Mântuirea subiectivă

Introducere
Evanghelia este însăşi mântuirea noastră în Hristos.  Noţiunea de mântuire
comportă două sensuri: obiectiv şi subiectiv. Prin mântuire obiectivă se înţelege
tot ce a făcut Hristos de la Întrupare până la Înălţare, punctul culminant
constituindu-l Jertfa şi Învierea lui Sa. Însuşirea personală a roadelor mântuirii
obiective constituie mântuirea subiectivă care se realizează prin har, credinţă
şi fapte bune. Biserica noastră ne învaţă că mântuirea subiectivă sau personală
este un proces care se înfăptuieşte prin lucrarea a doi factori, Dumnezeu şi
omul însuşi. Din partea lui Dumnezeu ni se dăruieşte harul divin, iar din partea
omului sunt necesare credinţa şi faptele bune. Într-adevăr, condiţia mântuirii este
credinţa, pentru că din şi prin credinţă împlinim şi faptele bune.
Învăţătura Bisericii Ortodoxe este că omul căzut în păcat, cu mintea
întunecată şi cu voinţă înclinată mai mult spre rău, îşi însuşeşte mântuirea,
înfăptuită obiectiv de Hristos, prin harul dumnezeiesc, cu care el trebuie să
colaboreze în mod liber.
În spiritualitatea ortodoxă persoana umană nu se poate dezvolta cu adevărat
conform „chipului şi asemănării” în relaţia dialogică, specială, cu Dumnezeu şi
cu semenii, decât prin fapta iubirii şi slujirii spirituale şi materiale, a cărei pecete
a fost pusă de Dumnezeu la creaţie. Această responsabilitate îl face pe Dumnezeu
transparent omului. Prin ea se simte omul legat de Dumnezeu, ca far suprem. În
conştiinţa responsabilităţii sale omul are un nou element al conştiinţei de sine. Ea
îl ajută la accentuarea conştiinţei sale de sine. Ea cere fiinţei sale să se
împlinească tot mai mult ca om.
În spiritualitatea ortodoxă cel ce crede în Hristos trebuie să-şi concretizeze
credinţa prin fapte bune, adică să-şi folosească libertatea spre realizarea binelui,
ajutat de harul lui Dumnezeu, manifestat în lume prin energiile dumnezeieşti
necreate. Aceste fapte trebuie să-L aibă în vedere pe Mântuitorul Hristos, pe care
Îl vedem în chipurile tuturor semenilor noştri. Fie trebuie să izvorască din iubirea
noastră jertfelnică, luând ca model iubirea jertfelnică a lui Hristos.
În centrul vieţii morale stă Hristos care ne-a arătat fapta morală bună. El
este modelul moral ideal spre care trebuie să ne îndreptăm. Creştinul porneşte
eficient în acest sens, cu harul, prin Taina Mirungerii şi unirea deplină cu Hristos
în Sfânta Euharistie, după ce s-a spălat de întinăciune prin spovedanie.
„Taina supremă a umanităţii este naşterea lui Dumnezeu în om. Iar taina
supremă a dumnezeirii este naşterea omului în Dumnezeu(...). În Hristos,
Dumnezeu ia chip uman, iar omul, la rându-i, îşi recunoaşte chipul său” .
„Mai presus de curba posibilă a căderii, Dumnezeu sculpta chipul
omenesc privind în Înţelepciunea Sa umanitatea cerească şi veşnică a lui
Hristos”. După învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi, harul

1
dumnezeiesc nu este un bun în sine, detaşabil de Dumnezeu. Harul este expresia
iubirii lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii.

Harul şi credinţa
Definiţia ortodoxă dată harului se poate sintetiza astfel: este energia
necreată dumnezeiască, revărsată de Duhul Sfânt peste noi, prin umanitatea
înviată şi înălţată a lui Iisus Hristos 1. Cu alte cuvinte, harul nu e decât
comuniunea cu Hristos în Duhul Sfânt. Aceasta înseamnă că Ortodoxia nu vede
harul ca pe un bun în sine, detaşabil de Dumnezeu, ci acest har se manifestă la
modul cel mai concret la nivel de comuniune. Cuvântul lui Dumnezeu are din
eternitate pe Duhul odihnind peste Sine. Îndumnezeirea sau înălţarea firii Sale
umane, asumată prin întrupare, nu înseamnă altceva decât că Duhul Care
odihneşte din eternitate peste El ca Dumnezeu, Se odihneşte de acum şi peste
umanitatea Lui. Dar prin umanitatea lui Hristos se revarsă acelaşi Duh Sfânt
peste toţi cei ce prin credinţă intră în comuniune cu El. Părintele Stăniloae
exprimă în chip magistral această idee: „Dacă din punct de vedere constitutiv,
Biserica constă din Hristos-Capul şi din umanitatea-corpul Lui, Duhul Sfânt este
cel ce uneşte pe Hristos cu oamenii sau pe oameni cu Hristos. El este prin
aceasta puterea sfinţitoare, de-viaţă-facătoare şi unificatoare în Biserică”2.
Învăţătura despre har şi-a atins cea mai clară expresie în formularea
Sfântului Grigorie Palama că harul este o energie necreată izvorâtă din fiinţa
dumnezeiască a Celor trei ipostasuri şi e nedespărţită de ea sau de ipostasuri.
„Energia” (despre care vorbeşte Sf. Grigorie) înseamnă „lucrare”. În har, ca
lucrare e prezent însuşi subiectul dumnezeiesc care o săvârşeşte sau e prezentă o
energie a celui ce lucrează. Lucrarea este manifestarea puterii intrinsece
(mişcarea puterii fiinţiale, cum e sunetul o mişcare dinăuntru a noastră şi ca atare
indică natura cuiva)3. Dar această energie se imprimă şi în cei pentru care se
lucrează. De aceea, în înţelegerea harului ca energie dumnezeiască trebuie să
urmărim două aspecte: energie actualizată a Duhului ca lucrare şi energie ce se
imprimă în fiinţa celui în care Duhul Sfânt lucrează. Referitor la aspectul cel din
urmă, există două forme sau grade de prezenţă a harului în om: o imprimare a lui
în om, ca putere, cu toate că şi această prezenţă este o lucrare a Duhului; şi o
putere deplin asimilată şi simţită de om ca lucrare prin lucrarea sa 4.
Din datele scripturistice şi cele patristice se deduc trei idei generale despre
harul divin:

1
Prof. Nicolae Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, Teologia Dogmatică şi Simbolică, Manual
pentru Facultăţile Teologice, vol 2, ed. a II-a, Cluj-Napoca, 2005, p.75;
2
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, ed. a II-a, Edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
1997, p. 199s.;
3
Idem, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama - cu patru tratate traduse, ed. a II-a, Edit. Scripta,
Bucureşti, 1993, p. 133;
4
Idem, Teologia Dogmatică…, p. 200;

2
 1. Harul este o putere şi o lucrare deosebită a lui Dumnezeu asupra omului şi în
om5. Sfântul Apostol Pavel spune: „Şi mi-a zis Domnul: Îţi este de ajuns harul
meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (I Cor. 12,9).
2. Harul ni s-a dat gratuit, nu pentru vreun merit al nostru, ci pentru jertfa
Mântuitorului. Sfântul Pavel spune. „Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de
slava lui Dumnezeu, îndreptându-se în dar cu harul Lui, prin răscumpărarea cea
în Hristos Iisus” ( Romani 3, 23-24) sau „În har sunteţi mântuiţi, prin credinţă,
şi aceasta nu e de la voi: este daurl lui Dumnezeu” (Efeseni 2,8). Sfânta
Scriptură învaţă că harul lui Dumnezeu este un dar gratuit, fapt pentru care se şi
numeşte har, dar sau graţie: „Iar dacă este prin har, nu mai este din fapte; altfel
harul nu mai este har. Iar dacă este din fapte, nu mai este har, altfel fapta nu mai
este faptă” (Romani 11,6). Deci, dacă omul n-ar mai primi harul în dar, ci doar
ca recompensă pentru faptele sale, harul n-ar mai fi har sau graţie („Celui care
face fapte, nu i se soco-teşte plata după har, ci după datorie”, cf. Romani 4,4.
3. Harul ne este oferit spre luminarea, îndreptarea şi sfinţirea noastră sau
pentru mântuire. Bunurile pe care le actualizează harul în sufletul omului sunt
roadele jertfei Domnului: iertarea păcatelor, îndreptare, sfinţire, viaţă veşnică 6.
Sfântul Pavel ilustrează această idee astfel: „Unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit
harul. Pentru că precum a împărăţit păcatul prin moarte, aşa şi harul să
împărăţească prin dreptate, spre viaţa veşnică, prin Iisus Hristos, Domnul
nostru” (Romani 5,20-21).
Cuvintele har (gratia) şi dar (donum) sunt termeni des întrebuinţaţi în
limbajul teologic, ca şi în vorbirea curentă a credincioşilor. Lucrul acesta este
întru totul firesc, deoarece noţiunile har şi dar reprezintă elemente esenţiale din
cuprinsul dogmei soteriologice şi pnevmatologice.
Actualizarea harului în Biserică sau în membrii ei se arată prin aşa-
anumitele daruri ale Sfântului Duh sau duhuri. Diferenţa între Biserică şi membrii
ei, în această privinţă, este că Biserica are întotdeauna toate darurile, chiar dacă
nu toate sunt pe deplin actualizate, iar credincioşii se bucură de unele sau de
altele dintre daruri, potrivit însuşirilor lor naturale.
În privinţa raportului dintre har şi daruri se pot desprinde anumite
concluzii:
1. Şi harul şi darul sunt de la Dumnezeu, prin lucrarea Sfântului Duh. Astfel că,
avându-se în vedere unitatea izvorului lor şi energia din ele, între har şi dar nu e o
deosebire de natură, ci una esenţial funcţională şi de efecte: harul este energie
divină care lucrează cu intenţie mântuitoare, iar darul, prin el însuşi, nu este
mântuitor, ci, în general, potenţează şi înalţă capacităţile naturale;

5
Silvestru, ep. de Canev, Theologia Dogmatică Ortodoxă, cu o expunere istorică a dogmelor, trad. de Arhim.
Gherasim Miron, sub direcţiunea Icon. Constantin Nazarie, vol. 4, Bucureşti, 1904, p. 171;
6
V. Macarie, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol II, trad. de arh. Gherasim Timuş Piteşteanu, Bucureşti, 1887, p.
320;

3
 2. Fiind mântuitor, harul se împărtăşeşte în mod obişnuit numai în Biserică,
organul mântuirii, pe când darul, deşi tot al Duhului Sfânt, nu e limitat la aria
Bisericii;
3. Harul se împărtăşeşte prin Sfintele Taine şi, după a lui Dumnezeu dispoziţie,
lucrează în mod necesar; iar darul apare în taine numai ca scop şi efect secundar
sau accesoriu şi se poate împărtăşi şi pe alte căi7.
Problema raportului dintre natură şi har atinge, într-o anumită măsură,
noţiuni elementare din învăţătura creştină despre om, fiind un punct tangenţial
între pnevmatologie şi antropologie. Învăţătura despre har, ca energie izvorâtă din
fiinţa lui Dumnezeu şi împărtăşită oamenilor prin Duhul Sfânt, acoperă o bună
parte din aria doctrinară a pnevmatologiei. Natura şi libertatea omului sunt, în
mod clar, elemente esenţiale ale învăţăturii antropologice. De aceea, pentru a
înţelege mai bine aspectele care ţin de acest raport şi efectele care decurg din el,
este necesară o incursiune în domeniul vast al antropologiei, încercând o
determinare cât mai exactă a poziţiei celor două confesiuni în această privinţă.
Însă firea umană trebuie privită atât în starea ei iniţială, rezultată din actul
creator, cât şi în condiţia ei de după căderea în păcat. Prin urmare, punctele vizate
în această analiză sunt legate de starea primordială şi căderea în păcat, cu
urmările lui. Biserica Creştină a dezvoltat pe larg învăţătura despre necesitatea
harului dumnezeiesc, fiind provocată de pelagieni, semipelagieni, socinieni şi
raţionalişti. Aceştia contestă necesitatea absolută a harului, admiţând, doar unii,
numai o necesitate relativă sau morală a harului spre a se putea atinge mai uşor
mântuirea. Această concepţie rezultă din învăţătura lor greşită după care omul
paradisiac, după natura sa, nu se deosebeşte deloc, sau aproape deloc, de omul
căzut. De aceea, susţin pelagienii, orice om se poate mântui numai prin puterea
minţii şi a voinţei, neavând trebuinţă de un har supranatural. Prin har, pelagienii
înţelegeau puterile intelectuale şi morale ale omului, raţiunea şi voinţa liberă,
care-i sunt date în dar (gratia naturalis) şi mijloacele externe, adică legea dată
prin Moise (gratia legis), învăţătura şi exemplul lui Hristos (gratia Christi) şi o
iluminare lăuntrică a Sfântului Duh (gratia Spiritus Sancti)8. Aceste mijloace ar
avea doar puterea să lumineze raţiunea spre cunoaşterea faptelor mântuitoare sau
să înlesnească împlinirea poruncilor divine. Însă harul nu desemnează numai
aceste lucruri, ci înseamnă şi o putere dumnezeiască supranaturală, care lucrează
direct şi intim în sufletul omului. El reprezintă un principiu nou de viaţă
spirituală, care fereşte pe om şi pe viitor de păcate, făcându-l capabil de a face
acele fapte, de împlinirea cărora e condiţionată mântuirea lui 9. Împotriva lui
Pelagiu, creştinismul apusean a luat atitudine prin scrierile Fericitului Augustin,

7
Ibidem,p. 876;
8
Trindade Salgueiro, La doctrine de Saint Augustine sur la grâce d’après le Traité à Simplicien (thèse pour le
doctorat en théologie), Université de Strassbourg. Faculté de Théologie Catholique, Tipografia Porto Medico, Ltd.
Praça da Batalha, 12-A, Porto (Portugal), 1925, p. 115;
9
Pr. Dr. Petre Deheleanu, op. cit., 58;

4
iar prin sinodul de la Cartagina (418) s-a stabilit necesitatea absolută a harului
divin (canoanele 125-127)10.
Harul este absolut necesar pentru mântuire, întrucât mântuirea înseamnă
împărtăşirea de viaţa dumnezeiască din trupul Domnului Hristos, harul fiind
tocmai această împărtăşire11. Omul nu se poate ridica de unul singur sau nu poate
intra prin propriile puteri în comuniune cu Dumnezeu şi, odată intrat în această
comuniune, are trebuinţă continuă pentru a rămâne în ea şi a progresa pe drumul
virtuţii.
Harul divin este necesar în toate etapele efective ale procesului de sfinţire şi
mântuire a omului. Prin urmare se poate vorbi despre:
a) Necesitatea absolută a harului divin pentru omul căzut, în scopul mântuirii lui
(împotriva pelagienilor);
b) Necesitatea absolută a harului divin pentru convertirea omului la creştinism
sau pentru începutul credinţei;
c) Necesitatea absolută a harului divin pentru omul convertit şi îndreptat, pentru
perseverarea în credinţă şi fapte bune (împotriva semipelagienilor);
d) Necesitatea morală a harului divin pentru omul căzut, spre a putea împlini
toate poruncile legii naturale şi spre a învinge toate ispitele (împotriva
raţionaliştilor).
După învăţătura Bisericii Creştine, omul nu poate merita harul, nici pentru
pregătirea sa morală, nici prin vreo faptă oricât de bună ar fi ea în sine. Căci nici
înainte şi nici după păcat, Dumnezeu nu a datorat omului harul. Acesta nu e
determinat de nici o condiţie omenească, ci este un dar exclusiv al iubirii lui
Dumnezeu, gratuitatea fiind criteriul esenţial al lui. Termenul „gratuit”
desemnează un dar nedatorat. Datoria poate fi de două feluri: una, care se
datorează persoanei, iar alta, care se datorează naturii. Harul nu se datorează nici
persoanei, nici naturii şi tocmai în aceasta constă gratuitatea lui. De altfel, oricare
dar, ca să poată fi numit gratuit sau graţial, trebuie să provină din dragostea de a
voi binele (ex amore benevolentiae) , aşadar să nu fie făcut din silă sau din
iubirea de sine, ci dintr-o atare iubire şi bunăvoinţă, prin care se voieşte altuia
binele12.
Darurile lui Dumnezeu sunt mari şi multe; ceea ce ne vine de la El nu
poate fi nici mic, nici puţin pentru noi; căci, Însuşi Dumnezeu ni S-a dăruit nouă
ca dar, prin Întruparea Domnului Iisus Hristos. Prin urmare, de unde poate omul
să merite un dar atât de mare?13 Întruparea devine un indiciu sigur al iubirii
divine şi, totodată, al gratuităţii harului.

