de suferinţă şi de îndelungă răbdare pe proorocii care au grăit în
numele Domnului, iată, noi fericim pe cei care au răbdat: aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi
văzut sfârşitul hărăzit lui de Domnul; că mult milostiv este Domnul şi îndurător. Iar înainte
de toate, fraţii mei, să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ, nici cu orice alt jurământ, ci să
vă fie vouă ce este da, da, şi ce este nu, nu, ca să nu cădeţi sub judecată. Este vreunul dintre
voi în suferinţă? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi. Este cineva
bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu
untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul
îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui. ” (Iacov 5, 10-15)[13].
Inainte de toate, trebuie spus că nu preotul vindecă, nici rugăciunea lui nu are efect asupra
bolnavului „ex opere operato” (automat, magic, ca şi cum cuvintele rugăciunii rostite de
preot ar declanşa un efect sigur), ci Dumnezeu este Cel care vindecă; Dumnezeu ascultă
rugăciunea preotului şi alege pe cine să-l vindece, când şi cum. De aceea, este necesară o
colaborare iubitoare între preot şi credincios, precum şi între ei şi Dumnezeu prin virtute.
Când această unire iubitoare în Hristos există şi vindecarea bolii este spre slava lui Dumnezeu
şi folosul oamenilor, abia atunci Dumnezeu răspunde la rugăciunea lor comună revărsând
mila Sa. Abia atunci se împlineşte cuvântul Mântuitorului: „dacă doi dintre voi se vor învoi
pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care
este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în
mijlocul lor.” (Matei 18, 19-20) Unde nu există iubire în Hristos între oameni, ci interese
meschine (din partea „vindecătorului”) şi disperarea necredinţei (din partea
bolnavului), este limpede că Hristos nu este de faţă, este limpede că acea terapie nu este
de la Dumnezeu.
3. Privegherea (trezvia, atenţia) şi faptele bune sunt alte doua condiţii ale vindecării depline
în Biserică. Războiul nevăzut pe care îl duce vrăjmaşul diavol împotriva tuturor
oamenilor nu este aşa de uşor pe cât ar crede majoritatea; de aceea, Mântuitorul ne
îndeamnă: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar
trupul este neputincios” (Matei 26, 41), iar Sfântul Apostol Petru ne spune: „Fiţi treji,
privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să
înghită” (I Petru 5, 8). Este un război continuu; este o luptă neîncetată la nivelul
gândurilor şi senzaţiilor. Diavolul este expert şi îmbătrânit în viclenie şi nu se dă bătut
după ce este respins; ba încă îşi pregăteşte alte şi alte metode (semne mari şi chiar
minuni, uneori), „ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24, 24). Paza
minţii şi a sufletului n-o putem însă dobândi niciodată singuri. Ea vine prin harul lui
Dumnezeu şi cere din partea noastră smerenie, asceză, despătimire, rugăciune neîntreruptă,
unirea cu Mântuitorul Hristos prin Sfintele Taine şi celelalte rânduieli ale Bisericii.
Priveghind cu mintea, omul poate discerne atacul viclean al diavolului – încă de când i
se strecoară precum un şarpe printre propriile gânduri – şi poate să îl respingă repede.
Priveghind cu mintea, omul poate sesiza imediat în „doctrina terapeutică” o minciună
flagrantă, o răstălmăcire a Adevărului creştin sau o mascată abatere eretică plină de
otravă pentru suflet. Toţi trebuie să priveghem rugându-ne; toţi trebuie să fim atenţi la
vicleşugurile vrăjmaşului ucigaş de oameni, căci pierzându-ne o clipă atenţia ne putem pierde
chiar mântuirea. „Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii”
(II Corinteni 11, 14).
Privegherea şi faptele bune ne dau o experienţă prin care putem cerne (în sita dreptei credinţe)
şi discerne faptele şi intenţiile altora. Pentru că mulţi, deşi fac fapte aparent bune, chiar
minuni, sunt străini de Duhul bunătăţii, smereniei şi iubirii dumnezeieşti, însuşi Domnul
Hristos ne-a atenţionat:
„după roadele lor îi veţi cunoaşte. Nu oricine îmi zice: «Doamne, Doamne», va intra în
împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi îmi vor zice în
ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am
scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor:
«Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi
fărădelegea»” (Matei 7, 20-23).
Să luăm aminte!

De cele mai multe ori, terapia este un proces îndelungat. Boala unui om poate fi şi o ocazie
pentru cei din jur de a se mobiliza pentru a-l ajuta, pentru a-l îngriji pe cel bolnav, o
ocazie rânduită de Dumnezeu în preştiinţa Sa atotcuprinzătoare pentru a întări
solidaritatea şi comuniunea între oameni.Rude certate între ele şi înstrăinate multă vreme,
prieteni care n-au mai comunicat între ei, deodată sunt chemaţi de Dumnezeu prin această
ocazie la împăcare, la apropiere, la depăşirea patimilor, a intereselor şi a dezbinărilor care le-
au întunecat viaţa şi relaţia lor cu ceilalţi.
Enumerăm, pe scurt, câteva căi duhovniceşti de vindecare şi a bolilor trupului: rugăciunea
personală, rugăciunea celorlalţi, ajutorul şi rugăciunea sfinţilor, semnul Sfintei Cruci,
folosirea apei sfinţite, exorcismul şi Sfintele Taine (Botezul, Mărturisirea, Sfânta
Euharistie şi Maslul). (…).

5. Inşelăciunea demonică
Ca o cauză şi ca o consecinţă clară a decăderii morale şi spirituale a „omului modern”, închis
în propria suficienţă, care nu mai lasă loc lui Dumnezeu, boala aproape molipsitoare a
societăţii secularizate de astăzi este, precum bine se vede, individualismul (egoismul, iubirea
de sine). Omul individualist poate ajunge treptat să fie posedat de duhul diavolului şi, uneori,
chiar fără să-şi dea seama. Ucenicii (şi proorocii) diavolului sunt deci, oamenii care-l
urmează pe diavol în viaţa lor, copiind de la începătorul răutăţii şi al hulei, mândria şi
închipuirea de sine, îmbolnăvindu-se sufleteşte tot mai mult şi îmbolnăvindu-i şi pe alţii.
Or, neopăgânismul şi egolatria omului contemporan sunt plăgi nevindecabile fără
smerenia creştină şi fără harul lui Dumnezeu. Iată cum descrie Sfântul Apostol Pavel
starea de boală duhovnicească a vremurilor noastre:
„în zilele din urmă, vor veni vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de
arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie,
lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători,
necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având
înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tagăduind puterea ei. Depărtează-te şi de aceştia!” (II
Timotei 3,1-5).
Supus la un flux divers de informaţii, omul contemporan nu mai ştie să discearnă binele
de rău, adevărul de minciună, esenţialul de neesenţial, deseori realităţile şi valorile
fiindu-i prezentate în mod amestecat şi chiar răsturnat. Astfel, în această confuzie
informaţională, discernământul i se alienează tot mai mult, imprimând omului în suflet o
pecete pătimaşă care îi afectează serios viaţa întreagă. Aşa că omul contemporan uită de
Dumnezeu Cel Viu şi-şi face dumnezei după chipul lui. Azi, religia şi morala creştină sunt
tot mai mult exilate într-o periferie a existenţei şi sunt chiar înlocuite cu noi „căi
spirituale”, de tip demonic. Asta este, de fapt, strategia diavolului: să strice şi să
răstoarne ierarhia valorilor în mintea omului, aşa încât omul să se rătăcească complet în
confuzia stârnită de diavol, să nu mai poată distinge spiritualitatea autentică (Calea –
Hristos) în labirintul de „spiritisme” ieftine. De aceea, ne trebuie o temeinică pregătire
ascetică, dogmatică şi mistică, pe linia Sfinţilor Părinţi, pentru a scăpa din plasa „religiei
viitorului”[14].
„Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţa,
luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor
mincinoşi, care sunt înfieraţi în cugetul lor. Aceştia opresc de la căsătorie şi de la unele
bucate, pe care Dumnezeu le-a făcut, spre gustare cu mulţumire, pentru cei credincioşi şi
pentru cei care au cunoscut adevărul, pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi
nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire; căci se sfinţeşte prin cuvântul lui
Dumnezeu şi prin rugăciune” (1 Timotei 4,1-5).
Toate formele de „medicină complementară” aduc în doctrina lor erezii contrare Adevărului
creştin trăit şi mărturisit de Biserică, precum: antropocentrismul, preexistenta sufletului,
reîncarnarea şi predestinaţia lui astrală, energetismul reducţionist dualist (yin-yang)
necunoscut şi nerecunoscut de nici un Sfânt Părinte al Bisericii, nici de vreun onest om
de ştiinţă, alienarea conştiinţei morale a omului, relativizarea valorilor infinite ale omului
şi a libertăţii lui, impersonalizarea harului divin şi chiar a lui Dumnezeu sau personificarea şi
însufleţirea materiei, promovarea „iluminaţilor” păgâni s.a.
Sunt unii „terapeuţi” care apelează şi la remedii naturale (acceptate de Biserică) şi la
întortocheate explicaţii ştiinţifice; dar, ceea ce este foarte grav, introduc şi răstălmăciri
ale remediilor supranaturale (Sfintele Taine) din Biserică. Prezentarea acestora ca simple
metode mecanice şi magice de vindecare duce mai întâi la pierderea sensului autentic al trăirii
comuniunii creştine, apoi la diluarea valorilor Ortodoxiei în masa relativistă a unor practici
eterodoxe. Promotorii unor asemenea „sacroterapii” sunt certaţi cu învăţătura şi legea
bisericească, nefiind sub ascultarea nici unui episcop al Bisericii şi prezentând, în multe
puncte esenţiale ale doctrinei, grave confuzii şi erezii dogmatice, iar în viaţa lor
duhovnicească având serioase rătăciri morale şi mistice (unele determinate chiar
problemele lor psihopatologice). In general, aceşti impostori[15] se declară profund
religioşi, întrucât merg pe la mănăstiri, pe la duhovnici renumiţi, de la care fură câte o
binecuvântare „ca să poată face oamenilor cât mai mult bine” (zic ei), dar nu le spun
(duhovnicilor) prin ce metode. Unii pozează în mari creştini, tipărind cărţi ortodoxe (cu
note şi interpretări personale clar eterodoxe) şi instalându-se în biserici pe lângă sfintele
moaşte, arătând celorlalţi că sunt preocupaţi de rugăciunea inimii. Mândria iradiază din
ei ca dintr-un cuptor …
Foarte mulţi vindecători au primit învestirea cu aceste puteri de vindecare (atenţie!) în
vis sau în transă, prin glasuri sau prin arătări de „îngeri”, de păsări, de lumini colorate
sau de flăcări etc. Aceştia ascultă numai de ce le zice „duhul” prin vedenie, manifestând
neascultare şi ostilitate (chiar declarată) faţă de Ierarhia sacramentală a Bisericii. Chiar
şi unii monahi şi clerici pot cădea în această înşelare demonică, inventând teorii şi practici
noi, neortodoxe, promovându-le printre adepţi şi creând dezbinare între creştini[16].Faptul că
ies din Tradiţia şi cuminţenia Ortodoxiei, din buna rânduială şi ascultare ierahică
întemeiată de Mântuitorul Hristos în Biserică, îi demască decisiv ca falşi prooroci. De
unde se vede că nu Duhul dragostei, al unităţii şi al păcii din Biserica lui Hristos îi ajută
pe ei, ci tocmai duhurile întunericului, care nu suportă pocăinţa (smerenia) şi ascultarea
în Hristos.
„Dracii slavei deşarte sunt în visuri prooroci. Ei închipuiesc ca nişte vicleni cele viitoare şi
ni le vestesc mai dinainte. Implinindu-se vedeniile ne minunăm şi ne înălţăm cu gândul ca
şi cum am avea darul preştiinţei. In cei ce ascultă de dracul acesta, el s-a făcut adeseori
prooroc. Iar faţă de cei ce-l dispreţuiesc, el pururea minte. Căci fiind duh, el vede cele
dinlăuntrul aerului acesta şi cunoscând pe cineva că moare, prooroceşte prin visuri celor mai
uşurei la minte.
Dracii nu ştiu nimic din cele viitoare, dintr-o cunoştinţă de mai înainte. Ei se prefac adeseori
în îngeri de lumină şi în chipuri de mucenici şi ne arată pe aceia venind la noi, în visuri. Iar
când ne deşteptăm, ne scufundă în mândrie şi în bucurie. Dar acesta să-ţi fie semnul
înşelăciunii, căci îngerii ne arată osânde, judecăţi şi despărţiri. Iar o dată treziţi ne fac să
tremurăm şi să ne întristăm.
Când începem să credem în vis dracilor, ei îşi bat joc de noi şi când suntem treji. Cel ce
crede visurilor e cu totul necercat. Iar cel ce nu crede nici unora e înţelept”[17].
In rai, vrăjmaşul diavol întâi a ameţit-o pe Eva, apoi a sugestionat-o (negându-i cuvântul lui
Dumnezeu), stimulându-i imaginaţia (că va fi ca Dumnezeu, dar fără Dumnezeu Cel Viu). Cu
aceste mijloace, diavolul a făcut şi face victime printre oameni mereu. Şi toţi proorocii
diavolului, adică oamenii care-i slujesc lui cu acelaşi scop ca şi el (înşelarea şi pierzarea
oamenilor), folosesc aceleaşi metode.
Hipnotizarea clientului rezidă într-un „joc de scenă” şi are ca scop adormirea (sau
ameţirea) minţii, folosind anumite mişcări, gesturi, cuvinte impresionante[18] (unele
sunt invocări satanice clare) şi muzică, îndreptând atenţia omului dinspre realitate către
o lume virtuală, falsă şi inducându-i o stare de somn al raţiunii, stare receptivă
influenţelor demonice (de exemplu: unele vrăjitoare, îmbrăcate într-un anumit fel, folosesc
cărţi de joc ca să atragă omul cu mintea într-un univers ireal de gânduri; ocultiştii cu iz asiatic
ameţesc omul cu termeni în sanscrită ca să-i devieze atenţia şi să-i inoculeze ideea că ei sunt
„superiorii” de care trebuie să asculţi). Cu alte cuvinte,hipnoza este una din metodele
de „spălare şi întunecare a minţii” şi de pregătire a ei pentru implantul sugestiilor şi
duhurilor demonice.
„Toţi dracii se luptă să întunece mintea noastră, apoi îi insuflă cele plăcute lor. Căci dacă
mintea nu va fi adormită, comoara nu se va jefui.“[19]
Nedespărţită de hipnoză este sugestionarea victimei, care înseamnă inducerea de idei prin
cuvinte şi gesturi „atrăgătoare”, idei care se înfig în mintea omului, unde pot rămâne foarte
mult timp. Omul slăbit cu gândul (hipnotizat, cu conştiinţa adormită, dar cu mintea aflată într-
o stare de mare receptivitate la nivelul subconştientului) preia uşor aceste sugestii din afară şi
le păstrează în sine alimentându-le. Ele devin autosugestii, ajung obsesii, generându-i
angoase, chiar psihoze. Diavolul îşi dă tot concursul ca omul să-şi amintească ce i-a zis
„proorocul mincinos”, aducându-i mereu în gând sugestiile necurate pe care i le-a
săgetat. Din această pricină, „de ce ţi-e frică nu scapi”.
Astfel, în imaginaţia (pe care Sfinţii Părinţi au numit-o puntea dracilor) mult decăzută
sub povara patimilor şi a educaţiei imorale a omului de astăzi, sub ameţeala hipnozei şi
a sugestiei repetate, diavolul prin „vindecător” inoculează apoi iluzia (nălucirea) unei
alte realităţi şi-l ispiteşte pe om să o accepte ca adevărată[20]. Imaginaţia pervertită prin
păcate păstrează, apoi amplifică sugestiile şi inducţiile de tip demonic, relativizând
obiectivitatea absolută a adevărului creştin, amestecând valorile autentice ale dreptei credinţe
creştine cu alte „valori” anticreştine, în gândirea omului pătimaş apare ideea că „toate sunt
relative şi subiective”, deci n-ar mai fi nimic absolut şi obiectiv; astfel, percepţia Adevărului,
care este Cuvântul lui Dumnezeu, este amestecată printre nălucirile minciunilor (sugestiilor)
demonice, iar bine şi răul îşi pierd consistenţa absolută şi ontologic-personală, sunt răsturnate
şi amestecate între ele. Cea mai mare viclenie a diavolului este să-i facă pe oameni să nu
se angajeze în lupta contra lui şi să creadă că „cel rău” este ceva impersonal, chiar ceva
necesar. Mulţi oameni, chiar printre creştinii ortodocşi, au această idee şi, datorită
acestei viclenii demonice strecurate în concepţia lor, cad foarte uşor în mrejele satanei.
Performanţele impostorilor stau deci nu atât în măiestria lor, cât în ignoranţa şi în
credulitatea victimelor. După „reuşita” unei şedinţe de terapie (de fapt, de orice „consiliere”)
ocultistă, diavolul are o triplă victorie: pe de o parte impostorul rămâne în înşelarea sa
(diavolul confirmându-i metoda încă o dată), pe de altă parte victima cade şi ea în înşelare, iar
în al treilea rând, mulţi alţii, văzând „reuşita”, sunt atraşi să încerce şi ei metoda
ocultistă. Aceasta este şi voia diavolului, ca să fie înşelaţi cât mai mulţi oameni. „Iar
oamenii răi şi amăgitori vor merge spre rău tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei
înşişi” (II Timotei 3, 3).
De aceea, pe aceşti prooroci mincinoşi diavolul îi ajută din plin, mimând deseori
vindecări şi intervenind chiar la nivel fizic cu „semne şi minuni”, cu senzaţii şi năluciri,
forţând libertatea omului pentru a-i accepta şi a-i recunoaşte că ar fi de la Dumnezeu. In
„terapiile complementare“, unii pot proba o reală îmbunătăţire a stării lor de boală datorită
remediilor naturale amestecate printre practicile oculte (şi nicidecum paselor demono-
energetice), deşi diavolul, care le-a inspirat, intervine nevăzut şi el cu mult aplomb, nu
vindecând boala, ci camuflând senzaţiile de durere, mărind presiunea sugestiei (că gata,
s-a vindecat boala). Diavolul ştie să nălucească arătări şi senzaţii, dar nu poate restaura
firea bolnavă a omului păcătos. Căci cum l-ar vindeca el pe om, pe care-l urăşte de moarte?
Dacă diavolul l-a scos pe om din Rai dorindu-i moartea, oare poate să îl ajute cu ceva? Sau
doar mimează binele, ca să îl înşele încă o dată? Ba încă, foarte des, demonii intervin
chiar şi fizic în trupul omului, pe fondul totalei posedări demonice a sufletului lui
bolnav, hipnotizat şi sugestionat continuu. Astfel, omul cade în închipuire şi în mândrie
(tot mai mare), neglijându-şi pe mai departe datoriile de creştin, iar diavolul îl duce pe
toate „căile”, numai pe calea pocăinţei nu.
După o vreme, când harul lui Dumnezeu îl cercetează pe om, diavolul se retrage din
imaginaţia omului, boala şi durerea revenind în toată amploarea. Abia ajunşi aici unii se
dezmeticesc din rătăcirea lor (Dumnezeu chemându-i prin această suferinţă spre pocăinţă şi
spre Biserică); însă, alţii cad în necredinţă şi deznădejde (spre bucuria diavolului), refuzând pe
mai departe ajutorul Mântuitorului Hristos prin Biserică, îndrăcindu-se treptat (atenţie!) şi
rămânând chiar cu sechele psihopatologice, uneori pentru toată viaţa. Alteori, când boala este
cauzată de prezenţa unui duh necurat, în timpul şedinţei paramedicale, cu viclenia sa
caracteristică, duhul rău se dă un timp la o parte, înşelând iarăşi atât pe vindecător, cât şi pe
pacient. Căci „dracii se depărtează şi ne părăsesc pe noi de bunăvoie, făcând să se umple
locul golit de toate celelalte, de închipuirea de sine a noastră“[21]. Aşadar, în locul unor
patimi minore, diavolii fac să se instaleze o patimă dominantă mult mai păguboasă,
mândria şi închipuirea de sine.Totuşi Dumnezeu îngăduie omului aceste ispitiri, întrucât îi
protejează libertatea şi îi respectă voia. „Ca martori înaintea voastră iau astăzi cerul şi
pământul: viaţă şi moarte v-am pus eu astăzi înainte, binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca
să trăieşti tu şi urmaşii tăi. ” (Deuteronom 30, 19)
Omul este zidit de Dumnezeul Cel personal şi iubitor de oameni. Bolile ne vin cu voia şi cu
ştirea lui Dumnezeu, Care ni le îngăduie spre mântuirea noastră, şi deci vindecarea noastră se
face tot cu voia şi cu ştirea Lui. Orice tentativă de vindecare fără dialog cu Dumnezeu este
o iluzie, o minciună, o falsă vindecare. De aceea, trebuie conştientizată în primul rând,
relaţia de iubire cu Mântuitorul Hristos, Adevăratul şi Unicul Doctor şi Tămăduitor, şi
de unire cu Biserica Lui Dreptmăritoare.
Este clar că hipnoza de acest fel este un procedeu ocult, satanic, neacceptat de Biserica
Ortodoxă. Să explicăm un caz: un om neinstruit A, asupra căruia s-a efectuat o şedinţă de
hipnoză, a intrat în transă şi a început să vorbească în engleză (deşi el nu o cunoştea), zicând
că: „într-o viaţă anterioară am trăit în Anglia, în satul X; mă numeam Y, părinţii mei erau Z,
fraţii mei erau T, locuiam într-o casă lângă râul U, la poartă aveam un copac mare…” şi alte
detalii de viaţă adevărate pentru Y, detalii ce pot fi probate chiar istoric. Intrucât Ortodoxia
mărturiseşte că reîncarnarea este o erezie neacceptabilă, reiese de aici că duhurile care
intervin în experienţele de hipnoză nu sunt de partea Mântuitorului Hristos.Inseamnă
deci că diavolul (sau mai mulţi diavoli), care l-a(u) ispitit pe Y în viaţa lui, în şedinţa de
hipnoză l- a(u) luat în posesie pe A şi a(u) grăit prin el unele lucruri adevărate despre Y,
ca să înşele pe oameni, „mărturisind” despre reîncarnare.
O femeie vrăjitoare a fost arestată de poliţie pe motivul înşelăciunii (cazul a fost dat şi la TVR
1).
Intrebată cum a reuşit să păcălească atâţia oameni cu sume mari de bani, ea a
recunoscut: „Păi dacă e proşti şi crede ce le zic!” Fără alte comentarii.
Aceşti escroci la drumul mare, departe de a fi îngăduiţi în viaţa comunităţii, trebuie
demascaţi înainte de a-şi face faimă şi bani pe seama înşelării credulilor. Ei trebuie
sancţionaţi nu numai prin mustrarea Bisericii, ci şi prin mijloacele de care statul dispune. Iată
ce prescrie Articolul 215 din Codul Penal al României: „Inducerea în eroare a unei persoane,
prin prezentarea unei fapte mincinoase ca adevărată sau ca mincinoasă a unei fapte
adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-
a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 12 ani”.
Totuşi noi ne punem întrebarea: de ce oamenii sunt atât de uşor de păcălit? Şi ne
răspundem singuri: pentru că mulţi nu-L mai caută pe Dumnezeu – Dătătorul
înţelepciunii, şi se complac în superficialitatea păcatelor. Au pierdut trezvia înţelepciunii,
simţul şi educaţia comuniunii creştine şi nu mai trăiesc deplin Adevărul şi Viaţa Bisericii, nu
mai percep corect înţelesurile dreptei credinţe şi îi tăgăduiesc puterea. Mulţi creştini ortodocşi
nu mai trăiesc creştineşte, nu mai cunosc adevărurile dogmatice şi rânduielile practice ale
credinţei sănătoase. Ce să mai zicem de eretici sau păgânii închinători la idoli? Pe bună
dreptate, ne întrebăm şi noi: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe
pământ?”(Luca 18, 8).

6. Sfinţenie sau şarlatanie?

Intre sfinţenia adevărată sau căutarea sinceră a sfinţeniei şi falsa sfinţenie, simulată de toţi
impostorii, exista trei deosebiri radicale[22]:

a)   Sfinţenia încoronează strădaniile îndelungate şi statornice ale unei vieţi întregi, pe

când faima falsei sfinţenii şi-o câştigă cineva după un timp scurt de exhibiţii bine puse în
scenă.
b)    Sfinţenia adevărată înseamnă o stare de curăţie de toate patimile sufleteşti şi
trupeşti, mai ales de mândrie şi slavă deşartă. Falsa sfinţenie, însă caută cu tot
dinadinsul celebritatea, simulând smerenia şi iubirea pentru a-şi atrage
admiraţia. Sfântul adevărat are putere să suporte chiar nepopularitatea, pentru că are alte
bucurii şi nu are nevoie de hrana laudelor omeneşti. Peste tot el caută să treacă drept un om
neînsemnat. Pe sfinţii adevăraţi îi descoperă Dumnezeu fără voia lor, şi, de cele mai
multe ori, numai după moartea lor.
c)    Sfinţenia adevărată este semnul prezenţei şi lucrării mântuitoare a Domnului Iisus Hristos
în om şi prin om, de aceea întreaga viaţă şi gândire a unui sfânt este o iradiere senină a
Evangheliei şi a învierii lui Hristos. In schimb,şarlatanii sunt plini de pete întunecoase, de
tot felul de obscurităţi atât în învăţătura, cât şi în viaţa lor morală.
7. Concluzie
In Occident, procesul galopant de dizolvare a valorilor creştinismului în sincretismul
masonic „New Age” este pornit de peste 40 de ani, iar la noi în ţară de aproape 14 ani. Dacă
vom merge în ritmul acesta, viitorul neamului românesc nu ni se arată deloc mai bun sau mai
luminos, întrucât va fi iminent pericolul degradării şi al dezbinării noastre religioase şi
morale. Căci prin „religia viitorului”, prin practicile orientale şi prin „terapiile
complementare” ancorate bine în ideologia New Age, diavolul încearcă să jure Adevărul
creştin din minţile oamenilor şi să facă accesibile omului modern iniţieri satanice chiar fără
ca el să vrea sau să ştie (manipularea se face insistent prin mass-media) şi, prin ele, să-i
impună un mod de viaţa antihristic. Trăim vremuri foarte tulburi astăzi, căci diavolul ştie că
mai are puţină vreme şi caută să înşele cât mai mulţi oameni prin vicleşuguri tot mai subtile.
Insă noi, creştinii ortodocşi, care am primit harul dumnezeiesc şi-l primim neîncetat în
Biserica Dreptmăritoare a lui Hristos prin Sfintele Taine, aşa cum l-au primit toţi Sfinţii, nu
trebuie să căutăm „semne şi minuni” exterioare, care pot fi uşor simulate de duhurile rele,
„ deţinând adevărul, în iubire, să creştem întru toate pentru El, Care este capul –
Hristos” (Efeseni 4, 15). Să nu ieşim din hotarele Părinţilor noştri, din cuminţenia Ortodoxiei,
în care milioane de Sfinţi au primit făgăduinţele mântuirii lui Dumnezeu, ci având deci aceste
făgăduinţe, iubiţilor, sa ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului,
desăvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu (II Corinteni 7,1).

[1] Iată cum este luat numele lui Dumnezeu în deşert.

[2] Despre toate acestea şi combaterea ortodoxă a acestor practici vezi la Sf. Nicodim
Aghioritul, Hristoitia, Editura Bunavestire, Bacău, 2001 (reeditare).

[3] A se vedea şi lucrarea Ierom. Serafim Rose, Ortodoxia şi religia viitorului, Editura Casa

Cărţii, Chişinău, 1995, reeditată la Editura Cartea Ortodoxă, Pr. Serafim Rose, Ortodoxia şi
religia viitorului, Editura Cartea Ortodoxă & Editura Egumenita, Galaţi, 2004.

[4] Atenţie!  Mulţi dintre pretinşii vindecători îşi trimit clienţii la preot pentru
Spovedanie, afirmând că „tratamentul” lor este mai eficient apoi. De  fapt, este un act
viclean, prin care vor să pară în conlucrare cu Biserica, încercând să-şi legitimeze astfel
activitatea.

[5] Pr. prof Dumitru Staniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol.1, Editura Cristal,

Bucureşti, 1995, p. 83.

[6] Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, traducere din limba franceză de Pr. prof. Vasile

Mihoc, Editura „Oastea Domnului”, Sibiu, 1997.

[7] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capul 82 din A treia sută a capetelor despre

dragoste, în Filocalia, vol. 2, ediţia 1993, p. 120.

[8] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scolia 3 la Răspunsul 59 către Talasie, in Filocalia, vol. 3,

ediţia 1994, p. 329.

[9] Nu ne-am propus să dezvoltăm detaliile legate de medicină, ci ne rezumăm la a expune

principiile însănătoşirii sufleteşti şi trupeşti aplicate în Biserica Ortodoxă.

[10] Mai toţi „vindecătorii paranormali” se revoltă împotriva medicinii clasice, propunând

mereu altceva, o altă viziune (iluzorie, de fapt) despre viaţă şi suferinţă. Până la urmă îl
neglijează de tot pe Dumnezeu, considerându-se ei înşişi adevăraţii vindecători. Ba unii ajung
până acolo că îi sugestionează pe pacienţi că se vor vindeca singuri. E un antropocentrism
apoteotic.

[11] In acest sens, ne bucură mărturisirea acelor medici creştini care smeriţi, recunosc
că „medicul tratează, dar Dumnezeu vindecă!”.

[12] Jean-Claude Larchet, op. cit, pp. 61-63.

[13] Acest fragment biblic face parte din rânduiala Tainei Sfântului Maslu si ne îndeamnă la
răbdare şi la rugăciune comunitară. Aceasta reprezintă o mărturie a integrării celui bolnav în
comuniunea lărgită a credincioşilor şi a preoţilor, a Bisericii în totalitatea ei. Grija şi dragostea
celorlalţi pentru semenul bolnav reprezintă un sprijin decisiv în procesul tămăduirii lui
sufleteşti şi trupeşti, o întărire a puterilor lui spirituale şi fizice, prin simpatia şi comuniunea
lor.

[14] „Spiritualitatea” New Age, cu totul opusă faţă de cea ortodoxă. Mai multe amănunte în
cartea Ierom. Serafim Rose, Ortodoxia şi religia viitorului, Editura Cartea Ortodoxă &
Editura Egumenită, Galaţi, 2004.

[15] Faptul că ei se declară ucenici ai unor mari duhovnici nu le dă şi dreptul să pretindă

clienţilor lor să-i urmeze fără nici o cercetare prealabilă, deşi asta vor să insinueze.

[16] Vezi cazurile Vladimireşti, Noul Ierusalim-Pucioasa, Visarioniştii.

[17] Sfântul Ioan Scărarul, Capelele 39-44 din Cuvântul III, Despre înstrăinare, din Scara,

traducere, introducere şi note, de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 76.

[18] Chiar şi droguri, uneori.

[19] Sfântul Ioan Scărarul, Capul 77 din Cuvântul XV – Despre curăţia şi neprihănirea

nestricăcioasă, agonisită de cei stricăcioşi prin osteneli şi dureri, în op, cit, p. 246.

[20] Vezi şi paragraful 2.2. din prima parte a lucrării (textul despre spiritism).

[21] Sfântul Ioan Scărarul, Capul 62 din op. cit., p. 238.

[22] Vezi şi la Preot prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 269.

DE LA ASISTENTA MEDICALA LA TAINELE, SLUJBELE, RUGACIUNILE SI

OBIECTELE SFINTITE ALE BISERICII CUM SA NE RUGAM CAND SUNTEM
BOLNAVI, NOI SAU FRATII NOSTRI?
Medicamente duhovnicesti :Iata, te-ai facut sanatos; de acum sa nu mai
 pacatuiesti, ca sa nu ti se intample ceva mai rau!
(Ioan 5,14)
 Biblia pleaca de la premiza ca sanatatea si buna tarie este mai buna decat tot aurul, si
trupul sanatos si cu putere, decat avutia nenumarata. Nu este mai buna avutia decat
sanatatea trupului si nu este bucurie mai mare decat bucuria inimii. Mai buna este moartea
decat viata amara sau decat boala necontenita (Sirah 30,15-17).

Fiule! In boala ta nu fi nebagator de seama; ci te roaga Domnului si El te va

tamadui, povatuieste inteleptul biblic. Departeaza pacatul si intinde mainile spre faptele
drepte si de tot pacatul curateste inima ta… Şi doctorului da-i loc, ca si pe el l-a facut
Domnul si sa nu se departeze de la tine, ca si de el ai trebuinta. .. Cel ce pacatuieste
impotriva Ziditorului sau, sa cada in mainile doctorului (Sirah 38, 9-10,12,15).

Sfanta Scriptura ne orienteaza in primul rand sa ne ingrijim inainte de a ne imbolnavi, iar in al

doilea rand ca in boala sa nu dam dovada de nepasare (v. Sirah 18,19; 38, 9). Dupa cum
vedem, exista doua cai paralele, dar nu alternative, de terapie duhovniceasca: profilaxia
activa a bolilor si lupta cu ele.  In procesul terapeutic, principalul este harul
dumnezeiesc; totusi, nu trebuie neglijata nici asistenta medicala.
Sfintii Parinti nu ne cheama sa ne raportam la boala in mod pasiv sau anxios-
ipohondru. Smerenia crestina presupune un efort launtric incordat al sufletului si nu
exclude asistenta medicala. Nevointa rabdarii fara cartire a unor suferinte grele nu le sta in
puteri oamenilor obisnuiti ca noi. Chiar si pentru cei profund credinciosi este mai intelept
totusi sa se trateze defaimandu-se pe sine pentru putinatatea credintei decat sa respinga
cu mandrie tratamentul, ispitindu-L pe Dumnezeu si cerand de la El savarsirea unei
minuni vadite.
„Putem si sa nu ne tratam, asteptand vindecarea de la Dumnezeu”, arata Sfantul Teofan
Zavoratul, „insa aceasta este o mare indrazneala. Putem sa nu ne tratam, ca sa ne exersam
in rabdare, in incredintarea in voia lui Dumnezeu, insa acesta este un lucru foarte inalt, si
atunci fiecare «oh!» ni se va socoti intru vina, pentru ca unei asemenea alegeri i se
potriveste doar bucuria recunoscatoare”.
Dupa parerea Sfantului Nectarie din Eghina, sanatatea sta la baza ascezei corecte.
„M-a amarat boala ta, ii scrie el unei fiice duhovnicesti. Ai racit din pricina umezelii din chilia
ta, fiindca din pricina mijloacelor materiale modeste nu ai putut s-o renovezi. Dar nu puteai
sa-mi scrii? Ti-as fi trimis bani… Nu trebuie sa mai ingheti, sa-ti mai pui in primejdie
viata… Boala impiedica cresterea duhovniceasca a celor ce n-au ajuns la desavarsire.
Aveti nevoie de sanatate pentru lucrarea duhovniceasca (sublinierea ne apartine – n.a.,
K.Z.). Cel ce iese la lupta nefiind desavarsit va fi doborat, sa stiti asta, daca nu este
sanatos, pentru ca ii va lipsi taria morala care ii intareste pe cei desavarsiti. Pentru cei
nedesavarsiti, sanatatea este ca un car ce il poarta pe luptator spre incheierea biruitoare
a luptei. Iata de ce va sfatuiesc sa fiti chibzuite, sa stiti masura in toate si sa fugiti de
excese... P, impreuna cu A., sa te duca la doctor, ca sa verifici daca boala n-a lasat urme.
Trebuie sa asculti de prescriptiile medicale. Daca vei fi bine sanatoasa, vei putea creste
duhovniceste; in caz contrar, stradaniile voastre se vor dovedi zadarnice“.
Astfel, cand Biserica le propune celor suferinzi mijloace duhovnicesti de tratament, asta
nu are loc in dauna metodelor medicale traditionale. Printre aceste mijloace duhovnicesti
se afla credinta si pocainta, Tainele bisericesti, slujbele, obiectele sfintite, rugaciunea,
metodele ascetice de lupta cu patimile. Vom spune cateva cuvinte despre fiecare dintre ele.
 1. Credinta si pocainta
Fata de boala, omul poate incerca un sentiment de vinovatie si un sentiment de
responsabilitate. Deosebirea consta aici in aceea ca primul impovareaza launtric,
provoaca depresie, ipohondrie, „disecarea” propriului suflet, „cadere cu duhul”. Pe cand
sentimentul responsabilitatii e productiv. El tinteste spre indreptarea propriilor greseli, mai
ales in pragul mortii si al judecatii lui Dumnezeu. El este lucrare a constiintei, care indeamna
la pocainta.
Lupta cu pacatul, inclusiv cu emotiile negative, comportamentul asocial si obisnuintele dau-
natoare e, in esenta, lupta pentru un mod cu adevarat sanatos de viata. Ea nu substituie
deloc masurile profilactico-terapeutice si sanitar-igienice traditionale, ci, dimpotriva, le umple
de continut si atitudine crestineasca fata de bolnav. Propovaduirea pocaintei de catre
Biserica este educatie sanitara duhovniceasca, igiena duhovniceasca, unde locul de
frunte este dat credintei si constiintei.
Despre felul in care trebuie sa credem si sa ne pocaim stim din scrierile Sfintilor Parinti,
nevoitorilor Ortodoxiei si autorilor ortodocsi contemporani. De aceea, ne vom opri doar
asupra catorva aspecte medico-psihologice ale fenomenului pocaintei.

Pentru a ne vindeca, trebuie sa constientizam nevoia de Doctorul Dumnezeiesc, sa

constientizam propria pacatosenie, sa ne eliberam de amagirea de sine
orgolioasa. Hristos este Doctorul tuturor neputintelor noastre. El asteapta sa ne
adresam Lui si, atunci cand asta se intampla, iarta pacatele si daruieste puterea de a le
birui de acum inainte. Pocainta adevarata se zamisleste in adancul inimii. Tocmai acolo apar
rusinea pentru propriile ganduri, simtaminte, fapte, dezgustul fata de gesturile noastre urate,
fata de mizeria noastra morala.
Sufletul se spala nu cu apa obisnuita, ci cu lacrimi, cu rugaciuni, cu milostenii, cu
posturi… Din nemarginita milostivire dumnezeiasca, asa ne curatim de pacatele
savarsite. Pocainta isi afla implinirea in Taina Marturisirii. Domnul Insusi, in prezenta
preotului sau episcopului – martorul pocaintei -, ia asupra Sa pacatele noastre, le iarta, ne
impaca si ne uneste cu Biserica, ne reda harul dumnezeiesc pe care l-am pierdut. Vindecand
sufletul, Taina Spovedaniei ajuta la vindecarea trupului, intrucat multe boli sunt urmari
ale modului pacatos de viata (v. cap. 4-6).
Sa recunoastem, deci, cata dreptate avea Cuviosul Varsanufie cel Mare si sa urmam intelep-
tului sau sfat:

„De tine depinde sa fii nepasator sau sa traiesti necurat (pacatos – n.a.) si sa cazi in boli
pana ce te vei pune in randuiala cuvenita. De altfel, prin pocainta poti scapa de bolile care
vin asupra ta ca pedeapsa”.

