SFÂNTA TREIME - structura supremei iubiri

si relatia EI cu Învierea

INTRODUCERE
Dogma Sfintei Treimi a dezvoltat un viu interes încă de la început în
cadrul creştinismului. Sfinţii Părinţi au căutat să fie cât mai expliciţi în
scrierile lor atunci când au abordat acest subiect atât de delicat, care de-a
lungul timpului a stârnit atâtea controverse în sânul Bisericii primare. Au
fost episcopi şi preoţi erudiţi de mare prestigiu, oameni învăţaţi, foarte
apreciaţi ai timpului lor, care s-au rătăcit grav în încercarea de a explica cu
ajutorul raţiunii lor mărginite ceea ce nu poate fi cuprins cu mintea şi
raţiunea umană. Toate aceste rătăciri, erezii, au fost combătute de Sfinţii
Părinţi în cadrul Sinoadelor Ecumenice. Dar trebuie spus că toate greşelile
pe care le-au făcut oamenii în încercarea lor de a sonda misterul Prea Sfintei
Treimi, au rezultat din faptul că fiinţa creată mărginită, a căutat să
cuprindă şi să înţeleagă tainele Dumnezeirii celei nemărginite. În încercările
lor, s-au aseamănat acelui copil inocent ce voia să aducă apa mării, în
groapa săpată de el în nisipul ce mărginea marea. Sfinţii Părinţi au înţeles că
nu putem şti despre divinitate decât ceea ce Dumnezeu a binevoit să ne
descopere.
Sfântul Ignatie al Antiohiei ne-a învaţat ca la orice început al unui
lucru în viaţa noastră de toate zilele, să ne însemnăm cu semnul Sfintei
Cruci, însoţit de invocarea Sfintei Treimi, aratând prin aceasta o anumită
sălăşluire a Treimii în fiinţa noastră. Făcându-ne acest semn, ne amintim că
prin Cruce şi Înviere ne-a eliberat Fiul întrupat al Tatălui, de robia păcatului

1
şi a duşmanului nostru nevăzut. Prin pomenirea Sfintei Treimi la
însemnarea noastră cu semnul Sfintei Crucii arătăm că nu putem despărţi
crucea lui Hristos de iubirea şi grija Prea Sfintei Treimi faţă de noi, Care a
socotit că prin Crucea suportată de Fiul lui Dumnezeu ne poate mântui,
întărind prin Întrupare, Cruce şi Înviere, voinţa noastră de a ne înfrâna de la
pornirile egoiste şi de a ne dărui împreună cu Fiul, Tatălui ceresc, prin
Duhul Sfânt.
Prin urmare, viaţa creştină este ,,viaţa în Hristos” sau în Duhul Sfânt,
căci numai în Hristos prin Duhul Sfânt întâlnim şi cunoaştem noi pe Tatăl,
iar viaţa în Hristos sau viaţa duhovnicească nu este altceva decât o
participare directă la viaţa treimică. Intrarea în această viaţă nu se poate face
decât prin Botezul făcut în numele Sfintei Treimi, şi nu putem să ne
împărtăşim din plinătatea ei decât prin harul divin venit din fiecare Taină.
Împărtăşirea cu Trupul si Sângele Domnului nu se săvârşeşte numai pentru
prezent, ci se realizează pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu. Iar chipul
Împaraţiei viitoare a lui Dumnezeu îl reprezintă Biserica, Una, Sfântă,
Sobornicească şi Apostolească, în care se intră şi se înaintează prin Sfintele
Taine.
Pentru că ,,Dumnezeu este iubire”, EL se revarsă neîncetat asupra
lumii creând între oameni o atmosferă de iubire pe care trebuie să o
absorbim în inimile noastre căci ,,dacă iubire nu avem, nimic nu suntem”
spune Sfântul Apostol Pavel; şi atunci păşind din epectază în epectază, spre
epectaza fără de sfârşit, prin lucrarea virtuţilor, vom ajunge să ne facem
vrednici părtaşi de toate darurile Duhului Sfânt: duhul înţelepciunii, duhul
înţelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunoaşterii, duhul bunei
credinţe şi duhul temerii de Dumnezeu, căci frica de Dumnezeu este
începutul înţelepciunii şi temelia tuturor faptelor bune. Şi toată fapta bună se

2
începe din frică de Dumnezeu şi se termină în dragostea de Dumnezeu care
este legatura desăvârşirii şi cea mai înaltă faptă bună.