10
Pr. Teodor Zota, Despre graţia divină (teză pentru licenţă susţinută la Facultatea de Teologie din Bucureşti),
Stabilimentul de arte grafice „Progresul”, Ploieşti, 1904, p. 15-16;
11
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II..., p. 205;
12
Carol Boyer, Tractatus de Gratia Divina, Editio altera, Edit. Pontificia Universitas Gregoriana, Roma, 1946, p.
187;
13
Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos (cartea a II-a, cap. X, 5), ed. a II-a, trad. din lb. lat. de Pr. Prof. Dumitru
C. Vişan, Edit. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1991, p.77;

5
 Tradiţia creştină atestă, prin mărturia Fericitului Augustin, gratuitatea
harului, în felul următor: „De ce este dar? Fiindcă se dă în dar. De ce se dă în
dar? Fiindcă n-au premers faptele tale, ci au prevenit binefacerile lui Dumnezeu.
Prin urmare harul nu află meritele, ci le face”14. Iar în alt loc: „Dacă ar fi
premers faptele tale bune, ai fi primit plată şi nu ai fi primit gratis; însă plata
datorită nouă este tortura. Aşadar, dacă totuşi ne mântuim, aceasta se întâmplă
nu pentru meritele noastre, ci prin darul lui Dumnezeu”15.
Împotriva diverselor erezii în privinţa extensiunii şi distribuirii harului
divin, Biserica Creştină învaţă că voia mântuitoare a lui Dumnezeu, deci harul
divin, se extinde asupra tuturor oamenilor. Din moment ce harul este absolut
necesar tuturor oamenilor, el trebuie să fie şi general sau universal: universa-
litatea harului este, deci, partea externă a necesităţii lui 16. În Biserica Răsăriteană,
învă-ţătura despre universalitatea harului a fost stabilită la sinodul de la Ierusalim
din 1672, unde s-a aprobat Mărturisirea de credinţă a mitropolitului Dositei al
Ierusalimului, în decretul 3 al Epistolei Patriarhilor Orientali17.
Simbolul credinţei mărturiseşte că Domnul Hristos a murit pentru mântuirea
tuturor oamenilor: „Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a
pogorât din cer…”. Astfel, Dumnezeu voieşte mântuirea tuturor oamenilor, a
celor credincioşi şi chiar a păcătoşilor, acordându-le har suficient credinţei,
îndreptării şi mântuirii lor. Afirmaţia că Dumnezeu voieşte ca toţi să se
mântuiască, nu trebuie înţeleasă în sensul de voinţă absolută a lui Dumnezeu, căci
astfel, se admite că toţi oamenii se mântuiesc, ceea ce e greşit. Aici se înţelege
dorinţa sau bunăvoinţa lui Dumnezeu; ea însă, e activă, adică lucrează totodată
prin harul divin spre împlinirea ei. Dar omul care nu colaborează cu harul, poate
să zădărnicească împlinirea ei18. Astfel, prin libertate, omul poate primi sau
refuza harul - şi poate şi cădea din har.
Ar mai trebui de adăugat că harul divin, deşi este conferit tuturor oamenilor,
totuşi nu e conferit fiecărui om în aceeaşi măsură. Aceasta atârnă de lucrarea
tainică a Sfântului Duh, Care împarte darurile Sale după preaînţelepte decrete şi
după dispoziţia şi conlucrarea omului 19. Dar dacă harul nu se acordă la toţi în
egală măsură, el totuşi se acordă în mod suficient: celor drepţi, pentru păzirea
poruncilor şi rămânerea în dreptatea căpătată, celor păcătoşi, pentru pocăinţă, şi
celor necredincioşi, pentru a se putea converti.

14
Fericitul Augustin, Enarrationes in Psalmos (Enarratio II in ps. 30, n. 6), la http://www.augustinus.it/
latino/esposizioni_salmi/index2.htm: „Quia merita tua non praecesserunt, sed beneficia Dei te praevene-runt. Illi
ergo gloria qui nos liberat”;
15
Idem, op. cit. (Enarratio in ps. 50, n. 1), la loc. cit.: „Non enim, vobis iam ista pericula praetergressis, fons
misericordiae Daei praescius est”;
16
Pr. Dr. Petre Deheleanu, op. cit., p. 95;
17
Ernestus Julius Kimmel, Monumenta Fidei Ecclesiae Orientalis, Pars. I, Prostat apud Frider Mauke, Jenae,
1850, p. 427s.;
18
J. Pohle, Controversies on grace, in Catholic Enciclopedia, vol. VI, New York, 1909, la <http://www.
newadvent.org/cathen/06170a.htm>;
19
Toma de Kempis, op. cit., cartea a III-a, cap. VII, 2, p. 96;

6
 Harul este expresia iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. Această iubire
urmărind comuniunea omului cu El în Duhul Sfânt. Mijloacele prin care omul
ajunge la îndreptare, adică la împropierea sau însuşirea personală a mântuirii
realizate în Iisus Hristos, sunt credinţa şi faptele bune. Acestea sunt condiţiile
subiective ale mântuirii, condiţia obiectivă fiind harul divin. Credinţa fără fapte
este moartă20.
În concepţia ortodoxă, a primi harul şi a trăi în har înseamnă a primi pe
Sfântul Duh şi, prin El, întreaga Sfântă Treime şi a fi în comuniune cu Treimea.
Iar a fi în comuniune cu Treimea înseamnă a fi în Biserică. Însă se face distincţia
dintre persoana Sfântului Duh, dătătorul harului şi harul necreat pe care Duhul îl
oferă. Harul este viaţa divină care se deschide în noi în Sfântul Duh, Care
împărtăşeşte harul din interior, manifestându-Se în peroanele umane atât cât
voinţa umană rămâne în acord cu voinţa divină şi conlucrează cu ea, dobândind
harul şi făcându-l propriu ei21. Însă firea umană şi libertatea ei sunt îndumnezeite
prin har în limitele care ţin de natura lor, dar şi de har. Îndumnezeirea descoperă
menirea supranaturală a creaturii, fixat ei din veşnicie prin raţiunile divine. Ea
este încopcierea între natură şi har, care face cu putinţă prefacerea firii prin
Sfântul Duh, a cărui lucrarea dumnezeiască pătrunde firea umană22.
În înţeles teologic, credinţa este singura cale de cunoaştere şi înţelegere
a celor supranaturale, deoarece acestea nu pot fi cunoscute şi înţelese pe alte
căi. Ea este convingerea care se formează în noi, datorită harului divin, prin care
primim şi ţinem de adevărate toate cele descoperite de Dumnezeu pentru
mântuirea credincioşilor. Credinţa ca virtute teologică se bucură de autoritatea lui
Dumnezeu. Credinţa trebuie să fie statornică, pentru că izvorul ei este Dumnezeu,
faţă de Care nu este îngăduita o credinţă şovăielnică şi nestatornica. Credinţa
trebuie să fie puternică şi sigură, fiindcă numai printr-o astfel de credinţă
creştinul îşi poate îndeplini scopul23. Credinţa trebuie să fie manifestată prin fapte
externe, deoarece „credinţa fără fapte moartă este”24. Credinţa trebuie să fie vie
şi lucrătoare prin iubire, să se manifeste în faptele iubirii creştine.25. 
Trăirea şi aplicarea învăţăturii creştine, celei săvârşite în dragostea lui
Hristos, al Cărui har o inspiră prin Duhul Sfânt, în viaţa omului constituie
credinţă. Credinţa este născută în om de har. Că virtute teologică, credinţa e
necesară creştinului din două motive:
1.Credinţa este cea mai înaltă formă de cunoaştere a celor supranaturale.
Căci, deşi mintea omenească poate ajunge la ideea de Dumnezeu, numai din
observarea lucrurilor din natură, adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu ne-o dă
însă numai credinţă.
20
Iacob II, 17
21
Pr. Prof. Dr. Ştefan Sandu, op. cit., p. 239;
22
Prof. Nicolae Chiţescu, Premisele învăţăturii creştine despre har şi libertate, în rev. Ortodoxia, an XI, nr. 1,
1959, p. 31;
23
cf. Matei 24, 35 ; Gal. 1, 8
24
cf. Iacob 2, 26
25
cf. Gal. 5, 6

7
 2.Credinţa este strict necesară pentru mântuire. Fără credinţă nimeni nu poate
să se mântuiască; Mântuitorul spune: „Cel ce va crede şi se va boteza se va
mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi”26 iar Sfântul Apostol Pavel spune:
„Dar fără credinţă cu neputinţă este a bine plăcea lui Dumnezeu”27.
Pentru creştin nu este de ajuns numai să aibă credinţă, ci este dator să o şi
mărturisească. Sfintele Taine sunt lucrări sfinte care coboară asupra omului harul
lui Dumnezeu. Ele au o parte văzută şi una nevăzută. Prin puterea Duhului Sfânt
curge şi creşte mai departe viaţa cea dumnezeiască în Biserică, dar şi în Biserica
însăşi creşte viaţa cea dumnezeiască.  Duhul Sfânt sau, mai exact, Hristos însuşi
prin lucrarea Duhului Sfânt întreţine viaţa dumnezeiască în Biserică, adică o
menţine ca Biserica în continuare. Ca lucrări ale Duhului Sfânt în Biserică sau ale
lui Hristos însuşi în Duhul Sfânt, Tainele sunt lucrarea continuă a Bisericii, prin
care ea inspiră şi expiră neîncetat pe Duhul Sfânt care ne face prezent pe Hristos
şi lucrările Lui – în Biserică – şi în fiecare mădular al Trupului Său. Prin Taine
deci, Biserica, având pe Sfântul Duh în ea de la Cincizecime prin capul ei,
Hristos, se umple cu viaţa dumnezeiască a Duhului care vine acum de sus în ea,
„reaprinzând” sau „înnoind” legăturile şi „întâlnirile” Bisericii şi credincioşilor
cu Hristos. Ca rezultat al Tainelor şi condiţie a propriilor sale Taine, Biserica este
o comunitate sacramentală. 
Temeiul şi izvorul acesteia este Hristos însuşi care Îşi prelungeşte în Biserică
întreita Lui chemare sau slujire prin care ne-a răscumpărat sau mântuit obiectiv,
prin organele vizibile ale Preoţiei Sale nevăzute.
 Din toate aceste cuvinte rezultă că harul divin este de neapărată trebuinţă
pentru mântuirea subiectivă. Acest adevăr rezultă şi din cuvintele Mântuitorului:
Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru el, acesta
aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne
întru Mine, se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc
şi ard. Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân întru voi, cereţi ceea
ce voiţi şi se va da vouă28.
Aşadar, harul de la Dumnezeu este pentru noi ceea ce pentru mlădiţă este
sucul pe care-l are din viţă. Din partea omului se cere credinţă mântuitoare sau
credinţă lucrătoare, adică credinţa care lucrează prin dragoste29; fără această
contribuţie a omului, mântuirea nu-i vine nimănui de-a gata. Credinţa
cunoscătoare în Dumnezeu, fără de fapte bune, o au şi diavolii, căci şi ei cred şi
se cutremură30. Faptele bune sunt amintite şi ele în Sfânta Scriptură ca unele ce
sunt necesare pentru mântuire. Biblia este foarte bogată în texte care confirmă cu
stăruinţă că mântuirea este condiţionată şi de faptele noastre cele bune31.
26
Marcu 16, 16
27
Evr. 11, 6
28
Ioan 1, 12;15, 5–7
29
Gal. 5, 6
30
Iacov 2, 19
31
Matei 16, 27; 25, 34–45; Ioan 5, 29; Rom. 2, 6–13; II Cor. 5, 10; Iacov 2, 14–26; I Tim. 6, 18–19; Apoc. 20, 12–
13 ş.a.

8
 Opera mîntuitoare, Sfîntul Duh şi Biserica
Virtutea creştină este activitatea continuă şi statornică, izvorâtă din harul
divin şi puterile credinciosului, prin care acesta împlineşte totdeauna voia lui
Dumnezeu. Virtutea creştină nu se sfârşeşte niciodată în această viaţă, adică nu se
poate spune niciodată că s-a dobândit în mod deplin. Fapta bună este aceea care
este izvorâtă din credinţa lucrătoare prin iubire, deci, nu orice faptă mântuieşte, ci
numai faptele morale, săvârşite după poruncile dumnezeieşti şi cu ajutorul
harului divin, cu care se conlucrează liber şi conştient. Dacă o faptă este în
conformitate cu legea morală, atunci ea e numită faptă bună, adică ea constituie
obiectul moralităţii, iar dacă e împotriva ei, e numită faptă rea, adică imorală.
Mântuirea personală a omului, ca însuşire a roadelor răscumpărării şi creşterea în
Hristos implica comuniunea existenţială a omului cu Hristos care se realizează
numai în Biserica ca mădular al acesteia prin incorporarea fiecăruia în Hristos
prin Botez, Mirungere şi Euharistie şi creştere în Hristos „ca mădular al Bisericii.
„Biserica este extensiunea socială a lui Hristos cel Înviat.”32 
Rezultatul lucrării Mântuitorului Hristos în inimile celor ce cred în El, prin
Duhul Sfânt, este Biserică sau, mai exact, ea rodeşte ca Biserica. Botezul este
Taina prin care omul se curăţeşte de păcatul strămoşesc, renăscân-du-se spre o
viaţă nouă şi devenind membru al Bisericii.
Botezul este baia naşterii celei de a doua, uşa de intrare în creştinism şi în
Biserică, fiind în acelaşi timp şi condiţia necesară petru primirea celorlalte Taine.
Prin Taina Sfântului Mir creştinul renăscut la viaţă nouă prin Botez, primeşte
harul Duhului Sfânt spre a se întări şi a creşte în noua viaţă pe care o începe odată
cu naşterea sa din nou. Această Taină aduce un progres pe calea formării şi
desăvârşirii făpturii celei noi în Hristos.
Prin Taina Sfintei Euharistii, omul care a trecut prin celelalte două Taine,
enunţate mai sus şi a devenit creştin, dobândeşte noi puteri spirituale, deoarece
acum el nu se mai împărtăşeşte numai de harul divin, ci se uneşte cu însuşi
izvorul harului, cu Iisus Hristos întreg. Astfel, prin Sfânta Euharitie se realizează
cea mai intimă legătură între creştin şi Mântuitorul Hristos. Dintre toate Tainele,
Sfânta Euharistie exercită cea mai profundă influenţă asupra vieţii morale a
creştinului şi anume: ea umple de har şi binecuvântare pe cei ce o primesc cu
vrednicie, face să petreacă în ei pe însuşi Mântuitorul Hristos, îi curăţeşte de
păcatele uşoare şi îi fereşte de săvârşirea păcatelor de moarte, le dă o dispoziţie şi
râvnă deosebită spre împlinirea celor bune, îi întăreşte în credinţă şi în nădejdea
mântuirii, le da bucuria duhovnicească a vieţuirii în Hristos precum şi arvuna
vieţii veşnice.Sfânta Euharistie opreşte aprinderea dorinţelor şi poftelor păcătoase
din creştin, slăbeşte tăria patimilor şi îi dă putere să înainteze pe calea desăvârşirii
morale şi a virtuţii.