Staretul Paisie Aghioritul invata:

„Pocainta si spovedania – iata de ce e nevoie astazi. Sfatul pe care il dau totdeauna
oamenilor: pocaiti-va si spovediti-va, ca diavolul sa ramana lipsit de drepturi, iar voi
incetati sa va mai supuneti inrauririlor dracesti dinafara. Ca oamenii sa inteleaga si sa se
pocaiasca, le trebuie o zguduire… inca nu ne-am dat seama ca  prin pocainta poate fi
schimbata hotararea lui Dumnezeu (sublinierea ne apartine – n.a., K.Z.). Faptul ca omul
are asemenea putere nu e o gluma. Faci raul? Dumnezeu iti da una dupa ceafa. Spui:
«Am pacatuit»? Dumnezeu isi schimba mania in milostivire si iti da binecuvantarea Sa”.
Pocainta sincera, nu de forma, indreapta cele savarsite – insa deja in planul
launtric.Cand ne dam seama de puterea ucigatoare a pacatului si de nevrednicia
noastra, cand rusinea si nadejdea biciuiesc sufletul, atunci se pogoara in inima harul
dumnezeiesc. Acesta ne smulge din robia diavolului, literalmente ne elibereaza de lanturile
pacatului si sterge urmele lui. Ea face greselile noastre in fata lui Dumnezeu „ca si cum n-ar
fi fost”.
Pacatul il mutileaza pe om, iar harul il vindeca. Şi daca boala noastra sau a altcuiva a
rezultat din calcarea legii lui Dumnezeu, dupa inlaturarea cauzelor duhovnicesti dispar
adeseori si urmarile lor fizice. Boala nu mai este utila pentru mantuirea sufletului, si atunci
omul e izbavit de ea. Sa ne amintim celebra replica: „Maurul si-a facut datoria, maurul poate
sa plece”.
Pocainta nu duce insa neaparat la vindecare, in primul rand, lucrul acesta nu este
totdeauna dupa planul lui Dumnezeu, iar in al doilea rand, credinta si ravna noastra
sunt adeseori slabe. Caruia dintre noi ii va spune Domnul cuvintele adresate femeii ce
suferea de hemoragie: Credinta ta te-a mantuit; mergi in pace si fii sanatoasa de boala
ta (Marcu 5, 34)?
Potrivit nimeritei expresii a ieromonahului Anatolii Berestov, „Ortodoxia nu-i pastila”. Este
important sa subliniem ca pocainta nu e un mijloc de autovindecare cum sunt compresele
cu mustar si cu alcool. Este un proces pe de-a-ntregul duhovnicesc, dat noua spre mantuire,
pentru refacerea integritatii fiintei umane (duh, suflet si trup), ce a fost fragmentata de
pacat.Pocainta reface legatura cu Dumnezeu, pe care am pierdut-o, si cheama asupra
noastra harul de viata facator al Sfantului Duh. Harul vindeca si transfigureaza natura
omului. Iar armonia dintre duh, suflet si trup alcatuieste baza sanatatii si bunastarii acestora.
Pentru pocainta adevarata, Pronia dumnezeiasca poate ameliora manifestarile clinice
ale bolii: poate rari acutizarile ei, atenua crizele dureroase, inlatura complicatiile posibile sau
deja existente, efectele secundare ale preparatelor medicamentoase si manevrelor medicale
s.a.m.d. Pe bolnavii credinciosi Domnul ii sprijina in lucrarea bunei credinte si in
osteneli ce par peste puterile lor. El le intareste rabdarea si da putere in suferinte, alunga
lasitatea si panica, ii ajuta sa se mobilizeze si sa se orienteze corect cu privire la ceea ce
trebuie sa faca (alegerea medicului, metodele de tratament, cautarea medicamentelor s.a.m.d.).
In viata Fericitei Starete Matrona din Moscova este descris un episod unic si totodata
destul de obisnuit pentru ortodocsi. O femeie suferinda de cancer s-a rugat cu ravna ca
Sfanta insasi „sa asiste la operatie si sa faca totul cu mana ei”. Interventia chirurgicala s-a
incheiat cu succes, si chirurgul care a operat a rostit remarcabilele cuvinte:
„Operatia a mers usor, n-am obosit, parca cineva mi-ar fi dat tot ce trebuia si m-ar fi ajutat.
Aveam in maini o mare usurinta, desi am 70 de ani… Cand ii operam pe altii, curgea
transpiratia pe mine, pe cand aici nici pomeneala”.
Fiecare poate sa traga singur concluziile…

2. Puterea tamaduitoare a Tainelor bisericesti

O deosebita putere harica poseda Tainele Bisericii Ortodoxe. Apostolul Pavel s-a vindecat
de orbirea duhovniceasca si trupeasca atunci cand Sfantul Anania i-a binevestit despre Hristos
si l-a pregatit de botez. Şi indata au cazut de pe ochii lui ca niste solzi, si a vazut iarasi; si,
sculandu-se, a fost botezat (Fapte 9,18). Marele Cneaz Vladimir, cel deopotriva cu
Apostolii, s-a vindecat si el de orbirea ochilor duhovnicesti si a celor fizici in scal-
datoarea botezului.
 O minunata putere vindecatoare este prezenta in Taina Maslului. Propovaduind
pocainta, ucenicii lui Hristos scoteau multi demoni si ungeau cu untdelemn pe multi bolnavi si
ii vindecau (Marcu 6,13). Apostolul Iacov aminteste:
Este cineva bolnav intre voi? Sa cheme preotii Bisericii si sa se roage pentru el, ungandu-l cu
untdelemn, in numele Domnului. Şi rugaciunea credintei va mantui pe cel bolnav si Domnul il
va ridica, si de va fi facut pacate se vor ierta lui (Iacov 5,14-15).

Din citatele biblice de mai sus si din toata practica liturgica a Bisericii se vede ca la maslu se
recurgea in vederea insanatosirii. Nu este vorba de o „ungere dinainte de moarte”, ca la
catolici.
Nucleul acestui ritual sacru este reprezentat de pocainta noastra. Ca raspuns la ea,
Domnul revarsa darul iertarii pacatelor si al vindecarii trupesti. De aceea, inainte de a
ne apropia de Dumnezeu pentru a cere vindecare trebuie sa ne judecam pe noi insine cu
severitate, fara partinire, si sa renuntam la tot ce este rau. Potrivit Cuviosului Ambrozie
de la Optina, prin aceasta Taina se iarta chiar si pacatele uitate, pe care omul in mod
neintentionat, din uitare, nu le-a marturisit la duhovnic.
Potrivit mitropolitului Antonie al Surojului,

„din rugaciunile slujbei maslului se vede limpede ca asteptam vindecarea sufletului, care,
daca va da Dumnezeu, se va revarsa in trup aducandu-i tamaduire”.
Nu este corect sa recurgem la Taina doar pentru a primi sanatatea trupeasca. Trebuie
sa-l ajutam pe om sa-si redobandeasca integritatea trupului, sufletului si duhului. Şi
poate ca dupa maslu el ne va spune: „Ma simt atat de schimbat, de transfigurat, ca deja nu-
mi mai pasa daca traiesc sau mor, daca voi primi sau nu vindecarea fizica…”
Memoria omeneasca recunoscatoare pastreaza cu grija numeroase minuni care au avut loc cu
bolnavi fara speranta in timpul maslului sau dupa acesta. Vom aminti doar unul dintre cazurile
cele mai caracteristice de vindecare neasteptata. Despre acesta ne relateaza
cunoscutul protoiereu moscovit Konstantin Rovinskii,  fiu duhovnicesc al Staretului
Alexie Meciov, care a slujit in biserica de spital cu hramul icoanei Maicii Domnului de la
Iviron, de pe langa comunitatea surorilor de caritate.
In spital a fost adus un barbat de 40 de ani. Acesta raspandea un miros de descompunere,
intrucat ca urmare a trombozei unei vene de pe piciorul drept facuse cangrena. Seara,
bolnavul l-a chemat pe parintele Konstantin ca sa-l spovedeasca si sa-l impartaseasca cu
Sfintele Taine, iar operatia a fost programata pentru a doua zi. Din punctul de vedere al
chirurgiei, operatia a decurs cu succes: piciorul a fost amputat ceva mai sus de genunchi.
Parintele Konstantin l-a vizitat pe bolnav si l-a gasit intr-o dispozitie sufleteasca buna,
plin de nadejde intr-o grabnica insanatosire. Intre altele, el i-a istorisit ca fusese
credincios din copilarie, dar in ultimii 15 ani neglijase indeplinirea datoriilor crestinesti,
devenise cu totul nepasator fata de religie si nu se mai impartasise de 12 ani. Era vorba de
o „nesimtire impietrita“, fiindca in sufletul sau continua sa creada. S-a aratat recunoscator ca
a fost convins sa se impartaseasca, desi nu se considera pregatit si sovaia.

Dupa cateva zile, parintele Konstantin l-a gasit pe bolnav posomorat si necomunicativ, in-
treband ce s-a intamplat, a auzit raspunsul: „E de rau cu mine, numai ca sa nu-i spuneti sotiei:
cangrena s-a raspandit mai sus de locul unde a fost taiat piciorul; maine trebuie sa merg
iarasi la operatie”. Bolnavul s-a spovedit si s-a impartasit pentru a doua oara, si operatia
s-a incheiat din nou cu bine – insa cand preotul l-a vizitat iarasi, suferindul, palid, cu
ochii sticlind, acoperit de sudoare rece, tulburat, a rostit: „Acum s-a descoperit: cangrena
progreseaza, sunt pierdut”.
Ca raspuns la consolarea ca piciorul poate fi taiat si mai sus, el a observat resemnat: „Nu-i
nimic de facut; piciorul a fost taiat atat de sus, ca nu se poate opera mai departe. O sa mor de
cangrena…”

Atunci, parintele Konstantin i-a vorbit bolnavului despre puterea Tainei Maslului, despre in-
semnatatea credintei in Taina, si muribundul a dorit sa-si foloseasca ultima sansa. „Ne-am ru-
gat amandoi din suflet si ne-am pus toata nadejdea in Dumnezeu, isi aminteste preotul. Du-
pa cateva zile, s-a petrecut un caz rar in practica medicala: cangrena a incetat sa mai
progreseze, s-a format linia de demarcatie sub forma unei cicatrici purpurii, dincolo de care
putreziciunea nu s-a intins. Bolnavului i s-a curatat piciorul, fiind inlaturate tesuturile
moarte, totul a fost dezinfectat cu iod si cusut. Dupa o saptamana, a fost declarat complet
vindecat de cangrena si a fost trecut pe lista de externari”.

In ajunul externarii, parintele Konstantin a trecut iarasi pe la bolnav si l-a gasit in

lacrimi. „De ce mai plangeti, a intrebat pastorul de suflete, cand Domnul v-a
miluit?” „Plang ca 12 ani n-am avut fericirea sa-L iubesc pe Mantuitorul”, a raspuns
bolnavul.
In momentul cand devenise inevitabila o moarte chinuitoare, omul a facut experienta
milostivirii dumnezeiesti, a cunoscut practic bucuria duhovniceasca a impartasirii cu El
prin rugaciune si a inteles ca Domnul este Dragostea si Atotiertarea insasi! Izbavit de
moarte, se tanguia fierbinte ca s-a lipsit atat de lunga vreme de iubirea si recunostinta catre
Mantuitorul. „Fraze ca cea pe care a rostit-o bolnavul nu poti «compune». Ea a tasnit din
inima, dand marturie despre inaltimea trairilor lui si profunzimea caintei lui”, incheie
parintele Konstantin.
O insemnatate netrecatoare in lucrarea vindecarii are si Taina Euharistiei
(Impartasaniei). Daca pocainta ne curata de intinaciunea pacatului, impartasirea cu Trupul si
Sangele Domnului da viata vesnica si impiedica duhul viclean, alungat prin pocainta, sa se
intoarca. In rugaciunile de dupa impartasanie se arata nu o data ca impartasirea „nu spre
judecata sau spre osanda” aduce sanatate sufletului si trupului, lumineaza gandurile, stinge
vapaia patimilor pacatoase, apara de ispitele venite din partea acestei lumi, a trupului si a
diavolului.
Randuiala pregatirii pentru impartasirea cu Sfintele Taine si momentul in care se face
aceasta sunt stabilite sub indrumarea duhovnicului, si trebuie sa ne straduim, cu
binecuvantarea lui, sa respectam regulile si programul respectiv.
Iata numai doua exemple ale nepatrunsei puteri tamaduitoare a Tainei Euharistiei, culese
din viata Sfantului Ioan Maximovici, arhiepiscopul Shanghaiului, iar mai apoi al orasului San
Francisco. Prima relatare da marturie elocventa despre faptul ca impartasania pazeste de
boala, iar cea de-a doua – despre faptul ca ea vindeca nemijlocit.
1. In Shanghai, o femeie a fost muscata de un caine turbat. Suferinda ori a refuzat sa i se faca
injectii impotriva turbarii, ori n-a indeplinit cu exactitate instructiunile medicilor. Fapt este ca
boala a progresat treptat, ajungand intr-o forma grava. Vladica Ioan s-a grabit cu Sfintele
Daruri la muribunda si a impartasit-o. In momentul acela a avut loc insa o criza convulsiva, si
bolnava a scuipat Sfanta Impartasanie impreuna cu spuma si cu saliva. Atunci, Vladica s-a
lasat in genunchi, a adunat cu buzele de pe jos Sfanta Particica si a inghitit-o. Sora medicala,
care observa totul, a incercat sa-l impiedice, strigand: „Ce faceti, Preasfintite? Turbarea este
o boala molipsitoare!” La care Sfantul a raspuns linistit, cu credinta nestra mutata: „Nu se va
intampla nimic: acestea sunt Sfintele Daruri!” Şi, intr-adevar, desi riscul molipsirii era
mare, Vladica a refuzat cu buna stiinta tratamentul corespunzator. Din mila lui Dumnezeu, el
a trait mai bine de 20 de ani dupa aceea. Nu ni se spune daca bolnava a supravietuit.
Episodul [acesta] este o minunata replica data scepticilor. Sub pretextul igienei, acestora
le este sila sa sarute mana preotului, sfintele icoane si moaste, pe care le-au sarutat alti
oameni, ori sa se impartaseasca din aceeasi lingurita cu altii. Ca sa folosim limbajul
contemporan, harul dumnezeiesc are actiune antimicrobiana si stopeaza pana si
raspandirea bolilor deosebit de periculoase. Altminteri, de-a lungul tuturor veacurilor
sale de existenta, Biserica ar fi fost primul focar de boli infectioase si dermatologice
transmise pe doua cai: aeriana (prin stranut, picaturi de saliva s.a.m.d.) si domestica (prin
atingere, sarut s.a.m.d.).
Totodata, nu trebuie sa-L ispitim pe Dumnezeu, pentru ca totul trebuie sa se faca cu cuviinta
si dupa randuiala (I Corinteni 14, 40). Lucrurile sfinte trebuie pastrate curate, raclele cu
moaste, crucile, imbracamintile icoanelor si celelalte obiecte de cult trebuie sterse periodic.
Daca omul stie ca sufera de o boala periculoasa si transmisibila, este dator sa previna preotul
si sa procedeze asa cum ii spune acesta – de pilda, sa sarute ultimul crucea si sa se
impartaseasca cu Darurile pentru bolnavi in afara bisericii (la spital, acasa).

2. „In Shanghai, in 1945, isi amintea o oarecare Anna Petrovna, am fost ranita in timpul
razboiului, si eram pe moarte in spitalul francez. Ştiam ca mor, si am rugat sa i se
transmita Vladicai sa vina si sa ma impartaseasca. Era 10 sau 11 seara, afara era
furtuna. Ma chinuiam groaznic. Eu tipam sa-l cheme pe Vladica, la care medicii si
surorile imi spuneau ca asa ceva este de neconceput, intrucat e timp de razboi si spitalul
este inchis cu desavarsire pe timp de noapte, asa ca trebuie asteptat pana dimineata. Eu
nu voiam sa aud nimic si continuam sa tip: «Vladica, vino! Vladica, vino!» Şi nimeni nu-
mi putea indeplini dorinta de a-l instiinta. Deodata, pe furtuna aceea, vad: in usa salonului
apare Vladica, ud tot, si vine la mine. Intrucat aceasta aparitie a lui era de domeniul
miraculosului, am inceput sa-l pipai ca sa vad daca este viu, si l-am intrebat: «Nu cumva
este duhul dumneavoastra?» El, zambind lin, mi-a zis: «[Sunt] viu», si m-a impartasit. In
momentul acela m-am cufundat in somn si am dormit 18 ore. Impreuna cu mine in salon
era inca o pacienta. Şi ea l-a vazut pe Vladica atunci cand m-a impartasit. Dupa ce m-
am trezit, m-am simtit sanatoasa, si spuneam ca asta e pentru ca a venit Vladica si m-a
impartasit. Nu m-au crezut insa, ziceau ca Vladica pur si simplu nu avea cum sa intre in
spitalul inchis intr-o asemenea noapte. Am intrebat-o pe colega de salon, si aceasta a
confirmat ca Vladica a fost acolo, dar nici atunci nu ne-au crezut. Faptele vorbesc insa:
sunt vie si ma simt bine. Intre timp, sora care nu ma crezuse mi-a aranjat asternutul si a
descoperit, parca spre confirmarea adevarului spuselor mele, ca sub perna fusese pusa o
bancnota de 20 de dolari! Vladica stia ca eram datoare spitalului cu o suma
considerabila si ca sunt in nevoie, si i-a pus acolo. Mai tarziu avea sa confirme ca el i-a pus
sub perna, intr-adevar. De atunci m-am facut bine”.
Daca omul se impartaseste nu spre judecata sau spre osanda, se savarsesc adevarate
minuni. Despre una dintre ele da marturie mitropolitul Antonie al Surojului. In anul 1939,
cand inca nu fusese hirotonit intru preot, lucra in calitate de chirurg intr-o tabara de odihna
pentru copii. A venit la consult o fetita, plangandu-se de febra, dureri si senzatie de
greutate in picior. Nu incapea indoiala: flebita (inflamatie a venelor) a piciorului. Cel
de-al doilea medic al taberei a confirmat diagnosticul.
„Am sunat un medic din spitalul oraselului invecinat, care a fost de aceeasi parere, continua
Vladica Antonie. Inainte de a pleca la spital, fetita s-a spovedit si s-a impartasit cu
Sfintele Taine. Am dus-o peste araturi, intr-un automobil mic, si a fost zgaltaita in asa
hal, incat putea sa aiba nu doar flebita, ci si complicatii. Am ajuns la spital. Acelasi
medic a examinat-o, s-a intors spre mine si a zis: «Şi dumneavoastra aveti pretentia ca
sunteti medic? Nu vedeti ca fetita n-are nimic?!» Şi ne-a trimis acasa. Fetita s-a indreptat
spre Dumnezeu, si-a curatit sufletul prin pocainta, a primit Sfintele Taine spre tamaduirea
sufletului si a trupului, si a fost vindecata”.
In rugaciunile de multumire de dupa Sfanta Impartasanie cerem ca Ziditorul sa treaca,
prin Sfintele Daruri, in toate madularele trupului, in pantece, in inima, sa arda „spinii”
tuturor pacatelor, sa lumineze cele cinci organe de simt. Urmand Sfantului Simeon
Metafrast, ne rugam ca prin puterea impartasaniei „tot lucrul rau, toata patima” sa fuga de
noi ca de foc.
3. Lucrarea tamaduitoare a slujbelor
Intr-o scrisoare catre unul din fiii sai duhovnicesti, Sfantul Teofan Zavoratul scrie:
„Dumnezeu ia aminte la rugaciune atunci cand oamenii se roaga cu sufletul
indurerat. Daca nimeni nu suspina din suflet, slujba o sa «scartaie», iar rugaciune
adevarata pentru suferind nu va fi. La fel si cu Proscomidia, la fel si cu Liturghia.Totul
ramane pe credinta si nadejdea dumneavoastra, al caror semn sunt slujbele pe care le
platiti. Dar dumneavoastra mergeti la slujbe? Daca nu, credinta va este muta… Ati platit
sa se faca slujba, dar dupa ce ati dat bani ca sa se roage altii, v-ati socotit scapat de orice
grija... Celor care fac slujba nici nu le trece prin cap vreodata sa-i doara sufletul inaintea
Domnului pentru toti cei pe care-i pomenesc… Dealtfel, de unde atata putere sa-i doara
sufletul pentru toti?
Altceva este atunci cand mergeti si dumneavoastra la slujba cand este pomenita
bolnava… Atunci, durerea va e purtata de rugaciunea Bisericii si se inalta mai degraba
la Tronul lui Dumnezeu … si face indurerata insasi rugaciunea Bisericii, chiar daca pe
cei care slujesc nu-i doare… Vedeti, asadar, unde e puterea!..Mergeti la slujbe chiar
dumneavoastra, si indurerati-va cu inima pentru bolnava. Şi va iesi ce trebuie. In biserica la
Liturghie sa va indurerati in vremea Proscomidiei… si mai ales atunci cand dupa Pe
Tine Te laudam… se canta cantarea Maicii Domnului: Cuvine-se cu adevarat… Atunci
sunt pomeniti din nou, dupa savarsirea jertfei nesangeroase, mortii si viii…
Pomenirea la Liturghie este mai puternica decat cea doar la Proscomidie, pentru ca exprima in
masura cea mai puternica faptul ca impartasiti durerea bolnavei, iar prin aceasta exprima in
masura cea mai puternica credinta si nadejdea ca Domnul nu va va lasa cu ajutorul Sau…”

Totusi, nu trebuie sa deznadajduim atunci cand nu putem transmite la altar pomelnicul

cu numele celor apropiati. Daca in spatele acestui gest se afla intentii cu adevarat
serioase, nu indiferenta, lene sau interes meschin, rugaciunea va fi neaparat ascultata. Şi
iata de ce. Scotand particele din prescura la inceputul Liturghiei, preotul citeste numele din
pomelnice, iar incheind Liturghia pune in potir, impreuna cu rascumparatorul Sange al lui
Hristos, particelele acestea, spunand: „Spala, Doamne, pacatele celor ce s-au pomenit aici,
cu Cinstitul Tau Sange, pentru rugaciunile sfintilor Tai”.
 „Preotul nu spune: «cei pe care i-am pomenit eu», ci «cei ce s-au pomenit» in general”, pre-
cizeaza diaconul Andrei Kuraev. „Rugaciunile sfintilor” nu sunt aici doar rugaciunile
celor pe care ne-am obisnuit sa-i vedem in icoane, ci este vorba si de rugaciunile celor ce
stau cu noi in biserica si care s-au impartasit cu Trupul si Sangele lui Hristos la
Liturghia aceasta (caci inainte de impartasire preotul a proclamat, doar: „Sfintele –
sfintilor”, adica Sfantul Trup si Sfantul Sange ale lui Hristos se dau doar celor ce se
apropie cu vrednicie, dupa ce si-au marturisit pacatele si s-au curatit). Dupa cum
vedem, preotul nu se roaga pentru aproapele nostru in locul nostru, ci impreuna cu noi.
Şi ca atare, daca nu poti sa dai la biserica jertfa baneasca impreuna cu pomelnicul, nu
inseamna deloc ca nu poti inalta jertfa de rugaciune a inimii catre
Dumnezeu. Spovedeste-te, impartaseste-te si roaga-te pentru aproapele tau, si aceasta
rugaciune va avea o insemnatate cu nimic mai prejos decat rugaciunea pe care o face preotul
pentru el in altar dupa pomelnicul pe carei l-ai dat”.
Asadar scoaterea particelelor la Proscomidie si, in general, pomenirea pentru sanatate la
Liturghie si la alte slujbe au o puternica lucrare vindecatoare. De asemenea, foarte
benefica pentru bolnavi este rugaciunea inaintea sfintelor icoane si moaste.
Cu minuni autentice s-au proslavit icoanele multor bineplacuti ai lui Dumnezeu, in
primul rand ale Maicii Domnului. Astfel, harul lucrator prin icoana Maicii Domnului din
Kazan a vindecat multe cazuri de orbire, iar icoana „Potirul nesecat” – de alcoolism. In
planul acesta, continutul troparului icoanei Maicii Domnului de la Iviron este aplicabil practic
la orice reprezentare sfintita a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu:
De la sfanta icoana ta, Stapana de Dumnezeu Nascatoare, vindecari si tamaduiri se dau cu
imbelsugare celor ce cu credinta si cu dragoste vin la ea: asa si neputinta mea cercetandu-
o, si sufletul meu il miluieste, ceea ce esti buna, si trupul tamaduieste-l cu harul tau,
Preacurata.
Aparatoarea osardnica a neamului crestinesc a cunoscut ea insasi toate greutatile vietii
pamantesti, si ia aminte la fiecare lacrima, la fiecare tanguire adresata ei. Este aproape
si de cei ce pier in pacate, si de cei plini de ravna pentru viata duhovniceasca. Bucurandu-
se si multumind Maicii Domnului, Biserica ii inalta lauda:
Marimu-te pe tine, Preasfanta Fecioara, Prunca de Dumnezeu aleasa, si cinstim sfanta
icoana ta, prin care izvorasti tamaduiri celor ce alearga la tine cu credinta.
Slujbele ortodoxe, insasi atmosfera si podoaba bisericii, cantarile bisericesti,
sunetul clopotelor umplu de har si de bucurie sufletele celor care se roaga, le
misca. Ca sa ne exprimam in limbaj medical, multi sunt eliberati de stres si de
tensiunea emotionala. Adeseori, dupa slujba oamenii simt un aflux de putere si
vioiciune, ca si cum ar fi intinerit sau ar fi renascut. Acest fenomen duhovnicesc
poate fi numit „terapia prin biserica”.
4. Vindecarea prin lucruri sfintite
Pe langa Tainele si slujbele Bisericii Ortodoxe, un enorm efect terapeutic
poseda substantele si obiectele materiale sfintite prin har. Iata numai trei exemple din Biblie.
Era ingropat un om. Prin purtarea de grija dumnezeiasca, trupul lui s-a atins de oasele
Prorocului Elisei, si indata cel raposat a inviat si s-a sculat pe picioarele sale (IV Regi 13,
21). In Ierusalim, la Poarta oilor, se afla o scaldatoare, alaturi de care zaceau o multime de
suferinzi. Toti acestia asteptau miscarea apei, caci un inger al Domnului se cobora la vreme
in scaldatoare si tulbura apa si cine intra intai, dupa tulburarea apei, se facea sanatos, de
orice boala era tinut (Ioan 5, 3-4). Iar in Faptele Apostolilor se subliniaza: Se puneau
stergare sau sorturi purtate de Pavel, si bolile se departau de ei, iar duhurile cele rele
ieseau din ei (Fapte 19,14).

Intreaga experienta a spiritualitatii ortodoxe demonstreaza insusirile vindecatoare ale

artosului, prescurilor, anafurei, agheasmei mici si mai ales mari. Cu agheasma sunt stropite
medicamentele. Agheasma mare este luata pe stomacul gol, insa in situatii exceptionale si
critice aceasta regula nu mai este obligatorie. Exista, de asemenea, traditia evlavioasa a
scaldatului la copca dupa sfintirea apelor de Botezul Domnului, precum si in izvoarele
naturale ce s-au deschis cu rugaciunile bineplacutilor lui Dumnezeu ori au fost sfintite de
catre ei.
Partea bolnava a corpului se stropeste periodic cu agheasma, se pecetluieste cu semnul
crucii, se unge tot sub forma semnului crucii cu untdelemn sfintit la maslu sau din
candele ce ard inaintea icoanelor facatoare de minuni, moastelor, la Mormantul
Domnului. E bine ca pe locul bolnav sa se lipeasca nisip sau pamant de pe mormintele
dreptilor, in saculeti de panza.
In calitate de confirmare a celor spuse vom cita cuvintele unei credincioase din regiunea
Tiumen, care in noiembrie 1996 a facut un pelerinaj la mormantul Fericitei Matrona si
s-a rugat cu lacrimi, cerand ajutor. Daca aceasta istorisire ar fi fost supusa prelucrarii
literare, ar fi disparut caracterul ei simplu si direct, dovada a sinceritatii povestitoarei. Ca
atare, vom reda spusele ei exact asa cum au fost:
„Primul lucru de care am rugat-o pe Matrona – aveam sub bratul drept o alunita
care atarna si acolo o rana, totul se inrosise si ma durea. Am rugat-o sa ma ajute, ca doar
cu mana dreapta trebuie sa ma rog. Şi am uns numai de doua ori cu untdelemnul pe care l-
am luat de la mormant, si dupa o zi totul a disparut, ca si cum n-ar fi fost nimic.
In al doilea rand, aveam tiroida tare marita, gusa. Mi-era frica sa merg la doctori. Toti imi
ziceau ca trebuie sa fac operatie. Gusa ma sufoca deja, tot timpul aveam un nod in gat, nu
puteam sa innod sub barbie basmaua. Am rugat-o pe Matrona sa ma vindece de gusa, ca sa
pot sa-mi pun basmaua si s-o innod cand merg la biserica. Am uns cu untdelemn gusa, nu
m-a mai sufocat, si am uitat de ea. A trecut o luna. Am cumparat o galeata de cartofi,
am ajuns acasa si mi-a trecut deodata prin cap:«Hei, n-am stat deloc sa ma odihnesc, si
totusi nu ma mai inabus». M-am uitat in oglinda – nu mai aveam nici urma de gusa.
Din mai anul trecut ma supara o durere pe la ficat, simteam o umflatura tare intr-o parte.
Inauntru ma ardea, faceam febra, si tot la doua-trei zile crizele se repetau, o saptamana am
zacut. Ei, si cand am adus nisip si untdelemn de la Matrona, am inceput sa stropesc nisipul cu
agheasma, cum m-au invatat, si sa-l beau[1]. Cand a inceput criza, am baut apa, m-am uns
pe partea aceea cu untdelemn si m-am stropit cu agheasma. Şi m-am culcat, am dormit
bustean. Cat am dormit nu stiu, dar cand m-am trezit nu mai aveam febra, nici nu ma
mai ardea. Ce m-am usurat! Şi pe urma am mai avut crize de doua ori, dar deja usoare; tot
asa, am baut agheasma si m-am frecat cu untdelemn, si acum nici nu se mai cunoaste ca
ma durea acolo. Acum am cu mine mereu nisip…”.
 5. Rugaciunea pentru sanatate
Cand binecredinciosul rege iudeu Ezechia s-a imbolnavit si era in pericol de moarte,
Prorocul Isaia i-a prezis: Pune randuiala in casa ta, ca nu vei mai trai, ci vei muri (Isaia
38,1). Auzind o sentinta atat de aspra si irevocabila, de suparare regele s-a intors cu fata la
perete si s-a rugat Domnului… si a izbucnit Iezechia in hohote de plans. Şi a fost cuvantul
Domnului catre Isaia, zicand: „Du-te si spune lui Iezechia: Asa graieste Domnul Dumnezeul
lui David, tatal tau: Ascultat-am rugaciunea ta, vazut-am lacrimile tale, iata, voi adauga la
viata ta inca cincisprezece ani” (Isaia 38, 2-5).

Rugaciunea lui Ezechia este un exemplu si o lectie datatoare de nadejde pentru noi toti.
Nu este pacat sa ne rugam ca sa ne facem sanatosi. Trebuie sa adaugam insa: „daca vrei,
Doamne!” Şi El fie va tamadui, fie va mangaia, oricat de intristatoare ar fi situatia.
Un real si puternic ajutor terapeutic il da chemarea cu evlavie a numelui Mantuitorului – ruga-
ciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine,
pacatosul (pacatoasa)” (v. Marcu 16, 17). Credinta de viata facatoare in numele Lui a
intarit talpile si genunchii celui olog din pantecele mamei sale, caruia Apostolul Petru i-a
poruncit: in numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoala-te si umbla! (v. Fapte 3,16).
„A chema necontenit numele lui Dumnezeu, invata Cuviosul Varsanufie cel Mare, e
doctorie care omoara nu numai patimile, ci si insasi lucrarea lor. Doctorul da leacul sau
pune plasturele potrivit pe rana celui in suferinta, si leacul sau plasturele lucreaza (au efect),
iar bolnavul nici nu stie cum se intampla asta: si numele lui Dumnezeu, fiind chemat, omoara
toate patimile, macar ca noi nu stim cum se face aceasta”.
Cuviosul Varsanufie sfatuia sa se faca mai des rugaciunea urmatoare:
„Stapane Iisuse! Acopera-ma si ajuta neputintei mele”.

Alte exemple de scurte rugaciuni pentru sanatate: „Miluieste-ma, Doamne, ca neputincios

sunt; vindeca-ma, Doamne, ca s-au tulburat oasele mele” (Psalmul 6, 2).
„Doamne Iisuse Hristoase, pe robul Tau (numele) cel ce zace si patimeste iarta-l si
vindeca-l, ca Tu esti Cela ce ai purtat neputintele si bolile neamului nostru si toate le poti,
ca un Multmilostiv.”
„Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, cu atotputernica mijlocirea ta roaga-L pe Fiul Tau
si Dumnezeul meu pentru tamaduirea robului Sau (numele).”
„Toti sfintii si ingerii Domnului, rugati-va lui Dumnezeu pentru robul Sau cel bolnav
(numele).”
Exista imprejurari cand e mai potrivit sa cerem nu insanatosirea, ci usurarea
suferintelor, iertarea pacatelor, sfarsit pasnic si linistit, ca sufletului sa i se daruiasca
imparatia cerurilor. Iata o rugaciune scurta in acest sens:
„Doamne Iisuse Hristoase, milostiv fii mie in ceasul mortii. Cerceteaza-ma atunci, ca sa nu
ma tem de ceasul acela, ci sa trec lin de dansul”.
Asupra muribundului se citeste din Molitfelnic „Canonul de rugaciune la despartirea
sufletului de trup”. Trebuie sa strigam fierbinte catre Preasfanta Nascatoare de
Dumnezeu, ingerul pazitor si puterile ceresti care vor intampina sufletul dupa iesirea lui
din trup. Este folositor sa ne adresam si altor bineplacuti ai lui Dumnezeu (in primul
rand celui al carui nume il poarta muribundul), si de asemenea sa ne rugam pentru
rudele si apropiatii lui adormiti in Domnul. Acestia asteapta sa-l intalneasca si vor
mijloci pentru el din cealalta lume.
Ne putem ruga si cu alte cuvinte, numai sa fie „din inima”. Sfintii sunt alaturi de noi. Nu
degeaba in slujba Prorocului Ilie se spune ca el nu se departeaza niciodata de Tronul lui
Dumnezeu, si totusi mijloceste totdeauna pentru orice bolnav.
Protoiereul Konstantin Rovinskii si alti preoti recomanda rugaciunea de comun acord. Ea se
intemeiaza pe cuvintele Mantuitorului:
Daca doi dintre voi se vor invoi pe pamant in privinta unui lucru pe care il vor cere, se va
da lor de catre Tatal Meu, Care este in ceruri: ca unde sunt doi sau trei, adunati in numele
Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor (Matei 18,19-20).
In primele secole ale erei noastre, modul acesta de rugaciune avea o larga raspandire. Nu
degeaba intr-o rugaciune de taina de la Liturghie preotul il roaga pe Hristos sa primeasca
rugaciunile de obste ale Bisericii cu bunavointa cu care a fagaduit ca va primi cererile a doi
sau trei crestini. Amintim aici ca rugaciunea intregii Biserici l-a izbavit in chip minunat
din lanturi pe Apostolul Petru, care era inchis in temnita (v. Fapte 12,3-17).
De obicei, parintele Konstantin citea urmatoarea rugaciune:

„Doamne Dumnezeul nostru, Iisuse Hristoase! Tu cu preacurata gura Ta ai zis: „daca

doi dintre voi se vor invoi pe pamant in privinta unui lucru pe care il vor cere, se va da lor
de catre Tatal Meu, Care este in ceruri: ca unde sunt doi sau trei, adunati in numele Meu,
acolo sunt si Eu in mijlocul lor”. Nemincinoase sunt cuvintele Tale, Doamne, milostivirea
Ta neasemuita si iubirii Tale de oameni nu este capat. Rogu-Te, dar, Dumnezeul nostru,
daruieste-ne noua (numele), care ne-am invoit sa Te rugam pentru (obiectul rugaciunii);
insa nu cum voim noi, ci cum Tu voiesti, Doamne. Fie in toate voia Ta. Amin”.
Rugaciunea de acest fel se rosteste de comun acord cu unul sau cativa oameni. Pentru
asta trebuie, in primul rand, sa cerem binecuvantarea duhovnicului. In al doilea rand,
trebuie formulat exact scopul cererii – vindecarea cuiva de o boala, sau binecuvantare
pentru operatie, sau putere si barbatie pentru a indura suferintele s.a.m.d. In al treilea
rand, trebuie neaparat sa ne rugam lui Dumnezeu, in cursul rastimpului dinainte stabilit, de un
anumit numar de ori pe zi (se poate si o singura data). Credinciosii care au convenit sa faca
asta se pot afla in locuri diferite – distanta dintre ei nu joaca nici un rol. Importante sunt
sinceritatea si increderea in Domnul.
O forma aparte de comunicare prin rugaciune cu Dumnezeu este reprezentata de citirea unor
locuri alese din Sfanta Scriptura. Este greu de supraevaluat insemnatatea duhovnicesc-morala
si medico-psihologica a textelor revelate de Dumnezeu. Astfel, Psaltirea alunga de la om du-
hurile viclene – sursele trandavirii, intristarii, slavei desarte (vanitatii) si celorlalte
patimi. Citirea in fiecare zi a Evangheliei (macar cate un capitol) ne ajuta sa scapam de vicii si
satura sufletul cu cuvantul lui Dumnezeu, prin care va trai omul (v. Matei 4, 4).

DE LA ASISTENTA MEDICALA LA TAINELE, SLUJBELE, RUGACIUNILE SI

OBIECTELE SFINTITE ALE BISERICII CUM SA NE RUGAM CAND SUNTEM
BOLNAVI, NOI SAU FRATII NOSTRI?
Medicamente duhovnicesti :Iata, te-ai facut sanatos; de acum sa nu mai
 pacatuiesti, ca sa nu ti se intample ceva mai rau!
 (Ioan 5,14)

Biblia pleaca de la premiza ca sanatatea si buna tarie este mai buna decat tot aurul, si
trupul sanatos si cu putere, decat avutia nenumarata. Nu este mai buna avutia decat
sanatatea trupului si nu este bucurie mai mare decat bucuria inimii. Mai buna este moartea
decat viata amara sau decat boala necontenita (Sirah 30,15-17).

Fiule! In boala ta nu fi nebagator de seama; ci te roaga Domnului si El te va

tamadui, povatuieste inteleptul biblic. Departeaza pacatul si intinde mainile spre faptele
drepte si de tot pacatul curateste inima ta… Şi doctorului da-i loc, ca si pe el l-a facut
Domnul si sa nu se departeze de la tine, ca si de el ai trebuinta. .. Cel ce pacatuieste
impotriva Ziditorului sau, sa cada in mainile doctorului (Sirah 38, 9-10,12,15).

