1. E.

Purcederea Sfântului Duh

In cadrul revelaţiei dumnezeieşti răscumpărătoare şi ȋndreptătoare ni se comunică două

acte dumnezeieşti, de intimitate divină. Unul este un act veşnic care se petrece deapururi ȋn
cadrul fiinţei dumnezeieşti din iniţiativa Tatălui, este actul purcederii Duhului Sfânt, de la
Tatăl, act prin care Tatăl comunică ȋntreaga Sa fiinţă dumnezeiască, veşnic şi fără vreun
adaos sau ştirbire, Duhului Sfânt. Celălalt este actul veşnic de naştere neȋncetată a Fiului sau
Cuvântului ipostatic, ȋn cadrul aceleiaşi fiinţe divine, act prin care Tatăl comunică ȋntreaga Sa
fiinţă dumnezeiască, veşnic fără vreun adaos sau ştirbire, Fiului sau Cuvântului ipostatic.
Aceste acte sunt baza perihorezei treimice explicată de Sfântul Ioan din Damasc.
In cadrul revelaţiei dumnezeieşti răscumpărătoare şi ȋndreptătoare ni se comunică ȋncă
două acte dumnezeieşti ȋncadrate ȋnsă ȋn timpul istoric şi cuprins de realităţile vieţii lumii.
Sunt actele de ȋntrupare şi naştere a Cuvântului ipostatic, la „plinirea vremii” (Galateni 4: 4-
7) şi actul de trimitere a Duhului Sfânt ȋn lume, la „Cincizecime” (Fapte 2) pentru a oferii
oamenilor darul mântuirii ȋn lucrarea Preasfintei Treimi, „Care ne-a mântuit pe noi” (Câtarea
liturgică).
Pentru cele două tipuri de acte, actul veşnic al purcederii şi actul istoric al trimiterii
Duhului Sfânt, revelaţia dumnezeiască scrisă ȋn grafii diferite foloseşte cuvinte diferenţiate.
Pentru actul purcederii avem termenii: ecporevete, ȋn limba greacă; procedit, ȋn limba
latină; qui vient, ȋn limba franceză; purcede, ȋn limba română (Ioan 15: 26).
Pentru actul istoric al trimiterii Duhului Sfânt avem termenii: pempso, ȋn limba greacă;
mittam, ȋn limba latină; l’enverrai, ȋn limba franceză; trimite, ȋn limba română (Ioan 15: 26).
Aceste grafii culese din edituri diferite ca aşezare ȋn spaţiu şi apartenenţă confesională
arată limpede că actul purcederii Duhului Sfânt este actul veşnic fiinţial al Tatălui, iar actul
istoric al trimiterii Duhului Sfânt la Cincizecime este actul realizat ȋn timp de Preasfinta
Treime.
Ȋnţelegem astfel că purcederea Sfântului Duh este un act divin fiinţial veşnic, iniţiat şi
realizat ȋn cadrul fiinţei dumnezeieşti de către Tatăl, de unde şi imposibilitatea definirii ei,
căci dacă actul naşterii Fiului se poate înţelege, având corespondent actul naşterii în natura
umană, actul purcederii este singular divin, fără corespondenţe în creaţie.
Teologii au ȋncercat să explice aceasta prin comparaţie cu familia, după cum arătăm ȋn
cuvintele ce urmează: „Natura ne învaţă că nu există vreun lucru total despărţit de alte lucruri
şi nici o unitate fără o distincţie în ea.
Luând ca exemplu abstract numerele, se poate spune că toate numerele sunt în acelaşi
timp o unitate şi orice unitate e în acelaşi timp un număr şi orice unu e şi multiplu, şi orice
multiplu e şi unu. Prin urmare, şi una şi alta, sunt relative. Realitatea e dincolo de unu, e
dincolo de multiplu.
Ca realitate multiplă dincolo de unu, în mod eminent îl înţelegem pe Dumnezeu ca
Fiinţă. Ȋn Fiinţa Sa El este în mod eminent Unu, dar este şi Trei, dar ȋn alt mod faţă de cum
este la noi unu şi trei.
Cele trei Persoane dumnezeieşt: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt Subiecte ale unicei
Fiinţe dumnezeieşti. Ele sunt atât de interioare în unitatea Lor de fiinţă nedispersată ȋncât nu
pot fi ȋn nici un fel despărţite, nici măcar ȋn gând, de aceea Ele nu pot fi numărate ca trei
entităţi cu o oarecare discontinuitate între ele, ci aşa cum arată Expunerea de credinţă a
Bisericii din Cezareea Palestinei: „Există o Treime desăvârşită, Care nu se desparte, nici nu
se deosebeşte prin slavă, veşnicie şi putere. Pentru că în Treime nu este nimic creat, nici
inferior, nici nu este adăugat ceva care mai înainte n-a existat şi s-a introdus ulterior. Fiul
n-a fost lipsit vreodată de Tatăl, nici Duhul Sfânt de Fiul, ci totdeauna Treimea a fost
aceeaşi şi neschimbată”.
 Sfântul Vasile cel Mare arată că: „Noi nu socotim prin compunere plecând de la unu la
multiplu prin adaos, spunând unu, doi, trei sau primul, al doilea şi al treilea sau că eu sunt
Dumnezeu primul şi Eu după aceea (cum arată şi proorocul Isaia 44, 6). De un al doilea