2. Sfânta Treime şi relaţia Ei cu Învierea

Întreaga revelaţie divină este în cele din urmă soteriologică adică are
ca fundament opera mântuirii obiective săvârşită de Mântuitorul nostru prin
Întrupare, răstignire, moarte şi Înviere, pe care noi o asumăm prin credinţă,
fapte bune şi har dumnezeiesc. La comuniunea noastră eternă cu Sfânta
Treime se ajunge prin Înviere1. Nu am fi cunoscut nimic din Treime dacă
Hristos nu s-ar fi Întrupat şi nu ar fi Înviat pentru a noastră mântuire.
În Învierea lui Hristos Se arată Treimea Sfântă. În Învierea lui
Hristos e activă şi se descoperă întreaga Sfântă Treime, rămânând astfel
descoperită pentru veşnicie, într-o comuniune deplină cu noi. Sfântul Chiril
din Alexandria spune că Treimea şi Învierea sunt dogmele fundamentale, de
netăgăduit, ale învăţăturii creştine . ,,Ele sunt începutul şi sfârşitul, alfa şi
omega mântuirii noastre”2 , ,,deoarece nu firea aceasta a trupului s-a făcut
purtătoare vieţii, ci lucrul s-a săvârşit prin lucrarea firii dumnezeieşti şi
negrăite, care are în ea şi puterea de a da viaţă în chip natural tuturor; Tatăl
prin Fiul a lucrat şi asupra templului acela dumnezeisc, nu pentru că nu
putea Cuvântul să-Şi învie propriul trup, ci pentru că tot ce lucrează Tatăl
lucrează şi Fiul, (căci e puterea Lui), şi ceea ce săvârşeşte Fiul e sigur de la
Tatăl... Deoarece cuvântul nădejdii noastre şi puterea credinţei fără pată s-a
întors după mărturisirea Sfintei şi Celei de o fiinţă Treimi la taina referitoare
la trup”3.
1
Pr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, pp. 86-92.
2
Emil Bartoş, Conceptul de îndumnezeire în teologia lui Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic
Emanuel, Oradea, 1999, p. 345 apud Pr. D. Stăniloae, op.cit., p. 87.
3
Sfântul Chiril alAlexandriei, Explicarea Evangheliei Sfântului Ioan, PG 74, col. 724 apud Pr D. Stăniloae,
Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 87.

3
 Învierea nu se poate explica fără Sfânta Treime. Toată iconomia
mântuirii săvârşită de Sfânta Treime se încheie în Înviere. Pe de altă parte,
prin înviere se comunică viaţa dumnezeiască eternă comună celor Trei
Persoane, şi prin aceasta cei ce au credinţă sunt primiţi în interiorul
comuniunii treimice. Nu se poate spune exact dacă noi intrăm în comuniune
eternă cu Persoanele Sfintei Treimi şi între noi, pentru că primim
nestricăciunea şi nemurirea, sau viaţa dumnezeiască, sau primim această
viaţă pentru că intrăm în comuniune cu Persoanele Treimii.
Viaţa dumnezeiască incoruptibilă se comunică prin Persoanele Sfintei
Treimi, prin primirea celor ce cred în comuniunea cu Ele. Viaţa aceasta nu
subzistă în mod real în afara Persoanelor treimice. Comuniunea între
persoane nu e o relaţie nesubstanţială, iar fiinţa nu subzistă decât în
persoanele aflate în comunitate. Unirea paradoxală, semnalată de teologul
rus Vl. Lossky, între Întrupare şi Treime apare şi între Înviere şi Treime4.
Sfinfii Părinţi, trăitori încă într-o perioadă în care ideea de persoană şi de
comuniune interpersonală nu era prea dezvoltată, pun accentul pe Înviere
mai mult decât pe împărtăşirea naturii umane de viaţa dumnezeiască
incoruptibilă.
Sfântul Chiril din Alexandria, deşi pare să pună accentul in
înţelegerea Învierii pe viaţa dumnezeiască incoruptibilă comunicată naturii
umane, prin faptul că el consideră învierea drept operă a tuturor Celor trei
Persoane, vede şi natura umană căreia i se comunică viaţa eternă ca fiind
subzistentă în Persoana Cuvântului, apoi în persoanele umane. Sfântul
Părinte alexandrin include în înţelegerea învierii atât comunicarea vieţii
divine incoruptibile către umanitate, cât şi primirea în comuniunea Sfintei
Treimi a naturii umane personificate în Cuvântul. învierea este o operă
4
Vl. Lossky, Introducere în Teologia Ortodoxă, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993. pp. 43-49.

