1. F.

Despre dumnezeiescul har

Dumnezeiescul har este, din punct de vedere creştin ortodox, energia necreată care
izvoreşte din fiinţa dumnezeiască cea unică şi se revărsă cu putere ȋn lume ȋn lucrările
dumnezeieşti de creaţie, providenţă, răscumpărare şi sfinţire a oamenilor.
Aşa se face că dumnezeiescu har este evident ȋn lucrarea de creaţie, de providenţă a
lumii, de mântuire şi ȋndumnezeire a oamenilor.
Ȋn temeiul acestei lucrări se poate gândi ȋndumnezeirea omului, care nu devine
Dumnezeu, după persoană, ci ȋndumnezeit, după har.
Cu alte cuvinte, puterea dumnezeiască lucrează sinergetic cu puterea omenească ȋn cel
ce se ȋndumnezeieşte.
Când vorbim despre lucrarea de creaţie, apropiată Tatălui, ȋnţelegem că această lucrare
este o lucrare ȋn afară, „ad extra”, când vorbim despre lucrarea de providenţă, ȋnţelegem că
această purtare de grijă este şi ea o lucrare exterioară, dar când vorbim despre lucrările de
răscumpărare, ȋndreptare şi sfinţire/ȋndumnezeire a omului, aceste lucrări nu se rezumă numai
la o parte exterioară, de „chemare”, ci se ȋmplinesc ȋn interior, „ad intra”, prin ȋmpreuna
lucrare a lui Dumnezeu cu omul şi ȋn om, o lucrare teandrică, care uneşte pe Fiul Tatălui cu
omul ȋn ȋntrupare şi pe Duhul Tatălui ȋl face să coboare ca să ȋmbrace ȋn haina de har pe cei
care primesc darul răscumpărării.
Aşa se face că, de „la plinirea vremii” (Galateni 4, 4), harul dumnezeiesc poate fi numit
„harul divin mântuitor”.
Ȋn această expresie, Harul divin mântuitor este definit ca: energia necreată, puterea,
lucrarea care izvoreşte din fiinţa cea unică a lui Dumnezeu, Cel ȋntreit ȋn persoane, rămâne
nedespărţită de aceasta, se revarsă ȋn Biserică prin Duhul Sfânt spre mântuirea celor ce cred.
Cei ce cred se unesc prin har cu Dumnezeu, pot să devină „teofori”, „hristofori”,
„pneumatofori”, ȋn drumul lor către „teosis”, părtăşia dumnezeieşti firi (2 Petru 1, 4)) prin
trupul Domnului Iisus Hristos.
La această stare sunt chemaţi toţi oameni căci aceasta este voia lui Dumnezeu (1
Timotei 2, 4) şi pentru ca să aibă posibilitatea ei, harul divin mântuitor este universal, gratuit
şi desigur necesar mântuirii.

O privire ȋn grădina Bisericii Catolice, ne arată o altă ȋnţelegere a harului.