32
Efes 4,13

9
 Sfânta Euharistie uneşte pe toţi cei ce o primesc în acelaşi trup tainic a lui
Hristos, care este Biserica, făcându-i mădularele acestuia, pentru că toţi să fie
una.33. În cină euharistica Mântuitorul ni se oferă sub chipul pâinii şi al vinului
pentru că pâinea este hrana fiinţei noastre, în toate zilele. Trupul Domnului din
Sfânta Euharistie este temelia vieţii noastre creştine.
Prin aceste Taine au acces oamenii la Hristos, se încorporează în El ca
mădulare ale Trupului Său, devin Biserica lui Hristos, plină de Duhul Lui, prin
care se împărtăşesc ei şi mădularele ei. 
În afara Bisericii nu există mântuire, şi din punct de vedere al constituţiei
ei teandrice, ea constă din Hristos – Capul şi din umanitate – trupul Lui, iar
Duhul Sfânt este acela care uneşte pe Hristos cu oamenii sau pe oameni cu
Hristos, constituind din ei, ca mădulare, un singur trup, Biserica. 
Duhul Sfânt este puterea sfinţitoare, de viaţă – făcătoare şi unificatoare în
Biserică şi aceasta pentru că odihneşte, străluceşte şi lucrează, din Hristos, Fiul
lui Dumnezeu întrupat, în toţi cei cuprinşi de El, prin umanitatea asumată. Duhul
Sfânt care coboară la Cincizecime în umanitate că trimis de Fiul de la Tatăl 34 sau
de Tatăl35 şi de Fiul întrupat şi prin însăşi coborârea Lui dă existenţă reală
Bisericii, ca o comunitate concretă a oamenilor cu întreaga Sfânta Treime. Duhul
Sfânt face să se constituie Biserica, întemeiată obiectiv de Hristos, prin faptele
Lui mântuitoare, în trupul Lui. Biserica uneşte în sine tot ceea ce există sau este
destinată să unească tot ceea ce există: Dumnezeu şi Creaţia.
Biserica este trupul sobornicesc, comunitar sau social al lui Hristos în care
El se prelungeşte şi lucrează sau care este alcătuit din toţi care s-au încorporat în
Hristos prin lucrarea Duhului Sfânt în Taine, după ce au auzit şi primit Cuvântul
lui Dumnezeu, întocmai ca aceia „ca la trei mii de suflete care s-au adăugat”
apostolilor, ucenicilor şi fraţilor în ziua Cincizecimii.36. Biserica este un trup, un
tot, care nu anulează mădularele ei, ci, dimpotrivă, le afirma reciproc: „Iar voi
sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte”37. 
Ca trup al lui Hristos, Biserica nu este suma numerică a membrilor sau
mădularelor, ci ea este comuniunea cu Hristos, a ipostasurilor create pe care ea le
zămisleşte într-o nouă naştere (botezul), le întăreşte şi pecetluieşte cu Duhul lui
Hristos (mirungerea) şi le uneşte cu trupul şi Sângele Lui (Euharistia). 
Hristos este cap al Bisericii şi în sensul că în acest timp, în Biserică, se trăieşte
viaţa Capului, adică viaţa cea nouă după Hristos, în Duhul Sfânt, că Hristos însuşi
trăieşte în Biserică şi lucrează în ea, prin Duhul Său, precum şi în fiecare mădular
al ei şi că El ne oferă aici, prin Duhul Sfânt, harul dumnezeiesc şi, deci,

33
Ioan 17, 20
34
În. 13, 26
35
În.14, 26
36
F.A.1,13,14; 2,1-4
37
I Cor.12,27

10
mântuirea. Viaţa lui Dumnezeu se revărsă şi pulsează în tot trupul, prin Capul
acesteia, adică prin Hristos care S-a făcut viaţa noastră, a tuturor.38
Hristos se prelungeşte şi se extinde personal în oameni şi anume în cei care
sunt străpunşi la inimă de Cuvântul Său39, făcându-i mădulare ale Trupului Său,
prin: Botez, Mirungere şi Euharistie. 
Prin puterea Duhului Sfânt, Biserica, odată constituită, este susţinută în
existenţă ca o comunitate de persoane umane în comuniune de viaţă şi iubire cu
Persoanele Sfintei Treimi, căci, El, prin încorporarea oamenilor în Hristos, aduce
noi mădulare umane în ea, sădeşte în ele harul şi darurile lui Hristos şi prin
aceasta le unifica în Hristos, sfinţindu-le şi dându-le viaţa dumnezeiască din viaţa
lui Hristos. Umanitatea răscumpărată şi înnoită, prin Crucea şi Învierea lui
Hristos, nu se constituie în trup al lui Hristos, adică Biserica, decât prin
încorporarea ei activă în Hristos. Dar aceasta încorporare nu poate fi concepută
decât că personală şi aceasta, de ambele părţi. 
Căci Hristos Se prelungeşte sau Se extinde personal numai în cei ce vin la
El, răspunzând chemării Lui la comuniune cu Dumnezeu, adresată lor prin
apostolii Săi şi urmaşii acestora, episcopi şi preoţi: „Mergeţi în toată lumea şi
propovăduiţi Evanghelia la toată făptura”.
Dacă mântuirea obiectivă ne-a fost adusă de Hristos, Dumnezeu-
Mântuitorul, însuşirea acesteia se face prin Sfântul Duh, Dumnezeu-Sfinţitorul,
Care ne conduce pe calea adevărului, ajutându-ne să ni-L încorporăm pe Hristos
(„Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti” Ioan 16,14).
Biserica însăşi a fost întemeiată de Hristos (cf. Matei 16,18), prin Jertfa de pe
cruce (F.A. 20,28). Însă ca realitate istorică sau ca instituţia divino-umană de
mântuire a credincioşilor, Biserica este opera Sfântului Duh. Astfel, pogorârea
Sfântului Duh este actul de trecere la lucrarea mântuitoare a lui Hristos în
umanitatea Sa personală, la extinderea acestei lucrări în celelalte fiinţe umane 40.
Mângâietorul Se pogoară şi intră în lumea în care nu mai fusese niciodată prezent
în felul în care El începe acum să Se sălăşluiască. El intră acum în lume spre a
locui în ea şi a deveni izvorul atotputernic al transfigurării şi îndumnezeirii. De
aceea, a locui şi a trăi în Biserică implică o participare la Cincizecime41.

Mîntuirea, Vechiul şi Noul Testament

Vedem astfel că harul divin, al cărui principiu special este Duhul Sfânt, e
inseparabil de natura omenească, e inclus în ea in chip organic, încă de la creaţie.
Păcatul originar a făcut necesară o restaurare a firii omeneşti în harul pe care-l
pierduse, iar meritul acestei restaurări îi aparţine lui Hristos. Prin înviere şi
îndumnezeire, firea umană a lui Hristos s-a umplut deplin de Duhul dumnezeiesc
38
Col.3,4
39
F.A.2,37
40
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2..., p. 129-130;
41
Pr. George Florovsky, Biserica, Scriptura, tradiţia - Trupul viu al lui Hristos, trad. din engl. de Florin Caragiu
şi Gabriel Mândrilă, Edit. Platytera, Col. Isihasm, Bucureşti, 2005, p.241;

11
şi devine transmiţătoare a energiei Sale necreate, mântuitoare, către toţi cei ce
cred în El. Ca energie necreată, ce izvorăşte din fiinţa divină, dar inseparabilă de
ea, harul este o lucrare a celor trei Persoane divine şi deci o dovadă a prezenţei
lor. Totuşi, ca energie sfinţitoare şi desăvârşitoare, harul e în mod deosebit al
Duhului Sfânt, căci El desăvârşeşte viaţa noastră spirituală, El vine mai intim în
noi, acoperindu-Se oarecum cu subiectul nostru, astfel încât vedem prin El,
lucrăm prin El42.
Deşi este studiată în strânsă legătură cu pnevmatologia, tema raportului
dintre natura umană şi harul dumnezeiesc, presupune o analiză care trebuie să
atingă aproape toate domeniile Teologiei Dogmatice (hristologie, antropologie,
eclesiologie etc.). Însăşi ideea de raport, arată relaţia sau afinităţile existente între
cei doi factori (divin şi uman), ca şi convergenţa mai multor noţiuni teologice,
folosite în vastul domeniu al cunoaşterii religioase. S-ar putea spune chiar că
tema vizată nu poate fi limitată strict la orizontul preponderent speculativ al
Teologiei Dogmatice, deoarece ecourile ei pot fi urmărite şi în cadrul altor
discipline teologice (Teologia Morală, Spiritualitate). Însă fiind un adevăr de
credinţă, el trebuie mai întâi lămurit şi cunoscut, iar mai apoi trăit de către om în
viaţa de comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii săi.
Potrivit învăţăturii creştine, la actul de sfinţire a omului participă întreaga
Sfântă Treime. Acest fapt este întemeiat pe numeroase mărturii scripturistice şi
patristice. În rugăciunea arhierească, Mântuitorul mijloceşte pentru ucenici
înaintea Părintelui Său: Părinte sfinte, păzeşte-i întru numele Tău… sfinţeşte-i
întru adevărul Tău” (Ioan 17, 11, 17). Iar Apostolul Pavel scrie tesalonicenilor:
„Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul
vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească fără prihană întru venirea Domnului
nostru Iisus Hristos”(I Tesaloniceni 5,23). Din acestea rezultă că Dumnezeu
Tatăl participă la sfinţirea omului, fiind El Însuşi izvorul sfinţirii. Despre
Dumnezeu Fiul, Sfântul Apostol Pavel spune că, înfiinţându-Şi Biserica Sa
pentru care a venit în lume, „S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească ,
curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită,
neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de
prihană” (Efeseni 5,26-27). Acelaşi Apostol arată în alt loc: „Din El, dar, sunteţi
voi în Hristos Iisus, Care pentru noi S-a făcut înţelepciune de la Dumnezeu şi
dreptate şi sfinţire şi răscumpărare” (I Corinteni 1, 30). Astfel, participarea lui
Dumnezeu Fiul la actul sfinţirii noastre este mai mult decât evidentă. El este
Autorul sfinţirii, pentru că prin moartea Sa pe cruce, a câştigat pentru noi harul
Sfântului Duh, pe care, din acest motiv, Apostolul îl numeşte „harul Domnului
nostru Iisus Hristos” (Romani 16,24; II Corinteni 13,13), iar pe Sfântul Duh,
„Duhul lui Hristos” (Romani 8,9). De altfel, Mântuitorul arată, în sinagoga din
Nazaret, că profeţia lui Isaia (61,1: „Duhul Domnului este peste Mine, că
42
Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, Teologia Dogmatică şi Simbolică, Manual
pentru Facultăţile Teologice, vol. II, ed. A II-a, Cluj-Napoca, 2005, p. 76;

12
Domnul M-a uns ca să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu
inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozire şi celor prinşi în război
libertate”) s-a împlinit în persoana Sa (cf. Luca 4, 16-21). Venirea Sfântului Duh
este rodul principal al meritelor morţii Mântuitorului; de la pogorârea Sa în ziua
Cincizecimii, El petrece permanent în Biserica lui Hristos, spre a efectua sfinţirea
oamenilor (Ioan 14,16s). Pentru aceasta Sfântul Apostol Pavel Îl numeşte sfânt (I
Corinteni 12,3; II Corinteni 13,13) şi „Duhul sfinţeniei” (Romani 1,4). Mântuirea
subiectivă sau sfinţirea, în Sfânta Scriptură, este atribuită Duhului Sfânt, ca o
activitate proprie Acestuia. El este principiul de viaţă sau sufletul corpului mistic
al lui Hristos, după cuvintele Sfântului Pavel: „Este un trup şi un Duh, precum şi
chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre” (Efeseni 4,4)43.
Dacă trimiterea Fiului pentru mântuirea oamenilor aparţine Tatălui, iar
împlinirea voii răscumpărătoare a Tatălui îi aparţine Fiului, atunci opera de a sădi
în fiecare om roadele răscumpărării aduse de Fiul îi aparţine Sfântului Duh.
Astfel harul este mai cu seamă o lucrare a Duhului Sfânt. Despre acest lucru
vorbesc cu multă însufleţire Sfinţii Părinţi, îndeosebi: Sfântul Irineu de Lyon,
Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Atanasie cel Mare etc.
Locurile scripturistice care atestă universalitatea harului sunt numeroase.
Sfântul Apostol Pavel spune despre Dumnezeu că este „nu numai al iudeilor, ci
şi al păgânilor…fiindcă este un singur Dumnezeu, Care va îndrepta din credinţă,
pe cei tăiaţi împrejur şi, prin credinţă, pe cei netăiaţi împrejur” (Romani 3,29-
30, cf. şi I Corinteni 8,6; Efeseni 4,6). Adevărul că Dumnezeu voieşte ca toţi
oamenii să se mântuiască şi că acordă tuturor harul mântuirii este exprimat şi de
Tradiţie. El e exprimat şi în Crez (cum s-a văzut), şi în cântările şi rugăciunile
bisericeşti ,în care se cere pentru toţi împărtăşirea credinţei şi harul Sfântului
Duh, precum şi mântuirea tuturor44. Acest punct de vedere este precizat şi la
sinoadele de la Arles (/Arelate, 475) şi de la Orange (529).
Mărturiile scripturistice şi patristice despre lucrarea sfinţitoare a Sfântului
Duh, determină un anumit mod de receptare a prezenţei şi lucrării Sfântului Duh
în teologia post-patristică. În acest sens, Teologia dogmatică creştină actuală,
ocupându-se, în domeniul pnevmatologiei, de lucrarea sfinţitoare a Sfântului
Duh, include şi învăţătura despre experienţele duhovniceşti generate de relaţia
puterii divine cu sufletul omenesc. Este o temă dogmatică cu adânci implicaţii în
Spiritualitate, domeniu teologic care se ocupă de experienţa adevărurilor de
credinţă. În acest scop au fost prezentate o serie adnotări la această temă, în
doctrina câtorva teologi ortodocşi şi catolici reprezentativi.