4
comună a Sfintei Treimi, pentru că prin comuniune se comunică viaţa
incoruptibilă şi eternă naturii umane, dar viaţa aceasta se comunică de către
fiecare Persoană divină în unire cu Celelalte. ,,Căci corpul cel căzut este al
Celui din sămânţa lui David, după trup, adică al lui Hristos, Care primul a
fost ridicat la nestricăciune de către Dumnezeu şi Tatăl”5. Aceasta a spus-o
şi Sfântul Apostol Petru: ,,Dumnezeu L-a înviat, rupând legăturile morţii,
pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea” (Fapte 2, 24). Slava pe care o
primeşte Hristos de la Tatăl pentru mântuirea omului, o primeşte şi Tatăl de
la omul mântuit în Hristos6.
Moartea fiecărui om se petrece de unul singur şi pentru fiecare în
parte. Dar, Hristos-Dumnezeu, care este Calea, Adevărul şi Viaţa, ca viaţă
veşnică şi nestricăcioasă, atunci când moare şi înviază o face împreună cu
noi, cu firea noastră asumată la întrupare, realizând comuniunea perfectă cu
oamenii, aşa cum perfectă este comuniunea în interiorul Treimii, şi dă
această viaţă celor ce cred în El, primindu-i în această comuniune. Cu cât e
mai adâncă comuniunea, cu cât ne unim mai profund cu Hristos, cu atât e
mai deplină viaţa spirituală. Această viaţă nu se poate reduce la o comuniune
goală, dar nici comuniunea nu constă într-o relaţie în care nu se comunică o
viaţă.
Sfântul Chiril din Alexandria atribuie un rol special Sfântului Duh în
comunicarea vieţii dumnezeieşti. El comunică mai întâi naturii umane
puterea de a primi subzistenţă în Persoana Cuvântului prin biruirea legilor
naturii care se repetă. Dar această forţă spirituală nu e decât acolo unde
există o comuniune deplină. ,,Pe urmă Duhul Sfânt comunică naturii umane
puterea de a învia prin biruirea din nou a legilor naturii. Duhul comunică

5
Sfântul Chiril alAlexandriei, op. cit., cartea IV, P.G. 73, col. 644 apud Pr. Stăniloae, op. cit., p. 88.
6
Ibidem.

5
această putere spirituală pentru că e Duhul comuniunii, iar comuniunea
deplină nu e decât acolo unde e depăşită doimea. Dacă o persoană,
necomunicând fiinţa, pierde certitudinea existenţei pierzându-se în natură,
două persoane riscă de asemenea să se scufunde în monotonie sau în natură
în comunicarea exclusivă, închisă, egoistă dintre ele”7. Numai existând trei
persoane se poate menţine o continuă împrospătare atât pentru fiecare, cât şi
pentu două câte două dintre ele. Numai existând trei persoane, ele nu se con-
fundă una cu alta, sau nu se rup total una de alta. Numai o a treia persoană
menţine între două persoane, care se pot schimba ca partenere, unitatea
distinctă şi lărgimea iubirii. Numai prin depăşirea doimii, viaţa e cu adevărat
bogată, iar în Dumnezeu, nelimitată. Hristos primeşte Duhul ca om pentru că
este primit ca om în comunitatea perfectă a Treimii, pentru ca prin El şi noi
să fim primiţi în acea comunitate prin har8.
De aceea Duhul Sfânt umple de viaţa dumnezeiască umanitatea lui
Hristos şi după naşterea Lui. Sfântul Chiril din Alexandria spune: ,,Fiindcă
Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut om, primeşte Duhul de la Tatăl ca unul din
noi, neprimind ceva pentru Sine. Căci El era dătătorul Duhului... îl primeşte
ca om ca să-L menţină pentru firea noastră, şi să înrădăcineze iarăşi în noi
harul care ne părăsise, Cel ce n-a ştiut de păcat”9. ,, O, adâncul bunătăţii!
Nu numai că Domnul ne iubeşte ca un îndrăgostit, ci crede că atât de mult
preţuieşte dragostea noastră faţă de El, încât ar face orice ca să ne-o
câştige”.10
Hristos a înviat ca să ne arate că şi noi suntem capabili de Înviere. El
putea să moară şi apoi să se înalţe la Tatăl direct fără să mai treacă prin

7
Pr. D. Stăniloae, op. cit., p. 89.
8
Ibidem.
9
Sfântul Chiril alAlexandriei, op. cit., cartea II, P. G. 73 apud Pr. Stăniloae, op. cit., p. 90.
10
Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 19.