Teologia catoloică consideră harul / graţia ca fiind o putere creată de Duhul Sfânt
pentru ca oamenii să aibă prin ea posibilitatea unirii cu Dumnezeu şi participării la natura
divină, să devină fii ai lui Dumnezeu, fii adoptivi, moştenitorii Săi capabili să producă faptele
meritorii ale vieţii eterne.
Abatelui de Brogle arată graţia ca pe o ridicare gratuită a creaturii deasupra naturii sale
proprii, în virtutea căreia să participe la viaţa intimă a lui Dumnezeu, să intre în societatea
celor trei persoane ale Sfintei Treimi şi să primească o comunicare din fericirea de care se
bucură Dumnezeu însuşi.1
Teologul M. Prunel arată că prin graţie Dumnezeu vine să locuiască în sufletul omului
şi rămâne acolo, dar ca prezenţă socială nu ca una naturală cum este aceea care-l face să fie
pretutindeni deodată, în toate locurile din spaţiu. Ȋn graţie există un element infinit, fiind
însuşi Dumnezeu, Duhul Sfânt, care vizitează sufletul şi locuieşte în el şi un element finit, ca
un accident divin, care poate fi numai creat, căci are substanţă ca orice lucru creat, chiar dacă
această substanţă este supranaturală. Prin urmare Sfântul Duh se numeşte graţie numai pentru
că este creatorul graţiei.2
1
De Brogle, Le surnaturel, Bloud 1908, p. 122, cf. Teologia Dogmatică şi Simbolică, vol. II, Bucureşti, 1958, p.
665.
2
Prof. Nicolae Chiţescu, Natura Sfântului Har, Bucureşti, 1944, p. 47.
 Ȋn secolul XVII un teolog ortodox grec, George Coresios, admitea o graţie creată şi una
necreată. Dacă i-am da dreptate am avea: pe Duhul Sfânt; graţia ca energia dumnezeiască
necreată, deosebită de fiinţa dumnezeiască în sensul palamit; energia dumnezeiască ca o
graţie creată.

Concepţia protestantă despre har

Concepţia protestantă despre har nu distinge harul lui Dumnezeu de Duhul Sfânt,
prezenţa harului e însăşi prezenţa lui Dumnezeu.
Teologul protestant Karl Barth arată harul ca revărsarea Duhului Sfânt, care ne
deschide şi ne face accesibili şi capabili pentru El. Din această cauză protestantismul vorbeşte
mai puţin despre har şi mai mult de Duhul Sfânt.

G. Darurile Duhului Sfânt

Duhul Sfânt împarte, prin har, diferitele daruri în Biserică şi e prezent, ca lucrător prin
har şi ca factor de legătură ȋntre daruri.
Ȋn fiecare dar e acelaşi Duh, de aceea fiecare persoană care are un dar are parte din
celelalte daruri ale altor persoane, din cauza Duhului, Care este în toate.
Unele daruri sunt cu totul deosebite şi neobişnuite. Ele sunt ȋnsă date în cazuri cu totul
rare. De aceea le numim azi cu un cuvânt aparte: harisme, deşi cu acest cuvânt se numesc în
limba greacă a Sfintelor Scripturi şi darurile mai obişnuite.
Astfel de harisme avem: a proorociei, a vindecărilor, darul limbilor şi altele. Ele erau
frecvente mai ales la începutul Bisericii, căci prin ele Dumnezeu ajuta la răspândirea
creştinismului. Despre aceste harisme vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în scrisoarea ȋntâia