Sfanta Scriptura ne orienteaza in primul rand sa ne ingrijim inainte de a ne imbolnavi, iar in al

doilea rand ca in boala sa nu dam dovada de nepasare (v. Sirah 18,19; 38, 9). Dupa cum
vedem, exista doua cai paralele, dar nu alternative, de terapie duhovniceasca: profilaxia
activa a bolilor si lupta cu ele.  In procesul terapeutic, principalul este harul
dumnezeiesc; totusi, nu trebuie neglijata nici asistenta medicala.
Sfintii Parinti nu ne cheama sa ne raportam la boala in mod pasiv sau anxios-
ipohondru. Smerenia crestina presupune un efort launtric incordat al sufletului si nu
exclude asistenta medicala. Nevointa rabdarii fara cartire a unor suferinte grele nu le sta in
puteri oamenilor obisnuiti ca noi. Chiar si pentru cei profund credinciosi este mai intelept
totusi sa se trateze defaimandu-se pe sine pentru putinatatea credintei decat sa respinga
cu mandrie tratamentul, ispitindu-L pe Dumnezeu si cerand de la El savarsirea unei
minuni vadite.
„Putem si sa nu ne tratam, asteptand vindecarea de la Dumnezeu”, arata Sfantul Teofan
Zavoratul, „insa aceasta este o mare indrazneala. Putem sa nu ne tratam, ca sa ne exersam
in rabdare, in incredintarea in voia lui Dumnezeu, insa acesta este un lucru foarte inalt, si
atunci fiecare «oh!» ni se va socoti intru vina, pentru ca unei asemenea alegeri i se
potriveste doar bucuria recunoscatoare”.
Dupa parerea Sfantului Nectarie din Eghina, sanatatea sta la baza ascezei corecte.
„M-a amarat boala ta, ii scrie el unei fiice duhovnicesti. Ai racit din pricina umezelii din chilia
ta, fiindca din pricina mijloacelor materiale modeste nu ai putut s-o renovezi. Dar nu puteai
sa-mi scrii? Ti-as fi trimis bani… Nu trebuie sa mai ingheti, sa-ti mai pui in primejdie
viata… Boala impiedica cresterea duhovniceasca a celor ce n-au ajuns la desavarsire.
Aveti nevoie de sanatate pentru lucrarea duhovniceasca (sublinierea ne apartine – n.a.,
K.Z.). Cel ce iese la lupta nefiind desavarsit va fi doborat, sa stiti asta, daca nu este
sanatos, pentru ca ii va lipsi taria morala care ii intareste pe cei desavarsiti. Pentru cei
nedesavarsiti, sanatatea este ca un car ce il poarta pe luptator spre incheierea biruitoare
a luptei. Iata de ce va sfatuiesc sa fiti chibzuite, sa stiti masura in toate si sa fugiti de
excese... P, impreuna cu A., sa te duca la doctor, ca sa verifici daca boala n-a lasat urme.
Trebuie sa asculti de prescriptiile medicale. Daca vei fi bine sanatoasa, vei putea creste
duhovniceste; in caz contrar, stradaniile voastre se vor dovedi zadarnice“.
Astfel, cand Biserica le propune celor suferinzi mijloace duhovnicesti de tratament, asta
nu are loc in dauna metodelor medicale traditionale. Printre aceste mijloace duhovnicesti
se afla credinta si pocainta, Tainele bisericesti, slujbele, obiectele sfintite, rugaciunea,
metodele ascetice de lupta cu patimile. Vom spune cateva cuvinte despre fiecare dintre ele.
 1. Credinta si pocainta
Fata de boala, omul poate incerca un sentiment de vinovatie si un sentiment de
responsabilitate. Deosebirea consta aici in aceea ca primul impovareaza launtric,
provoaca depresie, ipohondrie, „disecarea” propriului suflet, „cadere cu duhul”. Pe cand
sentimentul responsabilitatii e productiv. El tinteste spre indreptarea propriilor greseli, mai
ales in pragul mortii si al judecatii lui Dumnezeu. El este lucrare a constiintei, care indeamna
la pocainta.
Lupta cu pacatul, inclusiv cu emotiile negative, comportamentul asocial si obisnuintele dau-
natoare e, in esenta, lupta pentru un mod cu adevarat sanatos de viata. Ea nu substituie
deloc masurile profilactico-terapeutice si sanitar-igienice traditionale, ci, dimpotriva, le umple
de continut si atitudine crestineasca fata de bolnav. Propovaduirea pocaintei de catre
Biserica este educatie sanitara duhovniceasca, igiena duhovniceasca, unde locul de
frunte este dat credintei si constiintei.
Despre felul in care trebuie sa credem si sa ne pocaim stim din scrierile Sfintilor Parinti,
nevoitorilor Ortodoxiei si autorilor ortodocsi contemporani. De aceea, ne vom opri doar
asupra catorva aspecte medico-psihologice ale fenomenului pocaintei.

Pentru a ne vindeca, trebuie sa constientizam nevoia de Doctorul Dumnezeiesc, sa

constientizam propria pacatosenie, sa ne eliberam de amagirea de sine
orgolioasa. Hristos este Doctorul tuturor neputintelor noastre. El asteapta sa ne
adresam Lui si, atunci cand asta se intampla, iarta pacatele si daruieste puterea de a le
birui de acum inainte. Pocainta adevarata se zamisleste in adancul inimii. Tocmai acolo apar
rusinea pentru propriile ganduri, simtaminte, fapte, dezgustul fata de gesturile noastre urate,
fata de mizeria noastra morala.
Sufletul se spala nu cu apa obisnuita, ci cu lacrimi, cu rugaciuni, cu milostenii, cu
posturi… Din nemarginita milostivire dumnezeiasca, asa ne curatim de pacatele
savarsite. Pocainta isi afla implinirea in Taina Marturisirii. Domnul Insusi, in prezenta
preotului sau episcopului – martorul pocaintei -, ia asupra Sa pacatele noastre, le iarta, ne
impaca si ne uneste cu Biserica, ne reda harul dumnezeiesc pe care l-am pierdut. Vindecand
sufletul, Taina Spovedaniei ajuta la vindecarea trupului, intrucat multe boli sunt urmari
ale modului pacatos de viata (v. cap. 4-6).
Sa recunoastem, deci, cata dreptate avea Cuviosul Varsanufie cel Mare si sa urmam intelep-
tului sau sfat:

„De tine depinde sa fii nepasator sau sa traiesti necurat (pacatos – n.a.) si sa cazi in boli
pana ce te vei pune in randuiala cuvenita. De altfel, prin pocainta poti scapa de bolile care
vin asupra ta ca pedeapsa”.

Staretul Paisie Aghioritul invata:

„Pocainta si spovedania – iata de ce e nevoie astazi. Sfatul pe care il dau totdeauna
oamenilor: pocaiti-va si spovediti-va, ca diavolul sa ramana lipsit de drepturi, iar voi
incetati sa va mai supuneti inrauririlor dracesti dinafara. Ca oamenii sa inteleaga si sa se
pocaiasca, le trebuie o zguduire… inca nu ne-am dat seama ca  prin pocainta poate fi
schimbata hotararea lui Dumnezeu (sublinierea ne apartine – n.a., K.Z.). Faptul ca omul
are asemenea putere nu e o gluma. Faci raul? Dumnezeu iti da una dupa ceafa. Spui:
«Am pacatuit»? Dumnezeu isi schimba mania in milostivire si iti da binecuvantarea Sa”.
Pocainta sincera, nu de forma, indreapta cele savarsite – insa deja in planul
launtric.Cand ne dam seama de puterea ucigatoare a pacatului si de nevrednicia
noastra, cand rusinea si nadejdea biciuiesc sufletul, atunci se pogoara in inima harul
dumnezeiesc. Acesta ne smulge din robia diavolului, literalmente ne elibereaza de lanturile
pacatului si sterge urmele lui. Ea face greselile noastre in fata lui Dumnezeu „ca si cum n-ar
fi fost”.
Pacatul il mutileaza pe om, iar harul il vindeca. Şi daca boala noastra sau a altcuiva a
rezultat din calcarea legii lui Dumnezeu, dupa inlaturarea cauzelor duhovnicesti dispar
adeseori si urmarile lor fizice. Boala nu mai este utila pentru mantuirea sufletului, si atunci
omul e izbavit de ea. Sa ne amintim celebra replica: „Maurul si-a facut datoria, maurul poate
sa plece”.
Pocainta nu duce insa neaparat la vindecare, in primul rand, lucrul acesta nu este
totdeauna dupa planul lui Dumnezeu, iar in al doilea rand, credinta si ravna noastra
sunt adeseori slabe. Caruia dintre noi ii va spune Domnul cuvintele adresate femeii ce
suferea de hemoragie: Credinta ta te-a mantuit; mergi in pace si fii sanatoasa de boala
ta (Marcu 5, 34)?
Potrivit nimeritei expresii a ieromonahului Anatolii Berestov, „Ortodoxia nu-i pastila”. Este
important sa subliniem ca pocainta nu e un mijloc de autovindecare cum sunt compresele
cu mustar si cu alcool. Este un proces pe de-a-ntregul duhovnicesc, dat noua spre mantuire,
pentru refacerea integritatii fiintei umane (duh, suflet si trup), ce a fost fragmentata de
pacat.Pocainta reface legatura cu Dumnezeu, pe care am pierdut-o, si cheama asupra
noastra harul de viata facator al Sfantului Duh. Harul vindeca si transfigureaza natura
omului. Iar armonia dintre duh, suflet si trup alcatuieste baza sanatatii si bunastarii acestora.
Pentru pocainta adevarata, Pronia dumnezeiasca poate ameliora manifestarile clinice
ale bolii: poate rari acutizarile ei, atenua crizele dureroase, inlatura complicatiile posibile sau
deja existente, efectele secundare ale preparatelor medicamentoase si manevrelor medicale
s.a.m.d. Pe bolnavii credinciosi Domnul ii sprijina in lucrarea bunei credinte si in
osteneli ce par peste puterile lor. El le intareste rabdarea si da putere in suferinte, alunga
lasitatea si panica, ii ajuta sa se mobilizeze si sa se orienteze corect cu privire la ceea ce
trebuie sa faca (alegerea medicului, metodele de tratament, cautarea medicamentelor s.a.m.d.).
In viata Fericitei Starete Matrona din Moscova este descris un episod unic si totodata
destul de obisnuit pentru ortodocsi. O femeie suferinda de cancer s-a rugat cu ravna ca
Sfanta insasi „sa asiste la operatie si sa faca totul cu mana ei”. Interventia chirurgicala s-a
incheiat cu succes, si chirurgul care a operat a rostit remarcabilele cuvinte:
„Operatia a mers usor, n-am obosit, parca cineva mi-ar fi dat tot ce trebuia si m-ar fi ajutat.
Aveam in maini o mare usurinta, desi am 70 de ani… Cand ii operam pe altii, curgea
transpiratia pe mine, pe cand aici nici pomeneala”.
Fiecare poate sa traga singur concluziile…

2. Puterea tamaduitoare a Tainelor bisericesti

O deosebita putere harica poseda Tainele Bisericii Ortodoxe. Apostolul Pavel s-a vindecat
de orbirea duhovniceasca si trupeasca atunci cand Sfantul Anania i-a binevestit despre Hristos
si l-a pregatit de botez. Şi indata au cazut de pe ochii lui ca niste solzi, si a vazut iarasi; si,
sculandu-se, a fost botezat (Fapte 9,18). Marele Cneaz Vladimir, cel deopotriva cu
Apostolii, s-a vindecat si el de orbirea ochilor duhovnicesti si a celor fizici in scal-
datoarea botezului.
 O minunata putere vindecatoare este prezenta in Taina Maslului. Propovaduind
pocainta, ucenicii lui Hristos scoteau multi demoni si ungeau cu untdelemn pe multi bolnavi si
ii vindecau (Marcu 6,13). Apostolul Iacov aminteste:
Este cineva bolnav intre voi? Sa cheme preotii Bisericii si sa se roage pentru el, ungandu-l cu
untdelemn, in numele Domnului. Şi rugaciunea credintei va mantui pe cel bolnav si Domnul il
va ridica, si de va fi facut pacate se vor ierta lui (Iacov 5,14-15).

Din citatele biblice de mai sus si din toata practica liturgica a Bisericii se vede ca la maslu se
recurgea in vederea insanatosirii. Nu este vorba de o „ungere dinainte de moarte”, ca la
catolici.
Nucleul acestui ritual sacru este reprezentat de pocainta noastra. Ca raspuns la ea,
Domnul revarsa darul iertarii pacatelor si al vindecarii trupesti. De aceea, inainte de a
ne apropia de Dumnezeu pentru a cere vindecare trebuie sa ne judecam pe noi insine cu
severitate, fara partinire, si sa renuntam la tot ce este rau. Potrivit Cuviosului Ambrozie
de la Optina, prin aceasta Taina se iarta chiar si pacatele uitate, pe care omul in mod
neintentionat, din uitare, nu le-a marturisit la duhovnic.
Potrivit mitropolitului Antonie al Surojului,

„din rugaciunile slujbei maslului se vede limpede ca asteptam vindecarea sufletului, care,
daca va da Dumnezeu, se va revarsa in trup aducandu-i tamaduire”.
Nu este corect sa recurgem la Taina doar pentru a primi sanatatea trupeasca. Trebuie
sa-l ajutam pe om sa-si redobandeasca integritatea trupului, sufletului si duhului. Şi
poate ca dupa maslu el ne va spune: „Ma simt atat de schimbat, de transfigurat, ca deja nu-
mi mai pasa daca traiesc sau mor, daca voi primi sau nu vindecarea fizica…”
Memoria omeneasca recunoscatoare pastreaza cu grija numeroase minuni care au avut loc cu
bolnavi fara speranta in timpul maslului sau dupa acesta. Vom aminti doar unul dintre cazurile
cele mai caracteristice de vindecare neasteptata. Despre acesta ne relateaza
cunoscutul protoiereu moscovit Konstantin Rovinskii,  fiu duhovnicesc al Staretului
Alexie Meciov, care a slujit in biserica de spital cu hramul icoanei Maicii Domnului de la
Iviron, de pe langa comunitatea surorilor de caritate.
In spital a fost adus un barbat de 40 de ani. Acesta raspandea un miros de descompunere,
intrucat ca urmare a trombozei unei vene de pe piciorul drept facuse cangrena. Seara,
bolnavul l-a chemat pe parintele Konstantin ca sa-l spovedeasca si sa-l impartaseasca cu
Sfintele Taine, iar operatia a fost programata pentru a doua zi. Din punctul de vedere al
chirurgiei, operatia a decurs cu succes: piciorul a fost amputat ceva mai sus de genunchi.
Parintele Konstantin l-a vizitat pe bolnav si l-a gasit intr-o dispozitie sufleteasca buna,
plin de nadejde intr-o grabnica insanatosire. Intre altele, el i-a istorisit ca fusese
credincios din copilarie, dar in ultimii 15 ani neglijase indeplinirea datoriilor crestinesti,
devenise cu totul nepasator fata de religie si nu se mai impartasise de 12 ani. Era vorba de
o „nesimtire impietrita“, fiindca in sufletul sau continua sa creada. S-a aratat recunoscator ca
a fost convins sa se impartaseasca, desi nu se considera pregatit si sovaia.

Dupa cateva zile, parintele Konstantin l-a gasit pe bolnav posomorat si necomunicativ, in-
treband ce s-a intamplat, a auzit raspunsul: „E de rau cu mine, numai ca sa nu-i spuneti sotiei:
cangrena s-a raspandit mai sus de locul unde a fost taiat piciorul; maine trebuie sa merg
iarasi la operatie”. Bolnavul s-a spovedit si s-a impartasit pentru a doua oara, si operatia
s-a incheiat din nou cu bine – insa cand preotul l-a vizitat iarasi, suferindul, palid, cu
ochii sticlind, acoperit de sudoare rece, tulburat, a rostit: „Acum s-a descoperit: cangrena
progreseaza, sunt pierdut”.
Ca raspuns la consolarea ca piciorul poate fi taiat si mai sus, el a observat resemnat: „Nu-i
nimic de facut; piciorul a fost taiat atat de sus, ca nu se poate opera mai departe. O sa mor de
cangrena…”

Atunci, parintele Konstantin i-a vorbit bolnavului despre puterea Tainei Maslului, despre in-
semnatatea credintei in Taina, si muribundul a dorit sa-si foloseasca ultima sansa. „Ne-am ru-
gat amandoi din suflet si ne-am pus toata nadejdea in Dumnezeu, isi aminteste preotul. Du-
pa cateva zile, s-a petrecut un caz rar in practica medicala: cangrena a incetat sa mai
progreseze, s-a format linia de demarcatie sub forma unei cicatrici purpurii, dincolo de care
putreziciunea nu s-a intins. Bolnavului i s-a curatat piciorul, fiind inlaturate tesuturile
moarte, totul a fost dezinfectat cu iod si cusut. Dupa o saptamana, a fost declarat complet
vindecat de cangrena si a fost trecut pe lista de externari”.

In ajunul externarii, parintele Konstantin a trecut iarasi pe la bolnav si l-a gasit in

lacrimi. „De ce mai plangeti, a intrebat pastorul de suflete, cand Domnul v-a
miluit?” „Plang ca 12 ani n-am avut fericirea sa-L iubesc pe Mantuitorul”, a raspuns
bolnavul.
In momentul cand devenise inevitabila o moarte chinuitoare, omul a facut experienta
milostivirii dumnezeiesti, a cunoscut practic bucuria duhovniceasca a impartasirii cu El
prin rugaciune si a inteles ca Domnul este Dragostea si Atotiertarea insasi! Izbavit de
moarte, se tanguia fierbinte ca s-a lipsit atat de lunga vreme de iubirea si recunostinta catre
Mantuitorul. „Fraze ca cea pe care a rostit-o bolnavul nu poti «compune». Ea a tasnit din
inima, dand marturie despre inaltimea trairilor lui si profunzimea caintei lui”, incheie
parintele Konstantin.
O insemnatate netrecatoare in lucrarea vindecarii are si Taina Euharistiei
(Impartasaniei). Daca pocainta ne curata de intinaciunea pacatului, impartasirea cu Trupul si
Sangele Domnului da viata vesnica si impiedica duhul viclean, alungat prin pocainta, sa se
intoarca. In rugaciunile de dupa impartasanie se arata nu o data ca impartasirea „nu spre
judecata sau spre osanda” aduce sanatate sufletului si trupului, lumineaza gandurile, stinge
vapaia patimilor pacatoase, apara de ispitele venite din partea acestei lumi, a trupului si a
diavolului.
Randuiala pregatirii pentru impartasirea cu Sfintele Taine si momentul in care se face
aceasta sunt stabilite sub indrumarea duhovnicului, si trebuie sa ne straduim, cu
binecuvantarea lui, sa respectam regulile si programul respectiv.
Iata numai doua exemple ale nepatrunsei puteri tamaduitoare a Tainei Euharistiei, culese
din viata Sfantului Ioan Maximovici, arhiepiscopul Shanghaiului, iar mai apoi al orasului San
Francisco. Prima relatare da marturie elocventa despre faptul ca impartasania pazeste de
boala, iar cea de-a doua – despre faptul ca ea vindeca nemijlocit.
1. In Shanghai, o femeie a fost muscata de un caine turbat. Suferinda ori a refuzat sa i se faca
injectii impotriva turbarii, ori n-a indeplinit cu exactitate instructiunile medicilor. Fapt este ca
boala a progresat treptat, ajungand intr-o forma grava. Vladica Ioan s-a grabit cu Sfintele
Daruri la muribunda si a impartasit-o. In momentul acela a avut loc insa o criza convulsiva, si
bolnava a scuipat Sfanta Impartasanie impreuna cu spuma si cu saliva. Atunci, Vladica s-a
lasat in genunchi, a adunat cu buzele de pe jos Sfanta Particica si a inghitit-o. Sora medicala,
care observa totul, a incercat sa-l impiedice, strigand: „Ce faceti, Preasfintite? Turbarea este
o boala molipsitoare!” La care Sfantul a raspuns linistit, cu credinta nestra mutata: „Nu se va
intampla nimic: acestea sunt Sfintele Daruri!” Şi, intr-adevar, desi riscul molipsirii era
mare, Vladica a refuzat cu buna stiinta tratamentul corespunzator. Din mila lui Dumnezeu, el
a trait mai bine de 20 de ani dupa aceea. Nu ni se spune daca bolnava a supravietuit.
Episodul [acesta] este o minunata replica data scepticilor. Sub pretextul igienei, acestora
le este sila sa sarute mana preotului, sfintele icoane si moaste, pe care le-au sarutat alti
oameni, ori sa se impartaseasca din aceeasi lingurita cu altii. Ca sa folosim limbajul
contemporan, harul dumnezeiesc are actiune antimicrobiana si stopeaza pana si
raspandirea bolilor deosebit de periculoase. Altminteri, de-a lungul tuturor veacurilor
sale de existenta, Biserica ar fi fost primul focar de boli infectioase si dermatologice
transmise pe doua cai: aeriana (prin stranut, picaturi de saliva s.a.m.d.) si domestica (prin
atingere, sarut s.a.m.d.).
Totodata, nu trebuie sa-L ispitim pe Dumnezeu, pentru ca totul trebuie sa se faca cu cuviinta
si dupa randuiala (I Corinteni 14, 40). Lucrurile sfinte trebuie pastrate curate, raclele cu
moaste, crucile, imbracamintile icoanelor si celelalte obiecte de cult trebuie sterse periodic.
Daca omul stie ca sufera de o boala periculoasa si transmisibila, este dator sa previna preotul
si sa procedeze asa cum ii spune acesta – de pilda, sa sarute ultimul crucea si sa se
impartaseasca cu Darurile pentru bolnavi in afara bisericii (la spital, acasa).

2. „In Shanghai, in 1945, isi amintea o oarecare Anna Petrovna, am fost ranita in timpul
razboiului, si eram pe moarte in spitalul francez. Ştiam ca mor, si am rugat sa i se
transmita Vladicai sa vina si sa ma impartaseasca. Era 10 sau 11 seara, afara era
furtuna. Ma chinuiam groaznic. Eu tipam sa-l cheme pe Vladica, la care medicii si
surorile imi spuneau ca asa ceva este de neconceput, intrucat e timp de razboi si spitalul
este inchis cu desavarsire pe timp de noapte, asa ca trebuie asteptat pana dimineata. Eu
nu voiam sa aud nimic si continuam sa tip: «Vladica, vino! Vladica, vino!» Şi nimeni nu-
mi putea indeplini dorinta de a-l instiinta. Deodata, pe furtuna aceea, vad: in usa salonului
apare Vladica, ud tot, si vine la mine. Intrucat aceasta aparitie a lui era de domeniul
miraculosului, am inceput sa-l pipai ca sa vad daca este viu, si l-am intrebat: «Nu cumva
este duhul dumneavoastra?» El, zambind lin, mi-a zis: «[Sunt] viu», si m-a impartasit. In
momentul acela m-am cufundat in somn si am dormit 18 ore. Impreuna cu mine in salon
era inca o pacienta. Şi ea l-a vazut pe Vladica atunci cand m-a impartasit. Dupa ce m-
am trezit, m-am simtit sanatoasa, si spuneam ca asta e pentru ca a venit Vladica si m-a
impartasit. Nu m-au crezut insa, ziceau ca Vladica pur si simplu nu avea cum sa intre in
spitalul inchis intr-o asemenea noapte. Am intrebat-o pe colega de salon, si aceasta a
confirmat ca Vladica a fost acolo, dar nici atunci nu ne-au crezut. Faptele vorbesc insa:
sunt vie si ma simt bine. Intre timp, sora care nu ma crezuse mi-a aranjat asternutul si a
descoperit, parca spre confirmarea adevarului spuselor mele, ca sub perna fusese pusa o
bancnota de 20 de dolari! Vladica stia ca eram datoare spitalului cu o suma
considerabila si ca sunt in nevoie, si i-a pus acolo. Mai tarziu avea sa confirme ca el i-a pus
sub perna, intr-adevar. De atunci m-am facut bine”.
Daca omul se impartaseste nu spre judecata sau spre osanda, se savarsesc adevarate
minuni. Despre una dintre ele da marturie mitropolitul Antonie al Surojului. In anul 1939,
cand inca nu fusese hirotonit intru preot, lucra in calitate de chirurg intr-o tabara de odihna
pentru copii. A venit la consult o fetita, plangandu-se de febra, dureri si senzatie de
greutate in picior. Nu incapea indoiala: flebita (inflamatie a venelor) a piciorului. Cel
de-al doilea medic al taberei a confirmat diagnosticul.
„Am sunat un medic din spitalul oraselului invecinat, care a fost de aceeasi parere, continua
Vladica Antonie. Inainte de a pleca la spital, fetita s-a spovedit si s-a impartasit cu
Sfintele Taine. Am dus-o peste araturi, intr-un automobil mic, si a fost zgaltaita in asa
hal, incat putea sa aiba nu doar flebita, ci si complicatii. Am ajuns la spital. Acelasi
medic a examinat-o, s-a intors spre mine si a zis: «Şi dumneavoastra aveti pretentia ca
sunteti medic? Nu vedeti ca fetita n-are nimic?!» Şi ne-a trimis acasa. Fetita s-a indreptat
spre Dumnezeu, si-a curatit sufletul prin pocainta, a primit Sfintele Taine spre tamaduirea
sufletului si a trupului, si a fost vindecata”.
In rugaciunile de multumire de dupa Sfanta Impartasanie cerem ca Ziditorul sa treaca,
prin Sfintele Daruri, in toate madularele trupului, in pantece, in inima, sa arda „spinii”
tuturor pacatelor, sa lumineze cele cinci organe de simt. Urmand Sfantului Simeon
Metafrast, ne rugam ca prin puterea impartasaniei „tot lucrul rau, toata patima” sa fuga de
noi ca de foc.
3. Lucrarea tamaduitoare a slujbelor
Intr-o scrisoare catre unul din fiii sai duhovnicesti, Sfantul Teofan Zavoratul scrie:
„Dumnezeu ia aminte la rugaciune atunci cand oamenii se roaga cu sufletul
indurerat. Daca nimeni nu suspina din suflet, slujba o sa «scartaie», iar rugaciune
adevarata pentru suferind nu va fi. La fel si cu Proscomidia, la fel si cu Liturghia.Totul
ramane pe credinta si nadejdea dumneavoastra, al caror semn sunt slujbele pe care le
platiti. Dar dumneavoastra mergeti la slujbe? Daca nu, credinta va este muta… Ati platit
sa se faca slujba, dar dupa ce ati dat bani ca sa se roage altii, v-ati socotit scapat de orice
grija... Celor care fac slujba nici nu le trece prin cap vreodata sa-i doara sufletul inaintea
Domnului pentru toti cei pe care-i pomenesc… Dealtfel, de unde atata putere sa-i doara
sufletul pentru toti?
Altceva este atunci cand mergeti si dumneavoastra la slujba cand este pomenita
bolnava… Atunci, durerea va e purtata de rugaciunea Bisericii si se inalta mai degraba
la Tronul lui Dumnezeu … si face indurerata insasi rugaciunea Bisericii, chiar daca pe
cei care slujesc nu-i doare… Vedeti, asadar, unde e puterea!..Mergeti la slujbe chiar
dumneavoastra, si indurerati-va cu inima pentru bolnava. Şi va iesi ce trebuie. In biserica la
Liturghie sa va indurerati in vremea Proscomidiei… si mai ales atunci cand dupa Pe
Tine Te laudam… se canta cantarea Maicii Domnului: Cuvine-se cu adevarat… Atunci
sunt pomeniti din nou, dupa savarsirea jertfei nesangeroase, mortii si viii…
Pomenirea la Liturghie este mai puternica decat cea doar la Proscomidie, pentru ca exprima in
masura cea mai puternica faptul ca impartasiti durerea bolnavei, iar prin aceasta exprima in
masura cea mai puternica credinta si nadejdea ca Domnul nu va va lasa cu ajutorul Sau…”

Totusi, nu trebuie sa deznadajduim atunci cand nu putem transmite la altar pomelnicul

cu numele celor apropiati. Daca in spatele acestui gest se afla intentii cu adevarat
serioase, nu indiferenta, lene sau interes meschin, rugaciunea va fi neaparat ascultata. Şi
iata de ce. Scotand particele din prescura la inceputul Liturghiei, preotul citeste numele din
pomelnice, iar incheind Liturghia pune in potir, impreuna cu rascumparatorul Sange al lui
Hristos, particelele acestea, spunand: „Spala, Doamne, pacatele celor ce s-au pomenit aici,
cu Cinstitul Tau Sange, pentru rugaciunile sfintilor Tai”.
 „Preotul nu spune: «cei pe care i-am pomenit eu», ci «cei ce s-au pomenit» in general”, pre-
cizeaza diaconul Andrei Kuraev. „Rugaciunile sfintilor” nu sunt aici doar rugaciunile
celor pe care ne-am obisnuit sa-i vedem in icoane, ci este vorba si de rugaciunile celor ce
stau cu noi in biserica si care s-au impartasit cu Trupul si Sangele lui Hristos la
Liturghia aceasta (caci inainte de impartasire preotul a proclamat, doar: „Sfintele –
sfintilor”, adica Sfantul Trup si Sfantul Sange ale lui Hristos se dau doar celor ce se
apropie cu vrednicie, dupa ce si-au marturisit pacatele si s-au curatit). Dupa cum
vedem, preotul nu se roaga pentru aproapele nostru in locul nostru, ci impreuna cu noi.
Şi ca atare, daca nu poti sa dai la biserica jertfa baneasca impreuna cu pomelnicul, nu
inseamna deloc ca nu poti inalta jertfa de rugaciune a inimii catre
Dumnezeu. Spovedeste-te, impartaseste-te si roaga-te pentru aproapele tau, si aceasta
rugaciune va avea o insemnatate cu nimic mai prejos decat rugaciunea pe care o face preotul
pentru el in altar dupa pomelnicul pe carei l-ai dat”.
Asadar scoaterea particelelor la Proscomidie si, in general, pomenirea pentru sanatate la
Liturghie si la alte slujbe au o puternica lucrare vindecatoare. De asemenea, foarte
benefica pentru bolnavi este rugaciunea inaintea sfintelor icoane si moaste.
Cu minuni autentice s-au proslavit icoanele multor bineplacuti ai lui Dumnezeu, in
primul rand ale Maicii Domnului. Astfel, harul lucrator prin icoana Maicii Domnului din
Kazan a vindecat multe cazuri de orbire, iar icoana „Potirul nesecat” – de alcoolism. In
planul acesta, continutul troparului icoanei Maicii Domnului de la Iviron este aplicabil practic
la orice reprezentare sfintita a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu:
De la sfanta icoana ta, Stapana de Dumnezeu Nascatoare, vindecari si tamaduiri se dau cu
imbelsugare celor ce cu credinta si cu dragoste vin la ea: asa si neputinta mea cercetandu-
o, si sufletul meu il miluieste, ceea ce esti buna, si trupul tamaduieste-l cu harul tau,
Preacurata.
Aparatoarea osardnica a neamului crestinesc a cunoscut ea insasi toate greutatile vietii
pamantesti, si ia aminte la fiecare lacrima, la fiecare tanguire adresata ei. Este aproape
si de cei ce pier in pacate, si de cei plini de ravna pentru viata duhovniceasca. Bucurandu-
se si multumind Maicii Domnului, Biserica ii inalta lauda:
Marimu-te pe tine, Preasfanta Fecioara, Prunca de Dumnezeu aleasa, si cinstim sfanta
icoana ta, prin care izvorasti tamaduiri celor ce alearga la tine cu credinta.
Slujbele ortodoxe, insasi atmosfera si podoaba bisericii, cantarile bisericesti,
sunetul clopotelor umplu de har si de bucurie sufletele celor care se roaga, le
misca. Ca sa ne exprimam in limbaj medical, multi sunt eliberati de stres si de
tensiunea emotionala. Adeseori, dupa slujba oamenii simt un aflux de putere si
vioiciune, ca si cum ar fi intinerit sau ar fi renascut. Acest fenomen duhovnicesc
poate fi numit „terapia prin biserica”.
4. Vindecarea prin lucruri sfintite
Pe langa Tainele si slujbele Bisericii Ortodoxe, un enorm efect terapeutic
poseda substantele si obiectele materiale sfintite prin har. Iata numai trei exemple din Biblie.
Era ingropat un om. Prin purtarea de grija dumnezeiasca, trupul lui s-a atins de oasele
Prorocului Elisei, si indata cel raposat a inviat si s-a sculat pe picioarele sale (IV Regi 13,
21). In Ierusalim, la Poarta oilor, se afla o scaldatoare, alaturi de care zaceau o multime de
suferinzi. Toti acestia asteptau miscarea apei, caci un inger al Domnului se cobora la vreme
in scaldatoare si tulbura apa si cine intra intai, dupa tulburarea apei, se facea sanatos, de
orice boala era tinut (Ioan 5, 3-4). Iar in Faptele Apostolilor se subliniaza: Se puneau
stergare sau sorturi purtate de Pavel, si bolile se departau de ei, iar duhurile cele rele
ieseau din ei (Fapte 19,14).

Intreaga experienta a spiritualitatii ortodoxe demonstreaza insusirile vindecatoare ale

artosului, prescurilor, anafurei, agheasmei mici si mai ales mari. Cu agheasma sunt stropite
medicamentele. Agheasma mare este luata pe stomacul gol, insa in situatii exceptionale si
critice aceasta regula nu mai este obligatorie. Exista, de asemenea, traditia evlavioasa a
scaldatului la copca dupa sfintirea apelor de Botezul Domnului, precum si in izvoarele
naturale ce s-au deschis cu rugaciunile bineplacutilor lui Dumnezeu ori au fost sfintite de
catre ei.
Partea bolnava a corpului se stropeste periodic cu agheasma, se pecetluieste cu semnul
crucii, se unge tot sub forma semnului crucii cu untdelemn sfintit la maslu sau din
candele ce ard inaintea icoanelor facatoare de minuni, moastelor, la Mormantul
Domnului. E bine ca pe locul bolnav sa se lipeasca nisip sau pamant de pe mormintele
dreptilor, in saculeti de panza.
In calitate de confirmare a celor spuse vom cita cuvintele unei credincioase din regiunea
Tiumen, care in noiembrie 1996 a facut un pelerinaj la mormantul Fericitei Matrona si
s-a rugat cu lacrimi, cerand ajutor. Daca aceasta istorisire ar fi fost supusa prelucrarii
literare, ar fi disparut caracterul ei simplu si direct, dovada a sinceritatii povestitoarei. Ca
atare, vom reda spusele ei exact asa cum au fost:
„Primul lucru de care am rugat-o pe Matrona – aveam sub bratul drept o alunita
care atarna si acolo o rana, totul se inrosise si ma durea. Am rugat-o sa ma ajute, ca doar
cu mana dreapta trebuie sa ma rog. Şi am uns numai de doua ori cu untdelemnul pe care l-
am luat de la mormant, si dupa o zi totul a disparut, ca si cum n-ar fi fost nimic.
In al doilea rand, aveam tiroida tare marita, gusa. Mi-era frica sa merg la doctori. Toti imi
ziceau ca trebuie sa fac operatie. Gusa ma sufoca deja, tot timpul aveam un nod in gat, nu
puteam sa innod sub barbie basmaua. Am rugat-o pe Matrona sa ma vindece de gusa, ca sa
pot sa-mi pun basmaua si s-o innod cand merg la biserica. Am uns cu untdelemn gusa, nu
m-a mai sufocat, si am uitat de ea. A trecut o luna. Am cumparat o galeata de cartofi,
am ajuns acasa si mi-a trecut deodata prin cap:«Hei, n-am stat deloc sa ma odihnesc, si
totusi nu ma mai inabus». M-am uitat in oglinda – nu mai aveam nici urma de gusa.
Din mai anul trecut ma supara o durere pe la ficat, simteam o umflatura tare intr-o parte.
Inauntru ma ardea, faceam febra, si tot la doua-trei zile crizele se repetau, o saptamana am
zacut. Ei, si cand am adus nisip si untdelemn de la Matrona, am inceput sa stropesc nisipul cu
agheasma, cum m-au invatat, si sa-l beau[1]. Cand a inceput criza, am baut apa, m-am uns
pe partea aceea cu untdelemn si m-am stropit cu agheasma. Şi m-am culcat, am dormit
bustean. Cat am dormit nu stiu, dar cand m-am trezit nu mai aveam febra, nici nu ma
mai ardea. Ce m-am usurat! Şi pe urma am mai avut crize de doua ori, dar deja usoare; tot
asa, am baut agheasma si m-am frecat cu untdelemn, si acum nici nu se mai cunoaste ca
ma durea acolo. Acum am cu mine mereu nisip…”.
 5. Rugaciunea pentru sanatate
Cand binecredinciosul rege iudeu Ezechia s-a imbolnavit si era in pericol de moarte,
Prorocul Isaia i-a prezis: Pune randuiala in casa ta, ca nu vei mai trai, ci vei muri (Isaia
38,1). Auzind o sentinta atat de aspra si irevocabila, de suparare regele s-a intors cu fata la
perete si s-a rugat Domnului… si a izbucnit Iezechia in hohote de plans. Şi a fost cuvantul
Domnului catre Isaia, zicand: „Du-te si spune lui Iezechia: Asa graieste Domnul Dumnezeul
lui David, tatal tau: Ascultat-am rugaciunea ta, vazut-am lacrimile tale, iata, voi adauga la
viata ta inca cincisprezece ani” (Isaia 38, 2-5).

Rugaciunea lui Ezechia este un exemplu si o lectie datatoare de nadejde pentru noi toti.
Nu este pacat sa ne rugam ca sa ne facem sanatosi. Trebuie sa adaugam insa: „daca vrei,
Doamne!” Şi El fie va tamadui, fie va mangaia, oricat de intristatoare ar fi situatia.
Un real si puternic ajutor terapeutic il da chemarea cu evlavie a numelui Mantuitorului – ruga-
ciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine,
pacatosul (pacatoasa)” (v. Marcu 16, 17). Credinta de viata facatoare in numele Lui a
intarit talpile si genunchii celui olog din pantecele mamei sale, caruia Apostolul Petru i-a
poruncit: in numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoala-te si umbla! (v. Fapte 3,16).
„A chema necontenit numele lui Dumnezeu, invata Cuviosul Varsanufie cel Mare, e
doctorie care omoara nu numai patimile, ci si insasi lucrarea lor. Doctorul da leacul sau
pune plasturele potrivit pe rana celui in suferinta, si leacul sau plasturele lucreaza (au efect),
iar bolnavul nici nu stie cum se intampla asta: si numele lui Dumnezeu, fiind chemat, omoara
toate patimile, macar ca noi nu stim cum se face aceasta”.
Cuviosul Varsanufie sfatuia sa se faca mai des rugaciunea urmatoare:
„Stapane Iisuse! Acopera-ma si ajuta neputintei mele”.