43
Pr. Dr. Petre Deheleanu, Dogma haritologică a Bisericii Ortodoxe Orientale, Tiparul Tipografiei Diecezane
Arad, Arad, 1938, p. 29;
44
a) „Vino, Duhule Sfinte, umple inimile credincioşilor Tăi şi aprinde în ele focul iubirii Tale!” , cf. Secvenţa
Rusaliilor, în Catehismul Bisericii Catolice, Edit. Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Bucureşti, 1993, p. 555;
b) „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti, Vistierul
bunătăţilor…vino şi Te sălăşluieşte întru noi…”(troparul Vecerniei din sărbătoarea Rusaliilor);

13
 În Ortodoxie, unde teologia şi spiritualitatea se întrepătrund, abordarea
acestei teme se face pornind de la convingerea că starea culminantă a vieţii
intelectuale şi morale este unirea sufletului cu Dumnezeu, unire condiţionată de
efortul omului de purificare şi realizabilă prin lucrarea Sfântului Duh. Pe această
linie se înscrie gândirea teologică a numeroşi autori ortodocşi. Au fost aduse
mărturii edificatoare ale unor teologi: V. Losky, S. Bulgakov, N. Afanasiev, N.
Arseniev, G. Florovsky, B. Bobrinskoy, Cuv. Siluan Athonitul - din partea
teologiei ruse; N. Nissiotis, I.Zizioulas, H. Androutsos, S. Papadopoulos - pentru
teologia greacă; Pr. D. Stăniloae, N. Chiţescu şi teologi mai noi: Pr. Ştefan
Sandu, Pr. Ştefan Buchiu, din partea patrimoniului teologic românesc.
Ideea unei „concomitenţe” a Duhului la lucrarea lui Hristos este o temă
majoră a gândirii creştine, care îşi are originea în teofaniile şi în inspiraţia
profetică a Vechiului Testament, continuând în viaţa pământească a Domnului, în
diferitele etape ale lucrării mântuitoare a lui Iisus Hristos45. Sfântul Vasile cel
Mare explică această idee: „Dacă te gândeşti la creaţie, vei vedea că puterile
cerurilor (îngerii) de Duhul au fost întărite; prin întărire se înţelege statornicia
în practicarea binelui. Prin urmare intimitatea cu Dumnezeu, indiferenţa faţă de
rău şi rămânerea în permanenţă în fericire s-au dat puterilor cereşti de către
Duhul. Avea să vină Hristos, Duhul I-a luat-o înainte. Are loc întruparea, este
nedespărţit. S-au săvârşit minuni, (s-au acordat) harismele vindecărilor, toate s-
au făcut prin Duhul Sfânt. Demonii au fost alungaţi în numele Duhului lui
Dumnezeu. Când diavolul a fost certat, Duhul era de faţă. Izbăvirea de păcate s-
a făcut prin harul Duhului. Apropierea de Dumnezeu s-a făcut prin Duhul căci a
trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre care strigă: Avva
(Părinte)”46.
Până la adevărata împărăţie a lui Hristos, inaugurată în lume prin
întruparea Sa, omenirea se zbătea între bine şi rău, fiind atrasă cu precădere spre
decăderea spirituală. Dumnezeu îi vine în ajutor, trimiţându-i Duhul Său cel
Sfânt, care să o întărească cu o putere vivificantă, salvatoare, anume harul divin.
Aşa se explică faptul că Sfântul Duh este numit principiul de viaţă al omenirii,
fiind, prin înrâurirea Sa, izvorul unei vieţi regenerate47. Locuri biblice numeroase
despre trimiterea Sfântului Duh vin să argumenteze realitatea puterii sfinţitoare şi
darurile acesteia.
În Vechiul Testament avem dese promisiuni care conţin ideea că membrii
viitorului imperiu mesianic se vor bucura de îmbelşugate daruri şi activităţi ale
Sfântului Duh, aşa după cum avea să confirme mai târziu Sfântul Apostol Petru:
„Această mântuire au căutat-o cu stăruinţă şi au cercetat-o cu de-amănuntul
proorocii ,care au proorocit despre harul ce avea să vină peste voi” (I Petru
45
Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, Taina Preasfintei Treimi, trad. de Măriuca şi Adrian Alexandrescu, Edit.
I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2005, p. 320s;
46
Sfântul Vasile cel Mare, op. cit., XIX, trad. cit., p. 64;
47
Wladimir Guettee, Expunerea Doctrinei Bisericei Creştine Ortodoxe, trad. de Ep. Iosif al Huşilor, Huşi, 1875,
p. 58;

14
1,10). Astfel Iezechiel spune: „Şi vă voi stropi cu apă curată şi vă veţi curăţa de
toate întinăciunile voastre…vă voi da inimă nouă şi duh nou vă voi da…pune-voi
înăuntrul vostru Duhul Meu şi voi face ca să umblaţi după legile Mele şi să păziţi
şi să urmaţi legile Mele” (Iezechiel 36, 25-27). Tot aşa şi Ioil: „Vărsa-voi Duhul
Meu peste tot trupul, şi fiii şi fiicele voastre vor profeţi…” (Ioil 3, 1-2). Aceeaşi
revărsare a Duhului este promisă şi de profeţii Isaia (44,3) şi Zaharia (12,10). De
altfel însuşi Crezul mărturiseşte că Duhul Sfânt a grăit prin prooroci. Aceste
promisiuni vechi-testamentare sunt completate cu prisosinţă şi împlinite în Noul
Testament, de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos. Astfel Mântuitorul vorbeşte de
Duhul Sfânt ca despre cel mai preţios dar dat oamenilor de către Tatăl: „Deci,
dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi fiilor voştri daruri bune, cu cât mai mult Tatăl
vostru Cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor care Îl cer de la El!” (Luca 11-13).
Dar Mijlocitorul acestei puteri harice este Mântuitorul Hristos, din a Cărui
plenitudine şi merit luăm „har peste har” (Ioan 1,16).
Despre trimiterea Sfântului Duh prin mijlocirea Fiului, pentru ca prin
aceasta să se perpetueze legătura între Învăţătorul şi ucenicii Săi, precum şi opera
de mântuire a neamului omenesc, sunt binecunoscute textele de la Ioan (14,16-
18; 14,26;15,26; 16,13-14), în care Mântuitorul enumeră o serie de însuşiri ale
Duhului. Despre lucrarea Duhului Mântuitorul spune: „Şi iată, Eu trimit peste voi
făgăduinţa Tatălui meu; voi însă să şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu
putere de sus.” (Luca 24,49). Această promisiune s-a împlinit la Cincizecime,
când Mântuitorul a trimis peste Apostoli pe Duhul Sfânt, în chipul limbilor de
foc, învăţându-i a predica în toate limbile mântuirea adusă de Hristos tuturor
celor ce cred în El. Însă şi înainte de această trimitere le-a insuflat ucenicilor pe
Duhul Sfânt (Ioan 20,21-23), oferindu-le puterea iertării păcatelor, legând deci
această putere de lucrarea Sfântului Duh (etimologic, termenul de duhovnicie
vine de la duh). Deci la Rusalii ucenicii nu au primit cea dintâi împărtăşire a
Duhului Sfânt ci, ci numai aceea prin care apostolii au primit plenitudinea
darurilor şi puterilor apostolice, precum şi harul necesar întrebuinţării acestor
daruri şi puteri48.
Lucrarea Sfântului Duh, în primele timpuri creştine s-a manifestat nu
numai în apostoli, ci şi în credincioşii creştini, prin harisme. Aceste daruri au
condus pe Apostoli la convingerea că Sfântul Duh s-a trimis şi pentru păgâni,
fiind pentru aceştia o dovadă despre divinitatea creştinismului. Este semnificativ
în acest sens cazul convertirii sutaşului Corneliu, botezat de Sfântul Petru, care
afirmă: „Au doară poate opri cineva apa, ca să nu se boteze aceştia, care au luat
Duhul Sfânt, ca şi noi?” (F.A. 10, 44-47). Din epistolele Noului Testament, mai
ale cele pauline, rezultă că activitatea apostolilor şi sfinţirea credincioşilor sunt
operă a Sfântului Duh. Sfântul Apostol Pavel, conştient că este „slujitor al
Evangheliei după darul harului lui Dumnezeu” (Efeseni 3,6-7), afirmă că prin
Hristos „am avut apropiere, prin credinţă, la harul acesta în care stăm…şi că
48
Pr. Dr. Petre Deheleanu, op. cit., p.32;

15
iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt. Cel dăruit
nouă” (Romani 5, 2-5). Pentru că fără Duhul Sfânt, omul rămâne neputincios faţă
de împlinirea scopului său final, Mântuitorul, adresându-se ascultătorilor Săi, le
spune: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine,
precum a zis Scriptura,: râuri de viaţă vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a
zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce cred în El. Căci încă nu
era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit” (Ioan 7, 37-39).

Chipul dumnezeiesc, natura umană

Creat după chipul lui Dumnezeu, omul are posibilitatea să se
împărtăşească de această lucrare sau chiar să participe la ea, deşi păcatul a corupt
firea omenească, întunecând mintea şi libertatea. Modul în care omul îşi însuşeşte
mântuirea depinde de colaborarea cu harul divin, având în vedere că firea însăşi a
omului e intim legată de har, datorită acelei „suflări” a lui Dumnezeu (Facere
2,7), prin care omul s-a făcut fiinţă vie 49. Chipul divin imprimat la creaţie (Facere
1,27) indică o „înrudire” a fiinţei noastre cu Dumnezeu, dar şi posibilitatea de
dialog cu El.
Sfântul Duh întipăreşte în fiecare om chipul Fiului, perpetuând, atât la
nivel personal, cât şi în plan general (eclesial) opera de mântuire a lui Hristos.
După învăţătura ortodoxă, chipul dumnezeiesc constă în structura ontologică
a omului făcută să tindă spre comuniunea cu Dumnezeu. Dar starea primordială a
omului nu putea fi o stare de desfăşurare a chipului în virtuţile prin care se
manifestă această comuniune, întrucât aceasta cerea timp50. Asta nu înseamnă
lipsa chipului din om, ci a asemănării la care acesta încă nu ajunsese.
Perfecţiunea omului nu rezidă în ceea ce îl asimilează ansamblului creaturilor, ci
în ceea ce-l deosebeşte de cosmos, asimilându-l Creatorului. Chipul dumnezeiesc
se raportează la natura intelectuală şi morală a omului, la raţiune şi libertate, în
înclinaţia lor spre Dumnezeu, iar asemănarea cu El este scopul către care tinde
omul în dezvoltarea sa morală (starea de îndumnezeire). Asemănarea cu
Dumnezeu putea fi ajunsă prin statornicie în bine, depinzând, pe de o parte de
acţiunea puterilor spirituale şi morale omeneşti, iar pe de alta de ajutorul harului
dumnezeiesc51. Mulţimea şi varietatea definiţiilor referitoare la chip arată că
gândirea Părinţilor evită limitarea a ceea ce este acest chip la o parte oarecare a
fiinţei umane, aşa încât nu doar sufletul participă la chip, ci şi trupul. Această
idee e dezvoltată la Sfântul Grigorie Palama, care, în disputa cu Varlaam, susţine
valoarea trupului în efortul ascetic, prin care omul tinde spre asemănare, şi arată
că inima este „cămara puterii noastre şi primul organ trupesc al minţii”. De

49
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 267;
50
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortdoxă, vol. 1..., p. 280;
51
Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, Teologia Dogmatică..., p. 392;

16
aceea „când harul cuprinde întinderile inimii, atunci împărăţeşte peste toate
cugetările şi membrele”52.
După învăţătura ortodoxă, căderea a pervertit chipul lui Dumnezeu, fără să
Îl înăbuşe. În schimb, posibilitatea asemănării a fost vital lovită. După concepţia
occidentală, omul căzut păstrează principiile esenţiale omeneşti, cu toate că e
lipsit de har, adică pierde privilegiile supranaturale esenţiale, rămânând cu cele
accidentale, deşi afectate. Pentru ortodocşi, deşi chipul nu este anulat, pervertirea
raporturilor iniţiale dintre om şi har este atât de adâncă, încât numai minunea
ispăşirii sau intervenţia divină îl pot reintegra pe om în adevărul lui „natural”. În
căderea sa, omul pare lipsit nu de acele daruri supranaturale, ci de adevărata sa
natură, ceea ce pune în lumină ideea patristică potrivit căreia dorinţa sufletului
creştin după mântuire este aspiraţia la starea firească a naturii lui.
Pentru occidentali, natura umană conţine viaţa intelectuală şi viaţa animală,
iar ceea ce se supraadaugă este viaţa spirituală (supranaturalul) care, într-o
oarecare măsură, se suprapune iconomiei pur umane53. Teologia catolică s-a
văzut nevoită să conceapă harul ca fiind extrinsec creaturii, pentru a se opune
baianismului (sec XVI), care considera harul ca fiind o parte integrantă a naturii,
exprimând acest lucru în sesiunea a 5-a (7 iunie 1546) a Sinodului de la Trident.
Pentru Răsărit, omul „după chipul lui Dumnezeu” defineşte exact ceea ce
este omul prin natură. A fi creat după chipul lui Dumnezeu comportă harul
acestui chip şi, de aceea, pentru asceza răsăriteană, a urma adevărata sa natură
înseamnă a lucra după har. Astfel natura poartă într-însa imperativul înnăscut al
harului şi acest har o face harismatică de la început54.
Se exprimă clar ideea că, după cădere, omul nu a fost părăsit de
Dumnezeu. Dimpotrivă, Dumnezeu îl cheamă şi îi vesteşte în chip misterios că
răul va fi biruit şi omul va fi ridicat din cădere. Este binecunoscut textul de la
Geneză 3,15, numit Protoevanghelia, în care tradiţia creştină vede o vestire a
„noului Adam” Care, prin „ascultarea Lui până la moartea pe cruce” (cf.
Filipeni 2,8), va îndrepta păcatul lui Adam (cf. Romani 5,19-20). Dumnezeu S-a
făcut om, pentru ca omul să poată deveni dumne-zeu, după cuvântul Sfântului
Atanasie cel Mare55, repetat de Părinţii şi teologii din toate timpurile.
Deosebirile între concepţia ortodoxă şi cea catolică despre raportul dintre
natură şi har îşi au temeiul în învăţătura lor deosebită despre starea primordială.
În sens ortodox, sufletul omului, creat după chipul lui Dumnezeu, era în mod
natural deiform. În care Duhul îşi pusese puterea Sa, cu Dumnezeu, omul adera
52
Sfântul Grigorie Palama, Tratatul al II-lea din triada întâi contra lui Varlaam, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, în vol. Viaţa şi învăţăturile Sfântului Grigore Palama, Edit. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 168;
53
Alfred Vanneste, Nature et grace dans la théologie occidentale. Dialogue avec H. de Lubac, Leuven University,
Uitgeverii Peeters Press, 1996, p. 275;
54
Paul Evdokimov, op. cit., p. 98;
55
Sfântul Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului şi despre arătarea Lui nouă prin trup, LIV,
trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în vol. 15 din col. “P.S.B.” (Scrieri, partea I), Edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
1987, p. 151: “Căci El S-a întrupat ca noi să fim îndumneziţi. El S-a arătat pe Sine în trup ca noi să primim
cunoştinţa Tatălui; El a răbdat ocara noastră de la oameni, ca noi să moştenim nestricăciunea.”;

17
liber la sursa lui luminoasă. El trăia în prezenţa Creatorului, care Se oglindea în
oglinda pură a sufletului său56. Arătând că „mintea este organul înţelepciunii”,
Sfântul Maxim spune că „tot darul dumnezeiesc are în om, ca putere şi
dispoziţie, un organ corespunzător şi capabil de el”57. Deci sufletul era făcut prin
fire să tindă spre Dumnezeu şi să comunice cu El, aşa cum putea, de altfel, să
comunice şi cu lumea materială prin lucrarea simţurilor. Vocaţia lui Adam era
una supranaturală-naturală: unirea sa cu Dumnezeu şi îndumnezeirea lumii
create. Însă această vocaţie trebuia împlinită într-o concordanţă deplină între
libertatea umană şi har. După căderea în păcat, această concordanţă se rupe, iar
omul ajunge într-o stare în care nu mai putea corespunde vocaţiei sale. Starea de
cădere e marcată de păcat, care face ca natura umană să nu mai poată primi harul,
şi de moarte, care aruncă umanitatea într-o stare antinaturală şi tragică.
Teologul V. Lossky descrie realitatea de mai sus în termenii următori:
„Prin faptul că Adam refuză să-şi asume răspunderea pentru păcat, aruncând-o
asupra femeii şi, în final, asupra lui Dumnezeu Însuşi, el devine astfel primul
determinist. Omul lasă să se înţeleagă că nu e liber: creaţia şi deci Dumnezeu
Însuşi l-au împins spre rău. Din acel moment, omul s-a aflat sub stăpânirea
păcatului. Natura sa, despărţindu-se de Dumnezeu, devine non-naturală, anti-
naturală. Spiritul uman, răsturnat cu brutalitate, primeşte chipul unei materii
amorfe în loc să oglindească veşnicia; prima ierarhie a fiinţei umane deschisă
harului, dar producând năruirea lui în univers, se năruie ea însăşi. Spiritul ar
trebui să primească viaţă de la Dumnezeu, sufletul de la spirit şi trupul de la
suflet. Dar spiritul începe să trăiască de pe urma sufletului, hrănindu-se cu
valori nedumnezeieşti, cum ar fi bunătatea şi frumuseţea, care nu vin de la
Dumnezeu şi pe care şarpele le-a descoperit femeii, atrăgându-i atenţia asupra
pomului. La rândul său, sufletul trăieşte de pe urma trupului; iau naştere astfel
patimile. În cele din urmă, trupul trăieşte de pe urma universului terestru, ucide
pentru a mânca şi, astfel, descoperă moartea”58.
Baza legăturii organice dintre natura umană şi harul divin stă în faptul că
ea e creată conform unei raţiuni a ei, preexistentă în Dumnezeu. Natura umană nu
e umplută de la început de tot conţinutul raţiunii ei preexistente în Dumnezeu, ci
e chemată să realizeze treptat acest conţinut prin eforturile ei voluntare. În
măsura în care se apropie de acest chip al ei, preexistent în Dumnezeu, natura
umană devine ea însăşi tot mai deplină. Apropiindu-se de această raţiune divină,
omul nu numai că e pătruns de ea, ci înaintează în Dumnezeu. Astfel, omul
devine cu atât mai mult el însuşi, cu cât înaintează mai mult în Dumnezeu sau cu