către Corinteni, capitolul 12.
Dintre darurile mai obişnuite, sunt pomenite mai ales şapte, după Isaia 11, 2: “duhul
înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunoştinţei, duhul temerii
de Dumnezeu şi duhul bunei credinţe.
Iar ca roade ale Duhului Sfântul Apostol Pavel (Galateni 5, 22) aminteşte
următoarele: “dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdare, bunătatea, facerea de bine,
credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor”.
Darurile şi roadele Sfântului Duh sunt aşa de multe, că nu se pot număra, pentru că
bogăţia Duhului este nesfârşită, iar trebuinţele oamenilor, însuşirile lor naturale şi măsura în
care pot primi pe Duhul Sfânt, se deosebesc de la om la om.
Sfântul Grigore Teologul (Nazianz) în “Cele cinci cuvântări despre Dumnezeu”, p. 85
şi 86, spune: “Eu sunt cuprins de spaimă când mă gândesc la bogăţia numirilor: Duhul lui
Dumnezeu, Duhul lui Hristos, Duhul înfierii. El ne reface în Botez şi în Înviere. El suflă unde
vrea, El este izvorul luminii şi al vieţii. El face din mine o biserică. El mă îndumnezeieşte, El
mă desăvârşeşte. El premerge Botezul şi El este cerut după Botez. Tot ce face Dumnezeu, El
face. El se împărtăşeşte în limbi de foc şi înmulţeşte darurile. El face predicatori, păstori,
dascăli”.
SfântulVasile cel Mare în “Cartea despre Duhul Sfânt”, p. 32, col. 108, zice: “El este
total prezent în fiecare şi peste tot. Împărtăşindu-Se, El nu suferă împărţire. Când ne
împărtăşim din El, nu încetează a rămâne întreg. Ca o rază de soare, care produce bucurie
tuturor în aşa fel încât fiecare crede că el singur are parte de ea, în vreme ce această rază
luminoasă pământul şi marea şi străbate cerul, tot aşa Duhul se află în fiecare din aceia care-L
primesc, ca şi când nu S-ar împărtăşi decât aceluia singur, şi cu toate acestea El revarsă peste
toţi harul întreg, de care se bucură toţi şi se împărtăşesc după măsura şi capacităţile lor, căci
”pentru posibilităţile Duhului nu e măsură”.
Că darurile sunt nenumărate, dar toate sunt din acelaşi har, o spune însă mai ales
Sfântul Apostol Pavel către Romani 12, 6-9: “Darurile sunt de multe feluri. Dar avem felurite
daruri, după harul ce ni s-a dat. Dacă avem proorocie, să proorocim după măsura credinţei;
dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învaţă, să se sârguiască în învăţătură; dacă
îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăţie; dacă
stă în frunte, să fie cu tragere de inimă; dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună”.
Iar despre roadele Duhului, acelaşi Apostol spune că: ”Roada Duhului este întru orice
bunătate, dreptate şi adevăr” (Efesnei 5, 9).
Ȋn cotidianul vieţii noastre ȋntâlnim lucrarea harului Duhului Sfânt în Sfintele Taine,
ca lucrări dumnezeieşti prin care se ȋmpărtăşeşte harul dumnezeiesc mântuitor şi se arată
Mântuitorul contemporan cu fiecare generaţie, căreia se şi oferă ȋn stare de permanentă jertfă
răscumpărătoare.