Alte exemple de scurte rugaciuni pentru sanatate: „Miluieste-ma, Doamne, ca neputincios

sunt; vindeca-ma, Doamne, ca s-au tulburat oasele mele” (Psalmul 6, 2).
„Doamne Iisuse Hristoase, pe robul Tau (numele) cel ce zace si patimeste iarta-l si
vindeca-l, ca Tu esti Cela ce ai purtat neputintele si bolile neamului nostru si toate le poti,
ca un Multmilostiv.”
„Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, cu atotputernica mijlocirea ta roaga-L pe Fiul Tau
si Dumnezeul meu pentru tamaduirea robului Sau (numele).”
„Toti sfintii si ingerii Domnului, rugati-va lui Dumnezeu pentru robul Sau cel bolnav
(numele).”
Exista imprejurari cand e mai potrivit sa cerem nu insanatosirea, ci usurarea
suferintelor, iertarea pacatelor, sfarsit pasnic si linistit, ca sufletului sa i se daruiasca
imparatia cerurilor. Iata o rugaciune scurta in acest sens:
„Doamne Iisuse Hristoase, milostiv fii mie in ceasul mortii. Cerceteaza-ma atunci, ca sa nu
ma tem de ceasul acela, ci sa trec lin de dansul”.
Asupra muribundului se citeste din Molitfelnic „Canonul de rugaciune la despartirea
sufletului de trup”. Trebuie sa strigam fierbinte catre Preasfanta Nascatoare de
Dumnezeu, ingerul pazitor si puterile ceresti care vor intampina sufletul dupa iesirea lui
din trup. Este folositor sa ne adresam si altor bineplacuti ai lui Dumnezeu (in primul
rand celui al carui nume il poarta muribundul), si de asemenea sa ne rugam pentru
rudele si apropiatii lui adormiti in Domnul. Acestia asteapta sa-l intalneasca si vor
mijloci pentru el din cealalta lume.
Ne putem ruga si cu alte cuvinte, numai sa fie „din inima”. Sfintii sunt alaturi de noi. Nu
degeaba in slujba Prorocului Ilie se spune ca el nu se departeaza niciodata de Tronul lui
Dumnezeu, si totusi mijloceste totdeauna pentru orice bolnav.
Protoiereul Konstantin Rovinskii si alti preoti recomanda rugaciunea de comun acord. Ea se
intemeiaza pe cuvintele Mantuitorului:
Daca doi dintre voi se vor invoi pe pamant in privinta unui lucru pe care il vor cere, se va
da lor de catre Tatal Meu, Care este in ceruri: ca unde sunt doi sau trei, adunati in numele
Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor (Matei 18,19-20).
In primele secole ale erei noastre, modul acesta de rugaciune avea o larga raspandire. Nu
degeaba intr-o rugaciune de taina de la Liturghie preotul il roaga pe Hristos sa primeasca
rugaciunile de obste ale Bisericii cu bunavointa cu care a fagaduit ca va primi cererile a doi
sau trei crestini. Amintim aici ca rugaciunea intregii Biserici l-a izbavit in chip minunat
din lanturi pe Apostolul Petru, care era inchis in temnita (v. Fapte 12,3-17).
De obicei, parintele Konstantin citea urmatoarea rugaciune:

„Doamne Dumnezeul nostru, Iisuse Hristoase! Tu cu preacurata gura Ta ai zis: „daca

doi dintre voi se vor invoi pe pamant in privinta unui lucru pe care il vor cere, se va da lor
de catre Tatal Meu, Care este in ceruri: ca unde sunt doi sau trei, adunati in numele Meu,
acolo sunt si Eu in mijlocul lor”. Nemincinoase sunt cuvintele Tale, Doamne, milostivirea
Ta neasemuita si iubirii Tale de oameni nu este capat. Rogu-Te, dar, Dumnezeul nostru,
daruieste-ne noua (numele), care ne-am invoit sa Te rugam pentru (obiectul rugaciunii);
insa nu cum voim noi, ci cum Tu voiesti, Doamne. Fie in toate voia Ta. Amin”.
Rugaciunea de acest fel se rosteste de comun acord cu unul sau cativa oameni. Pentru
asta trebuie, in primul rand, sa cerem binecuvantarea duhovnicului. In al doilea rand,
trebuie formulat exact scopul cererii – vindecarea cuiva de o boala, sau binecuvantare
pentru operatie, sau putere si barbatie pentru a indura suferintele s.a.m.d. In al treilea
rand, trebuie neaparat sa ne rugam lui Dumnezeu, in cursul rastimpului dinainte stabilit, de un
anumit numar de ori pe zi (se poate si o singura data). Credinciosii care au convenit sa faca
asta se pot afla in locuri diferite – distanta dintre ei nu joaca nici un rol. Importante sunt
sinceritatea si increderea in Domnul.
O forma aparte de comunicare prin rugaciune cu Dumnezeu este reprezentata de citirea unor
locuri alese din Sfanta Scriptura. Este greu de supraevaluat insemnatatea duhovnicesc-morala
si medico-psihologica a textelor revelate de Dumnezeu. Astfel, Psaltirea alunga de la om du-
hurile viclene – sursele trandavirii, intristarii, slavei desarte (vanitatii) si celorlalte
patimi. Citirea in fiecare zi a Evangheliei (macar cate un capitol) ne ajuta sa scapam de vicii si
satura sufletul cu cuvantul lui Dumnezeu, prin care va trai omul (v. Matei 4, 4).

Maslul - taina ungerii spre vindecare

Maslul - taina ungerii spre vindecare

Intrebat despre procesul imbolnavirii si al insanatosirii unora dintre cei veniti la El sa-i
vindece, Iisus raspunde ca boala se datoreste fie pacatelor proprii, fie celor ale parintilor. Iar
El - Cel venit sa vindece omenirea de pacat - este singurul capabil sa dea si vindecarea si
iertarea pacatelor. Episodul slabanogului din Capernaum este o ilustrare elocventa a rolului si
misiunii Sale, pe care Iisus le proclama in fata carturarilor: "Sa stiti ca putere are Fiul Omului
pe pamant a ierta pacatele"; dupa care, ca o consecinta a faptului ca i-a iertat pacatele, se
adreseaza slabanogului spunandu-i: "Scoala-te, ia-ti patul si mergi la casa ta", ceea ce ne arata
Evanghelia, ca se si petrece (Matei 9, 2-6, Marcu 2, 3-12).
Aceasta activitate vindecatoare, extrem de frecvent petrecuta in randurile multimilor, care
insoteau pe Iisus, este prezentata in Evanghelie ca facand parte din opera mesianica a lui
Hristos. Chiar de la inceputul activitatii Sale, ne arata Sf. Evanghelist Marcu, Mantuitorul "Si-
a randuit pe cei doisprezece, pe care i-a numit apostoli, ca sa fie cu El si sa-i trimita sa
propovaduiasca si sa aiba putere sa vindece bolile si sa alunge demonii (cap. 3, 14-15).
Evangheliile noteaza aceasta practica, fara insistenta, ca pe un fapt curent, ca pe o consecinta
fireasca a "trimiterii" apostolilor. Rezulta, din respectivele versete evanghelice ca Iisus le-a
dat putere chiar inainte de a-i fi pregatit pe deplin pentru infruntarea lumii spre care plecau:
"Si a chemat la Sine pe cei doisprezece si a inceput sa-i trimita doi cate doi si le-a dat putere
asupra duhurilor" (Marcu 6,7). Iar ei "scoteau multi demoni si ungeau cu undelemn pe multi
bolnavi si-i vindecau" (Marcu 6, 13). In darul acordat apostolilor, de a vindeca bolnavi si a
alina suferintele, "trebuie sa vedem instituirea Tainei insesi de catre Hristos".

De aceea, versetele pe care Sf. Apostol Iacov le adauga spre sfarsitul epistolei sale, par o
recapitulare a obligatiilor pe care trebuie sa le indeplineasca "cele douasprezece semintii, care
sunt in imprastiere", carora se adreseaza el si, pe langa sublinieri, reliefari si concluzii, le da
diferite sfaturi practice. Acestea concretizeaza invataturile lasate lor de apostolul plecat, pe
care ei le cunosteau, dar pentru care aveau inca nevoie sa primeasca indemn si cuvant de la
unul ce fusese atat de apropiat Domnului - var dupa trup - si recunoscut ca primat intre
apostoli, la Sinodul din anul 50 in Ierusalim. Iata, de pilda, cum reia el cele spuse de
Mantuitorul, aproape in aceeasi insiruire verbala: "Iar inainte de toate, fratii mei, sa nu va
jurati nici pe cer, nici pe pamant, nici cu orice alt juramant, ci sa va fie voua ce este da, da si
ce este nu, nu, ca sa nu cadeti sub judecata" (cap. 5, 12; cf. Matei 5, 37). Dupa aceasta,
imediat continua: "Este vreunul dintre voi in suferinta? Sa se roage. Este cineva cu inima
buna? Sa cante psalmi" (v. 13). "Este cineva bolnav intre voi? Sa cheme preotii Bisericii sa se
roage pentru el, ungandu-L cu undelemn in numele Domnului. Si rugaciunea credintei va
mantui pe cel bolnav si Domnul il va ridica, si de va fi facut pacate, se va ierta lui" (vv. 14,
15).
Important pentru reconstituirea atmosferei este si versetul urmator: "marturisiti-va deci unul
altuia pacatele si va rugati unul pentru altul, ca sa va vindecati, ca mult poate
rugaciunea staruitoare a dreptului" (v. 16). In aceste versete Sf. Iacov enunta practica
Maslului, a ungerii spre vindecare cu acel undelemn de masline care a fost sfintit prin
rugaciunea preotilor si a membrilor prezenti ai comunitatii locale in care se afla bolnavul. Ca
apostol, si inca unul din cei apropiati ai Domnului, Sf. Iacov transmisese si el predania catre
cei pe care ii pastorise si sfintise in Taina preotiei, asa cum el insusi, intre ceilalti apostoli,
fusese trimis sa "tamaduiasca pe neputinciosi, sa invie pe cei morti, sa curateasca pe cei
leprosi, sa scoata demonii" din cei cuprinsi de duhul rautatii (cf. Matei 10, 8).
Chiar daca nu este enuntat ca o definitie, Maslul are in versetele epistolei lui Iacob toate
elementele constitutive ale Tainei: apelarea la preoti, care sa se roage pentru bolnavi, ungerea
cu untdelemn sfintit in "numele Domnului", iertarea pacatelor celui bolnav, iar versetul 16,
urmator, adauga elementul marturisirii, ca un act adiacent in vederea "curatirii" si pune
accentul pe rugaciunea staruitoare a celor prezenti - "a dreptului" - pe langa cea a preotilor.

Versetele 14-16 din epistola soborniceasca a Sfantului Apostol Iacov reprezinta pentru noi
confirmarea categorica a practicarii Maslului in primele societati crestine, asa cum o vedem
notata fugitiv si in Evanghelii. Ulterior, frecventa acestei practici tamaduitoare, cu caracter de
Taina, este atestata de un numar impresionant de Sfinti Parinti si scriitori bisericesti, din
primele trei-patru secole crestine. O confirmare a vechimii Maslului si a prezentei lui intre
Tainele sfintitoare ale crestinilor este si faptul ca Bisericile nestoriene , si monofizite, care s-
au despartit inca din secolul V de Biserica Ortodoxa, pastreaza pana in prezent si Sfantul
Maslu in randuiala celorlalte Taine.
Care este locul si corelarea acestei Taine in cadrul misteriologiei ortodoxe? Maslul este o
Taina respectabila, ca si Spovedania si Euharistia, fiind randuit ca a saptea Taina. Din punctul
de vedere al continutului, al sensului pe care i 1-a dat de la inceput Mantuitorul, Maslul are
contingente cu Pocainta, cu Taina prin care se curata sufletul omului, care da vindecarea partii
spirituale despre care vorbeste si versetul 16 al cap. 5 din epistola lui Iacob, ca si contextul
pericolelor amintite din Evangheli, unde Mantuitorul da putere apostolilor sa alunge demonii.
Trebuie sa observam insa ca, in Taina Marturisirii, beneficiarul Tainei are totdeauna initiativa.
El este activ, e cel care se duce la preot cu intentia de a cere dezlegarea pentru pacatele de
care se caieste. Pe cand in Maslu, nu totdeauna bolnavul e cel care actioneaza, specificul
acestei Taine fiind vindecarea unei sau unor incapacitati majore, care adeseori impiedica pe
cel bolnav de a cere sa se slujeasca pentru el Maslul.
Cel mai adesea, in practica Maslului, bolnavul este netransportabil, poate chiar inconstient si
in aceasta situatie altii actioneaza pentru el. Este desigur valabila Taina Maslului, savarsita
pentru cineva, la rugamintea rudelor sau prietenilor acestuia, care cheama slujitorii la patul
lui, sau chiar il inlocuiesc, il reprezinta pe bolnav in biserica, atunci cand se face slujba pentru
mai multi bolnavi - asa cum practic se petrece adeseori si cum a actionat si Iisus.
Ca si in multe cazuri, pogoramantul Bisericii opereaza si aici, acordandu-se iubirii prietenilor
sau a familiei harul sfintitor al tamaduirii celui iubit, al lor, "caci mult poate rugaciunea
staruitoare a celor iubitori. Caracterul ecleziologic al acestei Taine se vadeste inca mai mult in
aceasta practica. Participarea comunitara la rugaciunea pentru vindecare apare mai pregnant,
ceea ce o deosebeste de Taina spovedaniei, cu care este adesea socotita "complementara".
In Taina Pocaintei este evident caracterul individual al relatiei preot-penitent, atat de necesar
in buna desfasurare a marturisirii. Marturisirea este implicata in Taina Maslului, atunci cand
acest lucru este posibil, de aceea se poate spune ca Maslul are si un caracter penitential. Dar in
Maslu prevaleaza aportul comunitar in rugaciunea cu cel neputincios care este ajutat sa scape
de povara bolii care-L apasa. Caci nimeni nu se duce sa solicite slujirea bolnavului, decat
atunci cand boala se dovedeste insistenta si celelalte incercari de vindecare nu au dat rezultate.
Daca marturisirea este implicata in Maslu, nu se poate considera ca eficacitatea Tainei
Maslului este conditionata de pocainta. In spovedanie sau Pocainta, regretul activ al
crestinului se manifesta in aceasta ofensiva impotriva pacatului, care este autoacuzarea si
hotararea de indreptare, in mod evident actiuni fizice si spirituale care in foarte multe cazuri
depasesc starea celui istovit de boala. Trebuie adaugat si faptul ca - in special in zilele
noastre - maladiile psihice produc tocmai aceasta incapacitate a bolnavului de a actiona in
constiinta pentru curatirea sufletului. Or, bolile care nu se manifesta ca incapacitati fizice, nu
sunt mai putin vindecabile prin Maslu, dat fiind ca insusi Mantuitorul a vindecat bolnavi
mintali sau psihici (Matei 17, 15; Marcu 9, 17-18; Luca 8, 26 urm.)
Mai mult decat atat: boala este atestata de Mantuitorul ca fiind uneori cauzata de pacatul
personal, dar trebuie retinut ca nu intotdeauna bolnavul este raspunzator de boala sa in acest
sens. Exista maladii ereditare care in mod evident nu traduc o stare de pacat a bolnavului ci -
eventual - a unor inaintasi, de pe urma carora acesta nu este decat victima.

Ceea ce trebuie accentuat este ca uneori Maslul substituie insasi Taina Martusirii si anume
cand bolnavul este in incapacitate de a actiona - de a voi sau de a vorbi - situatia in care
rugaciunile ce se citesc de preoti il dezleaga de pacatele nemarturisite. Astfel, Cel ce este
"Doctorul sufletului si al trupului", cum se spune in rugaciunea a treia din aceasta slujba, este
rugat sa dezlege pe bolnav de toate cele ce pot intina sufletul si trupul. In special rugaciunile a
sasea si a saptea, care se citesc la Maslu, cuprind dezlegarile pe care preotul le citeste si la
inmormantare, dovedind ca invocarile pe care comunitatea, alaturi de preoti, le adreseaza lui
Dumnezeu, viseaza incapacitatea acelui membru al Bisericii de a mai actiona de la sine. Iata
cateva formulari din aceste rugaciuni: "Multumim Tie, Doamne, Dumnezeul nostru"... Cel ce
porti fara durere neputintele noastre, cu a Carui rana toti ne-am vindecat; Pastorule cel bun,
Care ai venit spre cautarea oii celei pierdute...; Care ai iertat datoria celor doi datornici...; ai
dat iertare femeii pacatoase... (iertand) pe vamesul si pe talharul pe cruce; Cel ce ai ridicat
pacatul lumii, dezleaga, iarta, slabeste..." dupa care urmeaza dezlegarile citite la
inmormantare (rugaciunea a sasea).
Iar in ultima rugaciune (a saptea) se insista in cererile de iertare a tuturor pacatelor celui
bolnav, deci rugaciuni de dezlegare, fara sa se ceara participarea activa a pacientului: Cel ce
"in Legea cea veche ai randuit pacatosilor pocainta, precum lui David si ninivitenilor; inca si
in timpul venirii Tale in trup nu ai chemat pe cei drepti, ci pe cei pacatosi, la pocainta, precum
pe vamesul, pe desfranata, pe talharul, si pe hulitorul si prigonitorul Tau, pe marele Pavel,
prin pocainta l-ai primit; iar pe Petru, verhovnicul si apostolul Tau, care s-a lepadat de Tine de
trei ori, prin pocainta l-ai iertat... dezleaga, iarta..." si urmeaza aceleasi dezlegari ca si la
inmormantare (rugaciunea a saptea).

Trebuie sa intelegem asadar, ca daca bolnavul nu se insanatoseste, ci moare dupa slujba

Maslului, el este intru totul iertat de pacatele nemarturisite. De asemenea, si in situatia cand se
tamaduieste, el paraseste patul sau situatia incapacitatii sale, pornind intr-o viata noua, curatat
de tot ceea ce nici macar nu-si aminteste sa fi pacatuit. Vedem aici o substituire de fond
a Tainei Pocaintei prin cea a Maslului. Dar, fara indoiala, este o situatie limita, care nu pune
in discutie intentia sau buna credinta a beneficiarului acestei renovari.
Daca aceste din urma rugaciuni pun accentul pe iertarea pacatelor, in schimb, primele
rugaciuni insista asupra sfintirii untdelemnului adus pentru ungerea bolnavului, ceea ce
constituie specificul Tainei Maslului si-i da numele. In prima rugaciune se cere lui
Dumnezeu... "si trimite Duhul Tau cel Sfant si sfinteste untdelemnul acesta si-l da robului
Tau, acesta, care se unge, spre izbavirea desavarsita de pacatele lui si spre
mostenirea imparatiei cerurilor... Pentru ca nu ai binevoit a ne curati prin sange, ci ai dat
inuntdelemnul sfintit chipul Crucii... Asa, fa-ne si pe noi sa fim slujitori ai legii Tale celei noi
a Fiului Tau, prin untdelemnul acesta, pe care sfinteste-l cu scump sangele Tau, ca
dezbracandu-ne de poftele cele lumesti sa murim pacatului... Faca-se Doamne, untdelemnul
acesta untdelemn de bucurie, untdelemn de sfintenie, imbracaminte imparateasca... si alte
comparatii cu care sunt imbogatite rugaciunile Maslului, facand din aceasta slujba o
irezistibila implorare a induratorului Dumnezeu.
Toata ceremonia atat de impresionanta a Tainei Maslului atrage atentia asupra catorva actiuni
si anume: sfintirea untdelemnului, ca element material prin care darul Duhului se atinge de cel
bolnav, rugaciunea comunitara a preotilor si credinciosilor si ungerea cu untdelemnul sfintit.
Este poate Taina cu cele mai multe implorari, cu cea mai indelung intensa participare a
preotilor.

Trebuie subliniat, in primul rand, participarea unui sobor de preoti la aceasta slujba, adica
efectuarea acestei Taine de o multitudine de Preoti. Numarul de sapte preoti este ales in
concordanta cu simbolica acestui numar - provenita din traditia veche si pastrata in cea mai
innoita - datorita careia cunoastem sapte daruri ale Duhului, sapte peceti si ingeri etc, in
Apocalipsa, sapte virtuti si altele. Dar mai trebuie subliniata si apartenenta bolnavului la
comunitate, participarea si - credem noi - responsabilitatea colectiva a pacatului. Toti au
pacatuit in Adam, iar incapacitatea fizica sau spirituala a oricarui om este in primul rand o
consecinta a pacatului adamic.
In nici o alta Taina, Biserica nu conditioneaza validitatea ei de participare a cel putin doi
preoti. Sa ne gandim la Taina Hirotoniei, care si ea, dar in rangul cel mai inalt al preotiei, se
efectueaza neaparat de cel putin doi savarsitori ierarhi. Insa aceasta similitudine aduce in
discutie aceeasi motivare: pluralitatea ierarhilor in hirotonia treptei supreme indica grija
sobornicitatii, a consimtamantului si a verificarii doctrinei din partea celorlalte eparhii,
Biserica nerenuntand la ceea ce de fapt si este - comuniune in credinta si in viata crestina. in
acelasi sens, pluralitatea slujitorilor Tainei la Maslu identifica aceeasi grija a Bisericii pentru
membrii ei uniti prin iubire, caci daca un (singur) madular sufera, "toate madularele sufera
impreuna".
Deci, savarsitor in Taina Maslului este soborul (de cel putin doi preoti). In Biserica Romano-
Catolica, ritualul ungerii este efectuat de preot, dar sfintirea untdelemnului este rezervata doar
treptei ierarhice superioare. Maslul este numit de apuseni "extrema unctio", intrucat ei nu-l
aplica decat muribunzilor, saracind aceasta Taina de efectele ei vindecatoare, care sunt primul
ei scop. In urma Conciliului II Vatican se recunoaste necesitatea aplicarii acestei Taine chiar
inainte de amenintarea mortii. Sa amintim ca lumea protestanta nu recunoaste acestei ungeri
caracterul de Taina.
In ceea ce priveste locul si timpul cand se savarseste Taina, trebuie spus ca in practica ea are
loc de preferinta in Biserica si, daca este posibil, in prezenta bolnavului, ca ungerea sa aiba
loc nemijlocit. Se poate efectua Maslul si la patul bolnavului, cand acesta este intransportabil,
dupa cum este permis sa se faca Maslul in Biserica in absenta bolnavului, dar ducandu-se
elemente vestimentare din care se vor unge cu faina si untdelemn, din care se va prepara ceva
ce va gusta cel bolnav. In toate aceste situatii rolul comunitatii este major, fiind vorba: de
familie, sau prieteni care impreuna se vor ruga pentru cel in suferinta si-i vor duce obiectele si
alimentele sfintite.

Teologii ortodocsi subliniaza faptul ca in Taina Maslului elementul material este desigur
untdelemnul sfintit, dar el nu opereaza de la sine insanatosirea, ci insasi sfintirea lui si
vindecarea sunt rolul rugaciunii celor multi in slujba savarsita de preoti. Ca si la Cununie, ca
si la Botez, unde nasii participa activ la Taina si reprezinta comunitatea in care acesti membri
vor intra sa vietuiasca, ca persoana sau celula a vietii in comun, accentul iubirii si intr-
ajutorarii se afla si la baza savarsirii si eficacitatii acestei Taine, caci aceasta este legea
crestina, iar Tainele dau certitudinea relatiei Dumnezeului crestin cu poporul Sau.
Timpul efectuarii Maslului este stabilit de Biserica a fi cu precadere in zilele de luni, miercuri
si mai ales vineri. Desigur nu exista o prohibitie sa sesavarseasca si in alta zi, daca nevoia o
va impune. Trebuie amintit ca in Saptamana Mare se face Maslul de obste, atat pentru bolnavi
cat si pentru sanatosi, pentru acestia din urma, ca "rit evident penitential".
Materia specifica acestei Taine - untdelemnul - este sfintit de preoti, dupa randuiala
statornicita de Biserica, in urma celor sapte rugaciuni, insusi numele sub care este indicata
aceasta Taina, este cel al untdelemnului, care in toata traditia bisericeasca are in el insusi un
sens sfintitor. Este vorba despre untdelemnul sfintit in sapte etape succesive, de rugaciunile
preotilor si al celor prezenti, si cu care, in lipsa bolnavului din Biserica, se ung hainele aduse
de rudele sau prietenii celui bolnav, urmand ca acesta sa fie imbracat cu ele. Randuiala acestei
Taine este mai complexa. Chiar daca sunt mai putini preoti decat sapte, acestia trebuie sa
citeasca in sapte etape toate cele randuite dupa inceputul unei slujbe, asemenea utreniei.
Lecturile abunda in cereri, binecuvantari, ungeri cu untdelemnul sfintit.
Toate bogatele lecturi care creeaza atmosfera de bunavointa cereasca, de indurare si dragoste
de sus si de la frati, sunt legate intre ele prin rugaciuni rostite de preoti, cerand Doctorului
trupului si al sufletelor noastre sa mantuiasca de boala si pacate pe cei pomeniti, sfintind si
untdelemnul cu care acestia se vor unge. Se cere, pe langa ajutorul Mantuitorului si cel
al Maicii Domnului, si al celor dintre sfinti care sunt cunoscuti pentru generozitatea si
deosebitele vindecari ca Sfintii: Nicolae, Dimitrie, Pantelimon, Cosma si Damian etc. In
rugaciunea a doua, cum si in cantarile care insotesc ungerea cu untdelemnul sfintit, Biserica a
adaugat si cereri de inlaturare a puterilor raului, care, daca nu sunt cauza bolii respective, se
folosesc oricum de starea de slabiciune a omului in acea situatie, pentru a-i spori suferinta.
Asa, de pilda, in cantarea a patra se spune: "Insemnand acum pe robii Tai, cu bucuria pecetii
Tale, fa, Stapane, si simturile lor intrare de netrecut si de necuprins pentru toate puterile cele
potrivnice, iar cantarea a sasea continua: "Demonii cei cumpliti, sa nu se atinga de acesta ce-si
insemneaza simturile cu ungere dumnezeiasca, Mantuitorule...". Cantarea a opta aminteste
celor de fata: " Sabie impotriva diavolilor este pecetea Ta, Mantuitorule"... incheindu-se cu
cererea adresata in cantarea a noua catre Mantuitorul: "Si izbaveste de chinuri si de dureri si
apara de sagetile celui viclean pe robii Tai".
Toata gama de solicitari este prezentata in aceasta lunga slujba, randuita de Biserica lui
Hristos pentru insanatosirea credinciosilor, cu sau fara manifestata dorinta a celui bolnav.
Uneori chiar faptul ca un bolnav nu poate cere direct sa i se faca Maslul, indica pentru cei din
jur ca acesta este bolnav sufleteste in asa masura incat nu-si da seama, fie puterile raului il
impiedica sa ceara interventia Maslului pentru a reveni la normal. De aceea, prin mijlocirea
credinciosilor prieteni sau rude, prin participarea si a altora prezenti in Biserica, "din aceasta
larga comuniune si semn al dragostei, pe care il dau mai multi oameni... bolnavul prinde de
asemenea putere de refacere trupeasca si sufleteasca... Dar aceasta comuniune ii da puteri
omului nu numai prin ceea ce are omeneste in ea, ci in primul rand prin faptul ca toti cei ce
vin intr-o comuniune cu semenul lor bolnav, vin cu credinta in Hristos, care a vindecat toata
boala si neputinta si a biruit moartea...". Iar promisiunea Lui, ca de cate ori, doi sau trei
crestini se vor aduna si se vor ruga Lui, El va fi prezent (Matei 18,20), ne incredinteaza de
eficacitatea Tainei asupra celor carora ea se aplica.
In oricare Taina a Bisericii, scopul ei se confunda cu efectul ei; adica ceea ce Dumnezeu a
propus crestinului sa indeplineasca pentru a realiza ceea ce Taina respectiva ofera, nu poate
avea alt efect decat cel pentru care ea se savarseste, indiferent de aspectul vazut si imediat.
Caci, de pilda, in Botez sau in Mirungere, nu se pot presupune efecte vazute, cum nici in
Marturisire, nici in Hirotonie, nici in Taina Cununiei sau a Cuminecarii. Ca unele Taine
contin sau se savarsesc si prin mijlocirea unor elemente materiale, foarte vizibile - ca apa,
uleiul, painea si vinul - este o realitate si un specific al lor. Dar ca efect, ca rezultat imediat
(prin Botez, Hirotonie, Marturisire, Euharistie) sau ca rezultat ce se realizeaza in timp (prin
Mirungere, Cununie, Maslu), fiecare Taina crestina isi are efectul ei nevazut, spiritual, care
poate emite cate un semnal material sau oricum sesizabil, dar care in sine priveste o alta
ordine a lumii, cea spre care si in care suntem chemati a trai in vesnicie.
Dar aceste evenimente, survenite in viata noastra in urma apelarii noastre la Dumnezeu si pe
care le consideram rezultate sau efecte ale rugaciunii noastre, nu sunt nici ele strict delimitate
la momentul respectiv din viata, pentru care au fost cerute; toate actiunile lui Dumnezeu, ca
raspuns la rugaciunile noastre, au si o corelatie in vesnicie, in vesnicia personala a celui ce o
cere si o primeste. Nimic nu este intamplator, nici sectionat sau scindat de celelalte momente
ce formeaza cursul destinului nostru in planul lui Dumnezeu cu noi, cu lumea. Lui. Cu atat
mai mult Tainele, aceste insertii ale divinului in viata noastra -asigurate printr-un element
material ca reflex al partii trupesti a existentei noastre - reprezinta de fiecare data o etapa noua
in viata credinciosului; noua si mai buna, mai spre bine, in masura in care credinciosul a
participat cu buna credinta si seriozitate la indeplinirea Tainei, sau a respins-o.
In ceea ce priveste Maslul, el are drept scop vindecarea persoanei in suferinta. Dar crestinul
nu poate ignora dubla manifestare a persoanei umane, in corp material si in suflet imaterial.
Nu poate suferi trupul, fara participarea la suferinta a sufletului care-l locuieste, si nici invers.
Nu poate persista o boala sufleteasca intr-un trup, fara sa-i transmita acestuia o neputinta
fizica. Pentru acest complex psiho-fizic sunt adunate in ritualul Tainei Maslului toate felurile
de rugaciuni pe care le-au rostit sfintii, inaintasi noua, spre remedierea starii de dezechilibru
in care se poate gasi o fiinta umana in multiplele situatii ale existentei ei.
Dar totusi, uneori bolnavul nu are parte de vindecarea evidenta pe care o asteapta el sau cei
care au initiat savarsirea Tainei pentru el. S-ar parea ca in aceasta situatie scopul Maslului nu
a fost atins. Dar in nici un caz nu se poate spune ca moartea care uneori survine, pe urma bolii
sau independent de aceasta, este un efect al Maslului. Momentul mortii este hotarat de Creator
pentru fiecare vietuitoare, atunci cand este mai prielnic acesteia sa se produca. Moartea
trupeasca nu poate fi evitata si nici Taina Maslului nu este instituita ca sa indeparteze
moartea. Dar Taina aceasta poate remedia si efectiv imbunatateste existenta ca atare a
bolnavului, fie prin usurarea suferintei fizice, fie prin ameliorarea situatiei sufletului si a
echilibrului ce trebuie sa domneasca in organismul complex si delicat al omului. Iar daca
moartea, care se produce in momentul hotarat acelei persoane, survine dupa savarsirea
Maslului, sufletul ei beneficiaza de realizarea tuturor celor solicitate in rugaciunile rostite,
adica iertarea tuturor greselilor, indepartarea puterilor vrajmase si luminarea vietii spirituale
care urmeaza.
Asadar, efectul Maslului se produce netagaduit, fie sub forma insanatosirii fizice a subiectului
Tainei, fie in mod nevazut, asigurand "izbavirea de rele a celor ce asteapta de la Tine
mantuirea" (rugaciunea a 4-a) sau, cum spune Sergiu Bulgakov: "Ungerea poate sa
savarseasca sau intoarcerea la sanatate sau cresterea puterii necesare unei morti crestine". Iar
ca efect suprem, Taina Eleoungerii aduce celui bolnav iertarea tuturor pacatelor nemarturisite,
fie savarsite dupa ultima marturisire, fie chiar inainte de spovedanie, dar uitate, trecute cu
vederea sau amanate din oarecare jena.

Este limpede deci, ca si fara spovedania de care Taina Maslului este legata formal, ea isi
produce efectele binefacatoare asupra celui ce are parte de ea. Rugaciunile,
textele evanghelice si apostolice care se citesc si care constituie fondul comun al solicitarilor
adresate lui Dumnezeu in favoarea celui neputincios, ofera acestuia cel mai mare dar : iubirea
comunitara care implica sau care este implicata in prezenta Duhului Sfant. Cererea expresa,
formulata prin glasul preotilor, de intervenire a Duhului (din rugaciunea a doua), aminteste
afirmatia Sfantului Apostol Pavel despre trup ca templu al Duhului Sfant (I Corinteni 16-17 si
6, 19): "Cauta dintru inaltimea Ta cea sfanta, mantuindu-ne pe noi pacatosii si nevrednicii
robii Tai, cu darul Sfantului Duh, in ceasul acesta, si-L salasluieste pe Dansul in robul Tau
(N)". Iar coborarea Mangaietorului se petrece in momentul ungerii cu untdelemnul sfintit in
timpul acestei Taine.
"Vistierul bunatatilor" si "Datatorul de viata" este invocat in toate Tainele, El fiind cel care ne
face partasi mantuirii oferite de Hristos, revarsand asupra noastra daruri din visteria cea
bogata pe care o poate administra Biserica. Iar Maslul este, dintre Taine, cea in care Biserica
este cel mai mult activa, angajata fiind in readucerea unuia din membrii ei, de la neputinta, la
starea de deplina capacitate in misiunea la care orice crestin este chemat. in Maslu, Biserica
"face un efort maxim" sa-l pregateasca pentru situatia de comuniune cu Hristos - daca omul
moare - sau sa-l deschida comuniunii cu semenii, aici, daca supravietuieste.

De aceea, s-a si randuit acest mare numar de slujitori si mare numar de rugaciuni, cantari,
invocari ale Persoanelor treimice, ale Sfintei Fecioare si ale Sfintilor "doctori fara de arginti",
impreuna cu lecturile cele mai pline de indurare, pentru ca orice boala grea este un preludiu al
mortii - imediate sau mai indepartate - al despartirii sufletului de trup, moment in care omul se
va gasi in cea mai inevitabila cumpana si grea lupta. inainte de a incheia, am dori sa intarim
unele afirmatii. In primul rand, Eleoungerea este cu adevarat o Taina care priveste in mod
special trupul, dar ea nu se limiteaza la existenta fizica a omului, ci cuprinde si zona psiho-
mentala. Ea se efectueaza pentru insanatosirea ambelor componente ale omului. Daca se
considera ca Maslul este "complementar" spovedaniei, putem spune ca cel dintai este mai
cuprinzator decat ultima, intrucat curatirea pe care o aduce este a intregii existente a
beneficiarului. Vindecarile pe care le-a daruit Mantuitorul au atins atat pe slabanogi, leprosi,
orbi etc, cat si pe lunateci sau demonizati. Daca de mai multe ori lisus a precedat actul
vindecarii de marturisirea credintei in puterea Lui, marturisire facuta de bolnav sau orice ruda
a acestuia, in alte randuri El i-a vindecat fara a conditiona insanatosirea de credinta sau de
spovedanie.
In ceea ce priveste corelarea bolilor cu pacatele personale, El a afirmat, in cele mai multe
vindecari, ca boala este o consecinta a pacatelor savarsite de cel bolnav sau de inaintasii lui.
Nu credem insa ca dupa actul rascumparator, al Jertfei, invierii si inaltarii Mantuitorului,
omenirea crestina se afla in aceeasi situatie fata de pacat. Mai intai, pacatul firii umane se
stinge prin botezarea fiecarui purtator al ei, care reintra in aria de vietuire a Duhului, rupand
relatia cu pacatul adamic si primind prin Mirungere si puterea de a se opune pacatelor
personale. Iar pacatele personale pe care le comite fiecare crestin se sterg prin Taina
Spovedaniei in masura in care le-a marturisit. Deci, daca un crestin a primit iertarea pentru
toate pacatele marturisite, nu mai poate primi o pedeapsa pentru acestea. Si daca a mai ramas
incarcat cu pacate nemarturisite, acestea au ca remediu tot Marturisirea, imediata sau
ulterioara, ea putand sa fie facuta pe patul de moarte fara ca subiectul sa fie neaparat bolnav.
Din punct de vedere dogmatic, nu se mai poate sustine ca "plata pacatului" este moartea, ci,
cum afirma Sf. Apostol Pavel, acest lucru este valabil pana la Hristos, intrucat El este cel care
a platit cu moartea Lui pe Cruce pacatul intregii omeniri in Adam, deci pacatul originar. Deci,
dupa Hristos, moartea crestinului nu mai este "plata a pacatului" originar, ci consecinta
fireasca a acestuia. in aceeasi masura, preludiile mortii omenesti, bolile, neputintele, nu sunt
urmare a pacatelor personale, ci implicatii de neinlaturat ale slabiciunii firii - chiar restaurate -
asa cum sunt si alte slabiciuni, ca foamea, setea, oboseala etc, despre care ne vorbeste
Dogmatica crestina. Ele mai pot fi un adaos, provocat de subiectul respectiv prin neglijenta
personala, sau de altii, sau dintr-o ereditate de orice natura. Boala este deci o consecinta
fireasca a slabiciunii naturii umane, cazute si restaurate, chiar consemnand exceptiile unora
care au putut trai toata viata fara sa fi acuzat vreo maladie; iar acest lucru nu poate fi o dovada
a lipsei acestora de culpabilitate. Boala, mai mult sau mai putin grava, mai poate fi si
interventia lui Dumnezeu in viata crestinului, pe care voieste sa-1 pregateasca spre intelegerea
unor realitati existente; sau sa-1 faca apt de a-si cunoaste limitele; sau pentru a medita asupra
unor actiuni ale sale; sau poate Dumnezeu ofera celor din jur prilejul de a-i arata afectiunea,
de a face acte de jertfelnicie etc. sau chiar a-1 opri de la un rau mai mare pe cel imbolnavit.
Daca rugaciunile ce compun savarsirea Tainei Eleoungerii sau Maslului insista asupra iertarii
pacatelor, aceasta nu conduce neaparat la concluzia ca bolnavul se afla in aceasta stare de pe
urma pacatelor sale. O explicatie este aceea ca - in starea grava in care de obicei sunt adusi
crestinii la Taina Maslului, sau in vremurile vechi, remediile fiind mai putin eficace sau la
indemana - bolnavul nu mai avea capacitatea de a se spovedi, sau a o face cum se cuvine, iar
moartea poate fi iminenta. Cererile de insanatosire urmaresc sa readuca inlauntrul comunitatii
pe un membru al ei ce este intr-o mare neputinta, sau a-i prilejui acestuia o intrare, prin
moarte, in vesnicia cea fericita a imparatiei Tatalui.

De altfel, este nimerit sa consemnam ca textul neotestamentar pe care-1 consideram temei

scripturistic al Tainei Eleoungerii justifica cele sustinute mai sus. Sf. Apostol Iacov (5, 13-15)
povatuieste pe cele "douasprezece semintii care sunt in imprastiere" (1, 1), oferindu-le o
panoplie de remedii impotriva ispitelor de tot felul, ca si sfaturi pentru o vietuire nevinovata,
dandu-le de exemplu pe "proorocii care au grait in numele Domnului" (5, 10) si pe Iov (5,11),
pentru ca in versetele urmatoare, pana la sfarsitul epistolei, sa vorbeasca despre puterea
rugaciunii. Versetul 14 instituie Taina Eleoungerii, in cele 5-6 randuri ale lui: "Este cineva
bolnav intre voi? Sa cheme preotii Bisericii si sa se roage pentru el, ungandu-l cu untdelemn
in numele Domnului". Iar versetul urmator (15) arata efectele Tainei: "si rugaciunea credintei
va mantui pe cel bolnav si Domnul il va ridica"; iar continuarea aceluiasi verset adauga si
eventualitatea unor pacate pe care cel bolnav le va fi faptuit, situatie in care "rugaciunea
credintei va aduce si iertarea pacatelor celui care a fost mantuit de boala si care va fi "ridicat"
din suferinta lui, prin aceleasi rugaciuni". Deci: "Daca va fi facut pacate, se vor ierta lui" (15
final).
Versetul urmator (16) arata puterea vindecatoare a rugaciunii si a Marturisirii: "Marturisiti-va
deci unul altuia pacatele si va rugati unul pentru altul, ca sa va vindecati, ca mult poate
rugaciunea staruitoare a dreptului",dandu-ne ca exemplu al puterii rugaciunii pe Ilie, in
versetul urmator (17): "Ilie era un om cu slabiciuni asemenea noua, dar cu rugaciune s-a rugat
ca sa nu ploua trei ani si sase luni. Si iarasi s-a rugat si cerul a dat ploaie, si pamantul a
odraslit roada sa" (v. 18). Apostolul incheie scrisoarea cu un alt indemn, cel al ajutorarii pe
care crestinii trebuie sa o dea celui "ratacit".

Rezulta limpede ca: Taina Maslului este savarsita de "preoti" care-l ung cu untdelemn, in
numele Domnului, pe cel bolnav; ca "rugaciunea credintei va mantui pe cel bolnav si Domnul
il va ridica" din suferinta; iar in cazul cand (daca) va fi facut pacate, "acestea se vor ierta lui".
Prin urmare, Maslul este eficient in administrarea lui doar prin actiunile rugaciunii si ungerii
cu untdelemn, in numele Domnului. Iar daca bolnavul va fi facut pacate, acestea "se vor ierta
lui", in mod neconditionat, fara marturisire - fie ea voita sau ocazionata. Veretul urmtor
celcare instituie Taina Maslului subliniaza valoarea taumaturgica a Tainei Marturisirii.
Aceasta este si ea o Taina vindecatoare, caci rugaciunea "dreptului" este ascultata de
Dumnezeu si atunci cand cere iertarea pacatelor celuilalt. Dar acest verset (16) nu se
interconditioneaza cu cele anterioare (14-15). Daca el ar fi legat ca idee de Taina Maslului, s-
ar putea crede si ca Marturisirea este o alternativa a Maslului, avand drept consecinta
vindecarea, chiar si cea trupeasca. Si nu spune Apostolul ca cel bolnav sa se marturiseasca
celui sanatos, ci "unul altuia", deci si cel sanatos - celui bolnav. Interpretarea este cu totul
logica, mai ales ca locurile urmatoare vorbesc despre puterea rugaciunii, care - "staruitoare"
fiind si pornind de la "cel drept" - poate aduce vindecarea (iertarea) pacatelor celui ce se
spovedeste, asa cum rugaciunea lui Ilie a adus ploaie sau seceta.