56
Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, Teologia Dogmatică şi Simbolică, vol. II, ed. a
II-a, Cluj-Napoca, 2005, p. 93;
57
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Întrebarea 59, trad de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în
Filocalia, vol. III, ed a II-a, Edit. Humanitas, Seria „Religie”, Bucureşti, 1999, p.301;
58
Vladimir Lossky, Introducere în Teologia Ortodoxă, trad. de Lidia şi Remus Rus, Edit. Sophia, Bucureşti, 2006,
p. 108;

18
cât se îndumnezeieşte mai mult59. De aceea, după cădere, prima lucrare a harului
va fi aceea de restabilire a chipului originar, deci şi a libertăţii omului. Prin
Hristos se restaurează integritatea firii, deoarece El reprezintă în arhetip ceea ce
noi suntem, iar „starea bărbatului desăvârşit” nu e altceva decât „măsura vârstei
deplinătăţii lui Hristos” (cf. Efeseni 4,13).
Prin har se restabileşte, în primul rând, natura umană, deschizându-se din
nou calea receptivităţii ei faţă de harul divin, adică viaţa în Dumnezeu 60. Odată
restabilită, ea trebuie să urmeze în mod liber calea spre desăvârşire. În acest sens
Diadoh al Foticeii afirmă că „harul Botezului ne aduce două bunuri, dintre care
unul covârşeşte nemărginit pe celălalt. Cel dintâi ni se dăruieşte îndată, căci ne
înnoieşte în apa însăşi şi luminează toate trăsăturile sufletului, adică „chipul”
nostru, spălând orice zbârcitură a păcatului. Iar celălalt aşteaptă să împlinească
împreună cu noi ceea ce este „asemănarea” 61. Deci cele două lucrări ale harului
sunt: cea a restabilirii chipului (renaşterea) şi cea a înfierii, care se desfăşoară
treptat şi care presupune consimţământul şi efortul uman. Renaşterea, însă, nu
este totul, ea constituie punctul de plecare în urcuşul sfinţitor, aşa cum arată
Lossky: „După cădere, istoria umană este un lung naufragiu în aşteptarea
salvării; însă portul de salvare nu este limanul, ci doar posibilitatea pentru cei
naufragiaţi de a-şi continua călătoria, a cărei singură ţintă este unirea cu
Dumnezeu”62. Aceasta se întâmplă pentru că, deşi harul lui Dumnezeu, care
operează mântuirea, se extinde asupra tuturor oamenilor, acesta nu acţionează de
sus împotriva voinţei lor63. Astfel tradiţia patristică răsăriteană pune accent pe
sinergie, ca formă de colaborare între voinţa liberă a omului cu harul divin. În
Apus, datorită accentului pus de Fericitul Augustin pe graţie, ca milă sau favoare
din partea lui Dumnezeu, noţiunea de sinergie este pusă în umbră, iar doctrina lui
Pelagiu manifestă o oarecare rezervă faţă de ideea de conlucrare divino-umană,
datorită raţionalismului şi naturalismului care caracterizează această doctrină.
Datorită sinergiei, spiritualitatea ortodoxă inspiră un veritabil optimism, ce
devine o trăsătură esenţială a sa. Deşi căderea a slăbit puterea creatoare a faptelor
şi a distrus capacitatea asemănării, totuşi nu a nimicit chipul divin. De aceea,
firea căzută putea fi ridicată printr-o intervenţie divină, care va fi găsit o oarecare

59
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Natură şi har în teologia bizantină, în rev. Ortodoxia, an XXVI, , nr. 3, iulie-
sept., 1974, p. 393-394;
60
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Întrebarea 61, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în
Filocalia, vol. III, ed. a II-a, Edit. Humanitas, Seria „Religie”, Bucureşti, 1999, p. 313: „Căci, Hristos, dăruind firii
prin patimi nepătimirea, prin osteneli odihna şi prin moarte viaţa veşnică, a restabilit-o iarăşi, înnoind prin
privaţiunile Sale trupeşti deprinderile firii şi dăruindu-i acesteia prin întruparea Sa harul mai presus de fire, adică
îndumnezeirea.”;
61
Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, cap. 89, trad. în Filocalia, vol. I, ed a II-a la http://filocalia.ro/ referate/
16/Scrieri/Diadoh_al_Foticeii: „Deci când începe mintea să guste întru multă simţire din dulceaţa Preasfântului
Duh, suntem datori să ştim că începe harul să zugrăvească, aşa zicând, peste chip, asemănarea.”;
62
Vladimir Lossky, op. cit., p. 110;
63
Macarie, évéque de Vinnitza, Théologie Dogmatique Orthodoxe, traduit par un russe, Tome second, Librairie de
Joel Cherbuliez, 10, Rue de la Monnaie, Paris, 1860, p. 352;

19
afinitate tocmai în acest chip64. Datorită chipului, omul îşi păstrează libertatea
alegerii o oarecare autonomie iniţială de discernământ. De pildă, în Vechiul
Testament dorinţa de bine a umanităţii nu era stinsă, însă ea nu se putea
concretiza în fapte mântuitoare. Faţă de acel non posse non peccare (a nu putea
păcătui) al Fericitului Augustin, Părinţii răsăriteni afirmă libertatea deplină a
primei mişcări a voinţei (intenţia), fapt dovedit în evenimentul Bunei-Vestiri,
când Sfânta Fecioară consimte liber la cuvântul îngerului, dând un răspuns
(„fiat”) care exprimă dorinţa întregii umanităţi după însănătoşire spirituală şi
mântuire. Această dorinţă vine în întâmpinarea dorinţei lui Dumnezeu, pregătind
astfel venirea harului. „Cu toate acestea, nici această capacitate nu este pur
omenească; chiar înainte de Hristos, ea a fost teandrică deoarece harul, sădit în
om de la crearea sa, este subiacent oricărei fapte omeneşti”65.

Libertate şi Har
Definită ca putere de a acţiona, prin reflectare sau prin alegere şi nu prin
constrângere sau prin necesitate, libertatea umană este un adevăr de conştiinţă,
înţeles şi trăit mai întâi într-un sentiment interior, înaintea oricărei încercări de
conceptualizare sau de definire66. Metafizica abstractă, fondată pe esenţializarea
fenomenelor psihice omeneşti, a fenomenelor lumii materiale şi pe categoriile
gândirii, a odrăslit cunoscutele sisteme de gândire spiritualist, materialist şi
idealist.
Însă, problema raportului dintre har şi libertate nu este o problemă de
metafizică abstractă, ci o problemă spirituală, o chestiune de viaţă a cărei
dezlegare ţine de intimitatea tainică a legăturii personale cu Dumnezeu. Oricum,
raportul amintit nu e un raport de antiteză, aşa cum încearcă să sugereze teoriile
care văd în har o substanţă ce se poate obiectiva şi se poate supune cunoaşterii
raţionale, şi care „aşează” harul în afara naturii, nu în profunzimea ei.
Faptul că libertatea umană reprezintă cadrul în care se desfăşoară credinţa
şi se împlinesc faptele credinţei, rezultă din concluzia Mântuitorului de la
sfârşitul Predicii de pe munte: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra
în împărăţia cerurilor, ci cel care şi face voia Tatălui Meu Celui din ceruri”
(Matei 7,21). Hristos cere însuşirea credinţei şi împlinirea faptelor, în condiţia în
care omul a fost înzestrat de la început cu libertate.
După învăţătura Sfântului Ioan Damaschin, providenţa este voinţa lui
Dumnezeu, în virtutea căreia toate existenţele primesc conducerea potrivită.
Acelaşi sfânt autor arată că acţiunea divină de providenţă este implicată în cea de
creare a tuturor existenţelor, asupra cărora Dumnezeu revarsă dragostea Sa
64
Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, trad. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
1997, p. 31: „…Domnul Însuşi a coborât pe pământ şi a găsit în om chipul Său, a cutreierat locurile pe unde
rătăcise oaia pierdută şi luând-o pe umeri a scăpat-o din rătăcire.”;
65
Paul Evdokimov, Ortodoxia, trad. din fr. de Dr. Irineu Ioan Popa, Arhiereu vicar, Edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
1996, p. 110;
66
L’abbé Bergier, Mgr. Gossuet, Dictionnaire de Théologie, Tome quatrième (KAB-NYS), J. Leroux et Jouby
Librariries, Rue de Grands-Augustins, 7, 1852, p. 42;

20
nemărginită67. În sens strict teologic, providenţa înseamnă modul în care
Dumnezeu chiverniseşte şi conduce lumea spre scopul final pentru care a fost
creată, în interiorul iconomiei Sale creatoare şi răscumpărătoare 68. Pronia nu este
însă numai suportul existenţei care dă orientarea creaţiei, ci şi un ajutor sau o
putere divină care atrage fiinţele spre ţinta lor firească. Pronia ia chipul unui
dialog continuu, a unei relaţii a lui Dumnezeu cu lumea, sub forma unei sinergii
libere. Fără a sili voia omului, Dumnezeu foloseşte legi, situaţii, lucruri şi le
dirijează în mod liber69. În calitatea de Creator şi de Părinte al lumii, Dumnezeu
poartă de grijă lumii în mod permanent şi comunică cu ea. Prin pronie,
Dumnezeu vizează, în chip neîncetat şi în mod unic, binele oamenilor de care se
ocupă.
În acţiunea providenţei, pe lângă lucrarea de conducere şi de conservare a
creaţiei, se distinge şi opera de cooperare sau conlucrare, prin care Dumnezeu
împărtăşeşte creaturilor ajutorul Său, ca ele să-şi poată atinge scopul. El nu face
totul pentru fiinţele create, ci aşteaptă ca ele să lucreze potrivit menirii lor,
oferindu-le sprijinul necesar pentru activarea potenţelor lor pe calea cea dreaptă 70.
Acest ajutor se împărtăşeşte fiecărei făpturi potrivit cu natura, cu puterile ei, şi în
limita legilor fizice, astfel încât, una este lucrarea lui Dumnezeu în legătură cu
făpturile fără viaţă şi cele neraţionale şi alta este cea în legătură cu omul 71.
Conlucrarea lui Dumnezeu cu lumea este evidenţiată adeseori în Sfânta Scriptură:
„Cunoscând că nu voi putea altfel să am înţelepciune de nu-mi va da
Dumnezeu…chiar când ar fi cineva desăvârşit între fiii oamenilor, de-i va lipsi
înţelepciunea de la Tine, ca nimic toată se va socoti”(Înţelepciunea lui Solomon
9,6) sau în alt loc: „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca
să săvârşiţi după a Lui bunăvoinţă”(Filipeni 2,13).
Din punct de vedere ontologic, Dumnezeu este Fiinţa absolută, Viaţa
absolută, Binele suprem spre care trebuie să tindă omul. Sfinţenia lui Dumnezeu
este, de asemenea, absolută. Sfinţenia lui Dumnezeu se exprimă prin acea
identitate absolută între ontologic şi deontologic, între ceea ce este Dumnezeu şi
ceea ce trebuie să fie72. Expresia de la Ieşire 3,14: „Eu sunt ceea ce sunt” arată
ideea de fiinţă, de existenţă absolută, adică atributul divin al aseităţii. Prin acest
termen (introdus în teologia scolastică de Anselm de Canterbury 73), se arată că
67
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Cartea a doua, cap. XXIX, trad. de Pr. D. Fecioru, Edit. Scripta, Bucureşti,
1993, p.89;
68
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, ed. a II-a revizuită şi completată, edit. I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 1994, p. 318;
69
Karl Rahner, Encyclopedia of Theology. A Concise Sacramentum Mundi, Continuum International Publishing
Group, 1975, p. 1314;
70
Carl S. Tyneh, Orthodox Christianity: Overview and Bibliography, Nova Publishers, 2002, p. 30;
71
Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, Teologia Dogmatică..., p. 358;
72
Drd. Emanuel Banu, Har şi libertate în învăţătura ortodoxă, în rev. Studii Teologice, Seria a II-a, an XXXII, nr.
1-2, ian.-febr., 1980, p. 130;
73
Anselm de Canterbury, Monologion, VI, la http://documentacatholicaomnia.eu/04z/z_1033-1109__
Anselmus_Cantauriensis__Monologion__LT.doc.html: aici autorul face distincţia între ceea ce există prin sine
(per se) şi ceea ce există prin altul (per aliud), concluzionând că primul tip de existenţă e propriu numai
Divinităţii;