6
înviere, dar trebuia ca noi să cunoaştem drumul spre înviere, drumul crucii,
drum pe care suntem chemaţi şi noi să-l parcurgem. Sfânta Treime a hotărât
Întruparea şi Învierea ca om a Fiului, o persoană din Treime, ca Acesta să-i
recapituleze pe toţi în Sine şi să-i aducă în comuniune cu Treimea eternă.
Învierea face parte dintr-o mişcare ce se închide în cerc pornind din
Treime spre oameni şi ridicându-i pe aceştia în Treime. Hristos pleacă din
Treime spre noi şi revine în Treime împreună cu noi. Hristos aduce
umanitatea în Treime pentru veşnicie pentru o comuniune infinită cu
Persoanele treimice. La această lucrare participă toate cele trei Persoane ale
Treimii, Tată, Fiu şi Sfântul Duh, în egală măsură la fel cum în toate
lucrările divine sunt nedespărţite. Tatăl are rolul de coordonator principal
adică izvor al acţiunii: ,,Tatăl în timp ce gândeşte creează şi gândul lui se
face lucru, realizâdu-se prin Cuvânt şi desăvârşindu-se prin Duh” 11 după
cum ne învaţă sfântul Ioan Damaschin.
Este dificil să facem distincţii între Persoanele Treimice atunci când
vorbim de lucrarea lui Dumnezeu ad extra: unde este Fiul acolo se află şi
Tatăl şi Duhul, unde este Duhul se află şi Tatăl şi Fiul 12. Hristologia nu poate
fi despărţită de pnevmatologie şi nici pnevmatologia de hristologie. Avem o
hristologie pnevmatologică şi o pnevmatologie hristologică. Totuşi trebuie
evidenţiat că doar Fiul s-a întrupat. În timp ce Fiul devine persoană istorică
Tatăl şi Duhul doar se implică în istorie aproape neobservaţi sau văzuţi şi
auziţi de un număr limitat de oameni (Matei 3, 16-17). Dar dacă doar Fiul
devine istorie care este particularitatea Duhului în istorie, care este
contribuţia Duhului Sfânt, se întreabă mitropolitul Zizioulas? 13 Intervenţia
Duhului în istorie are darul de a-L scoate pe Fiul din sclavia existenţei
11
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, EIBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 53.
12
Ioannis Zizioulas, Fiinţa eclesială, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 143.
13
Ibidem.

7
istorice. Duhul îl face pe Hristos Fiinţă eshatologică 14, şi în acelaşi timp
Adam cel nou şi Adam cel din urmă, Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul.
Prin Duhul, Fiul nu mai este unul ci mulţi, adică comuniune de persoane, El
devine trupul Bisericii prin care oamenii sunt chemaţi la comuniunea
veşnică cu Sfânta Treime.

2. Harul divin sau energiile necreate ale Sfintei Treimi . Oamenii

se unesc cu Hristos nu ipostatic ci prin har sau prin energiile necreate ale
Sfintei Treimi. Omul care respectă poruncile lui Dumnezeu şi trăieşte viaţa
sfinţilor pe pământ aude pe Dumnezeu vorbindu-i ,,Eu am zis dumnezei
sunteţi” (Ioan 10, 30). ,,Acel om ajunge să devină dumnezeu şi e numit
dumnezeu nu prin natură sau prin har ci prin hotărâre dumnezeiască şi prin
har.”15
Harul Sfintei Treimi ca energie necreată este trezitorul şi
amplificatorul puterilor omeneşti. Părintele Stăniloae face o frumoasă şi
potrivită anologie între colaborarea omului cu harul Treimii şi cazul a doi
îndrăgostiţi. Multe din trăsăturile iubirii ne pot servi ca trepte pentru
ridicarea la înţelegerea darurilor îndumnezeirii. Atunci când iubim avem
forţe sporite, nu simţim oboseală, foame sau sete. Singura noastră dorinţă
este să fim cu persoana iubită şi să facem orice pentru a-i fi pe plac. ,,Nu
ştim ce e de la noi şi ce e de la celălalt. Dar amândouă ne sunt
necesare”16. ,,Tot raporturile dintre oameni ne arată că lipsa dragostei faţă
de noi şi a noastră faţă de cineva, ne slăbeşte puterile şi ne ajută să
înţelegem cum lipsa harului ca iubire a lui Dumnezeu faţă de noi şi păcatul
egoismului ţin natura noastră adormită ca sub o vrajă rea sau deturnată de
14
Ibidem, p. 144.
15
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambiqua, PG. 91 apud John Meyendorff, Teologia Bizantină, p. 221.
16
Pr. D. Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Omniascop, craiova 1993, p. 188.