In final, sa subliniem ca beneficiarul Tainei Maslului trebuie sa fie indepartat de

exagerata impresie ca orice boala este o consecinta a pacatului, caci aceasta poate face
pe credinciosul bolnav sa evite a cere savarsirea ei, mai ales cand se stie spovedit si
impartasit. El se va simti nedreptatit, ori va considera ineficiente celelalte Taine ce i s-au
administrat. Concluzia e logica si nu numai in practica, ci si in silogismul dogmatic. Iar
in pastoratie, o asemenea concluzie ar duce la practicarea slujbei Eleoungerii mai
adesea, evitandu-se asemanarea ei cu practica apuseana a Tainei, ca "extrema unctio" si
redandu-i in crestinismul rasaritean frecventa benefica a iradierii divine, de care au
nevoie trupurile si sufletele noastre.

Despre suferinţă, boală, răbdare, vindecare, nădejde şi Taina Sfântului Maslu din
perspectiva învăţăturii creştin - ortodoxe…

Deoarece constat faptul că ne aflăm într-o perioadă de mari frământări şi

permanente crize – care, multe dintre ele se datorează (şi) faptului că nu avem
răbdare în suferinţe şi nădejde, că nu avem, mulţi dintre noi, o viziune corectă asupra
virtuţii răbdării şi nădejdii – care sunt două virtuţi foarte importante, de-a dreptul
indispensabile, pentru realizarea unui progres duhovnicesc în viaţa noastră spirituală.
Cunoaştem faptul că pentru spiritualitatea ortodoxă viaţa duhovnicească este o
permanentă mergere înainte, o permanentă epectază către culmile desăvârşirii – care
trebuie abordată existenţial şi trebuie trăită până la ţinta ei supremă care este unirea
cu Dumnezeu, îndumnezeirea. Această înaintare către desăvârşire nu este doar un
urcuş, treptat şi uniform, ci poartă permanent în sine caracterul unei lupte încordate
în vederea dobândirii asemănării cu Dumnezeu, prin har şi lucrare. Viaţa
duhovnicească, după cum o demonstrează experienţa marilor Părinţi duhovniceşti, se
desfăşoară între adâncurile păcatului şi piscurile virtuţilor. Drumul către virtute trece,
obligatoriu şi inevitabil, prin podoaba încercărilor duhovniceşti, a ispitelor şi
necazurilor, a „supărărilor fără de voie”1, a „pătimirilor fără de voie”2. „Pentru aceea,
ascetica ortodoxă face din răbdarea acestora o adevărată virtute – fiind socotită a
şasea în lista tradiţională a virtuţilor, şi este pusă în legătură cu smerenia şi iubirea,
căci scopul lor fundamental este dobândirea smereniei sau a smeritei cugetări – care
duce la adevărata iubire de Dumnezeu şi de oameni. Înţelegerea adevăratelor
dimensiuni duhovniceşti ne apropie de ţinta vieţii creştine, încercarea de a le evita,
eschivarea sau aparentul lor refuz, le înmulţesc, împovărându-ne înaintarea” –
mărturiseşte Părintele Profesor Ioan Cristinel Teşu în lucrarea sa: „Virtuţile creştine,
cărări spre fericirea veşnică” apărută la Editura „Trinitas” – Iaşi, 2001. În justificarea
acestei concepţii, spiritualitatea filocalică dezvoltă o învăţătură duhovnicească de o
deosebită profunzime – pe care, pe câteva, vom încerca să le scoatem în evidenţă în
 rândurile următoare.
O primă idee ar fi aceea a necesităţii lor. Aceste încercări, ne spune Sfântul Isaac Sirul,
sunt „neapărat folositoare oamenilor”3, indiferent de treapta lor duhovnicească. Ele
sunt necesare atât celor păcătoşi, pentru a-i întoarce la adevărata viaţă spirituală, cât
şi celor îmbunătăţiţi duhovniceşte, pentru a-i cosolida şi ajuta să progreseze, în
continuare, în asemănarea cu Dumnezeu. Acelaşi Sfânt Isaac Sirul spune că „acela
care fuge de ispite sau de încercări, fuge, de fapt, de virtute”4. Vorbind despre
încercările sau necazurile trupeşti şi despre cele sufleteşti, el ne îndeamnă să ne
pregătim cu toată puterea pentru cele trupeşti, căci fără de acestea nu putem înainta
spre desăvârşire, nu putem ajunge la lumina cea dumnezeiască. Însă faţă de cele
sufleteşti ne îndeamnă să ne ferim a le trăi, cerând ajutorul şi paza lui Dumnezeu.
Necazurile intră în mod necesar în iconomia mântuirii, „cel ce le primeşte fiind scutit
de necazurile veşnice”5. Există o alternanţă regulată, un echilibru, între bucurii şi
necazuri în lumea aceasta. De multe ori, lucrurile care ne-au adus, cândva, bucurii
mai târziu ne pricinuiesc necazuri şi dureri precum şi invers. În lucrurile care ne-au
produs tristeţe şi necaz, se arată mila şi răsplata lui Dumnezeu care devin prilejuri de
bucurie duhovnicească. Puterea sau rezistenţa noastră la încercări este un mod de a
proba dragostea noastră faţă de Dumnezeu. Cuviosul Nichita Stithatul consideră
încercările ca fiind „mijlocul cel mai eficient de probare a prezenţei sau a lipsei iubirii
faţă de Creator, căci prin ele Dumnezeu urmăreşte să vadă aplecarea sufletului
nostru, spre cine se înclină şi cui se dăruieşte el: Creatorului sau ispitelor lumii
acesteia”6. Aşadar, răbdarea duhovnicească a încercărilor ne apropie de Dumnezeu.
„La început cel încercat se roagă lui Dumnezeu ca un străin, dar, pe măsura răbdării
lor se apropie de Dumnezeu, devenindu-i fiu adevărat”7. Calea apropierii de
Dumnezeu nu poate fi alta, pentru Părinţii filocalici, decât cea a încercărilor, a luptei,
a lepădării şi biruirii vrăşmaşului.
Referindu-ne la cauzele încercărilor trebuie să menţionăm faptul că există o
pedagogie divină, în baza căreia încercările sunt necesare tuturor, pentru exerciţiul
duhovnicesc. „Încercarea – spune Sfântul Isaac Sirul – este de folos oricărui om... Cei
ce se nevoiesc sunt încercaţi, ca să sporească în bogăţia lor, cei leneşi, ca să se
păzească de cele ce-i vatămă...”8. 
Cu privire la cauza acestor necazuri sau încercări fără de voie, Părinţii filocaliei ne dau
detalii foarte importante. Sfântul Maxim Mărturisitorul, ca de altfel întreaga
literatură ascetică, consideră toate aceste pătimiri fără de voie ca fiind pedeapsă
pentru păcat. Cauza lor primă o constituie, desigur, păcatul strămoşesc. Prin aceasta,
ne spune acelaşi Sfânt Părinte, omul a ajuns într-o cu totul altă direcţie, în loc să
acorde cinstea cuvenită Creatorului sau Ziditorului său, adică să îndumnezeiască
lumea, creaţia. Aceasta corespunde, de fapt, definiţiei sau consistenţei răului, care
constă în „necunoaşterea cauzei celei bune a lucrurilor”9. Aceasta, ne relatează
Sfântul Maxim, orbind mintea omenească dar deschizând larg simţirea, l-a înstrăinat
pe om cu totul de cunoştinţa pătimaşă a lucrurilor care cad sub simţuri. În aceste
condiţii protopărinţii noştri au părăsit frumuseţea dumnezeiască menită să
alcătuiască podoaba lor spirituală şi au socotit zidirea văzută drept Dumnezeu,
îndumnezeindu-o datorită faptului că e de trebuinţă pentru simţirea trupului; iar
 trupul propriu legat prin fire de zidirea luată drept Dumnezeu, l-au iubit cu toată
plăcerea. Şi aşa, prin grija exclusivă de trup, au slujit cu toată sârguinţa zidirii în loc de
Ziditor”10.
În acest mod, ajungem la una dintre cele mai importante învăţături ale Sfântului
Maxim Mărturisitorul, cea referitoare la cercul vicios plăcere – durere, începutul lui,
modul de declanşare şi activare a lui, ca resort sau cauză iniţială a durerii. Autorul
acestei dureri ca şi a plăcerii de care se leagă, nu este Dumnezeu ci omul. Zidind firea
omenească, Dumnezeu – aflăm de la acelaşi Sfânt Părinte – nu a creat împreună cu ea
nici plăcerea, nici durerea din nesimţire, ci a dat minţii o anumită capacitate de
plăcere, ca dorinţă naturală a ei, prin care să se poată bucura în chip tainic de El.
Plăcerea şi durerea provin din călcarea poruncii date de Dumnezeu primilor oameni.
Plăcerea lucrează coruperea voinţei, durerea – osânda spre destrămarea firii.
Plăcerea duce la moartea de bunăvoie a sufletului, durerea – la nimicirea formei
trupului 11.
Spre deosebire de plăcerea naturală, zidită în om, care se orientează spre Dumnezeu,
această plăcere este „o formă a senzaţiei modelate în organul simţului, prin vreun
lucru sensibil, sau un mod al lucrării simţurilor determinat de o poftă neraţională”12.
Prin păcat, plăcerea naturală s-a alterat mişcându-se împotriva firii spre împlinirea ei
prin simţuri. De aceea, Dumnezeu, dorind mântuirea noastră, a înfipt – spune Sfântul
Maxim – providenţial în această plăcere, ca pe un mijloc de pedepsire, durerea şi
moartea, ca să limiteze nebunia minţii”13. Nici în urma căderii, omul nu a realizat
gravitatea ei, ci a adâncit şi mai mult acest cerc vicios. El a ajuns să aibă „toată
pornirea spre plăcere şi toată fuga dinspre durere”14. Pentru obţinerea celei dintâi el
luptă cu toată puterea, de cea de-a doua fuge cu toată sârguinţa, crezând că poate să
despartă plăcerea de durere şi să se bucure numai de ea. Însă, în plăcere, este
amestecat chinul durerii, chiar dacă pare ascuns celor ce o gustă, prin faptul că
domină patima plăcerii 15. Încercând să-şi provoace o plăcere mai mare, omul
ajunge, de fapt, să-şi intensifice durerea.
Aşadar, durerea, înţelegându-se prin aceasta suferinţa care însoţeşte orice necaz sau
încercare, şi moartea au fost aşezate providenţial de Dumnezeu, în firea omului, ca o
piedică în calea păcatului şi a răului. Durerea conformă cu raţiunea – spune Sfântul
Maxim - este un „antidot”, iar moartea – „o consecinţă cuvenită”. Durerea fără de
voie şi moartea de pe urma ei sunt pedeapsă pentru plăcerea de bunăvoie 16. Chiar şi
după cădere, Dumnezeu, din iubire nemărginită faţă de creaţia Sa, a rânduit un „plan
prea bun şi negrăit în legătură cu ea”17, restaurarea ontoligică şi îndumnezeirea
omului prin har. Calea ruperii acestui cerc vicios al plăcerii de bunăvoie şi al durerii
fără de voie l-a constituit înomenirea Fiului lui Dumnezeu. Prin Întrupare şi Jertfă,
Mântuitorul a primit de bunăvoie pedeapsa pentru plăcerea voluntară a firii şi
durerea ce o însoţeşte 18. Omul, pentru a se îndrepta, pentru a-şi reveni din această
stare vicioasă, trebuia să fie zguduit stihial, să fie cutremurat în temeliile fiinţei sale,
ori încercările sunt astfel de zguduiri ale fiinţei noastre 19. Prin Întruparea Sa şi viaţa
Sa de iubire şi jertfă, Mântuitorul a dat un temei ontologic încercărilor noastre. Pilda
Sa ne este exemplu deplin de răbdare şi smerenie. Jertfa Sa pentru noi şi pentru a
noastră mântuire trebuie să ne devină un permanent îndemn de a ne lua fiecare
 crucea şi de a ne o purta pe calea cea strâmtă, dar fericită, a vieţuirii noastre. 
Prin Întruparea Sa, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit în maximă apropiere de
omul pe care a vrut să-l conducă spre culmile sfinţeniei. Spre aceasta – spune Sfântul
Maxim – Dumnezeu ne conduce pe două căi: - prin Providenţă sau pe cale pozitivă şi
prin Judecată sau pe cale negativă. Pe calea pozitivă Dumnezeu îl cheamă pe om la
desăvârşire, la sfinţenie, prin darurile cu care îi binecuvintează viaţa duhovnicească,
prin săvârşirea binelui şi sezizarea raţionalităţii creaţiei. Pe cale negativă sau prin
judecată, omul Îl cunoaţte pe Dumnezeu prin privarea pedagogică, iconomică, de
aceste daruri, prin insuccesele, necazurile, bolile, suferinţele personale sau ale celor
apropiaţi, care trezesc în fiinţa noastră responsabilitatea şi încălzesc rugăciunea către
Dumnezeu 20. Această cunoaştere este palpitantă, apăsătoare, dureroasă, este o cale
mai dramatică de cunoaştere a lui Dumnezeu, Creatorul şi Proniatorul nostru – spune
Printele Profesor Ioan Cristinel Teşu în aceeaşi lucrare.
Însă, ceea ce subliniază permanent scrierile duhovniceşti ortodoxe este faptul că, spre
deosebire de calea pozitivă de cunoaştere a lui Dumnezeu, în care omul, aşa cum
spunea şi Părintele Dumitru Stăniloae, se angajează benevol, din propie iniţiativă,
dintr-o dorinţă de desăvârşire, calea negativă o străbate fără să vrea, involuntar, din
pedagogie divină şi din necesitate duhovnicească. Cele două căi, după cum vom
vedea, se îmbină. La cunoaşterea lui Dumnezeu prin darurile Sale, deci la plăcerea în
suflet sau la bucuria duhovnicească se ajunge prin îndelungi osteneli şi încercări. Tot
aşa, în judecata lui Dumnezeu se întrezăreşte speranţa în dragostea şi bunătatea Sa
nemărginită. Dacă Dumnezeu ne face să trecem prin aceste încercări, o face pentru că
vrea şi aşteaptă să ne întoarcem la viaţa duhovnicească cea fericită, pe care o aduce
virtutea. În primul caz, Dumnezeu ne dă bunurile netrecătoare, invitându-ne să ne
unim cu El şi cu alţii în iubire. În al doilea caz, ne mustră pentru că nu am făcut
aceasta mai înainte şi de bunăvoie şi ne cheamă la pocăinţă, prin săvârşirea în viitor a
ceea ce nu am făcut în trecut 21. Însă, ambele situaţii sunt existenţiale, în care
Dumnezeu ne cheamă la dialog şi ne îndeamnă la iubire, aşteptând, din partea
noastră răspunsul la această iubire. Pronia şi Judecata sunt prezente şi oarecum devin
constante ale vieţii noastre duhovniceşti, împletindu-se, deoarece am văzut că
Sfântul Maxim spune clar că nu se poate despărţi plăcerea de durere. Nimeni nu
poate să aibă parte numai de plăcere, cu atât mai mult duhovnicească, după cum şi în
durerea, de cele mai multe ori trupească, se ascunde nădejdea şi speranţa în bucuria
ce va urma acesteia. Precum Pronia este o activitate permanentă a lui Dumnezeu, tot
aşa şi Judecata Sa se exercită permanent. Prin cea dintâi, ne cheamă spre cele bune,
arătându-ne frumuseţea lor, prin cealaltă, ne îngrozeşte cu cele contrare. Însă, în
ambele, El ne conduce, precum un tată bun îşi educă şi îndrumă copilul pe calea cea
dreaptă, atât prin îndemnuri pozitive, cât şi prin privare de daruri şi chiar prin
pedepse 22.
Sfântul Maxim Mărturisitorul exprimă pe larg această alternanţă între bucurii şi
necazuri, între Pronie şi Judecată, spunând că „există o regulă şi o lege a Providenţei
aşezată în făpturi, potrivit căreia cei ce s-au arătat nerecunoscători pentru bunurile
primite, sunt povăţuiţi spre recunoştinţă prin cele potrivnice, trebuind să facă
experienţa celor contrare ca să cunoască purtarea dumnezeiască care le-a dăruit
 bunurile. Şi s-a rânduit aşa, ca nu cumva, îngăduindu-ni-se de Providenţă să ne
păstrăm neclintită părerea de noi înşine pentru faptele cele bune, să ne rostogolim în
dispoziţia opusă mândriei, socotind virtutea şi cunoştinţa ca izbânzi fireşti ale noastre,
nu ca daruri dobândite prin har 23. Aşadar, încercările sau necazurile fără de voie
sunt cauzate de abaterea noastră de la calea cea dreaptă a vieţii virtuoase. Cauza
generală a încercărilor, a suferinţei şi durerii duhovniceşti o constituie păcatul, ca
stare paranaturală, paranormală a vieţii duhovniceşti. Ele se produc atunci când omul
face lucruri potrivnice firii lui 24. De aceea, ele urmăresc restaurarea firii umane.
Sfântul Marcu Ascetul afirmă că „necazurile care vin asupra oamenilor sunt roadele
păcatelor proprii”25. La rândul lui, Sfântul Maxim susţine că omul trebuie „să bea
paharul judecăţii dumnezeieşti”26 cu un întreit scop: - stingerea păcatelor trecute,
îndreptarea neatenţiei prezente şi ocolirea păcatelor viitoare. Sfântul Maxim dezvoltă
această idee, arătând că Dumnezeu îngăduie să fim încercaţi pentru cinci pricini sau
din cinci cauze. Cea dintâi, pentru ca fiind încercaţi, să dobândim discernământul
duhovnicesc, care distinge limpede virtutea de păcat. A doua, pentru ca dobândind
virtutea prin luptă şi durere, să „o avem sigură şi nestrămutată” – zice Părintele
Profesor Ioan Cristinel Teşu. A treia, pentru ca înaintând în practicarea virtuţii, să nu
ne îngâmfăm, ci să ne smerim. A patra, ca după ce am fost ispitiţi de păcat, am luptat
cu el şi l-am biruit, să-l urâm cu „ură desăvărşită” – susţine tot Părintele Teşu. A
cincea, considerată mai presus de toate, este ca, eliberându-ne de păcat şi de patimă
şi înaintând în viaţa de virtute, să nu uităm slăbiciunea noastră, nici puterea Celui ce
ne-a ajutat 27.
Sfântul Maxim Mărturisitorul lărgeşte şi mai mult numărul cauzelor pentru care omul
este încercat, spunând că „omul rabdă pătimiri pentru una din acestea: sau pentru
dragostea lui Dumnezeu, sau pentru nădejdea răsplătirii, sau de frica muncilor, sau de
frica oamenilor, sau pentru fire, sau pentru plăcere, sau pentru câştig, sau pentru
slavă deşartă, sau de nevoie”28. La aceste cauze, pentru care Dumnezeu permite să
fim ispitţi sau pentru care părăseşte pe cel păcătos, Cuviosul Nichita Stithatul adaugă
slava deşartă, osândirea aproapelui şi fălirea cu virtuţile. Cei păcătoşi sunt încercaţi
datorită păcatelor lor, pentru a le părăsi şi a se întoarce pe calea virtuţii. Harul
îngăduie ca încercările şi necazurile să se întărească asupra omului, spune Sfântul
Isaac Sirul, atunci când vede că în el a început să răsară mândria sau slava deşartă,
până când omul îşi va da seama de slăbiciunea şi neputinţa sa şi va căuta să-l
dobândească pe Dumnezeu, cu smerenie 29. Acelea sunt, aşadar, încercările generale
prin care trece omul căzut din starea harică dobândită în Taina Sfântului Botez, până
la restaurarea ontologică a firii sale, până la redobândirea conştiinţei prezenţei şi
lucrării harului sfinţitor în el. Însă nu doar cei căzuţi în păcat sunt încercaţi, ci şi cei
înaintaţi în viaţa duhovnicească. La aceştia, încercările sunt urmări ale râvnei şi
stăruinţei pe calea desăvârşirii. Pentru aceştia, ne spune Sfântul Isaac, necazurile sunt
mai aspre şi mai tari şi izvorăsc din toate părţile 30. Lucrarea virtuţii este grea şi
însoţită de necazuri, de aceea drumul vieţii este considerat „drumul răstignirii”31, ale
cărui căi sunt aspre şi valuri înfricoşătoare. Pentru cei înaintaţi spiritual, „reaua
pătimire” şi suferinţele duhovniceşti devin o cale a crucii, a apostolatului, a
muceniciei – spune Părintele Ioan Cristinel Teşu.
Oricât ar încerca cineva să evite şi să se ferească de aceste încercări, ele sunt absolut
necesare şi prezente în viaţa aceasta. Ele constituie o încercare de fiecare zi şi de
fiecare ceas a iubirii noastre faţă de Dumnezeu. Lupta cu ispitele de voie şi fără de
voie face parte din iconomia divină. Întreaga viaţă duhovnicească este o luptă pentru
dobândirea asemănării cu Dumnezeu, care ia forme variate, uneori dramatice. Viaţa,
atât a celui drept, cât şi a celui păcătos, este presărată cu necazuri. De aceste
încercări nu se poate eschiva nimeni. Este foarte important, însă, modul în care cel
încercat le înţelege, le valorifică spiritual şi le depăşeşte: - prin pocăinţă şi spre
mântuire sau prin desnădejde şi spre osânda sa. Celui dintâi, ele îi sunt mântuitoare,
celui din urmă stricătoare şi pierzătoare. Aceste încercări au un caracter dramatic şi
paradoxal şi de aceea fiecare şi le face sprijin sau piedică în calea apropierii sale de
Dumnezeu. În ele sunt amestecate „mângâierea şi strâmtorările, lumina şi
întunericul, îngustarea şi lărgimea”32. Dacă sunt înţelese în adevărata lor raţiune,
duhovniceşte, ele sunt semn al urcuşului duhovnicesc al credinciosului. Dacă sunt
acceptate cu revoltă sau chiar cu învinovăţirea altora – Dumnezeu, semeni şi diavoli,
atunci ele sunt prilej de îndoită suferinţă şi de osândă. Înţelese duhovniceşte, ele sunt
spre creşterea şi înaintarea noastră spre unire în lumină cu Dumnezeu. Acuzate, ele
ne devin cale spre o şi mai accentuată cădere spirituală. Evenimentele vieţii au un
profund caracter şi rost pedagogic: - cele bune sunt mărturie, cele rele sunt mustrare
spre îndreptare.
Vorbind despre scopul încercărilor trebuie să subliniem faptul că cele mai frumoase
sentinţe sau exprimări despre rolul duhovnicesc al încercărilor şi suferinţelor din
această viaţă ni le-au lăsat Sfinţii Marcu Ascetul, Maxim Mărturisitorul, Ioan Scărarul
şi îndeosebi Sfântul Isaac Sirul – care vorbeşte depre o adevărată teologie a
necazurilor sau a încercărilor. Necazurile, în viziunea acestor Părinţi duhovniceşti au
mai multe dimensiuni şi urmăresc mai multe scopuri, în planul iconomiei divine, cu
privire la fiecare om. Mai întâi, prin necazuri, Dumnezeu ne îndepărtează de păcate şi
de patimi. Fiind o consecinţă a păcatelor noastre sau ale altora, încercările pot fi
evitate prin ura păcatului. Pe de altă parte, el ne îndeamnă la o tot mai accentuată
pocănţă, prin care se restabileşte transparenţa firii noastre în plan duhovnicesc. Prin
urmare, încercările au la bază „o judecată dreaptă a lui Dumnezeu”33. Scopul lor
general este dobândirea vieţii virtuoase întru smerită cugetare. Sfântul Isaac Sirul
spune că virtutea este maica întristării iar aceasta naşte smerenia, care aduce harul
Sfântului Duh 34. Ele sunt un mijloc de verificare a ataşamentului ostenitorului faţă
de Dumnzeu sau faţă de lume şi ispitele ei. Celor dintâi, spune Cuviosul Nichita
Stithatul, adică celor ce sporesc în dragostea faţă de Dumnezeu, El le dăruieşte har
îndoit, în timp ce pe cei robiţi lumii şi amăgirilor ei, Dumnezeu îi biciueşte cu ispite şi
necazuri şi mai mari, până când vor ajunge şi ei, prin lacrimi, să câştige neplăcerea
faţă de lucrurile văzute şi nestatornice, îndreptându-se spre Dumnezeu, sensul şi
raţiunea lor supremă 35. Prin osteneli şi necazuri, spune Sfântul Maxim, sufletul se
curăţă de „murdăria plăcerii şi smulge cu totul afecţiunea faţă de lucrurile materiale,
descoperindu-i paguba ce o are din iubirea faţă de ele”36. Scopul lor este, aşadar,
profund duhovnicesc: - evitarea mândriei şi dobândirea smeritei cugetări. Ele au
scopul de a dobândi conştiinţa neputinţei noastre şi conştiinţa puterii dumnezeieşti,
 de a dobândi simţirea curată, duhovnicească a harului Duhului Sfânt 37. Sfântul Isaac
Sirul spune că răsplata nu se dă virtuţii, nici ostenelii pentru ea, ci smereniei ce se
naşte din ele. Dacă aceasta lipseşte, dacă încercările sau necazurile nu îl conduc pe
pătimitor la smerenia adevărată, în deşert se fac cele dintâi 38. Necazurile ce vin
asupra noastră au scopul de a ne proba, de a ne încerca tăria credinţei şi puterii
noastre duhovniceşti, dar, în acelaşi timp, ele dau firii umane tărie, răbdare,
înţelepciune şi nădejde.
Referindu-ne la limitele încercărilor, o învăţătură constantă a Părinţilor filocalici este
că încercările vin asupra noastră, în limitele rezistenţei noastre duhovniceşti, a puterii
noastre de a le suporta şi proporţional cu păcatele sau virtuţile personale. Ava
Dorotei ne spune că Dumnezeu nu îngăduie să vină asupra noastră vreun lucru peste
puterea noastră 39, iar Sfântul Isaac Sirul ne spune acelaşi lucru, într-o exprimare
pozitivă: - Dumnezeu îngăduie să se trimită omului încercări pe măsura lui, ca să
poată purta greutatea lor. Aşadar ele sunt în limitele firii, suportabile. La fel, după
răbdarea de care dăm dovadă, ni se uşurează greutatea acestora şi ni se dă
mângâiere. Iar după mângâiere, se măreşte şi dragostea noastră către Dumnezeu 40.
Virtuţile au împletite cu ele întristările, ostenelile, necazurile, însă pe măsura acestora
este şi mângâierea din partea lui Dumnezeu.
Cuviosul Nichita Stithatul ne arată că ostenelile sunt la început sau începătorilor,
pricinuitoare de durere. Cei de pe treapta de mijloc, deprinşi fiind cu nevoinţa,
descoperă în răbdarea lor o anumită plăcere şi o linişte neînţeleasă. Iar pe cei în care
s-a sălăşluit, prin lucrarea deplină a virtuţilor în Duhul Sfânt, ele îi umplu de o bucurie
şi o veselie negrăită, deschizându-li-se un izvor de lacrimi, ca un efect al pocăinţei 41.
Tot cuviosul Nichita Stithatul, referindu-se la bolile trupeşti şi la semnificaţia lor
duhovnicească, ne spune că: „Bolile sunt folositoare celor începători în viaţa
virtuoasă. Ele fac trupul neputincios, ca să-l ajute în vestejirea şi slăbirea aprinderii
aflătoare în el; iar cugetul pământesc al sufletului îl subţiază, în vreme ce-i întăresc şi
îi împuternicesc curajul, de poate spune după dumnezeiescul apostol: <>(2Cor.XII,10).
Dar pe cât sunt de folositoare bolile acestora, pe atât de vătămătoare sunt ele celor
ce-au sporit în ostenelile virtuţilor şi s-au ridicat deasupra simţurilor şi au ajuns la
vederi cereşti. Căci îi întrerup de la îndeletnicirea cu cele dumnezeieşti, le îngroaşă
prin dureri şi greutăţi partea înţelegătoare a sufletului, o tulbură cu norul descurajării
şi usucă lacrimile umilinţei cu seceta durerilor”42.
Gradul de încercare este proporţional cu patimile noastre sau cu treapta de- săvârşirii
noastre duhovniceşti. În general, există o simetrie între acestea. Cel mai greu
încercaţi sunt cei mai împătimiţi, mai robiţi patimilor trupeşti şi sufleteşti şi cei mai
înaintaţi în lucrarea virtuţilor. Cei învârtoşaţi trec prin „probe înfricoşătoare”, până se
întorc la pocăinţă. Cei înaintaţi sunt şi mai greu încercaţi, pentru a se arăta tăria lor în
virtute. Întristările pe care Dumnezeu le îngăduie asupra noastră au mai multe nuanţe
sau etape. Părinţii duhovniceşti vorbesc despre întristare, mânie, retragere şi părăsire
din partea lui Dumnezeu. Întristarea pe care sufletul o simte în încercări este de două
feluri: - în legătură cu afectele de plăcere, sau cu cele de durere, depre care am văzut
că vorbeşte Sfântul Maxim. Cea dintâi – întristarea lumii – sau, mai degrabă, după
plăcerile şi ispitele lumii, este o patimă aducătoare de stricăciune în suflet şi în trup şi
 izvorăşte din neliniştea faţă de cele vremelnice, trecătoare. Cea de-a doua –
întristarea după Dumnezeu - este folositoare, mântuitoare, lucrând răbdarea
ostenelilor şi ispitelor şi ducănd sufletul către pocăinţă. Ea subţiază prin lacrimi iarna
patimilor şi norii păcatului, linişteşte marea cugetării şi duce, în final, la restabilirea
stării noastre harice naturale, iniţiale, de transparenţă faţă de lucrarea şi conlucrarea
cu el. 
Sfântul Maxim Mărturisitorul mai vorbeşte depre o întristare interioară şi o întristare
exterioară sau despre ascunsă în suflet şi alta arătată prin simţire. Cea dintâi este
urmarea bucuriei din suflet, iar cea de-a doua este urmarea plăcerii trăită cu
simţurile. Cea din simţuri este urmare a patimilor de bună voie ale simţurilor, cealaltă
a celor fără de voie sau a încercărilor, a necazurilor ce vin asupra noastră din
iconomie 43. Această îndoită întristare este urmare a celor două feluri de ispite.
Întristarea simţirii se naşte din lipsa plăcerilor trupeşti, pe care omul nu şi le mai
poate procura. Cea din suflet sau din minte se produce din lipsa bunurilor sufletului.
Spre deosebire de întristarea din simţuri, pe care o provoacă patima, întristarea cea
după Dumnezeu, ce îsoţeşte încercările şi pătimirile cele fără de voie e împreunată cu
bucuria duhovnicească. Dintre roadele acesteia, Sfântul Casian spune că „face pe om
osârduitor şi ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit, blând, gata să
sufere răul şi să rabde toată buna osteneală şi zdrobirea, ca una ce este cu adevărat
după Dumnezeu. Ea face să se arate în om roadele Sfântului Duh, care sunt: - bucuria,
dragostea, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credinţa şi înfrânarea. De la
întristarea cea potrivnică, însă, cunoaştem roadele duhului celui rău, adică trândăvia,
lipsa de răbdare, mânia, ura, împotrivirea în cuvânt, lenea la rugăciune...”44. Tot
Sfântul Maxim împarte întristarea în supărare, necaz, pizmă şi milă, arătând că
„întristarea mântuitoare”, cea după Dumnezeu este „stăpână neîndurată a patimilor”
şi „maica cuvioasă şi slăvită a virtuţilor”45. Această întristare este hrănită de
cugetarea la judecată şi este suţinută de nădejdea învierii. Arma ei de luptă este
blândeţea, rodul ei este iubirea, iar sfârşitul spre care conduce ea este Împărăţia
cerurilor şi bucuria în bunătăţile viitoare. Rodul ei este virtutea cea mai înaltă –
smerita cugetare. Această întristare produce în sufletul credinciosului teama sau
temerea. Aceasta este şi ea de două feluri: - una curată, a celor drepţi, însemnând
teama de Dumnezeu. Ea rămâne în veacul veacului şi se manifestă prin grija faţă de
curăţia şi neprihănirea conştiinţei. Cea de-a doua, necurată, este a celor păcătoşi,
care aşteaptă de la Dumnezeu pedepse pentru grşeli. Aceasta din urmă se stinge şi
trece prin pocăinţă 46. Tot în legătură cu încercările sau necazurile fără de voie,
scrierile ascetice vorbesc despre mânia lui Dumnezeu. Aceasta este întotdeauna o
„mânie mântuitoare”, sub forma îngăduinţei ce o acordă Dumnezeu duhurilor rele să
războiască sufletul şi mintea ostenitorului. Scopul acestei mânii mântuitoare este ca
mintea „pătimind cele de necinste, după ce s-a lăudat cu virtuţile, să cunoască cine
este dătătorul lor sau ca să se vadă dezbrăcată de bunurile străine, pe care a socotit
că le are de la sine, fără să le fi primit”47.
Dacă nici acum credinciosul nu înţelege rostul încercărilor şi stăruie mai departe în
păcat sau în patimă, el este părăsit de harul Duhului Sfânt şi de Dumnezeu Însuşi.
Harul Duhului Sfânt, primit la botez, se retrage, aşteptând ca, prin încercările mai
 mari, ce vor urma sufletul să se întoarcă, prin pocăinţă, spre virtute. Acest har, spun
Sfinţii Calist şi Ignatie, este primit prin Taina Sfântului Botez, „cu totul desăvârşit” 48.
Lucrarea patimilor, grija exclusivă de cele vremelnice şi reaua lor întrebuinţare fac ca
patimile să întunece şi să acopere harul. Sfântul Grigorie Sinaitul vorbeşte despre
două trepte ale acestei lepădări harice: - una în sensul de lepădare propriu-zisă,
datorită stăruinţei în săvârşirea patimilor. Această învârtoşare a sufletului şi
insensibilitate la lucrarea sfinţitoare a harului duce la lipsirea desăvârşită de el, prin
care omul se face sălaş al patimilor, „acum şi în veacul viitor”. Depărtarea harului este
echivalată de către Patriarhul Calist cu pirderea chipului dumnezeiesc al vieţii şi
introducerea celui al fiarei sau dobitocului. Celor ce vieţuiesc, însă, curat, Duhul Sfânt
se face „suflet sufletului”, iar roadele împărtăşirii şi revărsării lui sunt: - „dorirea Lui
întru smerenia sărăciei, lacrima fără durere, pururea curgătoare, iubirea întreagă şi
nemincinoasă faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, bucuria din inimă şi veselia de
Dumnezeu, îndelunga răbdare în cele ce suntem datori să le răbdăm, blândeţea faţă
de toţi, bunătatea, unirea minţii, vederea şi lumina, puterea fierbinte pururea
mişcătoare a rugăciunii, negrija de cele trecătoare, prin ţinerea de minte a celor
veşnice”49. Părăsirea din partea lui Dumnezeu se întâmplă atunci când omul face
lucruri potrivnice stării lui naturale, harice.
Această părăsire îmbracă şi ea două forme: - una în sens de povăţuire, ca o
îngăduinţă, iar alta de lepădare. Cea în sens de îngăduinţă sau povăţuire, aflăm de la
Sfântul Marcu Ascetul, nu lipseşte sufletul de lumina dumnezeiască, ci harul îşi
ascunde prezenţa sa, cu scopul ca sufletul lipsit de harurile sale duhovniceşti şi fiind
ispitit de diavoli, să caute cu frică şi mai multă ajutorul lui Dumnezeu. Spre deosebire
de cea dintâi, părăsirea în sens de lepădare lipseşte cu totul sufletul de ajutorul lui
Dumnezeu şi îl predă „legat dracilor”50. Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că
sunt patru feluri generale ale părăsirii din partea lui Dumnezeu: - din iconomie, ca
prin păruta părăsire cei încercaţi să se mântuiască; spre dovedire, ca la Iov şi Iosif,
spre întărire în credinţă; spre povăţuire duhovnicească, ca la Apostolul, ca smerindu-
se în cugetare, să păstreze covârşirea harului; spre pedeapsă, spre pocăinţă 51.
Notele specifice, povăţuitoare sunt: - ea aduce sufletului întristare multă, o anumită
smerenie şi desnădejde măsurată. Ea produce în inimă frica de Dumnezeu şi lacrimi
de mărturisire, îsoţite de dorinţa de tăcere. Părăsirea în sens de lepădare lasă sufletul
să se umple de desnădejde, de necredinţă, de fumul mândriei şi al mâniei. Când
suntem cuprinşi de părăsirea cea povăţuitoare sau mântuitoare, trebuie să-i aducem
lui Dumnezeu mulţumire însoţită de rugăciuni de iertare. În cazul celei de-a doua,
trebuie să-i aducem mărturisirea pentru păcatele săvârşite şi lacrimi de pocăinţă 52.
Părinţii duhovniceşti subliniază faptul că şi atunci când suntem încercaţi fără de voie,
în aceste necazuri sau pătimiri se ascunde harul Sfântului Duh şi mila lui Dumnezeu.
Ele exprimă paradoxul iubirii lui Dumnezeu: - în toate durerile fără de voie se ascunde
mila lui Dumnezeu, care atrage la pocăinţă pe cel ce le rabdă şi îl păzeşte de muncile
veşnice 53. De aceea, şi Sfântul Maxim consideră că toate felurile de părăsire sunt
mântuitoare şi pline de iubirea de oameni a lui Dumnezeu 54. Întristările ne
sensibilizează la lucrarea harului. Acesta, spune Sfântul Isaac, vine în minte înainte de
încercări şi ne ajută, însă în simţire, după acestea. Simţirea încercărilor vine înaintea
 simţirii harului, pentru dobândirea libertăţii noastre, căci harul nu forţează niciodată.
Tot aşa, el nu se arată niciodată în cineva înainte de a gusta încercările 55. Tot el ne
spune că acelora încercaţi, Dumnezeu le dă răsplata sau darul simţirii păcatelor
proprii, ca nu cumva să plece de aici împovăraţi de aceste necazuri 56.
Încercările trupeşti iau, adeseori, forma infirmităţilor, slăbiciunilor, neputinţelor şi a
bolilor trupeşti, care afectează întreg echilibrul omenesc, zdruncină persoana umană
în totalitate. Mesajul Mântuitorului, transmis nouă în mod fidel de către Sfinţii
Părinţi, este unul optimist, încrezător în izbăvirea noastră din aceste încercări şi din
păcat, spre viaţa şi fericirea veşnică. <<În lume necazuri veţi avea dar îndrazniţi, Eu
am biruit lumea>>(Ioan 16,33). Vorbind despre boala trupului şi cea a sufletului, Nil
Ascetul o defineşte pe cea dintâi a fi „o stare contrară firii, cumpăna elementelor din
trup stricându-se din pricina covârşirii unuia, ceea ce aduce o stare potrivnică firii”57,
în timp ce boala sufletului este „abaterea lui de la judecata dreaptă”58, datorată
„patimilor aducătoare de boală”59. Bolile, în special cele trupeşti, sunt considerate o
formă a „certării pedagogice”60 din partea lui Dumnezeu, „cercarea spre îndreptare a
noastră”61. Ele sunt, cu adevărat, o a doua formă de asceză, un post şi o înfrânare
mai grea, nu doar de la mâncare şi băutură, ci şi de la plăceri şi de la tot ceea ce
procură bunăstarea trupului. Această o a doua formă de asceză suplineşte lipsa sau
insuficienţa celei dintâi, adică trupească, împlinând şi copletând slabele eforturi
ascetice cele dintâi.
Boala, spun Sfinţii Varsanufie şi Ioan, i se socoteşte de către Dumnezeu, celui ce o
suportă cu răbdare şi mulţumire, „în loc de nevoinţă (asceză) sau chiar mai mult”62.
Un astfel de creştin „culege din răbdarea aceasta rodul mântuirii”63. De aceea, aceşti
Sfinţi Părinţi ne dau următorul sfat: - „Rabdă, mulţumind, şi vei fi miluit degrabă de
Dumnezeu”64. Prin pocăinţă creştinul se împărtăşeşte de „harul doctorului”65. Din
punct de vedere al originii lor, bolile sunt de două feluri: - „bolile din negrijă şi din
neorânduiala vieţii” şi „bolile trimise spre îndreptare, pentru neascultare”66. Cele
dintâi sunt de la fire, cele din urmă sunt de la Dumnezeu. De primele, omul scapă
trăind cu grijă şi după o rânduială ascetică foarte strictă; de celelalte, prin pocăinţă
67. Încetarea sau prelungirea bolii ţine de „preştiinţa lui Dumnezeu”68. Sfântul Ioan
Scărarul ne încredinţează că există două feluri de boli, în ceea ce priveşte rostul sau
finalitatea lor: - boala pentru curăţirea de păcate şi cea venită pentru smerirea
cugetului. Dumnezeu smereşte trupul celui trândav la nevoinţă, printr-o nevoinţă mai
dureroasă – boala 69. Prin aceasta se arată că adevăratul scop al bolilor trupului este
sănatatea sufletului. Cu cât sufletul este mai afundat în patimi, cu atât sunt mai
intense nevoinţele şi încercările sale, până când va ajunge să-şi redobândească
subţirimea şi pacea sa, ascultarea faţă de suflet. Un suflet revoltat, tiranizat de patimi
care doar aparent procură plăcere, este „domesticit” şi supus prin încercări grele,
proporţionale cu grosimea şi consistenţa lucrărilor sale pătimaşe. Bolile echilibrază
lucrarea exacerbată a trupului, robia sau moartea sufletească. Cel care nu slujeşte lui
Dumnezeu în chip voit dimpotrivă, se poartă cu trândăvie şi nesupunere faţă de
acesta, ne spune Sfântul Isaac Sirul, „e lăsat, fără îndoială, de Dumnezeu, să cadă în
încercări ca să nu rămână virtutea nelucrată şi din multă nelucrare, să se aplece spre
altele şi mai rele”70. Un semn al răbdării bolii şi al culegerii foloaselor ei este acela că,
 simţind boala şi purtându-o, nu mai simţim din partea ei „tulburarea pătimirii” 71,
adică o suportăm cu nădejde şi răbdare, ca venind de la Dumnezeu, Cel care ne
iubeşte şi Care vrea să ne folosim de viaţa aceasta, pentru câştigarea celeilalte vieţi.
Între lupta pentru virtute şi durerea simţurilor, percepută ca o suferinţă trupească,
există o legătură intrinsecă. Lupta pentru virtute înseamnă strâmtorarea trupului,
înfrânarea lui, strunirea acestuia, după cum lipsa virtuţilor înseamnă dezechilibrul
trupului. Mersul pe cărarea virtuţilor, spune Sfântul Isaac Sirul, este tulburat de
mâhnire pentru trup, boli şi dureri 72. Atunci când, însă, sufletul ajunge să le
dobândească pe acestea, durerea trupului, oricât de mare ar fi, nu mai are puterea
asupra bucuriei şi fericirii sufletului, procurate de roadele virtuţilor.
Cu alte cuvinte, omul îşi probează valoarea şi nobleţea sa spirituală, tăria în ispite şi
încercări şi nădejdea în Dumnezeu în momentele grele din viaţa sa, în situaţiile-limită,
în clipele de încercare şi durere. Boala este un dialog al lacrimilor cu Părintele Ceresc,
a Cărui prezenţă mântuitoare omul a refuzat-o în viaţa sa, prin slujirea faţă de păcat.
Conştientizarea acestui fapt şi lupta de întoarcere a sa, fie chiar şi în ultimele clipe ale
vieţii, precum a făcut-o tâlharul de pe cruce, pot răscumpăra o viaţă de păcate,
reaşezându-l pe omul căit în dragostea lui Dumnezeu.
Ucenicii marelui duhovnic al Greciei contemporane, care a fost Părintele Porfirie,
mărturisesc faptul că duhovnicescul avvă se ruga adesea cu rugăciunea: "Doamne,
dă-mi cancer! Doamne, dă-mi cancer!" Şocaţi, l-au întrebat cum de cere acest lucru
de la Dumnezeu, când ei caută să fugă şi să nu audă de această boală. Iar Părintele
Porfirie le-a explicat că, în suferinţa oncologică şi mai ales în fazele ei terminale,
atunci când ştiinţa medicală îşi demonstrează neputinţele ei, când nici unul dintre
oameni şi nimic din ceea ce înseamnă leac omenesc nu îi mai poate schimba
deznodământul vieţii, cel suferind se află într-un dialog tainic cu Dumnezeu. În acest
dialog al suferinţei, al lacrimilor şi durerii, până la urmă nu mai rămân decât el singur
şi Bunul Dumnezeu. Dacă îşi conştientizează starea sa trecută şi cere iertare de la El,
are şansa să îşi răscumpere o viaţă petrecută, poate, în păcate şi să îşi mântuiască
sufletul. Dacă, dimpotrivă, refuză până în ultima clipă această prezenţă divină şi se
împotriveşte ei, îşi iroseşte singur şi cea din urmă şansă a fericirii sale veşnice. Prin
urmare, suferinţa şi boala reprezintă o formă de descoperire mai dureroasă şi uneori
chiar ultimă a lui Dumnezeu, un dialog cu tot mai puţine cuvinte şi tot mai multe
lacrimi, pentru că puterile trupeşti îl părăsesc pe om, încetul cu încetul, lăsând loc
lucrării înalte a sufletului; o ultimă încercare şi cale a Părintelui Ceresc de a-i oferi
omului fericirea veşnică. 
Despre viaţa omenească - prietenă intimă cu suferinţa şi cu boala
Cuviosul Paisie Aghioritul obişnuia să spună că paşaportul spre rai are neapărată
nevoie de viza încercărilor, în sensul că drumul spre desăvârşire, spre fericirea veşnică
a vieţii viitoare trece, inevitabil, prin proba ispitirilor şi a încercărilor fără de voie, a
supărărilor sau pătimirilor trupeşti şi sufleteşti, care îi întăresc creştinului voinţa şi îi
intensifică nevoinţa. Toţi cei care s-au mântuit au păşit pe "calea cea strâmtă şi cu
lacrimi", au suportat în însăşi fiinţa lor dureri şi încercări trupeşti sau sufleteşti, cu
speranţa mângâierii şi a răsplatei viitoare. 
Învăţătura tradiţională a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Răsăritene este aceea că
 necazurile, suferinţele, încercările, bolile fac parte din însăşi condiţia umană, o
condiţie supusă durerii şi morţii, din cauza păcatului strămoşesc. Sfântul Isaac Sirul
consideră că necazurile fără de voie sunt neapărat folositoare oamenilor, indiferent
de treapta lor duhovnicească. Pentru cei căzuţi în păcate - spre a-i întoarce la adevăr
şi bine, pentru cei sporiţi duhovniceşte - pentru a-i conduce tot mai departe în
lucrarea virtuţilor. "Cine fuge de ispite sau de încercări, spune Sfântul Părinte, fuge de
fapt de virtute."
Un alt scriitor filocalic, Cuviosul Nichita Stithatul, consideră încercările a fi mijlocul cel
mai eficient de probare a iubirii noastre faţă de Dumnezeu şi a dorinţei de mântuire.
Primirea lor, cu nădejde puternică în mila şi ajutorul Cerescului Părinte, purtarea lor
cu demnitate şi nobleţe sufletească îi înfrumuseţează necontenit creştinului cununa
mântuirii, cu nestematele virtuţilor; eschivarea, refuzul sau împotrivirea faţă de ele îl
arată pe suflet a fi ataşat doar de lumea aceasta şi de plăcerile ei iluzorii, ceea ce
poate conduce la suferinţă veşnică. Aşadar, necazurile fac parte din iconomia
mântuirii neamului omenesc şi a fiecărei persoane în parte. 
Despre cauzele pătimirilor trupeşti şi sufleteşti