21
Dumnezeu există de la Sine şi prin Sine şi că nu are o cauză în afară de Sine, El
fiindu-Şi propria-I cauză. Mai mult, El este plinătatea fiinţei şi a vieţii, deoarece
condiţionează existenţa tuturor celor văzute şi a celor nevăzute 74. Însă atributul
aseităţii e strâns legat de cel al sfinţeniei, care ar putea fi exprimată prin expresia:
„Eu sunt ceea ce voiesc să fiu” sau „Eu voiesc să fiu ceea ce sunt”. Sfinţenia este
acordul sau identitatea absolută a voinţei lui Dumnezeu cu fiinţa Lui. Dumnezeu
nu poate nega prin voinţă, fiinţa Sa. În acest sens, Sfântul Dionisie Areopagitul
vorbeşte despre Dumnezeu ca despre Cel cu adevărat existent 75.
Deci spaţiul libertăţii lui Dumnezeu este înăuntrul fiinţei Sale, înăuntrul
condiţiei Sale divine. Pentru Dumnezeu, libertatea nu este doar atribut, ci şi fiinţă
totodată. Manifestările Sale interne şi externe nu pot contrazice fiinţa Sa.
Dumnezeu nu Se poate voi ca „alter” şi de aceea El este A şi Al tuturor
lucrurilor76. Din preaplinul iubirii Sale, Dumnezeua voit pe om ca un „alter” peste
care să reverse binefacerile Sale şi cu care să fie într-o relaţie de dialog.
Astfel, din iubire, Dumnezeu creează alături de libertatea Sa, o altă libertate,
cea a omului, pe care îl cheamă la un dialog de comuniune, prin intermediul
tuturor lucrurilor lumii, prin care i se adresează şi pe care i le dăruieşte în scopul
creşterii sale spirituale77. Sufletul uman este chemat la un dialog liber cu
Dumnezeu, prin cunoaştere şi fapte. De asemenea, e chemat la o folosire a lumii
ca un dar al lui Dumnezeu, pentru a răspunde prin ea iubirii lui Dumnezeu Care i-
a dat-o, şi a prelungi prin ea dialogul iubirii cu semenii săi78.
În starea primordială, omul se afla pe prima treaptă a existenţei, ce
însemna negarea nefiinţei, şi pe prima treaptă a exercitării libertăţii cu care fusese
înzestrat79. Libertatea îi oferea omului cadrul optim de exercitare a tuturor
puterilor cu care fusese dăruit. Însă omul, înainte de păcat, nu se bucura de o
libertate întărită în bine, în aşa fel încât să fie fermă în faţa factorilor interni sau
externi care s-o limiteze (ispitele sensibilităţii fizice, glasul şarpelui). Dat fiind că
în starea iniţială de nepăcătuire era implicată comuniunea neîmpiedicată cu
Dumnezeu, „ceea ce constituie baza consistenţei naturii umane şi a
incoruptibilităţii şi nemuririi ei după har, Sfinţii Părinţi atribuie omului dinainte
de cădere starea de incoruptibilitate şi strălucire în lumina lui Dumnezeu”80. Şi
atunci, pentru întărirea spirituală sau pentru asimilarea incoruptibilităţii şi
74
Joannes Schwetz, Theologia Dogmatica Catholica, vol. I, Typis Congregationis Mechitaristicae, Viennae, 1851,
p. 56;
75
Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeieşti,V,4, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în vol.
Sfântul Dionisie Areopagitul. Opere complete, Edit. Paidea, Col. cărţilor de seamă, Bucureşti, 1996, p. 159:
„<<Cel ce este>> este prin putere suprafiinţial întregii existenţe, e cauza subzistentă şi Creatorul a ceea ce este, al
existenţei, al ipostasului, al fiinţei, al firii, obârşia şi măsura veacurilor, substanţa timpurilor şi veacul celor ce
sunt, timpul celor ce se fac, existenţa celor ce sunt de orice fel, facerea celor ce se fac în orice fel”;
76
Ibidem, V,10, în trad. cit., p. 161;
77
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1..., p.259;
78
Ibidem, p. 265;
79
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Starea primordială după cele trei confesiuni, în rev. Ortodoxia, an VIII, nr. 3,
1956, p. 332s;
80
Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I… p. 283;

22
nemuririi, omul nu avea altceva de făcut decât să persiste prin voinţă în această
stare de nepăcătuire. Cu alte cuvinte, omul avea în sine premisele nemuririi, dar
nu şi plenitudinea ei. Creat după chipul lui Dumnezeu, cel veşnic sau Cel veşnic
viu, omul trebuia să dobândească plenitudinea asemănării divine prin libera
alegere a voinţei sau prin stabilitatea sa în comuniunea cu Dumnezeu.
Incoruptibilitatea nu a fost un dar definitiv al naturii umane, ci mai degrabă un
dar care se cerea cultivat prin comuniune cu Dăruitorul81.
Momentul de declanşare a răului se datorează, aşadar, deliberării greşite a
omului, prin care acesta a întrerupt dialogul cu Dumnezeu şi a intrat în dialog cu
ispititorul. Ascultând de amăgirile celui rău, omul intră în dialog cu falsul,
idolatria, răul, nefiinţa, căzând din sfera libertăţii în starea de întuneric şi robie
faţă de păcat. De aceea, Sfântul Vasile afirmă că moartea e urmarea necesară a
păcatului: „Cu cât se depărta (Adam) de viaţă, cu atât se apropia de moarte. Că
Dumnezeu este viaţă, iar lipsa vieţii, moarte”82.
Omul - chip al lui Dumnezeu nu s-a voit ca ceea ce era în sinea sa, ca partener
autentic al Creatorului său sau al semenilor lui, ci ca sine absolut sau ceea ce
credea el că ar fi expresia cea mai deplină a „eului” său. Voind să se înalţe pe
sine, prin sine, s-a singularizat, s-a individualizat, făcându-se robul propriei sale
închipuiri, Sfântul Apostol Pavel exprimă această robie spirituală, în cuvinte cu o
valoare recunoscută de toată creştinătatea: „Şi au schimbat slava lui Dumnezeu
Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor
şi al celor cu patru picioare…ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în
minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului” (Romani 1,
23,25).
Harul dumnezeiesc lucrând în om, îl ridică pe acesta din starea strict
naturală la viaţa în Hristos, adică îl îndreptează, îl sfinţeşte şi prin aceasta îl face
moştenitor al împărăţiei lui Dumnezeu. Această acţiune a harului în procesul de
însuşire de către om a mântuirii realizate de Hristos (răscumpărarea), naşte şi
cultivă viaţa duhovnicească şi pregăteşte pentru viaţa veşnică. Mântuirea, ca
lucrare a harului lui Dumnezeu, se prelungeşte până la starea asemănării cu
Dumnezeu, realizată în parte în această viaţă, dar deplin în viaţa de dincolo 83.
Lucrarea harului devine şi o lucrare a omului, în măsura în care acesta din urmă
se deschide constant lucrării lui Dumnezeu şi colaborează liber cu harul Său în
Biserică.
Întrucât omul nu se poate ridica doar prin forţele proprii în planul salutar al
vieţii divine (cf. Ioan 15,5: „…fără de Mine nu puteţi face nimic”), el este
chemat la aceasta, prin iniţiativa dumnezeiască şi lucrarea harului: „Nimeni nu
poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl, Care M-a trimis…” (Ioan 6,44).
81
† P. F. Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Coruptibilitate şi incoruptibilitate în viaţa umană, în rev.
Teologia şi Viaţă, Serie nouă, an XII (LXXVIII), nr. 5-8, mai-aug., 2002, p. 31-32;
82
Sfântul Vasile cel Mare, op. cit., VII, în trad. cit., p. 443;
83
Pr. Prof. Dr. Ştefan Sandu, Lucrarea harului în realizarea mântuirii subiective după învăţătura celor trei mari
confesiuni creştine, în rev. Studii Teologice, Seria a II-a, an XXIII, nr. 3-4, mart.-aprilie., 1971, p. 235;

23
Dacă crearea lumii se află la capătul mişcării pogorâtoare a lucrărilor lui
Dumnezeu: a Tatălui prin Fiul, în Duhul Sfânt, dimpotrivă, înălţarea omului,
iconomia mântuirii iau calea inversă: de la Duhul Sfânt, prin Fiul, spre Tatăl84.
Sfântul Grigorie numeşte harul lumina necreată, veşnică şi
îndumnezeitoare, dăruită nouă în scopul mântuirii, însă arată că „iluminarea sau
harul divin nu este esenţa, ci energia lui Dumnezeu. Astfel unirea omului cu
Dumnezeu este o unire după har, nu după fiinţă”.
Lucrarea harică de restaurare a chipului duce la lucrarea harică a înfierii
dumnezeieşti (aspectul pozitiv al îndreptării), care se ridică la înălţimea
asemănării cu Dumnezeu. Această stare, însă, nu e o stare statică, ci o stare
caracterizată prin dinamism spiritual, în care e activ nu doar harul ci şi omul,
manifestându-se prin fapte bune şi progres permanent în bine 85. Dacă omul este
un factor activ în propriul său proces de îndreptare rezultă că îndreptarea nu va fi
aceeaşi în toţi cei îndreptaţi, ci ea va putea varia în funcţie de efortul făcut de
fiecare în colaborare cu harul şi de treptele morale atinse de aceştia.
Lucrarea harului îl ajută pe om să parcurgă, în procesul îndreptării, trei
etape principale: pregătirea renaşterii omului, renaşterea în Hristos şi progresul
omului în viaţa cea nouă în Hristos, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Iar
pe care i-a hotărât de mai înainte, pe aceştia i-a şi chemat; şi pe care i-a chemat,
pa aceştia i-a şi îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi mărit”
(Romani 8,30).
În ce priveşte lucrarea harului în legătură cu momentul pregătirii
îndreptării, Diadoh al Foticeii face deosebire între această lucrare asupra omului
în faza de pregătire a renaşterii şi cea care începe cu renaşterea. Deosebirea este
că înainte de renaştere harul lucrează din afara sufletului asupra lui, iar prin
renaştere se sălăşluieşte în al însuşi. Dimpotrivă, satana lucrează până la Botez
înăuntrul sufletului, iar din acel moment va lucra din afara lui86.
Evenimentul spiritual al renaşterii are loc în Taina Botezului, care
echivalează cu intrarea omului în corpul tainic al Bisericii lui Hristos. Şi aici se
pot distinge două aspecte: pe de o parte, desfiinţarea păcatului strămoşesc şi a
celorlalte păcate, iar pe de altă parte, sălăşluirea lui Hristos sau a harului în suflet.
Explicând relaţia dintre „apă” şi „Duh” din cadrul botezului, Sfîntul Vasile cel
Mare spune: „Botezul are de realizat două scopuri: pe de o parte, să suprime
trupul păcatului - pentru a nu mai face roade vrednice de moarte -, pe de altă

84
Paul Evdokimov, Ortodoxia..., p. 122: „Sensul ridicării omului e următorul: din subiectivitatea pnevmatologică,
prin structurarea hristică (pentru că suntem membrele Trupului Său teandric), spre abisul Tatălui.”;
85
Macarie, Théologie Dogmatique Orthodoxe, traduite par un russe, Tome second, Librairie de Joel Cherbuliez,
10, Rue de la Monnaie, Paris, 1860, p. 351;
86
Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, 76, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în Filocalia, vol. 1, ed. a II-a, Edit.
Humanitas, Seria „Religie”, Bucureşti, 2006, p. 340: „Eu am înţeles din Dumnezeieştile Scripturi şi din însăşi
simţirea minţii că înainte de Sfântul Botez, harul îndeamnă sufletul din afară spre cele bune, iar Satana foieşte în
adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieşirile dinspre dreapta ale minţii. Dar din ceasul în care renaştem,
diavolul e scos afară, iar harul vine înăuntru. Ca urmare aflăm că precum odinioară stăpânea rătăcirea asupra
sufletului, aşa după Botez stăpâneşte adevărul asupra lui.”

24
parte să trăiască în (atmosfera) Duhului şi să facă roade sfinte. Apa redă chipul
morţii primind în ea trupul ca într-un mormânt, iar Duhul trimite puterea de
viaţă făcătoare, care ne reînnoieşte sufletele”87.
În ce priveşte progresul omului în viaţa duhovnicească, Diadoh al Foticeii
afirmă că, „deşi harul se ascunde, din însăşi clipa în care ne-am botezat, în
adâncul minţii, el îşi acoperă prezenţa faţă de simţirea ei. Din moment ce începe,
însă, cineva să iubească pe Dumnezeu cu toată hotărârea, o parte din bunătăţile
harului intră în chip negrăit în comunicare cu sufletul prin simţirea minţii”88.
Astfel, deşi harul se sălăşluieşte în fiinţa omului, experienţa conştientă a acestui
fapt începe să se producă şi creşte ulterior prin sporirea în credinţă şi în fapte
bune. Făcând diferenţa dintre Botez şi Euharistie, Sfântul Maxim Mărturisitorul
arată că „botezul face moartă aplecarea voinţei noastre spre plăcerile vieţii, de
dragul virtuţii, iar paharul convinge pe cei evlavioşi să pună adevărul mai presus
chiar şi de viaţă”89.
Problema raportului dintre lucrarea harului şi libertatea umană este totuşi
o taină de nepătruns deoarece implică unul dintre actele cele mai intime care se
petrece în străfundurile inaccesibile ale sufletului (cf. Evrei 4,12), în
supraconştientul lui, care redă legătura dintre două mărimi inegale şi una mai
necunoscută decât alta; ea implică un pogorământ al Necreatului faţă de creatural,
căruia-i cere consimţământul (cf. Apocalipsă 3,20) şi mai implică dialogul
jertfelniciei din iubire, „înrobitoare de sine” reciprocă a lui Dumnezeu pentru om
şi a omului faţă de Dumnezeu90.
Harul divin lucrează singur mântuirea omului şi fără putinţa unei
împotriviri, adică în mod irezistibil. Deci nu poate fi vorba nici de libertate, nici
de vreun merit al omului în ceea ce priveşte mântuirea lui. Aşa rezultă din
parabola Mântuitorului: Atunci Stăpânul a poruncit robului; ieşi la drumuri şi la
garduri şi sileşte pe toţi să intre, aşa încât să-mi fie casa plină91. Iar altă dată a
zis Mântuitorul: Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl, Care
M-a trimis, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi92. În acelaşi înţeles zice şi Sfântul
Apostol Pavel: Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează întru voi şi ca să voiţi şi ca
să săvârşiţi după a Lui bunăvoinţă93. Din toate acestea rezultă că nu există
libertatea voinţei şi că mântuirea o dă numai Dumnezeu, după cum zice înţeleptul
Solomon, regele: Asemenea unui curs de apă este inima regelui în mâna
Domnului, pe care îl îndreaptă încotro vrea94. Dumnezeiasca şi Sfânta Scriptură
87
Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, XV, trad. de Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu şi Pr. Prof. Dr.
Teodor Bodogae, în vol. 12 din col. “P.S.B.”, Edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1988, p. 50;
88
Ibidem;
89
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Întreb. 30, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în
Filocalia, vol. 3, Edit. Humanitas, Seria „Religie”, Bucureşri, 1999, p. 123;
90
Idem, A fost Sfântul Ioan Hrisostom semipelagian?, în rev. Mitropolia Moldovei şi Sucevei, an XLI, nr. 3-4,
mart.-aprilie., 1965, p. 138-139;
91
Luca 14, 23
92
Ioan 6, 44
93
Filip. 2, 13
94
Pilde 21, 1; Iez. 36, 26

25
ne învaţă luminat că omul a fost făcut de Dumnezeu şi încununat de El cu voie
liberă, după cum ne învaţă Sfântul Duh când zice: Doamne, căci cu arma
buneivoiri ne-ai încununat pe noi95; iar în alt loc zice: (Dumnezeu) dintru început
a făcut pe om şi l-a lăsat în mâna sfatului său 96; şi iarăşi: Pus-a înaintea ta foc şi
apă, şi ori la care vei vrea, vei întinde mâna ta97; şi iarăşi: Înaintea oamenilor
este viaţa şi moartea şi oricare din ele le va plăcea li se va da 98. Iar în alt loc
Sfânta Scriptură ne spune: Iată, eu vă pun astăzi înainte binecuvântarea şi
blestemul. Binecuvântarea, de veţi asculta poruncile Domnului Dumnezeului
vostru99. Şi în alt loc zice: Cugetă dar: astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi fericirea,
moartea şi nefericirea… Martori îmi sunt înaintea voastră cerul şi pământul!
Viaţa şi moartea ţi-am pus înainte, binecuvântarea şi blestemul! Alege viaţa, ca
să trăieşti tu şi seminţia ta100.
Libertatea voinţei omului şi dependenţa mântuirii de lucrarea liberă şi
voluntară a lui se văd luminat şi din cuvintele Mântuitorului: Ierusalime,
Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine; de câte
ori am voit să adun pe fiii tăi, cum adună cloşca puii săi sub aripi, dar voi nu aţi
voit101. Iar tânărului bogat i-a zis: De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile 102. Şi
prin marele Prooroc Isaia vorbeşte Dumnezeu: De veţi vrea şi Mă veţi asculta,
bunătăţile pământului veţi mânca; iar de nu veţi vrea şi nu Mă veţi asculta,
atunci sabia vă va mânca103; şi iarăşi către tânărul bogat a zis Mântuitorul: De
voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averile tale, dă-le săracilor şi vei avea
comoară în cer… Şi auzind, tânărul s-a întristat, căci avea multe avuţii 104. Iată,
deci, că el a fost liber să refuze comoara din cer. Şi în alt loc zice Mântuitorul:
Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi
urmeze Mie105. Aşadar, în toate acestea ni se arată categoric şi limpede că
Dumnezeu l-a făcut pe om cu voie liberă şi de sine stăpânitoare şi nu sileşte voia
nimănui de a veni la mântuire. Căci dacă voia omului ar fi forţată spre mântuire,
orice pedeapsă sau răsplată în viaţa viitoare ar fi fără rost, iar Dumnezeu ar înceta
de a mai fi Judecător drept, cum adeseori Îl numeşte dumnezeiasca Scriptură. Aşa
încât voi sectarilor rătăciţi mult, neînţelegând Scripturile, nici puterea lui
Dumnezeu106. Dacă mântuirea noastră s-ar face fără voia noastră proprie, atunci
cum trebuie înţeles ceea ce zice marele Apostol Pavel: Noi toţi trebuie să ne