Dumnezeu n-am auzit nici azi. Căci închinându-ne lui Dumnezeu din Dumnezeu, mărturisim
şi proprietatea deosebită a Ipostasurilor şi monarhia, nerupând pe Dumnezeu într-o mulţime
despărţită”.1
Spunem ȋnsă că numărul care reprezintă prin excelenţă distincţia în unitate, sau
unitatea explicită, este trei; doi nu ne spune ce se cuprinde propriu-zis în unitate. Aceasta se
observă propriu-zis în planul subiectelor, unde se arată adevărata semnificaţie a distincţiei în
unitate, sau a unităţii în cele distincte şi rostul acestei constituţii paradoxale a realităţii.
După teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul, strălucit preluată şi transmisă
inteligibil de Părintele Stăniloae, un subiect unic în sens absolut ar fi lipsit de bucuria şi deci
de sensul existenţei. El s-ar îndoi chiar de existenţa lui. Existenţa lui s-ar amesteca cu visul.
După învăţătura noastră, un subiect şi un obiect, sau o lume de obiecte în faţa lui, menţine
subiectul în aceeaşi singurătate lipsită de bucurie şi de un sens al existenţei, cum rosteşte
ȋnsuşi Cuvântul dumnezeiesc: “Ce folos de ar dobândi omul lumea toată, iar sufletul şi-l va
pierde ?” (Matei 16, 26). Un subiect şi un obiect nu sunt o doime, căci obiectul nu scoate
subiectul din incertitudinea existenţei sale.
Două subiecte realizează prin comuniunea lor o oarecare consistenţă şi o bucurie şi un
sens al existenţei, dar nici această doime reală, care e în acelaşi timp o unitate dialogică,
bazată pe unitatea de fiinţă, nu e suficientă. Comuniunea în doi este şi ea limitare din două
puncte de vedere. Mai întâi comuniunea în doi nu deschide întregul orizont implicat în
existenţă. Cei doi se deschid unul altuia, dar se şi închid unul altuia, aşa că celălalt devine o
fereastră, dar poate fi şi un zid pentru mine.
Aşa se face că cei doi nu pot trăi numai din ei doi, ci trebuie să aibă conştiinţa unui
orizont care se deschide şi se întinde dincolo de ei, un orizont ce le aparţine amândurora.
Acest orizont pe care-l deschid ȋmpreună, nu se limitează la un obiect sau la o mulţime de
obiecte, care nu i-ar scoate din singurătatea lor ȋn doi, ci acest orizont se deschide spre un al
treilea subiect, singurul care poate fi partener de comuniune şi care nu stă pasiv în faţa lor,
cum stă obiectul, ci este ȋmpreună activ ȋn comuniunea lor.
Orizontul limitat al unei comuniuni exclusiv între două persoane este legat de o iubire
cu obiectiv limitat. Din acest motiv, dacă o asemenea comuniune nu mulţumeşte nici pe
oameni, cu atât mai puţin mulţumeşte pe Dumnezeu.
Tatăl şi Fiul Se dăruiesc Unul Altuia în întregime în iubirea Lor, dar îndepărtăm din
această iubire orice înţeles al unui egoism în doi, care ar contrazice infinitatea iubirii Lor
divine, cum arată Kovalesky2, Al treilea e proba de foc a adevăratei iubiri între doi 3.
Numai prin cel de al treilea, iubirea celor doi se dovedeşte generoasă, capabilă să se
întindă la subiecte în afara lor. Exclusivismul între doi face imposibil actul revărsării
generoase peste zidul egoismului în doi.
Iată de ce numele Duhului Sfânt este asociat cu iubirea. El este semnul iubirii depline în
Dumnezeu. El implică eliberarea deplină a iubirii de orice afect negativ.
Prin Duhul Sfânt iubirea Treimii se arată ȋn toată splendoarea sa sfântă.
Prin Duhul Sfânt, cei doi pot deveni simultan unul, nu numai prin reciprocitatea iubirii
dintre ei, ci prin uitarea comună a ambilor în faţa celui de al treilea.
Existenţa unui al treilea în Dumnezeu explică crearea unei lumi numeroase de eu-ri şi
ridicarea acestora la nivelul de parteneri îndumnezeiţi ai Tatălui şi ai Fiului în iubire, prin
Duhul Sfânt, egal cu El.
1
Libertatea Sfântului Duh, în P. G. cap. 18, col. 149.
2
E. Kovalesky, Les nombres dans la Gennese, p. 10.
3
P. Florrensky, Op. cit., p. 36.
 Prin Duhul Sfânt se răspândeşte iubirea divină în afară şi eurile create sunt înfăţişate şi
ridicate la nivelul de parteneri ai dialogului cu Tatăl şi cu Fiul.
Prin Duhul se descoperă existenţa lui Dumnezeu (Art. VIII din Crez), El e numit şi
“Duhul vieţii”, iar pentru ȋntregul univers este “Dătătorul de viaţă”, iar pentru oameni este
“Mângâietorul” şi “Sfinţitorul” (Ioan 17, 17- 19)”.