Sfântul Maxim Mărturisitorul (†662) dezvoltă o învăţătură duhovnicească realistă

asupra cauzelor suferinţelor din viaţa omului, toate culminând în moarte. Sfântul
Părinte identifică trei căi generale prin care omul poate ajunge să Îl descopere pe
Dumnezeu şi, cultivând relaţia cu El, să îşi dobândească mântuirea. Cea dintâi dintre
ele este socotită de Sfântul Maxim a fi lumea sau creaţia. Aceasta este operă a iubirii
lui Dumnezeu, zidită ca un Rai potenţial şi o Biserică în extensie, în care omul a fost
aşezat ca rege şi preot al tuturor celor create. Contemplându-i raţiunile, adică
descoperindu-i sensurile ei profunde şi încercând să o transforme, printr-o lucrare
duhovnicească susţinută, într-o anticameră a Împărăţiei lui Dumnezeu, omul ajunge
să Îl descopere pe Creatorul ei şi să o transforme într-o scară către Împărăţia
cerurilor. Însă mulţi dintre oameni exploatează lumea fără discernământ şi nu îi
descoperă decât latura de plăcere, de folosinţă materială, nepătrunzându-i raţiunile
adânci, ce conduc spre Ziditorul ei şi spre mântuirea omului. 
Şi atunci, Dumnezeu, ca un Părinte Bun şi Iubitor, încearcă să se apropie de om pe o a
doua cale, tot pozitivă ca şi cea dintâi, calea darurilor sau a binecuvântărilor pe care
le revarsă asupra tuturor, împărtăşindu-le harul Său sfinţitor. Viaţa, sănătatea,
inteligenţa, înţelepciunea, frumuseţea fizică sau morală, reuşitele profesionale sau
duhovniceşti, toate acestea sunt roade ale împreună-lucrării omului cu Dumnezeu,
ale ajutorului covârşitor primit de la Părintele Ceresc. Însă şi de această dată, ca efect
al trufiei luciferice, al blestematei patimi a mândriei, omul este tentat, cel mai adesea,
să socotească toate aceste împliniri a-i aparţine în mod exclusiv lui. În ecuaţia vieţii
sale, în care greutatea cea mai mare o are propria persoană, Dumnezeu rămâne o
necunoscută sau, în cel mai fericit caz, o infimă variabilă. În acest fel, el se izolează în
cochilia egoismului, rupându-se nu numai de Dumnezeu, ci şi de semenii săi, se
închide în carapacea iubirii de propria fiinţă, aflându-se într-o percepţie pervertită a
propriei sale valori. Văzând aceasta, Acelaşi Dumnezeu Bun şi Iubitor, Care nu vrea
moartea păcătosului, ci întoarcerea lui, ca un Pedagog mântuitor, foloseşte o a treia
şi ultimă cale de uşurare a sufletului din întunericul păcatelor în care acesta trăieşte şi
de îndrumare a lui spre lumină - calea încercărilor, a pătimirilor, a suferinţelor fără de
voie, a durerilor şi a bolilor, nedorite şi necerute, dar pe care omul le atrage asupra lui
tocmai din lipsa sa de discernământ. Iar apăsarea acestora este proporţională, pe de
o parte, cu virtuţile sau cu păcatele personale, astfel încât şi precum învaţă
duhovniceşti Părinţi cei mai încercaţi sunt cei virtuoşi, dar şi cei păcătoşi; iar pe de
altă parte, în cazul celor din urmă, păcatele sunt proporţionale cu gravitatea,
vechimea, intensitatea săvârşirii lor, cu robia faţă de ele. Diaconiţei Olimpiada Sfântul
Ioan Gură de Aur îi scria despre suferinţele celor drepţi că, "fiecare îşi va lua plata sa
după osteneala sa; nu după mărimea faptei, ci după mărimea suferinţei" şi "cu cât
lupta e mai mare, cu atât şi cununile sunt mai frumoase şi răsplata mai strălucită. Şi
cu cât viaţa e mai plină de dureri, cu atât vei avea mai multe de câştigat dacă o înduri
cu mulţumire". Despre durerile celor fărădelege, Sfântul Părinte arăta că trimiterea
de încercări păcătoşilor în această viaţă este o dovadă de imensă milostivire a Tatălui
Ceresc, căci "prin răbdarea necazurilor, răul este pedepsit, iar păcatele ispăşite".
Sfântul Chiril al Ierusalimului ne învaţă că nu Dumnezeu aduce asupra noastră
necazuri şi încercări, ci noi înşine, din libera şi greşita întrebuinţare a voinţei noastre,
le introducem în fiinţa şi viaţa noastră sau, cum se exprimă Sfântul Părinte, "fiecare
dintre noi îşi alege pedepsele atunci când păcătuieşte cu voie". Cauzele cel mai des
invocate de scriitorii duhovniceşti în explicarea suferinţelor şi a pătimirilor fără de
voie sunt: păcatul strămoşesc, actualizat în multitudinea de păcate personale; lipsa de
grijă şi de rânduială în cele trupeşti şi sufleteşti; neascultarea. În sinteză, cauza
generală a tuturor încercărilor din viaţa omului o reprezintă păcatul personal,
nebunia îndepărtării lui de Dumnezeu. 
Despre boala umană - o a doua formă de asceză, datorată lipsei celei dintâi

Boala este socotită, astfel, o a doua formă de asceză, datorată tocmai lipsei celei
dintâi. Dacă omul nu are o bună rânduială a vieţii sale, o cumpătare şi chibzuinţă a
tuturor trebuinţelor lui şi a modului de împlinire a lor, în vederea progresului
duhovnicesc, ajunge mai târziu să regrete această lipsă de discernământ spiritual. Cu
alte cuvinte, excesele tinereţii şi ale adolescenţei se resimt dramatic la maturitate şi
bătrâneţe. Dacă nu am avut un bun control asupra vieţii noastre atunci când acest
lucru ne-ar fi fost în putinţă, vom avea de îndurat multe privaţiuni şi dureri mai târziu.
Dacă omul nu a postit, nu s-a înfrânat, nu a trăit cumpătat atunci când ar fi putut face
acest lucru, când puterile trupeşti şi spirituale îl ajutau, va avea de suferit mai târziu
pentru aceste greşeli, iar izbăvirea nu-i va mai putea veni de la un trup sleit de
puterile sale prin excese şi dezechilibre. Lipsa ostenelilor şi a nevoinţelor de voie, liber
asumate conduce la primirea celor din nevoie de îndreptare şi întoarcere, de pocăinţă
şi mântuire. Din această perspectivă, suferinţele mai sunt socotite şi "toiagul
Judecătorului", o formă a "certării pedagogice" a lui Dumnezeu, spre mântuirea
noastră. 
Spiritualitatea ortodoxă, sublimul mod de a trăi viaţa, este însă alături de creştin şi nu
îl condamnă pentru păcatele trecute, pentru greşelile anterioare atunci când el arată
pocăinţă şi dorinţă de îndreptare, iar încercările sau suferinţele constituie o astfel de
 nevoinţă asumată. Îl mângâie şi îl încurajează în purtarea lor cu demnitate şi tărie
morală, vorbindu-i despre rolul ascetic, expiatoriu sau curăţitor al încercărilor şi
suferinţelor prezente. Sau, cum spun Sfinţii Varsanufie şi Ioan, boala se socoteşte
celui care o suportă cu răbdare "în loc de nevoinţă sau chiar şi mai mult", de aici şi
îndemnul lor: "Rabdă mulţumind şi vei fi miluit degrabă de Dumnezeu". 
Despre purtarea crucii sau descoperirea sensului profund duhovnicesc al suferinţei
Însăşi denumirea profană a stării de suferinţă din perspectiva celui ce o trăieşte,
aceea de "pacient", vine din limba latină şi înseamnă "cel ce rabdă", de la patientia â
răbdare, arătând atitudinea sau conduita cu care omul trebuie să înfrunte toate
încercările şi suferinţele, trupeşti sau sufleteşti. Fiecare încercare, suferinţă sau boală
nu trebuie înţeleasă ca o pedeapsă implacabilă a lui Dumnezeu asupra noastră. Mult
mai folositor îi este creştinului aflat pe patul de suferinţă să descopere cauzele ei
naturale sau morale şi să încerce, cu ajutorul medicilor trupeşti şi sufleteşti şi atât cât
îi mai stă în putinţă, să întoarcă situaţia în favoarea sa, vremelnică sau veşnică. Să
încerce în primul rând să înlăture cauzele care le-au produs, dacă acest lucru mai este
posibil, ori să le limiteze efectele printr-o conduită plină de discernământ. Lucrul cel
mai important într-o suferinţă, oricare ar fi aceasta, de la cele mai uşoare şi scurte şi
până la cele mai grele şi fatale, este a-i pătrunde adâncile ei raţiuni, a încerca să îi
aflăm cauzele, manifestările şi modurile de izbăvire din ele. Suferinţele sunt
asemenea unor semnale de alarmă şi avarie în viaţa noastră, care ne anunţă că unele
lucruri nu sunt la locul lor şi nu sunt aşa cum ar trebui ele să fie. 
Prin urmare, în orice necaz sau boală, omul nu trebuie să se considere un nedreptăţit
şi încercat fără motiv şi mai greu decât are el puterea de a suporta, ci să se întrebe de
ce s-au ivit în viaţa sa acestea, căror cauze se datorează ele, iar odată aflate acestea,
să încerce să le limiteze, până la înlăturarea lor deplină. Aşadar, nu cârtirea sau
împotrivirea sunt atitudinea corectă în starea de suferinţă, ci identificarea rapidă a
sursei ei, precum şi a mijloacelor medicale şi spirituale de uşurare a ei. Asumarea
crucii, aflarea "filosofiei" lor, adică a înţelege cauzele, limitele, dar şi mijloacele de
uşurare a suferinţei, fie chiar şi numai din punct de vedere spiritual, printr-o conduită
plină de credinţă şi speranţă creştină, le uşurează apăsarea. Refuzul sau încercarea de
neacceptare a lor înmulţeşte durerea. Din acest motiv, acelaşi Sfânt Isaac Sirul spune
că "răbdarea înjumătăţeşte durerea", în sensul că înţelegerea profundelor
semnificaţii ale bolii ne ajută să o purtăm cu nădejde, în timp ce prin împotrivirea faţă
de ea, ne împovărăm singuri durerea. S-a constatat medical că fiecare persoană îşi
trăieşte suferinţa într-un mod absolut personal, în funcţie de arhitectura lui
sufletească, de structura emoţională proprie, că aceleaşi boli şi la aceleaşi persoane,
în aceleaşi stadii de evoluţie, produc totuşi efecte diferite şi sunt suportate în mod
deosebit. Pentru unii, chiar şi cea mai mică suferinţă este considerată o damnare, un
necaz de nedepăşit, în timp ce alţii, mult încercaţi, se bucură pentru fiecare clipă în
care durerile lor îngrozitoare par a se fi uşurat câtuşi de puţin, dacă nu prin vreo
terapie miraculoasă, măcar printr-o abordare duhovnicească şi optimistă a şanselor
de vindecare. Odată conştientizate cauzele suferinţelor sale şi resimţite efectele lor,
un bun creştin trebuie să ceară ajutorul medicilor trupeşti, dar mai ales al "Doctorului
şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre", trebuie să solicite lucrarea
 mângâietoare a sfinţiţilor slujitori, prin mijloacele de vindecare trupească şi
sufletească, între care excelează rugăciunea. (A se vedea şi articolul:
http://www.ziarullumina.ro/articole;1832;1;67599;0; Ioan Cristinel Teşu - Suferinţa---
dialog-al-lacrimilor.html).

Despre cercetarea omului bolnav, vindecarea semenului şi ajutorarea permanentă a

aproapelui

Învârtoşarea omului însă, căutarea de "ţapi ispăşitori", încercarea de a-şi refuza

propria condiţie şi suferinţă, cârtirea şi împotrivirea faţă de propria-i situaţie şi faţă de
Dumnezeu îi adâncesc durerea, nu doar fizică, ci şi spirituală, şi nu doar în lumea
aceasta, ci în veşnicie. Pe bună dreptate, s-a spus că valoarea unui om se
demonstrează prin cantitatea de suferinţă pe care acesta poate să o suporte cu
demnitate sau că "sufletele tari rabdă în tăcere". Ceea ce nu trebuie să îşi piardă omul
niciodată, în necaz şi suferinţă, sunt încrederea nestrămutată în Dumnezeu, speranţa
statornică în ajutorul Lui, convingerea fermă că toate suferinţele prezente, oricât de
multe şi de grele ar fi ele, se vor încheia odată şi odată, cel mai târziu împreună cu
ultima pâlpâire a vieţii sale, dar că, după toate aceste încercări şi ca urmare a
întoarcerii şi a căinţei sale, îl va aştepta răsplata cea nepieritoare în Împărăţia iubirii
veşnice şi a luminii neînserate, o împărăţie şi o lume în care nu vor mai exista durere,
întristare şi suspinare, ci fericirea veşnică a comuniunii cu Dumnezeu şi cu "prietenii"
Săi. 
Cunoscând în faptul Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos cine este cu
adevărat ,,logodnica" sa, dreptul Iosif se angajează mai atent şi mai aproape de
Mama Pruncului şi de Pruncul Însuşi, aflaţi în situaţia de a avea în lumea aceasta şi din
lumea aceasta pe cineva aproape. Pruncul Iisus şi Maica Lui au avut nevoie de un
aproapele. Acela a fost Iosif. Nu ştia bătrânul Iosif că era aproapele Celui Care a fost
aproapele întregii lumi şi Care ne va lăsa nu numai o învăţătură teoretică cu privire la
aproapele, ci proba existenţială a ceea ce înseamnă aproapele.
În mod obişnuit, prin aproapele înţelegem o persoană cu care putem stabili raporturi
în funcţie de ceea ce ne atrage la ea: legătura de sânge, prietenia, frumuseţea, vreun
avantaj oarecare. În viziunea Mântuitorului aproapele nu este o persoană care să ne
atragă prin ceva anume (prin legături de rudenie, de prietenie, de frumuseţe sau din
alt motiv aşteptat de mine însumi). În pilda samarineanului milostiv, El arată cine este
cu adevărat aproapele cuiva: omul care se apropie de cel gol, de cel căzut în mâinile
tâlharilor, de cel plin de sânge şi aproape mort. Omul care se apropie de cel care este
incapabil să răspundă pentru fapta bună pe care i-ar putea-o face cineva; acela care
se apropie de cel care are nevoie de ajutor şi care nu poate da nimic în schimb pentru
ceea ce primeşte. Este cel care are nevoie de noi, dar este şi cel care se apropie de cel
în nevoie, în suferinţă.
Ce om sănătos ar putea spune că nu are nevoie de nimeni sau că ar fi incapabil să se
apropie de cineva în necaz şi să-i ofere ajutorul? Nici un om sănătos. Ca să fii
aproapele cuiva trebuie să ai un dram de sănătate autentică, ce ţine nu atât de
biologia proprie, ci de dimensiunea spirituală a fiecărui om. În lume, toţi ne suntem
 aproapele unii altora, în sensul că avem nevoie de ajutor şi că oferim altora ajutorul.
Sau aşa ar trebui să fim. Gândind la suferinţă şi la aproapele, cât şi la modul nostru de
reacţie faţă de suferinţa noastră şi a semenului nostru, în calitate de creştini, privim la
Învăţătorul, Modelul de viaţă şi Mântuitorul nostru, Iisus Hristos. El este Cel Care, ca
Prunc, a avut nevoie de un aproapele, dar Care ne-a explicat şi cine este aproapele. A
fost şi a rămas exemplul viu cu privire la modul de raportare a fiecăruia dintre noi la
aproapele şi cu privire la cât putem fi de aproape unii faţă de alţii în suferinţă, ca
fenomen, ca fapt general-uman, în suferinţa obiectivată în semenul nostru.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Samarineanul Milostiv şi aproapele firii umane
căzute pradă duhurilor rele, ne-a arătat ce înseamnă a fi ,,aproapele" cuiva, dar ne-a
arătat şi care trebuie să fie atitudinea fiecărui creştin faţă de suferinţă.
Prin urmare suferinţa nu este subiect de sine stătător. Ea aparţine cuiva, are un
purtător. Este suferinţa cuiva, a unui semen de-al nostru. Prin urmare, a avea o
anumită atitudine faţă de suferinţă înseamnă a avea acea raportare faţă de semeni
care ne scoate din autosuficienţa celui considerat în general sănătos. Înseamnă
activarea în noi a acelei dimensiuni a iubirii, care depăşeşte confortabilul şi plăcutul,
cultivând ceea ce este înainte de toate necesar.
Despre nefirescul şi anormalitatea suferinţei

În altă ordine de idei, am putea spune că aproapele este omul care se comportă
responsabil şi cu sens faţă de ceea ce omul firesc evită: absurdul suferinţei în care se
află semenul nostru, omul care suferă pentru altul. Acesta este înainte de toate Iisus
Hristos, iar după El, sunt adevăraţii Lui ucenici.În toate întâlnirile cu suferinţa lumii,
percepând-o ca stare de anormalitate, Mântuitorul nostru nu doar că nu a rămas
indiferent, dar nu i-a permis să mai existe ca suferinţă, ca ceva care sfidează
normalitatea. Da, suferinţa este anormalitate. Suferinţa este nu numai una din
formele de manifestare a unei naturi ieşite din neant, imperfectă în ea însăşi, ci şi a
unei naturi în care se manifestă absurditatea consecinţelor căderii în păcat a
protopărinţilor, a unei naturi în care există câte o părticică din întregul univers creat
prin care acesta participă în mod pasiv la consecinţele căderii în păcat. Păcatul este
cădere în absurd şi în inutil, în stupid şi în anormalitate. Prin urmare, păcatul aduce
sentimentul durerii în constatarea anormalităţii, a diminuării existenţiale. Această
diminuare, această ieşire din ordinea iniţială provoacă dureri multiple şi diverse, nu
numai în subiectul acestei ieşiri din normalitate, ci în toţi descendenţii lui, care de
multe ori au parte de suferinţe fără să fie responsabili de ele. Toate minunile
Mântuitorului nostru Iisus Hristos au fost modalităţi de readucere la normalitate a
naturii umane suferinde. Dar El a pătimit în firea sa umană, nu numai dând exemplu
de cum trebuie să fim aproapele celui suferind, ci ca Cel Care s-a făcut Om spre a
vindeca firea întreagă de suferinţă, de rău şi mai ales de răutate, de acea stare în care
gândeşti şi înfăptuieşti răul ca ceva firesc sau, şi mai grav, săvârşeşti răul fără să
gândeşti la consecinţele lui.
Vindecând suferinzii, Iisus nu a dispreţuit suferinţa. Nu a venit să sfideze sau să
desfiinţeze suferinţa, ci a asumat suferinţa lumii în firea Sa umană. Acolo, în firea Sa
umană a desfiinţat suferinţa prin Învierea din morţi. Învierea în care nădăjduim şi
 pentru care ne pregătim în comuniunea cu Iisus Hristos Cel Înviat şi proslăvit, cu Care
ne hrănim în Sfânta Euharistie, ne îndepărtează de iluzia că, fiind creştini, deci ucenici
ai lui Iisus Hristos, va trebui ca aici şi acum, în lumea aceasta, să scăpăm de suferinţă. 
Despre marea şansă, fericitul prilej şi deosebita ocazie a exersării iubirii faţă de
semeni
Suferinţa ne va atinge pe toţi, mai curând sau mai târziu. Putem însă să intuim prin ea
perspectivele noi, date fiecărui om, după modelul lui Hristos. El a asumat suferinţa
lumii până la capăt. Şi în momentul acestui ,,capăt", moartea sa fizică, cerul se
întunecă, pământul se cutremură, mormintele se deschid şi unii morţi învie şi se arată
în cetate. Catapeteasma templului se rupe în două, făcând ca toţi oamenii să aibă
acces la contemplarea celor nevăzute, în Sfânta Sfintelor. Suferinţa, fie că este a
noastră, fie a semenului nostru, ne dă posibilitatea să fim aproapele unii altora, dar
ea constituie pentru toţi şi pentru fiecare un loc privilegiat de întâlnire a unora cu
alţii, dar mai ales cu Hristos, aflat, cum spunea Sfântul Vasile cel Mare, în stare de
jertfă, adică de suferinţă. Suferinţa ne dă ocazia să exersăm iubirea faţă de semeni,
după modelul lui Iisus Hristos, în calitate de grijă faţă de viaţa semenilor noştri, mai
mult sau mai puţin suferinzi, suferinzi în trup sau în suflet. Grija faţă de semen este
iubirea în care responsabilitatea faţă de semeni are o mai mare pondere decât
înclinaţia faţă de ceea ce este plăcut şi vrednic de dorit. Iubirea, în calitate de grijă
faţă de semenul nostru, activează alte laturi ale sentimentului complex numit iubire.
Grija ne scoate din starea de insensibilitate şi indiferenţă, chiar din compasiunea
emoţională, dar inactivă. Iubirea, în calitate de grijă, dă calitatea de aproapele celui
care nu doar priveşte spre semenul în suferinţă, ci face şi ceva în folosul acestuia.
Acest tip de iubire devine cale spre înviere în şi cu Hristos, nu "iubirea" în care suntem
interesaţi de nevoile noastre, ignorând suferinţele semenilor şi evitând întâlnirea şi
chiar colaborarea cu Hristos, Care, în calitate de purtător al neputinţelor lumii,
împlineşte pe cele neîmplinite şi le vindecă pe cele neputincioase. În grija faţă de
suferinţele semenilor suntem împreună-lucrători cu Cel care a venit ca lumea să aibă
viaţă, cât mai multă viaţă şi mai puţină suferinţă.
Gândindu-ne, aşadar, la răbdarea suferinţelor, a bolilor, a necazurilor şi la nădejdea
pe care trebuie să o cultivăm vom spune că încercările sunt considerate „toiagul
Judecătorului” şi de aceea omul trebuie să le primească pe acestea, ca de la
Dumnezeu şi spre folosul său duhovnicesc, cu smerenie şi nădejde. Sfântul Isaac Sirul
ne spune că dacă le primim cu răbdare, cu smerenie şi cu nădejde, dacă ne aducem
aminte de nedreptăţile săvârşite şi le mărturisim cu pocăinţă lui Dumnezeu, atunci
Dumnezeu ne va încerca prin necazuri scurte şi mai mici. Dacă, însă, nu dovedim
smerenie şi pocăinţă, ci, în loc de a ne recunoaşte păcatele pentru care suntem
pedepsiţi, ne învârtoşăm în necazurile noastre şi învinovăţim pe Dumnezeu pentru
ele, pe oameni sau pe diavoli, considerându-ne pe noi înşine nevinovaţi, atunci toate
acestea ne pricinuiesc „o mâhnire neîncetată şi necazurile noastre se fac cumplite”74.
Dacă ne vom aminti necontenit – spune Sfântul Antonie cel Mare – că în viaţă trebuie
să răbdăm mici şi scurte necazuri, după moarte ne vom bucura de cea mai mare
plăcere şi de fericirea veşnică. Împrejurările dificile din viaţa noastră, care se înfing ca
nişte cuie în fiinţa noastră, ne îndeamnă la rugăciune mai simţită, iar în cursul acestei
 rugăciuni, prezenţa lui Dumnezeu ni se face şi mai evidentă 75. Este o prezenţă
iubitoare, asemenea unui tată bun ce îşi iubeşte copilul şi, cu durere în suflet, este
nevoit să recurgă la o pedeapsă, din perspectiva îndreptării copilului său şi a înaitării
lui pe calea cea bună. Isihie Sinaitul ne învaţă că atunci când am fost cuprinşi de
necazuri, descurajări şi desnădăjduiri, să facem ceea ce a făcut David: „să ne vărsăm
inima noastră înaintea lui Dumnezeu şi rugăciunea şi necazul nostru să le vestim
Domnului. Şi El, care ne cunoaşte starea sufletului nostru, ne va cârmui cu
înţelepciune, uşurând necazul nostru şi înălţându-ne din întristare”76. Sfinţii
Varsanufie şi Ioan ne dau următorul sfat, în răbdarea încercărilor şi înţelegerea lor
duhovnicească: „Iar despre celelalte gânduri, pune în seama lui Dumnezeu tot gândul,
zicând: <>”77. Calea ieşirii sau a izbăvirii din aceste necazuri este întoarcerea spre
Dumnezeu cu lacrimi de pocăinţă, răbdarea lor prin rugăciune. Dumnezeu, văzând
smerenia noastră, uşurează greutatea necazurilor noastre. Stăruinţa în rău face, însă,
ca necazurile şi durerile noastre să se înmulţească şi să se amplifice. Ava Dorotei arată
că purtarea cu răbdare, smerenie şi nădejde a încercărilor îl ajută pe cel încercat să
treacă prin ele nevătămat. Iar dacă acesta se necăjeşte şi se tulbură, se chinuie pe
sine însuşi şi se vatămă, îgreunându-şi suferinţa. Mai mult chiar. Potrivit Sfântului
Isaac Sirul „toate greutăţile şi necazurile ce nu sunt răbdate, au în ele un chin îndoit.
Căci răbdarea micşorează apăsarea lor”78. În toate pătimirile fără de voie trebuie să
privim la sensul lor, profund duhovnicesc, să le privim ca pe lucrări de întărire a
noastră. Calea de a scăpa de ele nu este revolta faţă de lucrarea iconomică a lui
Dumnezeu, ci răbdarea lor întru smerită cugetare, cu nădejdea că Dumnezeu ştie
ceea ce ne este de folos şi ne va scăpa de ele, neîncercându-ne peste puterile noastre
slăbite de păcat. Ca principiu, ni se recomandă, în necazuri, întoarcerea imediat spre
Dumnezeu, cerându-i-se ajutorul Său. Stăruinţa în păcat înseamnă, de fapt, o
amplificare a suferinţei. Sau, cum rezumă Cuviosul Nichita Stithatul, modul de a ne
comporta sau conduita noastră morală în suferinţe, constă în lepădarea pricinii care a
provocat părăsirea şi alergarea spre înălţimea smeritei cugetări 79. Orice încercare,
care vine asupra noastră trebuie să fie un prilej de adâncă meditaţie la regresul
nostru duhovnicesc, căruia i se datorează şi la progresul nostru spiritual pe care îl
poate aduce. Tocmai pentru acest motiv, Părinţii filocalici, precum Sfântul Isaac Sirul,
vorbesc alături de Sfânta Taină a Spovedaniei de o pocăinţă permanentă, de fiecare
clipă şi de o meditare neîncetată la judecată, dublate, însă, de o cugetare continuă,
prin rugăciune, la ajutorul şi mila lui Dumnezeu.
De teologia încercărilor sunt legate răbdarea şi nădejdea, ca virtuţi duhovniceşti. Pe
acest motiv, Talasie Libianul defineşte răbdarea ca fiind „iubirea de osteneli a
sufletului”, ce constă în „osteneli de bunăvoie şi din încercări fără de voie”80. Semnul
răbdării este dragostea de osteneli, din care izvorăşte o nădejde, ce devine apoi o
certitudine în dragostea şi răsplata lui Dumnezeu. Această nădejde este un plus de
cunoaştere. Cu ajutorul ei, descoperim adevăratele raţiuni sau adevărata semnificaţie
a necazurilor. Nădejdea aceasta este „o vedere cu inima, cu partea cea mai adâncă a
spiritului nostru, deci este o convingere intimă, tainică, o stare de transparenţă a
fiinţei noastre faţă de cele de dincolo de lumea aceasta”81. Ea ne dă certitudinea
răsplatei, căci aşa cum spune Sfântul Antonie cel Mare „omul care rabdă necazurile
cu inimă bună şi cu mulţumită, va lua cununa nestricăciunii, virtutea şi mântuirea”82.
Şi, ca o treaptă supremă de despătimire, Părinţii ne învaţă că cei desăvârşiţi ajung să
privească necazurile ce vin asupra lor cu un râs interior, cu un râs duhovnicesc, rod al
„plânsului de bucurie făcător”, un râs superior, dar nu în sensul mândriei, ci al tăriei,
al rezistenţei în faţa valurilor agitate şi tulburi ale vieţii. Este surâsul celui întărit în
cercuri şi care a întrezărit în acestea adevăratul lor sens, de cale spre Dumnezeu.
Necazul care este suportat cu răbdare – ne spune Petru Damaschinul – este bun şi
folositor, iar cel care nu este suferit astfel este semn al lepădării de la Dumnezeu şi
este fără de folos 83. Necazurile trebuie răbdate cu smerenie şi nădejde, căci
Dumnezeu a rânduit după încercări şi darurile. În necazurile ce vin asupra noastră
trebuie să vedem purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi cinstea pe care o primeşte
sufletul nostru din partea Slavei Sale, căci „pe măsura întristării este şi mângâierea” –
spune Sfântul Isaac Sirul.
(A se vedea şi articolul: http://www.ziarullumina.ro/articole;1832;0;67598;0;Vasile
Răducă - Suferinţa-şi-grija-faţă-de-semeni.html).

Despre Taina Sfântului Maslu – soluţia isbăvitoare şi mântuitoare a Bisericii pentru

omul aflat în suferinţă

Despre caracteristica pastoral - misionară a Sfântului Maslu

În afara importanţei sale practice de vindecare, Maslul are în mod clar o componentă
de pastoraţie. Preotul se poate apropia extrem de mult de persoana bolnavă şi o
poate îndruma din multe puncte de vedere pe calea mântuirii. Desigur, această
ocazie nu trebuie să fie, de asemenea, una de realizare a diverselor practici
neconforme cu Taina (precum deschiderea Evangheliei pentru a se ghici dacă
bolnavul va supravieţui sau nu; utilizarea untdelemnului rămas de la Taină pentru a
sfinţi diverse obiecte aparţinând persoanei bolnave - haine, amulete. Pentru o
detaliere în acest sens, inclusiv a componentei pastorale, este potrivit să se citească
studiul Părintelui Profesor Vasile Răducă "Taina Sfântului Maslu în viaţa creştinului",
BOR, nr. 7-10, 1989, pp. 175-190). Însă, mai presus de toate, bolnavul trebuie să
simtă reintegrarea sa în comunitate. Nu trebuie să uităm că orice vindecare vine, în
primul rând, prin intermediul unei familii iubitoare, iar familia iubitoare a unui creştin
este întotdeauna Biserica...

Despre diferenţele canonice şi deosebirile dogmatice dintre Apus şi Răsărit cu privire

la scopul Sfântului Maslu

Separarea teritorială între Apus şi Răsărit a condus în timp şi la diferenţe majore cu

privire la Sfintele Taine. În timpul perioadei scolastice, şi în special între secolele X-XII,
Taina Sfântului Maslu a căpătat o altă conotaţie în Apusul Europei. Practic, ea a fost
asociată în întregime cu momentul morţii, fiind considerată drept pecetluirea finală
înainte de trecerea creştinului la cele veşnice. Denumirea ei a devenit astfel cea de
 extrema unctio, ungerea finală. Acest fapt s-a petrecut datorită ideii că orice Taină
are un efect îndreptat exclusiv asupra sufletului. Scolasticii considerau că trupul uman
este doar un instrument al sufletului şi că orice efect benefic al unei Taine nu poate
avea loc decât asupra părţii celei mai importante a omului. Spiritualizarea excesivă,
această transformare a omului într-un fel de înger încarcerat în trup, a condus la
ideea că Taina Maslului nu promite decât o iertare a păcatelor pentru ca omul să
poată fi primit în mod eficient în Rai. Conciliul Vatican II a condus la o schimbare în
acest sens, iar Taina a început să fie administrată şi persoanelor care nu se află doar
în situaţia de moarte iminentă, dar a rămas o Taină adresată doar celor bătrâni şi
bolnavi care se simt aproape de sfârşit. Cu alte cuvinte, modificarea a fost mai mult
formală, şi nu de fond. În Ortodoxie însă, orice persoană poate primi Taina Maslului,
indiferent de vârstă sau de gravitatea bolii.
Sfântul Maslu este, fără îndoială, cea mai "smerită" dintre toate cele şapte Taine. O
considerăm smerită, deoarece la ea participă de obicei doar credincioşii care cunosc
ceva mai detaliat viaţa duhovnicească a Bisericii, dar şi pentru că teologii s-au dovedit
destul de puţin preocupaţi de o interpretare amănunţită a ritualului ei. Cu alte
cuvinte, Taina Sfântului Maslu este adesea ignorată sau considerată ca fiind
semnificativă doar pentru persoanele în vârstă sau cele bolnave. Trebuie sa
schimbam această optică eronată prin mai multe analize care să demonstreze de ce
Taina Sfântului Maslu merită cu adevărat un loc de frunte în viaţa creştinului şi nu
doar unul secundar. (A se vedea şi articolul:
http://www.ziarullumina.ro/articole;1832;1;67593;0; Adrian Agachi Este-cineva-
bolnav-între-voi-Să-cheme-preoţii-Bisericii....html).