95
Ps. 5, 12
96
Sir. 15, 14
97
Sir. 15, 16
98
Sir. 15, 17
99
Deut. 11, 26–27
100
Deut. 30, 15, 19
101
Matei 23, 37; vezi şi 11, 20
102
Matei 19, 17; vezi şi Evrei 4, 11; Rom. 2, 4
103
Isaia 1, 19–20
104
Matei 19, 21–22
105
Matei 16, 24; Marcu 8, 34; Luca 9, 23 ş.a
106
Matei 22, 29

26
înfăţişăm înaintea scaunului de judecată a lui Hristos, ca să ia fiecare după cele
ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău107.
Biserica are şi a avut mereu numeroase mijloace de comunicare sau
transmitere a harului către credincioşi, deoarece ea continuă lucrarea mântuitoare
a lui Hristos, Întemeietorul ei. Dar cele mai eficiente căi de comunicare a harului
sunt Tainele, care constau în semne şi acte văzute, tangibile, ce mijlocesc prin ele
însele participarea la harul care regenerează şi sfinţeşte108. Însă transmiterea
harului are loc nu prin semnul exterior şi tangibil, care l-ar comunica prin sine în
chip magic, ci prin prezenţa şi puterea Sfântului Duh, Care lucrează prin
intermediul acestor semne109. În schimb, necesitatea Tainelor (în care există câte
o parte văzută sau un semn exterior şi sensibil) pentru mântuire rezultă cu
evidenţă din necesitatea harului pentru mântuire şi din instituirea lor
dumnezeiască110. Dacă harul este absolut necesar pentru mântuire şi dacă
Dumnezeu a legat împărtăşirea harului de anumite lucrări, orânduite de El, se
înţelege că lipsa acestora înseamnă lipsa mântuirii.
Noţiunea de taină oferită acestor rânduieli divine, indică însăşi esenţa lor,
care nu e altceva decât harul, iar această esenţă rămâne ascunsă, nevăzută şi
necuprinsă cu mintea, deşi se comunică prin forme perceptibile. În taină nu este
doar o simbolizare a vreunui adevăr religios, ci o reală împărtăşire a harului, iar
prin aceasta Sfintele Taine se deosebesc de toate celelalte simboluri sau acte
sfinte111.

Fapta bună mîntuitoare

107
II Cor. 5, 10; vezi şi I Cor. 3, 8
108
Hamilcar S. Alivisatos, The Ortodox Church ans Sacramental Grace, în vol. The Doctrine of Grace, Edited by
W.T.Whitley, Student Christian Movement Press, 58 Bloomsbury Street, London, W.C.I, 1932, p. 249;
109
Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, XV, trad. cit., p. 50: aici marele Părinte capadocian, făcând
referire la botez, exprimă părerea unanimă a tradiţiei patristice despre relaţia dintre partea văzută (materială) şi cea
nevăzută (spirituală) a Tainelor: “Dacă în apa (Botezului) există vreun har, acesta nu se datoreşte firii apei, ci
prezenţei Duhului… Deja unii, în luptele pentru dreapta credinţă, întrucât au suportat moartea pentru Hristos, n-
au avut nevoie, pentru a se mântui, de simbolismul apei. Pentru că au fost botezaţi în sângele propriu. Spun toate
acestea, nu pentru a minimaliza valoarea botezului cu apă, ci pentru a combate raţionamentele celor care se
ridică împotriva Duhului, a celor care amestecă pe cele ce nu sunt de amestecat şi pun pe acelaşi plan pe cele
care nu se compară”;
110
Referitor la instituirea dumnezeiască a Tainelor, Sfântul Ambrozie al Milanului (în lucrarea sa Despre Sfintele
Taine, cartea IV, cap. IV, trad. de Pr. Prof. Ene Branişte, în rev. Studii Teologice, Seria a II-a, nr. 9-10, nov.-dec.,
1967, p. 585) se întreabă: “Cine este, aşadar, făcătorul Tainelor, decât Domnul Iisus? Din cer au venit aceste
Taine; căci tot sfatul din cer este.”; iar Sfântul Ioan Gură de Aur (Comentariu la Evanghelia după Ioan, Omilia
85, 3, trad. în lb. engl. edit. de Philip Schaff, Grand Rapides, MI: Christian Classics Ethereal Library, Edinburgh:
T&T Clark, 1889, p. 549) spune: „Nu întâmplător au ieşit (din coasta Lui) sânge şi apă, ci pentru că Biserica este
constituită din ambele, iar cei botezaţi ştiu că, fiind regeneraţi prin apă, sunt hrăniţi cu Trup şi Sânge. Tainele îşi
au începutul de acolo.”;
111
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a VII-a la I Corinteni, 2, trad. în lb. engl. edit. de Philip Schaff, Grand
Rapides, MI: Christian Classics Ethereal Library, Edinburgh: T&T Clark, 1889, p. 56: „Se numeşte taină, pentru
că credem nu ceea ce vedem, ci unele vedem şi altele credem... Taina este proclamată pretutindeni, dar nu e
recunoscută de cei ce nu posedă o înţelegere dreaptă. Şi ea este dezvăluită (nouă) nu prin înţelepciune, ci prin
Sfântul Duh, atât cât suntem în stare să-L primim. Deci n-am greşi dacă, referitor la înţelegerea Tainei, am numi-
o de negrăit. Deoarece nici pentru noi cei credincioşi ea nu are o completă claritate şi exactitate.”;

27
 Viaţa de comuniune a credinciosului cu Dumnezeu este un efect al
comuniunii existente între Persoanele Sfintei Treimi. Aceasta este posibilă doar
prin intermediul Fiului lui Dumnezeu Care, prin întrupare, S-a făcut mijlocitor
între Dumnezeu şi om. Întruparea devine astfel punctul culminant al imanenţei
divine şi coincide cu realizarea celei mai înalte perfecţiuni pentru fiinţa umană în
general. Prin credinţa noastră în Cuvântul întrupat, voinţa noastră se uneşte cu
voinţa Fiului lui Dumnezeu, Care face voia lui Dumnezeu Tatăl112. Prin credinţă
şi fapte bune, noi primim aceleaşi energii dumnezeieşti şi îndumnezeitoare care
au penetrat firea umană a Mântuitorului, datorită unirii ipostatice. Aceste energii
sau harul divin adâncesc, prin lucrarea Sfântului Duh, legătura omului cu
Dumnezeu, în ambianţa comunitară a Bisericii. Dată fiind părtăşia la har a
fiecărui om, potrivit naturii sale create de Dumnezeu, şi potrivit capacităţii sale
înnăscute pentru har, întregii omeniri îi este asigurată o bază pentru apropierea
spirituală şi fiecăruia îi este deschisă calea către acel luminos sfârşit spre care
harul lui Dumnezeu cheamă întreaga creaţie prin Iisus Hristos113.
Întâlnirea dintre cele două viziuni confesionale creştine, în punctul referitor
la raportul dintre firea omenească şi harul divin, aduce un plus de lămurire asupra
naturii diferenţelor dintre ele şi ajută la cunoaşterea mai amplă a uneia în funcţie
de cealaltă. În duhul unităţii creştine, care caracterizează dialogul între cele două
Biserici, se poate afirma că „experienţele pozitive şi negative ale Catolicismului
alcătuiesc, deopotrivă, o imensă carte pe care facem rău să n-o citim. Din ea se
poate asimila tot ceea ce poate constitui un element de creştere şi vitalizare a
Ortodoxiei. Acelaşi lucru ar trebui să-l facă şi Catolicismul faţă de Ortodoxie, în
loc să încerce a o submina. Şi, de fapt, prin întinsa operă de traduceri şi studii
întreprinsă asupra spiritualităţii răsăritene, lucrul acesta este în curs de
realizare”114. Este o atitudine nouă, care ar putea da rezultate reciproce mult mai
rodnice. Dacă metoda de a cunoaşte ori prezenta o confesiune, spre a o
minimaliza, este izvorul unei mari sărăcii spirituale, atunci din confruntarea cu
faptele şi profilul moral al altei confesiuni poate izvorî mai mult dinamism
interior, mai multă trezire a conştiinţei de sine şi mai multă rodnicie spirituală.
Conştiinţa unei diferenţieri, tensiunea interconfesională, atunci când nu
degenerează, sunt factori de rodire şi stimulare recirpocă spre o mai adâncă
valorificare a resurselor fiecăruia. De aceea, cel mai bun sistem de a realiza o
apropiere între confesiuni este cunoaşterea adâncă a lor şi încercarea de a găsi
punţile pe care valorile, experienţa şi agonisita experienţei lor istorice să poată fi
asimilate reciproc, fără ca aceasta să necesite supunerea uneia faţă de cealaltă115.

112
John Meyendorff, Christ in Eastern Christian Thought, St. Vladimir’s Seminary Press, Crestwood, New York
10707, 1987, p. 203;
113
Origen, Despre începuturi, I, 6, 1, trad. cit. p. 92;
114
Dan Zamfirescu, Ortodoxie şi Romano-Catolicism în specificul existenţei lor istorice, Edit. Roza Vânturilor,
Bucureşti, 1992, p. 160;
115
Ibidem;

28
 Protestanţii şi împreună cu ei sectarii de la noi, neoprotestanţi, care
aproape toţi au luat fiinţă în sânul protestantismului, învaţă că mântuirea
subiectivă este condiţionată numai de harul divin (sola graţia), anume de harul
«justificării», după Calvin, sau de harul credinţei, adică al «încrederii» (după
Luther), prin care 1. i se atribuie sau 2. i se impută omului meritele Mântuitorului
nostru Iisus Hristos. Deci, în general, mântuirea vine numai prin credinţă (sola
fide), care, şi ea, este tot din harul lui Dumnezeu şi astfel, la urma urmelor, omul
nu are propriu-zis nici un merit personal la opera mântuirii sale.
Biserica noastră dreptmăritoare de Răsărit însă învaţă că mântuirea
subiectivă – individuală – nu este numai un dar şi nici un simplu act, ci este un
proces şi o lucrare care se dezvoltă treptat şi se înfăptuieşte prin împreună-
lucrarea a doi factori: Dumnezeu şi omul însuşi. Din partea lui Dumnezeu ni se
dăruieşte harul divin, iar din partea omului sunt necesare credinţa şi faptele bune.
Deci condiţiile mântuirii noastre subiective sunt: harul divin de la Dumnezeu şi
credinţa şi faptele bune ale omului. Din partea lui Dumnezeu, harul divin este
absolut necesar, fiindcă toţi am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu;
şi suntem îndreptaţi în dar, cu harul Lui, prin răscumpărarea cea în Hristos
Iisus116. Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează întru voi şi ca să voiţi şi ca să
săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă117. Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi
aceasta nu este de la voi; este darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca să nu se laude
nimeni. Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe
care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele118.
Dumnezeu a hotărât din eternitate soarta fiecăruia. Astfel, pe unii îi
mântuieşte, iar pe alţii îi osândeşte, potrivit hotărârii sau predestinaţiei Sale
absolute, din veci. Deci condiţia mântuirii noastre subiective este numai
prehotărârea necondiţionată şi din veci a lui Dumnezeu în acest sens, potrivit
căreia harul lucrează automat şi irezistibil la mântuirea noastră. Cuvintele
Sfântului Apostol Pavel sunt hotărâtoare în acest sens: Şi nefiind ei încă născuţi
(Isav şi Iacov) şi nefăcând ei ceva bun sau rău, ca să rămână voia lui Dumnezeu
cea după alegere, nu din fapte, ci de la Cel care cheamă, i s-a zis ei (Rebecăi) că
cel mai mare va sluji celui mai mic, precum este scris: Pe Iacov l-am iubit, iar pe
Isac l-am urât. Aşadar, nu este nici de la cel care voieşte, nici de la cel ce aleargă,
ci de la Dumnezeu care miluieşte. Căci Scriptura zice lui Faraon: Pentru aceasta
chiar te-am ridicat, ca să arăt în tine puterea Mea şi ca numele Meu să se
vestească în tot pământul. Deci, dar, Dumnezeu pe cine voieşte îl miluieşte, iar
pe cine voieşte îl împietreşte. Îmi vei zice deci: De ce mai dojeneşte? Căci voinţei
Lui cine i-a stat împotrivă? Dar, omule, tu cine eşti care răspunzi împotriva lui
Dumnezeu? Oare făptura va zice Celui ce a făcut-o: De ce m-ai făcut aşa? Sau nu
are olarul putere peste lutul lui, ca din aceeaşi frământătură să facă un vas de

116
Rom. 3, 23–24; 5, 15–17
117
Filip. 2, 13
118
Ef. 2, 8–10

29
cinste, iar altul de necinste?119. Acelaşi apostol mai zice apoi: Binecuvântat fie
Dumnezeu… Cel care, întru Hristos, ne-a binecuvântat pe noi… Precum întru El
ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără de prihană
înaintea Lui…120.
De aici, de asemenea, rezultă că mântuirea se face potrivit alegerii sau
hotărârii din veci a lui Dumnezeu. Căci mai zice apostolul: Iar noi… datori
suntem totdeauna să mulţumim lui Dumnezeu pentru voi, că v-a ales Dumnezeu
dintru început, spre mântuire… la care v-a chemat prin Evanghelia noastră, spre
dobândirea slavei Domnului nostru Iisus Hristos121 . Şi în alte locuri tot aşa: Ci
propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu
mai înainte de veci a rânduit-o spre slava noastră 122. Cine te alege pe tine? Şi ce
ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce făleşti, ca şi cum nu l-ai fi
primit?123. Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează întru voi şi ca să voiţi şi ca să
săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă124. Deci chestiunea este clară: nimeni nu se
mântuieşte decât pe temeiul alegerii din veci sau al predestinaţiei dumnezeieşti.
Omul, în viaţa aceasta, îşi urmează soarta pe care i-a hotărât-o Dumnezeu, fără
putinţa de a o schimba sau a o înlocui.
Sfânta Scriptură are locuri tari, sau, cum zice Sfântul Grigorie de Nyssa,
are oase tar» (Comentariu la Viaţa lui Moise). Iar voi sectarii, voiţi să spargeţi
oasele Scripturii cu dinţii de lapte ai înţelepciunii voastre; dar acest lucru
niciodată nu se va putea. Voi, împreună cu toţi protestanţii voştri, v-aţi vârât în
adâncul Scripturii fără a putea înota în oceanul fără de fund al înţelepciunii lui
Dumnezeu. Aşa au păţit Origen, Arie, Macedonie, Nestorie, Sabelie, Dioscor,
Eutihie şi toţi începătorii de eresuri din vechime, care s-au înecat în marea cea
fără de fund a Sfintei Scripturi. Nu adâncimea Scripturii a fost pricina înecării
lor, a căderii lor, ci ei înşişi şi-au fost pricină de a nu fi putut înota cu slaba lor
pricepere în adâncimea tainelor ei. Sfânta Scriptură fiind ca un izvor sau ca o
fântână fără de fund a înţelepciunii lui Dumnezeu, din ea ni se cuvine a ne adăpa
şi a lua cu măsură, numai după puterea noastră de înţelegere şi după vârsta
noastră duhovnicească. Şi aşa, după cum din fântână scoatem mai întâi cu
ciutura, apoi din ciutură, punem în cană şi apoi în pahar, pentru a ne potoli setea
noastră cea trupească, la fel se cade a face şi cu setea noastră cea duhovnicească,
atunci când ea ne sileşte a bea din oceanul cel fără de fund al înţelepciunii lui
Dumnezeu, din Sfânta Scriptură. Căci de vom scotoci în înţelesurile ei cele
duhovniceşti mai presus de curăţia minţii şi a inimii noastre, ne vom prăpăstui din
cauza mândriei şi a iscodirii noastre de a cerca cele mai presus de noi şi de
puterea noastră de înţelegere în cele duhovniceşti. Dacă noi, de pildă, am vedea
119
Rom. 9, 11–21
120
Ef. 1, 3–4
121
II Tes. 2, 13–14
122
I Cor. 2, 7
123
I Cor. 4, 7
124
Filip. 2, 13

30
un copil de clasa I chinuindu-se să ştie şi să predice la alţii ceea ce încă nu ştiu
cei din facultate, ce lucru nepotrivit şi de râs ar fi pentru noi! La fel şi cu mult
mai rău este cel ce vrea să tâlcuiască şi să desluşească cele grele ale Sfintei
Scripturi cu o minte grosolană şi neluminată de Duhul Sfânt.