H. Concluzii:

Art. 1 diun Crez: “şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcatorul, Care din Tatăl
purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi marit, Care a grăit prin
Prooroci”.
Duhul Sfânt este întru totul egal cu Tatăl şi cu Fiul, având aceleaşi atribute fiinţiale.
Duhului Sfânt i se cuvine aceaşi închinare dimpreună cu Tatăl şi cu Fiul şi nu separat.
Duhul Sfânt este de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, de unde Sf. Duh este în Tatăl şi în
Fiul, Sf. Treime având o singură fiinţă, voinţă, putere, slavă şi iconomie. Acestea se înţeleg
prin perihoreza enunţată de Sf. Ioan Damaschinul : “Între ipostasurile Dumnezeirii nu există
deosebire de voinţă, sau de gândire, sau de lucrare, sau de putere, sau de altceva, din acelea
care dau naştere în noi la vreo deosebire cu totul adevărată. Pentru aceea nu spunem că
Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh sunt trei dumnezei, ci din contră, că Sfânta Treime este un singur
Dumnezeu ... Căci, după cum am spus, ipostasurile Sfintei Treimi se unesc, în înţelesul ca ele
sunt unele în altele ... Ele nu sunt despărţite unele de altele şi nici împărţite în ce priveşte
fiinţa” (Dogmatica, I, cap. VII)
Comparativ se poate spune astfel: aşa cum soarele are disc, rază şi lumină, dar e un
singur soare. (Sf. Atanasie cel Mare, Întrebări oarecare, 4)
Duhul Sfânt este totuşi o persoana deosebită de Tatăl şi de Fiul, se vede clar din textul
după Mt. 28, 19.
Duhul Sfânt îşi primeşte fiinţa divină de la Tatăl prin actul purcederii. Sf. Părinţi, de
la Sin. II. Ec., anul 381, au folosit, pentru formula dogmatică despre Duhul Sfânt, cuvântul
din textul de la In. 15, 26, de purces, fără să-l explice. Această purcedere este o taină divină,
ea este din veci, niciodată n-a fost Tatăl fără Fiul şi fără Duhul Sfânt. Sfânta Treime era la
începutul creaţiei.
Comparativ se poate spune că aşa cum îndată ce există focul, există şi lumina şi
căldura, sau după Sf. Atanasie, avem o comparaţie palidă: Adam a fost nenăscut, Eva s-a
suat din el, iar Set este născut (Întrebarea 15)
Teologia Ortodoxă face deosebire, în textul după In. 15, 26, între purcedere, ca act
veşnic şi trimitere, ca act petrecut în timp, la Cincizecimea iudaică a anului 783 de la zidirea
cetăţii antice Roma.
Actele din veci: naştere şi purcedere sunt doar ale Tatălui, pe când actele petrecute în
timp sunt ale Sfintei Treimi. De ex.: creaţia, providenţa, mântuirea, sfinţirea.
Teologia catolică a introdus, în urma Sinodului local de la Toledo, Spania, anul 589,
formula Filioque = şi de la Fiul. Cu toată opoziţia Papei Leon al III-lea, din 809, în Sinodul
de la Aachen, împaratul Carol cel Mare impune acest adaos, care va intra definitiv în Crezul
apusean în sec. XI.
Duhul Sfânt este totdeauna nominalizat al treilea în Sfânta Treime: Mt. 28, 19; 2 Cor.
13, 13., pentru că pe toate le lucrează Tatăl, prin Fiul întru Duhul Sfânt, cu cuvintele pauline:
“Că de la El şi prin El şi întru El sunt toate” (R. 11, 36). De ex.: Tatăl creaza lume prin
Cuvânt şi o desăvârşeşte prin Duhul (In. 1,1 - 3; Fac. 1, 1-2); Tatăl pune Cuvântul în gura
Duhului ce vorbeşte prin prooroci; Tatăl porneşte, prin iubire, fapta mântuirii noastre şi o
împlineşte prin Fiul, desăvârşindu-o întru Duhul Sfânt.
Duhul Sfânt n-a fost străin lumii în lucrarea de providenţă şi călăuzire, când a grăit
prin prooroci, dar se pogoară, pentru a desăvârşi lucrarea mântuitoare, la Cincizecime
(Rusalii), Fp. Ap. 2, 2-4. Aceasta coborâre are aspect simbolic, al limbilor de foc, dar este
reală.
Să nu se înţeleagă însă că S-a împărţit persoana Duhului şi nici nu S-a multiplicat, nu,
ci Harul i-a umplut pe ei.
Harul este puterea, lucrarea dumnezeiască comună celor trei persoane dumnezeieşti,
care porneşte ca orice lucrare din fiinţa dumnezeiască, care e a tuturor celor trei persoane,
dar, în Biserică, se revarsă prin Duhul Sfânt, cu începere de la Rusalii. De aceea se poate
spune că este al lui Hristos (In. 1, 17; 2 Cor. 13, 13; Gal. 1, 3).
Este un singur Har mântuitor şi el se oferă tuturor, după trebuinţa şi puterea
omeneasca de a-L primi. Ca putere şi lumină dumnezeiască pe care o primeşte fiecare atât cât
poate, pentru a avea ajutor în lucrarea de mântuire proprie şi sfinţire-desăvârşire, harul se
numeşte Dar sau Daruri.
Unele dintre astfel de daruri sunt cu totul deosebite şi neobişnuite, adevărate minuni,
şi se dau în cazuri cu totul rare. De aceea le numim azi cu un cuvânt aparte Harisme. Ex. de
harisme: darul proorociei, a vindecărilor, a vorbirii in limbi, etc. (1 Cor. 12 şi Rom. 12), care
au fost de trebuinţă la începutul creştinismului pentru a convinge pe păgâni.
Dintre darurile obişnuite, sunt amintite 7, după Is. 11, 2-3; Gal. 5, 22 şi Ef. 5, 9).