De ce este importantă Taina Sfântului Maslu pentru credincioşii de rând, adică pentru
laici şi mireni?

Credincioşii Bisericii sunt, de regulă, preocupaţi să afle cât mai multe despre slujbele
liturgice. Acestea constituie forma principală de contact cu Dumnezeu în Ortodoxie.
Biserica Ortodoxă nu promovează nici o religie a cărţii şi nici una pur abstractă. De
aceea, prima impresie cu impact enorm asupra unui necunoscător al Ortodoxiei este
generată de participarea la minunatele slujbe liturgice care alcătuiesc într-o proporţie
covârşitoare ceea ce un creştin consideră a fi modul cel mai intens de comunicare cu
Dumnezeu în afara rugăciunii personale. Însă, la o analiză mai atentă a vieţii
creştinilor din zilele noastre, constatăm că prezenţa lor la slujbele liturgice se reduce
de regulă la Sfânta Liturghie şi, atunci când împrejurările o cer, fie la cununia unor
prieteni apropiaţi sau a rudelor, fie la botezarea copiilor acestora. Taina Maslului
este, adesea, ignorată sau considerată ca fiind o slujbă adresată exclusiv celor bolnavi
sau celor bătrâni. Desigur, o incursiune în istoria scripturistică şi liturgică a Tainei
Maslului dovedeşte că aceasta este o părere eronată. Este adevărat că scopul
principal al Tainei Maslului pare să constea în vindecarea trupului, aşa cum afirmă
spre exemplu Paul Evdokimov (Ortodoxia, trad. arhiereu Irineu Ioan Popa, EIBMBOR,
Bucureşti, 1996, p. 325), dar nu trebuie să uităm că ea se adresează în egală măsură şi
sufletului, curăţind păcatele pe care le-am uitat şi ajutând la distrugerea rădăcinilor
 patimilor care au invadat inimile noastre (aşa cum afirmă spre exemplu părintele
Dumitru Stăniloae în Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, EIBMBOR, Bucureşti,
2003, pp. 213-214). Din nefericire, aspectul din urmă este cunoscut de foarte puţini
creştini şi el merită detaliat şi aprofundat cu fiecare ocazie. De aceea, îi îndemnăm pe
această cale pe cei care consideră că nu au nevoie de Taina Sfântului Maslu să se
gândească la propria viaţă duhovnicească. O gândire cu adevărat profundă ne va
spune că nu am ajuns la desăvârşire, iar Taina Maslului, unde se adună persoanele
bolnave şi bătrâne, ne poate arăta, de asemenea, cât de mult au alte persoane nevoie
de ajutorul nostru. Taina Maslului ne pune în legătură cu mădularele bolnave ale
Bisericii, care au multă nevoie de un sprijin din partea comunităţii. Aşadar, trebuie să
încercăm să privim cu alţi ochi această Taină pe care mulţi creştini, din păcate, o
ignoră aproape întotdeauna.

De ce este importantă Taina Maslului pentru teologi?

Dacă pe tema Tainelor Botezului, Euharistiei sau Pocăinţei există nenumărate studii,
articole, prezentări şi cărţi voluminoase, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre
Taina Sfântului Maslu. Este şocant să observi cât de ignorată poate fi din punct de
vedere teologic această Taină atât de importantă. De regulă, atunci când un teolog
doreşte să scrie câteva aspecte despre toate cele şapte Sfinte Taine, Taina Maslului
este pusă la urmă şi, de regulă, are cele mai puţine pagini dedicate. Această situaţie
se menţine în toate ţările ortodoxe şi rămâne la fel şi în Apus, unde studiile de interes
pe această temă sunt adesea pline de concluzii forţate, fiind influenţate de
dezvoltarea diferită a Tainei în zona respectivă. Sfinţii Părinţi au scris totuşi despre
această Taină, chiar dacă nu i s-a dedicat niciodată un tratat cuprinzător. Doar din
punct de vedere liturgic se poate spune că Taina Maslului a beneficiat de un
tratament mai conform cu importanţa ei. Practica liturgică a Bisericii a confirmat
semnificaţia ei pentru viaţa creştinilor. Din punctul de vedere al unui teolog însă, este
clar că lucrurile au nevoie de o schimbare profundă. Este nevoie de mai multe analize
teologice, de mai multă importanţă acordată acestei Taine, nu pentru că ar fi un
subiect "original", o "mină de aur" sau o cale sigură de publicare şi obţinere a unui
succes comercial. Este nevoie în primul rând de o aplecare duhovnicească şi o
sesizare cu multă delicateţe a impactului Tainei în viaţa Bisericii. Trebuie să
descoperim şi să punem în valoare răspunsuri la întrebări legate de dezvoltarea
istorică a Tainei Maslului, semnificaţia ei pentru Sfinţii Părinţi şi viaţa liturgică a
creştinilor sau importanţa ei pentru activitatea pastorală a preotului ortodox.
Deoarece aceste întrebări nu au cum să capete un răspuns doar prin intermediul
activităţii predicatoriale a preotului, rolul teologilor rămâne imperios şi, în momentul
de faţă, există deja câteva semne pozitive în acest sens, al căror rod sperăm să fie cât
mai bogat şi să cuprindă de asemenea şi câteva soluţii în vederea unei cunoaşteri mai
ample a Tainei şi de către credincioşii simpli prin evitarea unui limbaj teologic stufos
şi hiperspecializat. 

De ce este importantă Taina Maslului pentru misiunea pastoral - duhovnicească a

 preotului?

La această întrebare preferăm să lăsăm un preot să răspundă. Într-un studiu publicat

în anul 1989, Părintele Profesor Vasile Răducă afirma următoarele: "Semnul dragostei
din partea comunităţii ecleziale vine să confirme şi raporturile bolnavului cu semenii.
Ştiut fiind că multe dintre suferinţele fizice se datorează stărilor conflictuale şi
tensiunii sufleteşti, lipsei de relaţii normale cu semenii, nu de puţine ori creştinul
bolnav este posibil să fie chinuit de gândul că boala lui se datorează realmente
păcatelor lui faţă de semeni, iar co-participarea acestora la suferinţa bolnavului vine
să confirme că, din partea semenilor, acesta se bucură de dragoste, înţelegere şi
rugăciune la Dumnezeu, ca Dumnezeu să dispună modul în care fratele lor să fie
izbăvit de suferinţă. (...) Prezenţa mai multor preoţi, cu darurile şi personalitatea lor,
la casa sau la căpătâiul bolnavului, vine să sporească atmosfera de rugăciune care se
creează la căpătâiul bolnavului, afirmând caracterul profund eclezial al acestei Sfinte
Taine" ("Taina Sfântului Maslu în viaţa creştinului", în: BOR, nr. 7-10, 1989, pp. 183-
184). Într-o asemenea atmosferă de rugăciune pentru persoana bolnavă, preotul are
ocazia, poate unică, de a discuta într-un cadru solemn cu bolnavul şi a-i deschide
acestuia mintea şi inima în vederea primirii lui Hristos. Uneori, se poate dovedi ultima
şansă pentru a face acest lucru. Alteori, va fi doar începutul unei vieţi creştine
reînnoite prin vindecarea miraculoasă şi regenerarea sufletească. Însă, pentru a face
acest lucru, preotul trebuie să fie pregătit el însuşi să primească în inima sa suferinţa
persoanei. Oare ce putem face mai mult atunci când un mădular al Bisericii suferă,
decât să suferim şi noi alături de el? Vom încerca şi noi, prin materialele pe care le
publicăm aici, să suferim alături de cei care suferă şi să sprijinim, cu puţinul pe care îl
avem, misiunea pastorală a Bisericii. În definitiv, nu doar rugăciunea preotului, ci şi
cea a comunităţii, lucrează spre vindecarea persoanei bolnave... (A se vedea şi
articolul: http://www.ziarullumina.ro/articole;1837;1;67818;0;Adrian Agachi - Taina-
smerită-a-Maslului.html).

Note Bibliografice:

1 – Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţe, în Filocalia sau culegere din scrierile
Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi. Traducere,
introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Volumul X, Editura Istitutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, p. 139.
2 – Ibidem, p. 116.
3 – Ibidem, p. 117.
4 – Ibidem, p. 234.
5 – Preot Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi
mistica, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992, p. 141-142.
6 – Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi
 despre conştiinţă, în Filocalia..., Volomul VI, p. 261.
7 – Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 236.
8 – Ibidem, p. 251-252.
9 – Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia..., Volumul III,
p. 34.
10 – Ibidem, p. 35.
11 – Ibidem, p. 348.
12 – Ibidem, p. 110.
13 – Ibidem, p. 336-337.
14 – Ibidem, p. 32.
15 – Ibidem, p. 32-33.
16 – Ibidem, p. 348.
17 – Ibidem, p. 84.
18 – Ibidem, p. 349.
19 – Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ediţia a II-a, Editura
Omniscop, Craiova, 1993. 
20 – Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. 1, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997, p.
140.
21 – Ibidem, p. 144.
22 – Idem, Spiritualitatea ortodoxă..., p. 134.
23 – Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 228-229.
24 – Ava Dorotei, Ale celui între sfinţi, părintele nostru Dorotei. Felurite învăţături
lăsate ucenicilor săi când a părăsit mănăstirea Avei Serid şi a întemeiat cu ajutorul lui
Dumnezeu mănăstirea sa, după moartea Avei Ioan, proorocul, şi după tăcerea
desăvârşită a Avei Varsanufie, în Filocalia..., Volumul IX, p. 607.
25 – Sfântul Marcu Ascetul, Despre cei ce cred că se îndreaptă din fapte, în Filocalia...,
Volumul I, p. 311. 
26 – Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, în Filocalia..., Volulmul II, p. 311.
27 – Ibidem, p. 93-94.
28 – Ibidem, p. 119.
29 – Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 101.
30 – Ibidem, p. 101-102.
31 – Ibidem, p. 104.
32 – Ibidem, p. 224. 
33 – Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie..., p. 111.
34 – Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 202.
35 – Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 261.
36 – Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 111.
37 – Ibidem, p. 229.
38 – Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 202.
39 – Ava Dorotei, op. cit., p. 611.
40 – Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 247-248.
41 – Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 220.
42 – Ibidem, p. 248-249.
 43 – Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 308.
44 – Sfântul Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, în Filocalia..., Volumul I,
p. 153-154
45 – Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri. Partea a doua. Scrieri şi epistole
hristologice şi duhovniceşti. Traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof.
Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1990, p. 41. 
46 – Idem, Răspunsuri către Talasie..., p. 62.
47 – Ibidem, p. 234.
48 – Calist şi Ignatie Xantopol, A celor dintre monahi Calist şi Ignatie Xantopol:
Metodă şi regulă foarte amănunţită pentru cei ce-şi aleg să vieţuiască în linişte şi
singurătate, în Filocalia..., Volumul VIII, p. 24.
49 – Calist Patriarhul, Capete care au lipsit, în Filocalia..., Volumul VIII, p. 280-281.
50 – Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, în Filocalia..., Volumul I, p.
461.
51 – Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta a doua, în
Filocalia..., Volumul II, p. 142.
52 – Sfântul Marcu Ascetul, op. cit., p. 461.
53 – Ibidem, p. 329.
54 – Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 142.
55 – Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 243.
56 – Ibidem, p. 359.
57 – Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, în Filocalia..., Volumul I, p. 247.
58 – Ibidem, p. 247.
59 – Ibidem, p. 247-248.
60 – Sfinţii Varsanufie şi Ioan, op. cit., p. 115.
61 – Ibidem, p. 189.
62 – Ibidem, p. 115.
63 – Ibidem, p. 115-116.
64 – Ibidem, p. 117.
65 – Sfântul Petru Damaschinul, Învăţăturile duhovniceşti, în Filocalia..., Volumul V, p.
32.
66 – Sfinţii Varsanufie şi Ioan, op. cit., p. 493.
67 – Ibidem, p. 493-494.
68 – Ibidem, p. 495.
69 – Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 370. 
70 – Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 50.
71 – Sfinţii Varsanufie şi Ioan, op. cit., p. 492.
72 – Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 41.
73 – Ibidem, p. 359.
74 – Ibidem, p. 359-360.
75 – Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă..., Vol. I, p. 141.
76 – Isihie Sinaitul, Cuvânt despre trezvie şi virtute, în Filocalia..., Volumul IV, p. 91. 
77 – Sfinţii Varsanufie şi Ioan, op. cit., p. 41.
78 – Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 247-248.
 79 – Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 231.
80 – Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte, în
Filocalia..., Volumul IV, p. 33.
81 – Preot Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă..., p. 145.
82 – Sfântul Antonie cel Mare, op. cit., p. 53. 
83 – Sfântul Petru Damaschinul, op. cit., p. 109.
84 – Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 242.
85 – Preot Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea Ortodoxă..., p. 142.

Rezumat

Ca urmare, viaţa noastră duhovnicească se desfăşoară într-un registru spiritual foarte

larg: - din adâncurile păcatului şi din „ceaţa patimilor” spre culmile virtuţii şi lumina
dumnezeiască. În funcţie de eforturile noastre ascetice este şi starea noastră pe
treptele ei atât de numeroase. „De pe dealurile bucuriilor – afirmă Părintele Profesor
Dumitru Stăniloae – în văile necazurilor, aşa decurge viaţa omului duhovnicesc; dar ea
înscrie un real progres în aceste alternanţe. Bucuriile, pentru răbdare, sunt tot mai
curate, mai spiritualizate, mai nepătate de mulţumirea de sine; necazurile sunt tot
mai ferm răbdate. Propriu-zis, bucuriile sunt domolite de siguranţa necazurilor ce vor
veni, iar necazurile, răbdate cu un amestec de seninătate, de râs interior, cum ar zice
Sfântul Ioan Scărarul, prin siguranţa bucuriilor ce vor veni la rând. Deci, fie oricât de
shimbătoare împrejurările externe în care se desfăşoară viaţa omului duhovnicesc,
lăuntric ea a ajuns la un fel de nivelare, care îi dă o statornică linişte. E tăria spiritului
în faţa valurilor lumii”85. Oscilând între aceste două limite, viaţa trece inevitabil prin
proba încercărilor duhovniceşti, în vederea înaintării ei pe o treaptă superioară de
desăvârşire. Necazurile neacceptate ne dublează greutatea suferinţei, cele înţelese
duhovniceşte, ne-o înjumătăţesc. Dacă vrem ca viaţa noastră să fie o înaintare din
treaptă în treaptă spre piscul sfinţeniei creştine, proba pătimirilor fără de voie trebuie
trecută cu răbdare, nădejde, pocăinţă şi smerenie, toate acestea în rugăciune curată
către Tatăl nostru Cel ceresc, de la care ne vine tot ajutorul. Acesta este drumul
vieţuirii duhovniceşti creştine: - împreuna pătimire cu Iisus Hristos, cu nădejdea
învierii şi răsplatei, pe măsura eforturilor noastre ascetice. Este calea pe care au
străbătut-o toţi cei iubitori de frumuseţe spirituală, urmând pilda Mântuitorului
nosttru Iisus Hristos: - Sfinţii apostoli, mucenicii, mărturisitorii, cuvioşii, monahii şi nu
în ultimul rând creştinii obişnuiţi. La aceasta ne îndeamnă Domnul şi Mântuitorul
nostru Iisus Hristos, cerându-ne să purtăm jugul sau crucea desăvârşirii, a încercărilor
şi necazurilor din această viaţă şi lume trecătoare, asigurându-ne totodată că biruinţa
Lui este şi biruinţa noastră.
Viaţa este, aşadar, o alternanţă între bucurii şi necazuri, între succese şi eşecuri, între
împliniri şi înfrângeri. Nu există muritor care să fi avut parte, în această viaţă, numai
de bucurii, după cum nu există om care să fi cunoscut numai înfrângerea. Bucuriile nu
pot fi perfect detaşate de necazuri, nici acceptate doar de ele, în defavoarea
încercărilor şi necazurilor. Cel ce nu şi-a zidit viaţa pe temelia credinţei, ar putea
înclina să creadă că aceasta este, mai degrabă, o „vale a plângerii”, odată ce venim în
lume plângând şi plecăm din ea suspinând, fie după ea, fie de durere. Povestea vieţii
fiecăruia dintre noi, privită dintr-o perspectivă pur firească, naturală, are aspectul
unei drame cu un sfârşit tragic, un fiasco. Privită din punctul de vedere al credinţei, ea
este o victorie asupra suferinţei şi a lumii, o biruinţă şi o depăşire a lor, în Iisus
Hristos. Necazurile noastre fac rugăciunea noastră tot mai curată şi mai simţită, o
spală cu lacrimi. Iar atunci când ne rugăm cu stăruinţă, nu se poate ca Iisus Hristos să
ne lase uitaţi şi întristaţi, să ne priveze de mângâierea şi uşurarea Sa cea blândă. El
„Cel ce şterge lacrima de pe obrazul tuturor”, Cel ce şterge suferinţele lumii, nu va
întârzia la infinit să ne caute. S-ar putea să întârzie, pentru că are de şters lacrimile de
pe feţele triste ale multora, pentru că vrea să răspundă rugăciunilor celor ce l-au
invocat cu credinţă şi stăruinţă. Nu-şi va opri la infinit izvorul revărsării darurilor Sale
faţă de noi, iar atunci când vom fi vizitaţi de El, de Însuşi Mîntuitorul sufletelor
noastre, vom simţi o fericire şi o pace mai presus de durere şi de suferinţă, de lacrimă
şi nevoinţă.

Ascetica si mistica in teologia Parintelui Staniloae

Ascetica si mistica in teologia Parintelui Staniloae

Teologia contemporana romaneasca si chiar cea ortodoxa, in general, a fost in mod simtitor
imbogatita prin activitatea de exceptie desfasurata de parintele Dumitru Staniloae, recunoscut
ca fiind cel mai mare profesor al Ortodoxiei secolului nostru. Fin observator al subtilitatilor
patristicii rasaritene si apusene, cunoscator de seama al gandirii protestante si catolice din
perioada medievala si din cea a ultimelor secole, om al condeiului, surprinzator al farmecului
dar si al capcanelor prezente in lucrarile de cultura ori filosofie ale epocii sale sau anterioare
acesteia, parintele Staniloae este persoana cu care a binecuvantat Dumnezeu pe romani si
Ortodoxia. Ca dogmatist, luptator in campul atat de spinos si alunecos al formularilor
invataturilor de credinta, doritor sa descopere sensuri ascunse din mari lucrari duhovnicesti si
sa faca mai limpede, prin conciziune si sistematizare, cunoasterea greutatilor urcusului
spiritual, dar si maretia intalnirii ultime cu Dumnezeu, nu era posibil ca din preocuparile sale
si sa lipseasca studiul asceticii si misticii, adica cercetarea drumului pe care trebuie sa-l
urmeze omul pana la unirea cu Hristos si vederea luminii dumnezeiesti.

Orice fapt mistic fascineaza si incanta prin alura ezoterica, tainica, de necunoscut, pe care
notiunea si-o impropriaza datorita unei alaturari pur terminologice. Dar dincolo de incantare si
fascinatie se simte fundamentul duhovnicesc al unei trairi care trimite la nebanuite izvoare de
autenticitate, la descoperirea resurselor personale, la urcus si nevointa, lupta, autodepasire si
incununare cu daruri supranaturale. Indumnezeirea omului! Iata cununa, iata izbanda, iata
valoarea datorita mai intai pe Hristos iar apoi de ascetica si mistica, via media intre teologia
dogmatica si cea morala, care imprumuta si din una si cealalta spre a impreuna si oferi, intr-o
lumina noua, asumarea indumnezeirii omului, castigata de Mantuitorul prin cruce si inviere.
Urcusurile sunt grele, dar cu atat mai mult cel duhovnicesc, taram unde lupta nu se da
"impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva incepatoriilor, impotriva stapaniilor, impotriva
stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii care sunt in vazduhuri"
(Efes. 6, 12). De aici si varietatea metodelor si modalitatilor de imbogatire spirituala spre
bine, de cresterea cu Hristos si in Hristos, in vederea unirii reale cu Dumnezeu.

Procesul de mantuire presupune recunoasterea realitatii pacatului stramosesc savarsit de

protoparintii Adam si Eva si a starii pacatoase in care a ajuns firea omeneasca prin repetarea
greselii fata de Dumnezeu si de semeni. Intruparea Fiului, petrecuta din iubirea divina pentru
om si pentru intreaga creatie, aduce restaurarea si ridicarea firii noastre pana la acel nivel de
indumnezeire peste care, daca ar trece, ar inceta sa mai fie fire umana. Iar in dorinta aprinsa
dupa indumnezeire se simte dorul profund de depasire si inscriere a persoanei pe frontul luptei
spirituale, care poate duce la asemanare cu Dumnezeu, prin experienta, cunoastere si progres.

Pentru parintele Staniloae, ascetica si mistica sau antropologia desavarsirii crestine semnifica
un urcus si un pisc, echivalente experierii supremei apropieri a divinitatii de persoana umana
cu ajutorul fortelor naturale ale acesteia, sprijinite de puterea divina ce se afla, de la Botez, in
fiecare suflet. Operele Sfintilor Parinti sunt indispensabile induhovnicirii si indumnezeirii
noastre, prin urmare, nefolosirea lor in examinarea regulilor care duc pe om de la prima
treapta a urcusului spre desavarsire pana la contemplatie este de neinchipuit. Caci ei ne arata
ca acesta este piscul la care se ajunge prin efort sustinut: contemplarea si unirea cu
Dumnezeu. Avem, asadar, un indelungat efort de purificare (asceza) si incununarea acestuia
prin atingerea asemanarii cu Dumnezeu (mistica): "Daca mistica indica punctul culminant al
vietii religioase, asceza cuprinde urcusul care duce spre acest pisc" . Desi este aproape unanim
recunoscut ca delimitarea dintre ascetica si mistica este data de natura specifica a fiecareia (in
asceza lupta impotriva pacatului si rodirea de fapte bune pana la atingerea virtutilor, in faptul
mistic vederea luminii dumnezeiesti), nu se poate impune o limita precisa ca si granita care sa
nu poata fi depasita de puterile spirituale castigate in primele etape ale urcusului ori de
energiile divine care ne asteapta la capatul lui. Pentru ca, pe de o parte, lumina care se
impartaseste in starea de contemplatie insoteste persoana si pe parcurusl etapelor ce trebuiesc
parcurse prin asceza, iar pe de alta parte, la vederea luminii omul e ajutat de binele progresiv
pe care l-a castigat prin urcarea succesiva a treptelor spirituale care se impun a fi depasite. Dar
atat in asceza, cat si in mistica, umanitatea este binecuvantata cu un har special al lui
Dumnezeu, oferit ca ajutor si sprijin pentru atingerea desavarsirii, fara ca fiinta umana sa fie
coplesita in asa masura de aceste daruri incat sa nu mai pastreze constiinta de sine ca puterile
sale sunt limitate si ca nu prin sine, ci prin Dumnezeu gusta din bunatatile de la masa
Imparatiei.

Posibilitatea indumnezeirii se ofera in primul rand printr-un dar: acela al iubirii lui Dumnezeu
si al intruparii si jertfei lui Iisus Hristos ca Fiu al Tatalui, pentru om. Dumnezeiasca dragoste
imbraca toata creatia. Fiecare existenta, asa-zisa de sine, se sustine de fapt prin supraexistenta
lui Dumnezeu, Care pe toate le imbraca in iubire. De-abia dupa ce ne-a iubit El pe noi, am
incercat si noi experierea iubirii personale pentru El, ca raspuns la dragostea Lui. Doar ca
raspunsul nostru, oricat de bine intentionat ar fi si oricata vointa ar contine, nu poate fi decat
iubire din iubirea pe care am primit-o ca dar de la Creatorul si Proniatorul nostru. Dragostea
noastra este de fapt dragostea Tatalui, insa El o primeste ca si cum ar fi intru totul straduinta
umana in vederea impropierii jertfei pe care Hristos a primit-o, in acelasi motiv al dragostei,
pentru mantuirea neamului omenesc. Rastignirea, ca jertfa, cere sa fie asumata de catre fiecare
persoana prin jertfelnicie proprie si smerenie, care reprezinta trepte ale urcusului spiritual.
Parintele D. Staniloae arata: "Jertfa lui Hristos pentru noi s-a dus pentru a ne atrage in starea
de jertfa adevarata, pentru a ne ridica din viata de egoism. De aceea ea trebuie sa-si faca
efectul pana la capat, trebuie sa-si vada implinita urmarea dupa care se cere" . Si cum poate fi
urmata jertfa daca nu prin alte jertfe, in scopul atingerii asemanarii cu divinitatea si ridicarii
eului personal pana la trairea vietii in Hristos.

In al doilea rand, ascetica si mistica propun cea mai stransa relatie interpersonala. Ca chip al
Chipului Fiului lui Dumnezeu, omul a fost creat persoana, pentru ca sa se poata raporta in
mod viu, dinamic, la Persoana suprema. Relationarea sa nu este moarta, pustie, lipsita de
vivacitate, ca si cum ar incerca punerea in circulatie a unei pluralitati de valori spirituale intre
sine si o natura statica. Dimpotriva, partenerul de dialog este Persoana absoluta, necreata,
Care-l imbraca in cele proprii Ei, fara sa poata lepada fiinta creata. Relatia este posibila numai
daca persoanele au o intalnire a lor in ceva propriu fiecareia, in caracteristica sau ideal.
Aspiratia sufletului omenesc dupa lumina, cunoastere, transcendent, dovedeste dorirea spre
cele spirituale si neputinta subjugarii totale de catre materialitatea creatiei. Aceasta aspiratie,
insa, ajunge sa fie implinita prin intrarea in comuniune cu Dumnezeu, numai intrucat
Dumnezeu-personal se deschide spre om, in revelatie, de unde omul ajunge sa-l cunoasca.
Deschiderii umane, generata de iubire si jertfa, Dumnezeu raspunde prin deschiderea Sa catre
om, de unde izvoraste cunoasterea, intai ca atentie si curiozitate mai apoi "fata catre fata":
"Daca persoanele umane sunt manate launtric spre deschiderea prin lumina, inseamna ca ele
au, ca fundament care le-a creat si le sustinea cu aceasta tendinta, comuniunea treimica de
Persoane, ca vesnica si suprema deschidere reciproca, in lumina iubirii". Fiindca e persoana,
omul nu-si duce singur greutatea crucii, a luptei impotriva pacatului si a suferintelor pentru
savarsirea lui, ci simte continuu prezenta personala a lui Hristos, Care-i este ajutor si model,
sprijin si tinta. Viata lui Hristos, ca Om, ofera in permanenta modele de traire si izvoare de
cunoastere, coborate din preaplinul personal al Sfintei Treimi. Inalturarea de catre om a
pacatului si atintirea privirii spre Dumnezeu intalneste bratele intinse ale Tatalui, care-Si
asteapta fiul risipitor. Si-l intampina pentru ca stie ca este al Sau si este persoana.

Celor doua motivatii anterior expunse in scopul dovedirii posibilitatii de indumnezeire a firii
omenesti, li se adauga, dupa parintele Staniloae, o a treia: ajutorul efectiv pe care-l primeste
omul in incercarea de a-si stapani pornirile pacatoase, de a se intrece pe sine in savarsirea
binelui si a se face placut lui Dumnezeu. Toate cele intreprinse de Dumnezeu de la creatie
pana la Cincizecime, iar in sens mai larg pana in ultima clipa a existentei noastre: aducerea
intru fiinta, revelatia, pronia, intruparea Fiului, moartea, invierea, inaltarea la cer, pogorarea
Sfantului Duh, sunt evenimente majore care intra in planul de mantuire a lumii. Inca de la
Botez, Hristos locuieste in camara ascunsa a sufletului nostru, asteptand prima intentie
hotarata si cel dintai pas spre El, care se face, adeseori, tot la imboldul Sau, de Care ne
impartasim si prin celelalte Sfinte. Taine, iar in modul cel mai apropiat si personal in Sfanta
Euharistie, vine sa intregeasca sprijinul spiritual si acesta nu doar in sensul mortii fata de
pacat si daramarii omului vechi din noi, ci si ca lucrare pozitiva de castigare a virtutilor. Chiar
acordul nostru de a accepta sa lucram impreuna cu Hristos Cel din noi, la devenirea cea noua,
nu ne apartine, ci este tot un har al Lui. Cu toate acestea, Dumnezeu nu poate lucra impotriva
vointei, nu poate sili, respectand libertatea acordata prin creatie, iar prezenta Sa in adancurile
fiintei nu contravine si nici nu contrazice liberul arbitru. In momentele de fericire, in cele de
suferinta si necaz, de la nastere la mormant, prezenta divina este un "alter ego", completand si
intregind eforturile spre mantuire, caci "nu e vorba numai de moartea omului vechi, al
pacatului, ci de moartea noastra ca subiect general, pentru ca sa vietuiasca Hristos in noi ca
subiect (Gal. 2, 20). Dar eu insumi sunt in Hristos. El S-a facut subiectul dinlauntru al
subiectului meu, fara sa inceteze de a fi in El ca subiect, dar vazandu-ma implinit in El si plin
de bucurie pentru aceasta implinire" . Asadar, sinele propriu se substituie prezentei reale si
iubitoare a lui Hristos, Care traieste in propria-mi persoana, iar faptele care le savarsesc
reprezinta in fapt o simbioza de buna intentionalitate si implinire. Daca cea dintai imi
apartine, ca rezultanta a inclinarii vointei spre savarsirea binelui, desavarsirea faptei,
incununarea intentiei, sunt ale lui Hristos. Locuirea Lui intru mine si incununarea intentiei,
sunt ale lui Hristos. Locuirea Lui intru mine si incercarea mea de a fi asemenea Lui - ceea ce
ma situeaza intru El - reprezinta relatia cea mai apropiata dintre Dumnezeu si omul care se
straduieste sa atinga unirea sa deplina cu persoana divina. Trebuie sa remarcam insa si faptul
ca Hristos nu ne este doar sprijin si ajutor, fiind alaturi de noi in urcusul spiritual, El este si
tinta, scop, infrangerea patimilor si castigarea virtutilor implinindu-se cu privirea indreptata
spre Cel ce ne asteapa, astfel incat nu arareri avem impresia ca faptele bune sunt opere care ne
apartin in intregime. Realitatea este ca Dumnezeu ne calauzeste pasii, caci fara El nu putem
face nimic.

Urmand celor mai multi Sfinti Parinti si in special lui Evagrie si Sfantului Maxim
Marturisitorul, parintele Dumitru Staniloae imparte teologia ascetica si mistica sau cercetarea
asupra vietii spirituale in trei etape: faza activa, a contemplatiei naturale si a contemplatiei
mistice a lui Dumnezeu; astfel cele trei se mai pot numi: a purificarii, a iluminarii si a vederii
lui Dumnezeu. Prima apartine in mod categoric ascezei, iar ultima misticii. Treapta iluminarii,
in functie de prisma prin care este privita, poate sa apartina si asceticii si misticii, desi foarte
adesea este aratata ca facand parte din urcusul propriu-zis, adica din ascetica. Motivul este ca
ea pleaca de la contemplarea creatiei si, cu ajutorul apofatismului, il duce pe om pana la
unirea tainica, fiind umplerea de harul divin prin apropiere neincetata, dar niciodata deplina,
de lumina dumnezeiasca.

Purificarea, prima treapta a vietii spirituale, este una de lupta sustinuta si necontenita a
sufletului care tanjeste deplin dupa implinirea perfectiunii oferite de posibilitatea impartasirii
de imbucuratoarele daruri izvorate din fiinta lui Dumnezeu. "Razboiul nevazut" se duce
impotriva pacatului si patimii, realitati care marcheaza "cel mai coborat nivel la care poate
cadea fiinta omeneasca" .

Substanta lor trebuie cautata intr-o anumita sete a firii dupa infinit, ca dupa elementul care sa-
i confere implinirea, doar ca aceasta sete, nu se mai gaseste indreptata spre autenticul infinit,
omul putand el insusi sa devina un centru (fals) al infinitatii. Asezarea sa intr-o lumina care nu
curge din divinitate si care poseda o stralucire inselatoare este amagirea strecurata de catre
diavol in sufletul omului, reusindu-se astfel starnirea esentei pacatului - egocentrismul. In loc
sa tinda si sa se subordoneze unui punct central situat in afara de sine si pe care sa-l
recunoasca drept realitate ultima, omul le aduna pe toate la sine, crezandu-se stapanul lor si
unicul posesor. Amara inselatorie! Din fals chivernisitor devine adevarat slujitor si supus
celor pe care a incercat sa si le subjuge, ajungand sa fie purtat acolo unde nu-i este voia. Cand
isi va da seama de realitatea in care se gaseste va fi tarziu, iar aceasta revenire intru sine ii va
aduce un dezgust total, pe care, aproape intotdeauna, uitand de Dumnezeu (adevaratul
Centru), va incerca sa-l "indulceasca" prin uitare si prin reinceperea activitatii inselatoare de a
deveni el centru de gravitatie. "Prin patimi, sensul omului comunica lumina sensurilor. Toate
se intuneca. Nu e vorba de un intuneric in care nu se mai vede nimic, ci de un intuneric care
nu mai deschide vederea spre sensul adevarat al existentei, de o cale care nu arata decat spre o
infundatura, care e data drept sens. (…) Omul se resemneaza cu moartea totala, cu scurtele
placeri, urmate de dezgust. E un intuneric care e vazut ca lumina. E o falsa lumina".
Egoismul, odata manifestat, aduce cu sine mandria, mama a tuturor pacatelor si patimilor.
Cauza ultima a raului nu este insa nici mandria, ci mistica rasariteana dovedeste ca uitarea de
Dumnezeu este pilonul pe care cladeste intregul edificiu al fiintei pacatului.
Cat priveste evolutia care se produce prin transformarea afectelor nepacatoase, bune in sine
atat timp cat raman in functiunea lor biologica, in pacate si apoi, prin repetare, in patimi, ni se
arata ca procesul este de o subtilitate inimaginabila si ca primul pas al acestuia este momeala
sau atacul. Acesta marcheaza aruncarea, prin partea diavolului, a unui gand care ne propune
posibilitatea savarsirii faptei pacatoase. Ca provenienta, propunerea este a diavolului, care
prezinta diluat, ca prin ceata, o situatie anume, dar poate veni si din adancimile spirituale ale
omului, indeosebi cand este vorba de repetarea pacatului. Momentul culminant, nu al atacului
propriu-zis (ca si propunere), ci al procesului complex care urmeaza sa se desfasoare, este cel
in care constiinta ia aminte la tentativa de atac facuta. Etapa are importanta decisiva prin
aceea ca desavarsita inchidere a simturilor in fata momelii aruncate si respingerea, cu ajutorul
ratiunii, a propunerii facute, insemneaza stoparea evolutiei si neprimirea treptelor urmatoare,
adica a insotirii, consimtirii si a faptei propriu-zise. Daca atacul gaseste ecou in vointa, vor
aparea, dintr-o falsa ratiune, argumente sustinatoare ale subiectului atacului, care, integral ori
macar in parte, vor trada ratiunea autentica, justificandu-si cat mai bine pozitia. Inceputul
adeziunii este echivalentul clipei de ezitare in care se poate afla ratiunea si, alaturi de ea,
vointa, amandoua lasand poftei destul timp pentru a se starni in asa masura incat o respingere
sa fie, daca nu imposibila, cel putin greu de realizat. Si pentru ca este vorba in special de
vointa si ratiune, cele de care depinde in mod cu totul deosebit primirea sau respingerea
atacului, operele patristice arata, ca prima treapta a ruperii de pacat si de starea pe care acesta
o creeaza, este credinta, singura in stare sa impuna o atitudine ferma.

Se vorbeste deci de o lupta care se duce pe plan spiritual, dar in care - trebuie remarcat -
creaturalul are un aport deloc lipsit de importanta. Prin structura dihotomica, omul, si el
creatura, este asezat intre fiinta pur spirituala si starea pur materiala, amandoua reprezentand
tendinte ce nu pot fi ignorate. Este foarte adevarat ca fortele lor sunt inegale, dar la fel de
adevarat e ca si pacatul a introdus in lume situatia anormala de cautare infrigurata a celor
materiale, a palpabilului, a imediatului, daruitor al placeri, nu de bucurii: "Daca n-ar fi un
Dumnezeu transcendent lumii, la varful existentei si o materie la treapta cea mai de jos a ei si
daca n-ar fi omul, care este in legatura si cu Dumnezeu si care cuprinde si materia lumii prin
trup, existenta ar fi monotona, extrem de saraca. Prin om se poate spiritualiza si indumnezei
materia, organizata in trup si in ordinea uriasa a cosmosului, dar omul poate fi si ispitit mai
usor, capatand iluzia, prin placeri inferioare, ca ele sunt singurele placeri posibile" . Starea de
dependenta a omului, prin suflet de ratiunea transcendenta, iar prin trup de materie, il impune
ca factor de echilibru intre cele doua stari, avand menirea de a spiritualiza cele materiale si de
a le ridica, cu sine, in Dumnezeu. Rolul sau, dar si responsabilitatea, sunt pe masura idealului
pentru care a fost creat, din care vine si in care se intoarce.

Intruparea Fiului aduce cu sine revenirea omului in starea primordiala, de frumusete spirituala
negraita, dar si depasirea acestei staturi, caci firea umana a fost ridicata in Sfanta Treime
odata cu inaltarea Mantuitorului. Realizarea este insa obiectiva, impropierea ei necesitand
personala inaltare catre cele mai presus de fire. Intram, asadar, in esenta celei dintai trepte
spre indumnezeire, a purificarii, la sfarsitul careia virtutea trebuie sa ia locul pacatului, spre a
face posibila depasirea situatiei de influenta a materialului asupra spiritualului si de
propulsare a sufletului catre celelalte doua trepte, iluminarea si unirea mistica.

Fara a evita prezentarea amanuntita a vreunei metode practice care sa duca la purificare,
asemenea modele putand fi intalnite la tot pasul in teologia patristica, parintele Staniloae
expune mai ales reflexii despre regulile ascetice si despre trairea lor, urmarind in special
"Scara" Sfantului Ioan Scararul, "Metoda" lui Calixt si Ignatie Xantopol, "Razboiul nevazut"
al lui Nicodim Aghitoriul. Reflexiile sunt presarate insa de remarci insemnate ale altor Sfinti
Parinti, la loc de frunte situandu-se intr-o posibila ierarhizare: Sfantul Maxim Marturisitorul,
Sfantul Marcu Ascetul, Diadoh al Foticeii, Antonie cel Mare, Nil Ascetul, etc. Chiar de la
Sfantul Maxim este imprumutata "schema cea mai simpla si cea mai corespunzatoare vietii
duhovnicesti (…), care considera ca urcusul spiritual are urmatoarele sapte trepte: credinta,
frica de Dumnezeu, infranarea, rabdarea si indelunga ingaduinta, nadejdea, nepatimirea,
iubirea" .