Concluzii
Dumnezeieştii prooroci şi apostoli, precum şi sfinţii părinţi ai Bisericii lui
Hristos, au ajuns cu curăţia vieţii la nevinovăţia pruncilor şi cu înţelepciunea la
starea de bărbaţi desăvârşiţi125, şi totuşi nu au îndrăznit a cerca cele neîncercate
ale înţelepciunii lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură; ci faţă de cele prea înalte
înţelesuri ale ei, au rămas în uimire cu mintea, zicând: Cât s-au mărit lucrurile
Tale, Doamne, adânci cu totul sunt gândurile Tale (Ps. 91, 5); şi iarăşi: Mare este
Domnul nostru şi mare este tăria Lui şi priceperea Lui nu are hotar (Ps. 146, 5);
şi în alt loc: Nu ştii tu sau n-ai aflat că Domnul Dumnezeu este veşnic, Care a
făcut marginile pământului, Care nu oboseşte şi nici nu Îşi sleieşte puterea? Că
înţelepciunea Lui este nemărginit de adâncă? (Isaia 40, 28). Îl auzim şi pe vasul
alegerii, pe marele Pavel, cu multă mirare zicând: O, adâncul bogăţiei şi al
înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de necercetate sunt judecăţile Lui şi
cât de nepătrunse căile Lui! Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a
fost sfetnicul Lui?126. Deci, înţelege, omule, că acest adânc fără de fund al
înţelepciunii lui Dumnezeu nu poate fi atins de nici o minte raţională a zidirilor
Lui din cer şi de pe pământ. Cu atât mai mult – nici cu participare – la cei ce nu
şi-au curăţit mintea şi inima lor de patimi şi vor să pătrundă în adâncul
înţelegerilor celor din Scripturi, fără de lumina harului lui Dumnezeu. Voi
sectarilor aţi desfiinţat posturile şi pravilele cele de rugăciune rânduite de Sfinţii
Apostoli şi voiţi – cu duh de suprafaţă, lumesc şi trupesc – a tâlcui cele
duhovniceşti. Dacă voi aţi mai lua aminte la învăţăturile Sfinţilor Părinţi, poate că
v-aţi înţelepţi, căci unul dintre ei zice: „Nu stă cunoştinţa lui Dumnezeu şi a celor
duhovniceşti în pântecele plin” (Sfântul Isaac Sirul); iar un altul: „Pe mintea cea
subţire o goneşte afară umflarea pântecelui” (Sfântul Grigorie Teologul). Sau:
„Din sămânţa sudorii postului creşte spicul întregii înţelepciuni” (Sfântul Ioan
Scărarul).
Adevărul este însă că Hristos a adus mântuirea (obiectivă) tuturor, dar
mântuirea subiectivă nu se dă tuturor, ci numai celor ce şi-o câştigă. La mântuirea
obiectivă au fost predestinaţi toţi oamenii, dar la cea subiectivă numai cei pe care
i-a prevăzut Dumnezeu că o vor merita. Am văzut că harul divin nu lucrează în
noi cu de-a sila (irezistibil), şi că noi avem o contribuţie în lucrarea mântuirii
noastre. Prin urmare, despre o predestinaţie absolută şi necondiţionată nu poate fi
vorba. Iată, dar, care este adevărul în ceea ce priveşte predestinaţia, soarta sau
data omului.
125
I Cor. 13, 11–12; Ef. 4, 13
126
Rom. 11, 33–34

31
 A. 1. Sfânta Scriptură vorbeşte adeseori chiar direct despre o oarecare
predestinaţie, numind-o uneori: «sfat» (Fapte 2, 23); «preştiinţă» şi «prehotărâre»
(Rom. 8, 29); «taina voii lui Dumnezeu» (Ef. 1, 9); «sfatul voii lui Dumnezeu»
(Ef. 1, 11);«taina cea din veac ascunsă» (Col. 1, 26; Ef. 3, 9); «cartea vieţii»
(Luca 10, 20: Apoc. 20, 15 ş.a.).
2. Dar această predestinaţie este condiţionată de viaţa şi faptele omului şi
este bazată pe preştiinţa lui Dumnezeu. Căci Sfânta Scriptură vorbeşte despre
anumite vrednicii ale celor predestinaţi, sau, în orice caz, direct sau indirect,
despre alte motive decât o simplă hotărâre arbitrară, pentru care unii se
mântuiesc, iar alţii se osândesc. Doar Sfânta Scriptură spune textual: Ştim că
Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor
care sunt chemaţi după voia Lui; căci pe care i-a cunoscut mai înainte, mai
înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său… iar pe care i-a hotărât
mai înainte, pe aceştia i-a şi chemat; şi pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi
îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi mărit127.
Ştim că la judecata de apoi vor exista anumite criterii după care vor fi
judecaţi toţi şi că nu vor fi judecaţi arbitrar128, hotărârea fiind luată în funcţie de
vrednicia sau nevrednicia cu care fiecare om s-a conformat acestor criterii, pentru
ca judecata să fie cât mai dreaptă. Apostolul zice: Pentru că noi toţi trebuie să ne
înfăţişăm înaintea judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin
trup, ori bine, ori rău129. Aceasta însă s-o ştiţi bine: cel ce seamănă cu zgârcenie,
cu zgârcenie va şi secera, iar cel ce seamănă întru binecuvântare, întru
binecuvântare va şi secera130.
3. Sfânta Scriptură confirmă mai ales indirect această învăţătură. Astfel, ea
repetă adeseori că Dumnezeu nu vrea moartea, ci mântuirea păcătosului 131; că toţi
oamenii sunt chemaţi la mântuire132 şi că Dumnezeu a înmulţit harul Său spre a
copleşi păcatul şi spre a da tuturor oamenilor posibilitatea de a se mântui 133. Toate
acestea ar fi cu neputinţă, dacă numărul aleşilor ar fi limitat.
B. Istoria, prin Părinţii Bisericeşti şi prin alţi oameni de toată autoritatea,
precum şi Sfânta Tradiţie prin toate monumentele ei atestă că aceasta a fost
întotdeauna în Biserică tâlcuirea învăţăturii despre predestinaţia dumnezeiască.
Sfântul Irineu († 202) zice: „Dumnezeu care toate le ştie înainte a
pregătit… locuinţa corespunzătoare; căci acelora care caută lumina cea
netrecătoare şi năzuiesc spre ea, le dă cu îndurare această lumină”. Sfântul Ioan
Gură de Aur († 407): „Dumnezeu ne-a predestinat pe noi nu numai din iubire, ci
şi pentru faptele noastre cele bune; căci dacă mântuirea ar depinde numai de
127
Rom. 8, 28–30
128
Matei 25, 34–46
129
II Cor. 5, 10; I Cor. 3, 8
130
II Cor. 9, 6; vezi şi Matei 16, 27; 7, 21; 20, 16; Ioan 3, 36; 6, 47; 6, 54; Rom. 2, 6–11; 8, 17; I Cor. 9, 27; II
Tim. 2, 20; I Petru 1, 10 ş.a
131
Iez. 18, 23; 33, 11; II Petru 3, 9; I Tim. 2, 4; Rom. 3, 29–30; I Cor. 8, 6; Ef. 4, 6
132
Matei 28, 19; Rom. 10, 18; II Cor. 5, 15; I Tim. 2, 6; I Petru 3, 9 ş.a.
133
Rom. 5, 15; Ioan 3, 16

32
iubire, atunci ar trebui ca toţi să se mântuiască, pentru că Dumnezeu pe toţi îi
iubeşte, iar dacă mântuirea ar depinde numai de faptele noastre cele bune,
atunci venirea lui Hristos şi tot ce a făcut El pentru mântuirea noastră ar fi de
prisos”. De asemenea, Sfântul Ilariu († 366) scrie: „Aceia pe care Dumnezeu i-a
prevăzut, pe aceia i-a şi predestinat”. „Alegerea nu este deci rezultatul unei
judecăţi indiferente, ci este o separare, stabilită după aprecierea meritelor”.
Fericitul Ieronim († 420): „Despre care Dumnezeu a ştiut că vor fi în viaţa lor
asemenea Fiului Său, pe aceia i-a şi predestinat a fi asemenea Lui întru mărire”.
Sfântul Ambrozie († 397) arată: „Dumnezeu n-a predestinat decât numai după ce
a cunoscut; cărora le-a prevăzut vrednicia, acelora le-a predestinat şi răsplata”.
3. Însăşi raţiunea sănătoasă – cum s-a văzut prin obiecţiunile anterior
făcute – exclude posibilitatea unei predestinări absolute şi necondiţionate, pentru
motive logice, de toată însemnătatea.
Mântuirea obiectivă s-a realizat numai prin Iisus Hristos, iar mântuirea
subiectivă – numită în limbajul Noului Testament şi îndreptare, sfinţire sau
mântuire – în sens mai restrâns se înfăptuieşte ca o urmare a celei obiective, prin
acţiunea noastră de a ne apropria sau de a ne însuşi mântuirea obiectivă, prin
eforturile noastre personale, în colaborare cu harul divin.
Potrivit învăţăturii creştine, opera mântuitoare săvârşită de Hristos se
continuă în viaţa Bisericii şi în lume prin lucrarea tainică a Sfântului Duh.
Întruparea Mântuitorului şi Cincizecimea sunt două evenimente de strictă
importanţă în istoria mântuirii, iar legătura dintre ele are ca bază împreună-
lucrarea Fiului şi a Sfântului Duh în sensul desăvârşirii omului. Iisus Hristos,
prin întrupare, moarte şi Înviere, recapitulează umanitatea în unitatea Trupului
Său - fiinţa Bisericii, restaurând lumea căzută prin păcat 134. Cincizecimea face
posibilă revărsarea plenitudinii vieţii dumnezeieşti peste umanitatea încorporată
în Hristos. Sfântul Duh înnoieşte şi însufleţeşte Biserica şi pe fiecare membru al
ei, după chipul în care El sălăşluieşte în umanitatea asumată de Hristos prin
întrupare. Mântuirea, ca intervenţie extraordinară a lui Dumnezeu în cadrul lumii
şi al istoriei, pentru a-i elibera pe oameni din robia păcatului şi a morţii, este
înfăptuită, aşadar, atât obiectiv, cât şi subiectiv. Aspectul obiectiv al mântuirii se
referă la opera de răscumpărare săvârşită de Hristos, prin jertfa şi Învierea Sa.
Aducerea roadelor acestei opere în sufletul individual al omului, adică mântuirea
subiectivă, este o lucrare de sfinţire a omului, iar lucrarea aceasta aparţine cu
deosebire Duhului Sfânt, Dumnezeu-Sfinţitorul.
Voi încheia citându-l pe coordonatorul lucrării de seminar, pr.conf.univ.dr.
Adrian Gheorghe Paul, din cartea PreaCucerniciei sale, intitulată Repere de
Teologie Morală Ortodoxă, apărută la Editura Universităţii de Nord, Baia Mare,
în anul 2009: Dragostea creştinului faţă de Dumnezeu se exprimă, se verifică şi
se desăvârşeşte în iubirea faţă de aproapele. El este chemat să devină vas al

Pr. Prof. Dr. Ştefan Sandu, Sfântul Duh şi Biserica, în rev. Glasul Bisericii, an XXIX, nr. 7-8, iul.-aug., 1970, p.
134

712;

33
iubirii dumnezeieşti, să-şi impună un stil de viaţă nou prin care semenii să-L
simtă pe Hristos aproape de ei.(pag.312)...Mântuirea îndumnezeitoare a omului
nu este decât extinderea relaţiilor afectuoase dintre Persoanele divine la
creaturile conştiente şi răspunsul acestora, prin fapte bune, la acţiunile
filantropice faţă de semeni. (pag.317)...
Prof. OCTAVIAN BUTUZA

Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001

2. Paul Adrian Gheorghe, conf.univ.dr.pr., Repere de Teologie Morală Ortodoxă,
Editura Universităţii de Nord, Baia Mare, 2009
3. D. Amusin, Manuscrisele de la Marea Moartă, Editura Ştiinţifică, 1963
4. Henri Bergson, Cele două surse ale moralei şi religiei, Editura Institutului
European, Iaşi, 1992
5. Dorling Kindersley Universul, Editura RAO, 2005.
6. Dorling Kindersley Istoria, coordonator Adam Hart David, Editura RAO, 2007
7. pr. dr. Dumitru Constantin Dulcan, Inteligenţa materiei, Editura TEORA, 1992
8. Richard Dawkins, Himera credinței în Dumnezeu, Editura Curtea Veche, 2007
9. Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura Universitas,
Chişinău, 1992
10. Camille Flammarion, Dumnezeu în natură, Editura Aurom, Bucureşti, 1997
11. Grigorie de Nyssa, Sfântul, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, trad.
Pr. D. Stăniloae, Colecţia PSB 29, Ed. IBMBOR,Bucureşti, 1982
12. Grigorie de Nyssa, Sfântul, Viaţa lui Moise, Colecţia PSB 29, Ed.IBMBOR,
1982
13. Giovanni Papini, Viaţa lui Iisus, Editura Agotemporis, Chişinău, 1991
14. Fianni Guadalupi, Mituri biblice, vol. 4, Colecţia Cotidianul, Editura Univers,
2009
15. Gabriel Gheorghe, Mitul potopului, Editura ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 1982
16. dr. Alfred Hârlăoanu, Istoria universală a poporului evreu, Editura Zarkony,
Bucureşti, 1992
17. Charles Hainchelin, Originea religiei, Editura de stat pentru literatură
politică, 1956
18. Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1989
19. Viorel Ioan Neacşu, Cu sau fără Iisus, Editura Ermetic, 2001
20. Elizabeth Clare Prophet, Anii pierduţi ai lui Iisus, Editura Deceneu, 1996
21. C. F. Potter, Fondatori de mari religii, Editura Prietenii Cărţii, Bucureşti,
2008

34
22. Archibald Robertson, Originea creştinismului, Editura politică, Bucureşti,
1958
23. dr. Stanislav Grof, Călătoria ultimă - Dincolo de frontiera morţii, Editura
Elena Francisc Publishing, 2007
24. Sterie Diamandi, Oameni şi aspecte din istoria românilor, Editura Cugetarea,
1940
25. Teologia Dogmatică, manual pentru seminariile teologice, Bucureşti, 1991,
pag. 276-281
26. Istoria Lumii în date, Editura enciclopedică română, Bucureşti, 1972

35