Dintru inceput se arata ca singure fortele umane sunt insuficiente pentru a initia lupta de
purificare , subliniindu-se rolul harului pe care-l primeste omul in Taina Botezului si
neputinta celui care nu se impartaseste din aceasta prima Taina de a progresa pana la lucrarea
nepacatoasa a virtutilor. Prin mijlocirea limbajului antinomic, suntem insa obligati sa afirmam
ca harul nu este totul, ca singur nu poate realiza nimic, mai mult - ca daca lui nu i se adauga
contributia volitiva, practica (si nu cea de intentionalitate) a omului, prezenta lui in suflet
ramane aproape nesimtita, inactiva. La inceput, impresia oricarei persoane care vrea sa
lucreze binele este ca nici un ajutor din afara nu i se da, ci totul ii apartine, lucrarea de
sinergie realizand-o mental de-abia mai tarziu, cand, aflandu-se pe trepte superioare ale vietii
spirituale, are revelatia actului initiator, care, nu prin sine, ci prin har s-a facut. In acest mod
se accentueaza necesitatea conlucrarii sale prin propria contributie si este intarit in ceea ce
savarseste, avand senzatia posesiunii unor puteri care-l pot duce spre desavarsire. Atingerea
acestei constinte poate fi insa periculoasa, caci aduce cu sine parelnica siguranta ca totul
apartine omului si nimic lui Dumnezeu: "Cel caruia i se pare ca sta neclintit sa ia seama sa nu
cada" (I Cor. 10, 12) si "Daca i se pare cuiva ca cunoaste ceva, inca n-a cunoscut cum trebuie
sa cunoasca" (I Cor. 8,2). Iata de ce, in stabilirea etapelor, Sfantul Maxim, dupa credinta, care
se dezvolta pe masura ce omul implineste poruncile si dobandeste virtutile, urmeaza frica de
Dumnezeu, impreunata cu descoperirea axiologica a vietii spirituale, ceea ce ne face sa
simtim si frica de a cadea in automatismul pacatului.

Nu trebuie uitat ca in procesul de purificare nu se poate delimita punctul in care dispare

pacatul si locul unde incepe virtutea. Cea din urma creste in functie de statornicia si curajul pe
care le dovedim in batalia spirituala impotriva raului, iar pacatul se pierde pe masura ce
recunoastem valoarea binelui si-l savarsim. Si aici e prezenta puterea Duhului Sfant. Cel ce pe
toate le lucreaza in noi, fara a ne anula libertatea primita la creatie. Dumnezeu este in noi si cu
noi cand parcurgem drumul despatimirii, ajutandu-ne sa gasim in poruncile Sale sensul
adevarat al existentei, caci "virtutile insesi sunt opera lui Dumnezeu. Ele pe cale cu noi sau
calea insasi. In fiecare virtute e o parte din taria Lui spirituala coborata la nivelul trebuintelor
noastre. Pe masura ce urcam spre El, ni se face mai simtit. Virtutile sunt intinderile noastre
spre Dumnezeu, dar aceste intinderi nu se fac fara coborarile Lui la noi" . Impreuna lucrarea
omului cu Dumnezeu se continua, dupa cum vedem, si in urcusul propriu-zis. Chiar in treptele
cele mai inalte pe care poate ajunge fiinta umana ea este sustinuta de harul divin, in mod tacit,
aproape nesimtit, dar in mod tainic aceasta prezenta are efecte binefacatoare, determinanad
aparitia unor rezultate nescontate si imposibile pentru puterile pur omenesti. Harul isi sporeste
prezenta lucratoare in fiecare pas inainte spre nepatimire si cu fiecare refuz de a mai savarsi
pacatul, astfel ca sufletul isi nutreste fortele pe de o parte in existenta reala a lui Dumnezeu in
sine care, in timp, devine tot mai simtita, pe de alta parte din unirea tainca a sa cu Creatorul (a
treia treapta a asceticii si misticii), tel care-i ramane mereu in fata ochilor duhovnicesti si
care-l indeamna necontenit la desavarsire. Omul, ca fiinta libera, poate sa refuze ajutorul
harului, caz in care acesta ramane latent, insa intotdeauna gata sa raspunda afirmativ chemarii,
fara sa se poata vorbi de o anumita forta de determinism, ca si cand s-ar putea dispune cum se
doreste de puterea imateriala aflata in adancurile spirituale. Desi opera - in mare masura -
harului, virtutea nu dovedeste deci libertatea umana care poate oscila intre a conlucra ori nu
cu Dumnezeu, semn al recunoasterii sau al nerecunoasterii Lui ca existenta de Sine, pur
spirituala, personala, superioara oricaror creaturi: "Virtutea nu e ceva ce se adauga firii din
afara, ci e expresia libertatii recucerite si, ca atare, mijlocul prin care redam firii stralucirea ei
naturala, stralucire care fulgera in lumina soarelui dumnezeiesc" .

Staruinta in lucrarea binelui ne apropie Binele cel mai presus de minte si de fire, facandu-L
cunoscut noua si noi devenind cunoscuti Lui prin descoperirea bucuriilor de care ne putem
impartasi, ca si a elementelor proprii prin mijlocirea carora receptam existenta si valoarea
acelui bine. Se produce o deschidere inspre Creator, care umple de Sine (cu har si energie
necreata, nu cu fiinta) intelegerea, vointa si simtirea creaturii rationale, apta si sa perceapa
misterul dumnezeirii si sa tinda catre el. Puterile spirituale, fortificate la maxim si potentate
sa-si ofere existenta celui mai nobil scop - indumnezeirii - vor simti nevoia inlaturarii actului
de slujire a celor materiale si trecatoare. Odata cu aceasta este iminenta explozia darurilor
Duhului Sfant, care rasplatesc si implica persoana in savarsirea pe mai departe a binelui si in
cautarea dreptatii dumnezeiesti. Asa se prezinta virtutea. Si pentru ca ea este, in fapt, moarte
pentru pacat si viata pentru Viata, parintele profesor Staniloae o numeste "stare de inviere" :
"Starea de inviere este domnia desavarsita a spiritualitatii asupra trupului. Dar pe masura ce
spiritualitatea noastra sporeste si devine mai evidenta, ne devine mai evidenta si prezenta
spirituala a lui Hristos sau prezenta Lui in noi prin Duhul. Propriu-zis, lucrurile se dezvolta
intr-o reciprocitate. Se inlatura pentru noi, tot mai mult, de pe prezenta lui Hristos
acoperamantul care-L ascunde si noi putem privi cu fata descoperita slava Lui sau
spiritualitatea Lui, care se rasfrange in interilorul nostru si in comportarea noastra
exterioara" . Dar Hristos nu este si nu se lasa descoperit dintr-o data, ci treptat, pe masura ce,
din dragoste pentru El, ajungem la nepatimire si la iubirea suprema, corolar al tuturor
virtutilor. Binele, oricat de temeinic ar fi facut, daca nu este invesmantat in camasa iubirii, are
valoare nula. Ea da culoare si stralucire intregului proces de purificare, dar reprezinta si
fundamentul celei de-a doua etape a procesului de indumnezeirie, lumiarea si conditia de
netagaduit a implinirii mistice.

Treapta iluminarii pleaca de la considerentul prezentei darurilor Sfantului Duh in persoana

umana, a intelegerii semnificatiei lor si a fructificarii prin contemplarea fapturilor, ca cele ce
pot trimite mai departe spre cuprinderea, in rugaciune, a ratiunilor divine existente in creaturi.
Se trece de la cunoasterea voalata, ca in oglinda, la "cunoasterea in duhul", adica la dezlegarea
tainelor aflate in adancurile lucrurilor si ale existentelor. Realitati inteligibile, dar pline de
sens, trimit - atunci cand pot fi patrunse - la Realitatea Cea mai plina de sens. Intre noi si
Dumnezeu sta lumea care poarta inca - si va purta pana la curgerea ei in eshaton - pecetea
creatiei primordiale si a re-creatiei, venita prin cruce si inivere. Lumea este simbol al
transcendentului divin, si asa a fost randuit ca, descoperind-o pe ea, sa ne situam pe drumul
spre Dumnezeu. In acest mod, mantuirea omului se conjuga cu mantuirea cosmica. Cosmosul
intreg indeamna la a se descoperi, dincolo de el si de materialitate in care il cunoastem,
spiritualul. Greutatea cea mai mare este sa ajungem la acea simtire a sensului duhovnicesc pe
care il contin ratiunile lucrurilor. Doar discernamantul are forta surprinderii esentiale
exitentelor, a finalitatii spre care ele trimit, la inceput mai greu, apoi tot mai usor. Prin
exercitiu se ajunge la o fulgeratoare intuitie a prezentei divine creatoare, proniatoare,
mantuitoare. Astfel, fiecare lucru este perceput in relatie cu Dumnezeu, ceea ce confera
creatiei frumusetea interioara ascunsa si coplesitoare. Paradoxal, materialitatea creatiei nu
apasa fiinta umana si nu o leaga de sine, n-o face inerta sau nesimtitoare, ci intelegerea justa
naste raportarea ei la Fiinta Absoluta. Interdependenta creatie-Creator nu este insa subiectiva
din punctul de vedere al umanului, ca si cand acesta are nascoci relatia si ar afirma-o acolo
unde nu este. Descoperirea lui Dumnezeu in creatie denota caracteristica ontologica a
raportului si obiectivitatea lui. Dumnezeu este descoperit pentru ca exista acolo!

Contemplatia naturala, afirmare a prezentei divine in tot ceea ce ne inconjoara, face trecerea
la negare. Sesizand inconsistenta de sine si in sine a naturii creata si neputinta ei de a-si fi
suficienta ori de a multumi pe om in cautarea supranaturalului, realizand asadar
imperfectiunile fapturii, afirmam suprarealitatea lui Dumnezeu prin respingerea tuturor
definitiilor inguste si neincapatoare in care avem impresia ca L-am putea constrange sa
incapa. Numai ca nimic, niciodata nu va reusi sa-L cuprinda in fiinta Sa pe Dumnezeu, nici
chiar conceptele sau rezultatele gandirii pure. De aceea, negarea imperfectiunilor este mai
potrivita pentru cunoasterea lui Dumnezeu. Apofatismul, calea negatiei, departe de a sustine
incognoscibilitatea absoluta (prezenta totusi la Varlaam, oponentul Sfantului Grigorie Palama
si, in timpurile mai noi, la Vladimir Lossky), tot mai multa cunostinta, inclusiv de aceea ca
fiinta lui Dumnezeu se gaseste deasupra oricare cunoasteri. Atingerea acestei trepte inseamna
apropierea ametitoare de lumina dumnezeiasca. Dar, tinand seama ca invataturile Sfantului
Grigorie Palama, parintele Dumitru Staniloae admite o forma superioara de apofatism care
apare in timpul rugaciunii, cand sufletul, negand in mod cu totul absolut lumea, uita de ea si
se inalta spre Dumnezeu, ceea ce inca nu este echivalent cu vederea luminii. Necesara de la
inceputul vietii duhovnicesti, rugaciunea devine esentiala in acest moment. Cea mai
importanta conditie: sa fie neincetata, ca sa nu rupa legatura sufletului cu Stapanul sau. Se
produce aceeasi deschidere reciproca si personala, ca in cazul primirii de catre om a harului:
"Asa cum Dumnezeu l-a facut pe om capabil sa inteleaga prin minte cuvantul Sau direct sau
revelat, tot asa l-a facut capabil sa se faca, prin rugaciune, impreuna subiect al faptelor Sale
mai presus de fire: mintea si organele trupului omenesc sunt capabile sa primeasca si sa
slujeasca, ca organe de implinire si comunicare, puterile lui Dumnezeu. Mintea omului se
inalta si se deschide pentru a prinde intelesurile communicate de Dumnezeu, organele trupului
sau se imprima cu spiritualitatea puterilor dumnezeisti, superioara legilor naturii.

Omul se face incapator si impreuna subiect al lucrarilor lui Dumnezeu si al vietii

dumnezeiesti". Scurta si cu un continut concis, rugaciunea inimii se impune sa fie castigata
cel putin in aceasta etapa, daca nu in cele anterioare. Dorul dupa Dumnezeu da puteri
nebanuite sufletului, iar harul sprijina eforturile limitate ale omului in a descoperi frumusetea
fara seaman a trairii in Dumnezeu si cu Dumnezeu. Ce reuseste rugaciunea? Revenirea subtila
a persoanei in sine insasi, nu cu gand de mandrie (caci smerenia ii aduce cunostinta
teocentrismului), ci spre a se gasi si a-si recunoaste starea de nevrednicie si pacatosenie. "S-ar
putea spune ca Kenozei revelationale voluntare a lui Dumnezeu trebuie sa-i corespunda din
partea noastra un act de smerenie, de acceptare prin credinta a comunicarilor Lui, prin
renuntarea la mandria de a-L cunoaste prin noi insine, ca urmare a unei exponibilitati
involutare a lui Dumnezeu. Dar noi, prin aceasta smerenie, ne inaltam unde n-am putea ajunge
prin puterile noastre".

Trecerea din faza iluminarii in cea a desavarsirii se realizeaza in cea mai mare parte datorita
intoarcerii ratiunii umane in sine, act prin care omul se recunoaste simpla creatura si simte
izvorul harului, prin care cunoaste parga bucuriei spirituale de care poate beneficia. Acesta
este rostul smereniei, iar punctul culminant al rugaciunii il determina sa intuiasca, dincolo de
neputinta sa, puterea lui Dumnezeu de a-l face nemuritor: "Mintea, intorcandu-se spre sine,
trebuie sa uite de toate ca se se vada pe sine si, in sine sau dincolo de sine, pe Dumnezeu.
(…). Prin subiectul nostru avem senzatia ca ne scufundam in oceanul subiectului divin;
ordinea obiectelor definite e depasita si prin aceasta ne-am intalnit, prin realitatea indefinita a
subiectului nostru, cu realitate subiectului divin, realitate indefinita si ea, ca si realitatea
subiectului nostru, dar intr-un grad infinit de indefinita".

Vederea luminii dumnezeiesti nu o pot insa oferi doar rugaciunea curata si smerenia. Ele
trebuie sa fie inregistrate de iubire, singura care face posibila unirea in cel mai mare grad a
omului cu Dumnezeu. In iubire, doua persoane se apropie reciproc, prin ganduri si intentii
frumoase; mai mult, isi trimit una alteia parte din sinele propriu, chiar pe acesta intreg, desi nu
inceteaza existenta eului personal. Pe de alta parte, cel care primeste, neramanad pasiv, nu
devine doua persoane, ci ramane el insusi, de sine, ca si inainte. Caracteristica lui, acum, este
bogatia imateriala castigata prin comunicare interpersonala a energiilor de natura spirituala.
"Faptul ca vederea luminii dumnezeiesti echivaleaza cu o unire cu Dumnezeu, iar unirea
aceasta este o unire din iubire, de care sufletul se umple tot mai mult prin implinirea
poruncilor lui Dumnezeu, sau a voii Lui, arata ca intalnirea cu Dumnezeu in lumina este o
unire sau o intalnire in care persoanele sunt intregi si totusi nu se confunda". Schimbul care se
produce in relatia iubitoare dintre Dumnezeu si om este practic unilaterala: omul nu are ce sa
ofere ca fiind dintr-ale sale. Totul este al lui Dumnezeu, inclusiv iubirea, energia divina
necreata, cu care este inconjurata intrega creatie. Raspunsul iubitor al umanitatii este
schimbarea de sens, prin intentionalitate, la actul creator al Sfintei Treimi.

Un alt gen de iubire, careia omul nu-i poate raspunde nici macar prin intoarcerea ei spre Cel
de care a primit-o - ca in cazul anterior - este iubirea ca extaz, in care se poate vedea lumina
dumnezeiasca. Acesta e darul exclusiv al lui Dumnezeu si prin el se poate experia prezenta
energiilor necreate (fiinta divina ramane in continuare nepatrunsa) si un tip de cunoastere la
care n-am putea ajunge prin puterile proprii. Apropierea de Dumnezeu pana la un asemenea
grad si descoperirea de catre om a infinitatii de iubire si cunoastere a Lui, vor face sa fie
simtita infinitatea sentimentului de fericire si senzatia de umplere perpetua din acela. Se
ajunge la adevarata si unica indumnezeire, desi inceputurile ei se gasesc departe, in Taina
Botezului. Lucrarile naturii umane inceteaza, si-si fac aparitia lucrarile dumnezeieisti care le
coplesesc pe cele naturale. Omul ajunge dumnezeu prin har, treapta la nivelul careia, "uniti cu
El, ne vom umple toti de lumina si tot universul va fi in Imparatia cerurilor o Imparatie a
luminii, o Imparatie a luminii raspandite intre Persoanele Sfintei Treimi si din Ea intre
persoanele umane, unite cu Hristos" .

In viziunea parintelui Staniloae, acestea sunt etapele prin care se poate ajunge la vederea lui
Dumnezeu in lumina cea "neapropiata". Intemeiate scripturitic si patristic, indrumarile pe care
ni le da nu se cer decat sa fie urmate prin traire autentic crestineasca. Este un drum greu, dar
pe cale primim ajutorul lui Dumnezeu!

Bibliografie
• Briancianinov, Ignatie, Faramiturile ospatului, traducere de P.S. Andrei, Episcopul Alba
Iuliei, Alba Iulia, 1996, 268 p.
• Bunge, Ieromonah Gabriel, Evagrie Ponticul - O introducere, studiu introductiv si traducere
de diac. Ioan I. Ica jr., Sibiu, Deisis, 1997, 255 p.
• Damaschin, Sf. Ioan, Dogmatica, Editia a III-a, traducere de Pr. D. Fecioru, Bucuresti,
Editura Scripta, 1993, 213 p.
• Filocalia sau culegere din scrierile Sfintilor Parinti care arata cum se poate omul curati,
lumina si desavarsi (in continuare Filocalia), vol. I, traducere din greceste, introducere si note
de preot profesor doctor Dumitru Staniloae, membru de onoare al Academiei Romane,
Bucuresti, Humanitas, 1999 - Sf. Antonie cel Mare, Invataturi despre viata morala a
oamenilor si despre buna purtare, in 170 de capete, pp. 17-46; Evagrie Ponticul, Capete
despre deosebirea patimilor si a gandurilor, pp. 62-83; Sf. Casian Romanul (Ioan Casian),
Despre cele opt ganduri ale rautatii, pp. 111-135; Sf. Marcu Ascetul, Despre legea
duhovniceasca, in 200 de capete, pp. 237-253; idem, Despre cei ce-si inchipuie ca se
indreptatesc din fapte, in 226 de capete, pp. 254-278; idem, Raspuns acelora care se indoiesc
despre dumnezeiescul botez, pp. 279-312; Diadoh al Foticeii, Cuvant ascetic despre viata
morala, despre cunostinta si despre dreapta socoteala duhovniceasca, impartit in 100 de
capete, pp. 339-389
• Filocalia, vol. 3, Bucuresti, Harisma, 1994, 506 p. - Sf. Maxim Marturisitorul, Raspunsuri
catre Talasie
• Filocalia, vol. 4, Bucuresti, Harisma, 1994 - Filotei Sinaitul, Capete despre trezvie, pp. 116-
136; Teodor al Edesei, Una suta capete foarte folositoare, pp. 221-252; Ilie Ecdicul, Culegere
din sentintele inteleptilor stradalnici intocmita de…, pp. 302-344
• Filocalia, vol. 5, Bucuresti, Harisma, 1995 - Petru Damaschin, Invataturi duhovnicesti, pp.
30-279; Sf. Simeon Metafrastul, Parafraza in 150 de capete a Sfantului… la cele cincizeci de
Cuvinte ale Sfantului Macarie Egipteanul, pp. 300-399
• Filocalia, vol. II, Bucuresti, Humanitas, 1999 - Sf. Maxim Marturisitorul, Cele doua sute de
capete despre cunostinta de Dumnezeu si iconomia intruparii Fiului lui Dumnezeu, pp. 127-
205
• Filocalia, vol. VI, Bucuresti, Humanitas, 1997 - Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de
capete despre faptuire, despre fire si despre cunostinta, pp. 187-314
• Filocalia, vol. VII, Bucuresti, Humanitas, 1999 - Teolipt, Mitropolitul Filadelfiei, Cuvant
despre ostenelile vietii calugaresti, pp. 45-68
• Moldovan, Pr. Prof. Dr. Ilie, Curs de morala (manuscris)
• Nellas, Panayotis, Omul - animal indumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxa,
Editia a II-a, studiu introductiv si traducere diac. Ioan I. Ica jr., Sibiu, Editura Deisis, 1999,
286 p.
• Nicodim Aghioritul, Razboiul nevazut, s. l., 1991
• Popescu - Neveanu, Paul, Dictionar de psihologie, Bucuresti, Editura Albatros, 1978
• Ralea, Mihai D., Ipoteze si precizari in stiinta sufletului – studii psihologice, Bucuresti,
Tipografia «Jockey-Club» Ion C. Vacarescu, 1926
• Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice si etice. Scrieri I, studiu introductiv si traducere
diac. Ioan I. Ica jr. si un studiu de ieromonah Alexander Golitzin, Sibiu, Deisis, 1998, 559 p.
• Sofronie, Arhimandritul, Viata si invatatura staretului Siluan Athonitul, traducere pr. prof.
dr. Ioan Ica, Sibiu, Editura Deisis, 1999, 252 p.
• Sorski, Nil, Lucrarea mintii (dactilografiere)
• Špidlik, Tomáš, Spiritualitatea Rasaritului Crestin I. Manual sistematic, traducere diac. Ioan
I. Ica jr., Sibiu, Deisis, 1997
• idem, Spiritualitatea Rasaritului Crestin II. Rugaciunea, traducere diac. Ioan I. Ica jr., Sibiu,
Deisis, 1998, 432 p.
• Staniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. 3, Bucuresti, Editura
Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1997, 308 p.
• Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Predica la Nasterea Sf. Ioan Botezatorul
(note personale), Reghin, 24 iunie 2000
• Teodorescu, Stela, Psihologia conduitei, Bucuresti, 1972
• Vlachos, Mitropolit Hierotheos, Psihoterapia ortodoxa – Stiinta Sfintilor Parinti, traducere in
limba romana de Irina Luminita Niculescu, Timisoara, Editura Invierea - Arhiepiscopia
Timisoarei, 1998, 422 p.
• Voiculescu, Vasile, Integrala prozei literare, Editie ingrijita, prefata si cronologie de Roxana
Sorescu, Bucuresti, Editura Anastasia, 1998, 701 p.
• Yannaras, Christos, Abecedar al credintei. Introducere in teologia ortodoxa, traducere de
preot dr. Constantin Coman, Bucuresti, Editura Bizantina, 1996, 206 p.
• Zlate, Mielu, Introducere in psihologie, Iasi, Polirom, 2000
• idem, Psihologia mecanismelor cognitive, Iasi, Editura Polirom, 1999

Note Bibliografice

[1] Isihie Sinaitul, Catre Teodul - scurt cuvant de folos sufletului si mantuitor despre trezvie si
virtute, in Filocalia sau culegere din scrierile Sfintilor Parinti care arata cum se poate omul
curati, lumina si desavarsi (in continuare Filocalia), vol. 4, traducere, introducere si note de
preot profesor doctor Dumitru Staniloae, membru al Academiei Romane, Editia a II-a,
Bucuresti, Harisma, 1994, p. 70
[2] Filotei Sinaitul, Capete despre trezvie, in Filocalia, vol. 4, p. 126
[3] Ieromonah Arsenie Boca, Cararea Imparatiei, Editie ingrijita de Preot Prof. Univ. Simion
Todoran si Monahia Zamfira Constantinescu, Arad, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe
Romane a Aradului, 1995, p. 13
[4] Cuviosul Siluan Athonitul, Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei, editia a II-a, studiu
introductiv si traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Sibiu, Editura Deisis, 1996, p. 156
[5] Arhid. A. Balgradean, Psihologie ascetica – rationalitate si irationalitate in conceptia
Sfintilor Parinti, capitolele „mintea si celelalte facultati sufletesti” si „mintea si inima –
identitate si alteritate”, in „Altarul Banatului”. 2005 – in curs de publicare
[6] Pr. prof. dr. Ilie Moldovan, Curs de morala (manuscris)
[7] nota 30 la Teolipt, Mitropolitul Filadelfiei, Cuvant despre ostenelile vietii calugaresti, in
Filocalia, vol. VII, traducere, introducere si note de preot profesor doctor Dumitru Staniloae,
membru al Academiei Romane, Bucuresti, Humanitas, 1999, p. 58
[8] Diadoh al Foticeii, Cuvant ascetic despre viata morala, despre cunostinta si despre dreapta
socoteala duhovniceasca, impartit in 100 de capete, in Filocalia, vol. I, Bucuresti, Humanitas,
1999, p. 339
[9] Origen, Evagrie, Simeon Noul Teolog – v. Tomáš Špidlik, Spiritualitatea Rasaritului
Crestin II. Rugaciunea, traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Sibiu, Editura Deisis, 1998, pp. 171-
172
[10] Idem, Spiritualitatea Rasaritului Crestin I. Manual sistematic, traducere de diac. Ioan I.
Ica jr., Sibiu, Deisis, 1997, p. 275
[11] Nil Sorski, Lucrarea mintii, (dactilografiere), p. 26
[12] Sf. Maxim Marturisitorul, Ambigua, apud Filocalia, vol. 3, Bucuresti, Harisma, 1994, p.
486, nota 331
[13] Idem, Raspunsuri catre Talasie, in Filocalia, vol. 3
[14] Ibidem, p. 327
[15] apud Mielu Zlate, Psihologia mecanismelor cognitive, Iasi, Editura Polirom, 1999, p. 235
[16] Christos Yannaras, Abecedar al credintei. Introducere in teologia ortodoxa, traducere de
preot dr. Constantin Coman, Bucuresti, Editura Bizantina, 1996, pp. 75-76
[17] Sf. Maxim Marturisitorul, Cele doua sute de capete despre cunostinta de Dumnezeu si
iconomia intruparii Fiului lui Dumnezeu, in Filocalia, vol. II, Bucuresti, Humanitas, 1999, p.
167
[18] apud Stela Teodorescu, Psihologia conduitei, Bucuresti, 1972, p. 139
[19] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. a III-a, trad. de Pr. D. Fecioru, Bucuresti, Editura
Scripta, 1993, p. 78
[20] apud Mielu Zlate, op.cit.
[21] apud Ibidem, p. 482
[22] Arhimandritul Sofronie, Viata si invatatura staretului Siluan Athonitul, traducere pr. prof.
dr. Ioan Ica, Sibiu, Editura Deisis, 1999, p. 146
[23] Sf. Antonie, Invataturi despre viata morala a oamenilor si despre buna purtare, in 170 de
capete, in Filocalia, vol. I, p. 36
[24] Sf. Marcu Ascetul, Despre legea duhovniceasca, in 200 de capete, in Filocalia, vol. I, p.
239
[25] Sf. Antonie, op.cit., p. 26
[26] Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre faptuire, despre fire si despre
cunostinta, in Filocalia, vol. VI, Bucuresti, Humanitas, 1997, p. 281
[27] Ibidem, p. 273
[28] Ibidem, p. 281
[29] Sf. Marcu Ascetul, op. cit., p. 250
[30] Diadoh al Foticeii, op. cit., p. 367
[31] Teodor al Edesei, Una suta capete foarte folositoare, in Filocalia, vol. 4, p. 244
[32] Petru Damaschin, Invataturi duhovnicesti (Cartea intaia), in Filocalia, vol. 5, Bucuresti,
Harisma, 1995, p.129
[33] Ilie Ecdicul, Culegere din sentintele inteleptilor stradalnici intocmita de…, in Filocalia,
vol. 4, p. 305
[34] Sf. Casian Romanul (Ioan Casian), Despre cele opt ganduri ale rautatii, in Filocalia, vol.
I, p. 126
[35] Simeon Metafrastul, Parafraza in 150 de capete a Sfantului… la cele cincizeci de Cuvinte
ale Sfantului Macarie Egipteanul, in Filocalia, vol. 5, p. 334
[36] Sf. Marcu Ascetul, Despre cei ce-si inchipuie ca se indreptatesc din fapte, in 226 de
capete, in Filocalia, vol. I, p. 264
[37] Evagrie Ponticul, Capete despre deosebirea patimilor si a gandurilor, in Filocalia, vol. I,
pp. 82, 83
[38] Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice si etice. Scrieri I, studiu introductiv si
traducere de diac. Ioan I. Ica jr. si un studiu de ieromonah Alexander Golitzin, Sibiu, Deisis,
1998, p. 403
[39] apud Ieromonah Gabriel Bunge, Evagrie Ponticul - O introducere, studiu introductiv si
traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Sibiu, Deisis, 1997, p. 154
[40] Mielu Zlate, Introducere in psihologie, Iasi, Polirom, 2000, pp. 34, 37, 111
[41] Mihai D. Ralea, Ipoteze si precizari in stiinta sufletului – studii psihologice, Bucuresti,
Tipografia «Jockey-Club» Ion C. Vacarescu, 1926
[42] Paul Popescu - Neveanu, Dictionar de psihologie, Bucuresti, Editura Albatros, 1978, p.
566
[43] M. Zlate, op.cit., p. 205
[44] Vasile Voiculescu, Integrala prozei literare, Editie ingrijita, prefata si cronologie de
Roxana Sorescu, Bucuresti, Editura Anastasia, 1998, pp. 607-613
[45] Ibidem, p. 27
[46] Epifanie al Ciprului, Panarion, apud Panayotis Nellas, Omul - animal indumnezeit.
Perspective pentru o antropologie ortodoxa, Editia a II-a, studiu introductiv si traducere diac.
Ioan I. Ica jr., Sibiu, Editura Deisis, 1999, p. 66
[47] nota 13, in Filocalia, vol. 7, p. 27
[48] Ignatie Briancianinov, Faramiturile ospatului, traducere de P.S. Andrei, Episcopul Alba
Iuliei, Alba Iulia, 1996, p. 95
[49] Nicodim Aghioritul, Razboiul nevazut, 1991, pp. 69-70, nota 3
[50] apud H. Vlachos, Psihoterapia ortodoxa – Stiinta Sfintilor Parinti, traducere in limba
romana de Irina Luminita Niculescu, Timisoara, Editura Invierea - Arhiepiscopia Timisoarei,
1998, p. 187
[51] Sf. Marcu Ascetul, Despre cei ce-si inchipuie…, p. 255
[52] Filotei Sinaitul, Capete despre trezvie, in Filocalia, vol. 4, p. 128
[53] Sf. Antonie, Invataturi despre viata morala…, p. 39
[54] P.F. Parinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Predica la Nasterea Sf. Ioan
Botezatorul (note personale), Reghin, 24 iunie 2000
[55] nota 154 a parintelui D. Staniloae in Filocalia, vol. 5, p. 413
[56] Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. 3, Bucuresti, Editura
Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1997, p. 270
[57] Sf. Maxim Marturisitorul, Raspunsuri catre Talasie, p. 274
[58] N. Stithatul, Cele 300 de capete …, p. 271
[59] Sf. Marcu Ascetul, Raspuns acelora care se indoiesc despre dumnezeiescul botez, in
Filocalia, vol. I, p. 295
[60] D. Staniloae, op.cit., p. 208
[61] Sf. Maxim Marturisitorul, Cele doua sute de capete despre cunostinta de Dumnezeu…, in
Filocalia, vol. II, pp. 140, 200
[62] Sf. Antonie, op.cit., p. 34
[63] Sfantul Maxim Marturisitorul, Cele patru sute de capete despre dragoste, in Filocalia,
vol. II, p. 81
[64] Ibidem, p. 96

Cateva concluzii le consideram demne de a fi retinute in contextul celor

prezentate mai sus:
 
a) Daca omul este creator, trebuie sa stie ca mai intai Dumnezeu este Creator si
El i-a daruit puterea de a crea, adica de a modela cosmosul in conformitate cu
ratiunile vesnice existente in Dumnezeu, al caror reflex sta ascuns in cosmos,
asteptand sa fie descoperit de om. Calitatea pe care a primit-o omul de a fi
creator este inscrisa in chipul divin din el si fara fructificarea ei nu poate ajunge
la asemanarea cu Dumnezeu.       
                  
b)  Deoarece creatia are nu numai ca punct de plecare pe Dumnezeu, dar si punct
de sprijin si mai ales punct final al existentei sale, fiind deci teocentrica si
teonoma, omul creator se va inscrie in mod necesar, desi in deplina libertate, in
directia ce Dumnezeu insusi a imprimat-o creatiei Sale, respectand rationalitatea
ei interioara si frumusetea ei exterioara.
 
c) Atunci cand, din cauza raului ontologic si moral, creatia se intineaza si se
urateste, omul, adaugand puterii si geniului sau puterea si intelepciunea lui
Dumnezeu, concomitent hristica si pnevmatica, se va stradui s-o restaureze,
acest lucra fiind posibil din intreitul unghi de vedere: Dumnezeu, om, creatie.
 
d) Adevarul, binele si frumosul, sadite de Dumnezeu in firea lucrurilor si in firea
oamenilor, nu pot fi pastrate, promovate si, dupa caz, restaurate decat
prin lucrarea sfintitoare a Duhului Sfant, manifestata in mod sacramental si
eclesial, dupa chipul si din puterea Mantuitorului Hristos, Cel care,
ramanand Cuvantul creator al Tatalui, S-a facut, din bunatate si dreptate, Cuvantul
restaurator al Tatalui, pentru ca in final sa Se arate drept Cuvant judecator si
rasplatitor al tuturor.
 
e) Frumusetea desavarsita, de nespus sau apofatica, a intregii creatii a lui
Dumnezeu se va revela plenar in imparatia Prea Sfintei Treimi, pe un pamant
innoit si transfigurat, avand imprimate in ea "slava si cinstea neamurilor" (Apoc.
21, 26), adica tot ceea ce au creat nobil, frumos si duhovnicesc oamenii din toate
timpurile si din toate locurile, toate fiind luminate pentru eternitate de Soarele
cel neinserat, Mantuitorul Iisus Hristos.
 

Recapitulând cele de mai sus, reţinem:

– cunoaşterea autentic creştină a lui Dumnezeu este una experimentală,

personală, vie, realizându-se prin legătura directă dintre noi şi Duhul Sfânt. Orice
creştin ortodox poate avea o astfel de cunoaştere în măsura angajării sale în
împlinirea poruncilor Domnului şi în viaţa Bisericii;

– în afară de această cunoaştere directă a lui Dumnezeu, oricare alta, fie ea

teologică, nu poate fi decât palidă şi seacă, fără dimensiunea prefacerii fiinţiale,
putând fi dobândită chiar şi de păgâni sau de creştinii “cu numele”, prin studiu
intelectual;

– Biserica este singurul loc sigur în care, prin deplinătatea harului care
sălăşluieşte în ea, ca trup divino-uman al lui Hristos, putem avea o cunoaştere
autentică a lui Dumnezeu;

– aceste versete exclud orice viziune spiritualistă şi negativă faţă de materie şi

trup, arătând că starea normală a acestora e cea pătrunsă de harul dumnezeiesc
al energiilor necreate, Sfintele moaşte dovedind cu prisosinţă acest lucru;

– Biserica este un singur trup, un singur organism divino-uman, ale cărui

mădulare sunt legate prin Duhul Sfânt care sălăşluieşte în toţi membrii Bisericii,
chiar dacă e pus sau nu în lucrare în mod ascetic de aceştia. De aceea, Biserica îi
cuprinde şi pe păcătoşi şi pe Sfinţi.
Câteva concluzii finale şi încheierea

Ca urmare, viaţa noastră duhovnicească se desfăşoară într-un registru spiritual foarte

larg: - din adâncurile păcatului şi din „ceaţa patimilor” spre culmile virtuţii şi lumina
dumnezeiască. În funcţie de eforturile noastre ascetice este şi starea noastră pe
treptele ei atât de numeroase. „De pe dealurile bucuriilor – afirmă Părintele Profesor
Dumitru Stăniloae – în văile necazurilor, aşa decurge viaţa omului duhovnicesc; dar ea
înscrie un real progres în aceste alternanţe. Bucuriile, pentru răbdare, sunt tot mai
curate, mai spiritualizate, mai nepătate de mulţumirea de sine; necazurile sunt tot
mai ferm răbdate. Propriu-zis, bucuriile sunt domolite de siguranţa necazurilor ce vor
veni, iar necazurile, răbdate cu un amestec de seninătate, de râs interior, cum ar zice
Sfântul Ioan Scărarul, prin siguranţa bucuriilor ce vor veni la rând. Deci, fie oricât de
shimbătoare împrejurările externe în care se desfăşoară viaţa omului duhovnicesc,
lăuntric ea a ajuns la un fel de nivelare, care îi dă o statornică linişte. E tăria spiritului
în faţa valurilor lumii”85. Oscilând între aceste două limite, viaţa trece inevitabil prin
proba încercărilor duhovniceşti, în vederea înaintării ei pe o treaptă superioară de
desăvârşire. Necazurile neacceptate ne dublează greutatea suferinţei, cele înţelese
duhovniceşte, ne-o înjumătăţesc. Dacă vrem ca viaţa noastră să fie o înaintare din
treaptă în treaptă spre piscul sfinţeniei creştine, proba pătimirilor fără de voie trebuie
trecută cu răbdare, nădejde, pocăinţă şi smerenie, toate acestea în rugăciune curată
către Tatăl nostru Cel ceresc, de la care ne vine tot ajutorul. Acesta este drumul
vieţuirii duhovniceşti creştine: - împreuna pătimire cu Iisus Hristos, cu nădejdea
învierii şi răsplatei, pe măsura eforturilor noastre ascetice. Este calea pe care au
străbătut-o toţi cei iubitori de frumuseţe spirituală, urmând pilda Mântuitorului
nostru Iisus Hristos: - Sfinţii apostoli, mucenicii, mărturisitorii, cuvioşii, monahii şi nu
în ultimul rând creştinii obişnuiţi. La aceasta ne îndeamnă Domnul şi Mântuitorul
nostru Iisus Hristos, cerându-ne să purtăm jugul sau crucea desăvârşirii, a încercărilor
şi necazurilor din această viaţă şi lume trecătoare, asigurându-ne totodată că biruinţa
Lui este şi biruinţa noastră.
Viaţa este, aşadar, o alternanţă între bucurii şi necazuri, între succese şi eşecuri, între
împliniri şi înfrângeri. Nu există muritor care să fi avut parte, în această viaţă, numai
de bucurii, după cum nu există om care să fi cunoscut numai înfrângerea. Bucuriile nu
pot fi perfect detaşate de necazuri, nici acceptate doar de ele, în defavoarea
încercărilor şi necazurilor. Cel ce nu şi-a zidit viaţa pe temelia credinţei, ar putea
înclina să creadă că aceasta este, mai degrabă, o „vale a plângerii”, odată ce venim în
lume plângând şi plecăm din ea suspinând, fie după ea, fie de durere. Povestea vieţii
fiecăruia dintre noi, privită dintr-o perspectivă pur firească, naturală, are aspectul
unei drame cu un sfârşit tragic, un fiasco. Privită din punctul de vedere al credinţei, ea
este o victorie asupra suferinţei şi a lumii, o biruinţă şi o depăşire a lor, în Iisus
Hristos. Necazurile noastre fac rugăciunea noastră tot mai curată şi mai simţită, o
spală cu lacrimi. Iar atunci când ne rugăm cu stăruinţă, nu se poate ca Iisus Hristos să
ne lase uitaţi şi întristaţi, să ne priveze de mângâierea şi uşurarea Sa cea blândă. El
„Cel ce şterge lacrima de pe obrazul tuturor”, Cel ce şterge suferinţele lumii, nu va
întârzia la infinit să ne caute. S-ar putea să întârzie, pentru că are de şters lacrimile de
pe feţele triste ale multora, pentru că vrea să răspundă rugăciunilor celor ce l-au
invocat cu credinţă şi stăruinţă. Nu-şi va opri la infinit izvorul revărsării darurilor Sale
faţă de noi, iar atunci când vom fi vizitaţi de El, de Însuşi Mîntuitorul sufletelor
noastre, vom simţi o fericire şi o pace mai presus de durere şi de suferinţă, de lacrimă
şi nevoinţă.