8
pe făgaşul ei firesc.”17 Atunci când harul divin se întrepătrunde cu natura
umană în aşa fel încât din iradierea ei de forţă nu mai putem distinge ceea ce
e uman şi ce este dumnezeiesc, această stare de mare dezvoltare spirituală
pe drept cuvânt poate fi numită îndumnezeire. Orice om poate ajunge la
această stare după modelul lui Hristos, care este Dumnezeu adevărat dar şi
om adevărat. Ca om ne-a arătat că se poate să ne înălţăm la Dumnezeu dacă
avem voinţă, credinţă şi dragoste. Deci modul cel mai sigur de a ajunge
desăvârşiţi este imitarea lui Hristos, pentru că singur El este ,,călăuza
creştinilor pe drumul virtuţii”, drum pe care Sfinţii Părinţi mistuiţi lăuntric
de dorul de Hristos, l-au parcurs nevoindu-se îndelung în viaţa lor
pământească.
Dacă Dumnezeu este începutul şi sfârşitul oricărei bune ţinte sau scop,
a oricărei bune învăţături, atunci viaţa omului trebuie să fie o continuă
reeditare a vieţii lui Hristos. ,,Dacă pentru aceasta omul ajunge să se nască
şi anume pentru a fi părtaş al bunurilor dumnezeieşti, în chip necesar el
este astfel alcătuit încât să se poată bucura de aceste bunuri. Căci aşa cum
ochiul prin însuşirea cu care a fost înzestrat, ajunge să se împărtăşească de
lumină, atrăgând la sine prin puterea înnăscută, lumina care-i este înrudită,
tot aşa era nevoie să se amestece în firea omenească o părticică de la
Dumnezeu pentru ca datorită asemănării cu Dumnezeu să ducă dorul
Aceluia cu care se înrudeşte”18.
Există o sinergie între cele două firi, umană şi divină, fără nici o
amestecare a celor două firi în Hristos. Tot aşa cum nu poate exista vreo
participare a omului la fiinţa (ousia) dumnezeiască. Aceasta este teologia
îndumnezeirii pe care o întâlnim la toţi Sfinţii Părinţi, aşa cum arată şi

17
Ibidem, p. 189.
18
Sf. Grigore de Nyssa, Marele Cuvânt Catehetic, Sofia, Bucureşti, 1998, p.28.

9
Sfântul Grigore Palama: ,,Dumnezeu în desăvârşirea Sa, îi îndumnezeieşte
pe cei ce sunt vrednici de aceasta, unindu-se pe Sine cu ei , nu ipostatic,
aceea a aparţinut numai lui Hristos , nici fiinţial, ci printr-o mică parte din
energiile necreate şi din dumnezeirea necreată...totuşi ea fiind prezentă
întreagă în fiecare.”19
Dumnezeu în Treime este comuniune de Persoane ce are la bază
iubirea intertreimică. Iubirea aceasta dumnezeiască, din prea plinul
bunătăţii divine, se revarsă în lume creând între oameni o atmosferă de
iubire pe care oamenii o respiră şi ajung astfel să iubească ,,şi flori şi ochi şi
buze şi mominte”20. Credinţa mea este că poetul s-a gândit astfel: florile
reprezintă frumuseţea universului şi a creaţiei în general; ochii, Lumina
lumii; buzele, Cuvântul ce aduce toate la existenţă, iar mormintele
reprezintă sfinţenia celor trecuţi în lumea drepţilor şi nădejdea noastră în
Înviere.

3. Sfânta Treime – izvorul veşnicei iubiri.

Dumnezeu în fiinţa Sa rămâne simplu, nemişcat şi mai presus de
fiinţă21. Dumnezeu Se mişcă în afară de Sine prin aducere într-o fiinţă a altor
existenţe şi prin împărtăşirea lor de bunătatea Sa. Mişcarea lui Dumnezeu
este deci, înaintea Lui, numai din bunătate, spre făpturile Sale văzute şi

19
Sfântul Grigore Palama, Contra lui Alchindin, apud J. Meyendorff, op.cit., p.221.
20
Lucian Blaga, Poezii, Ed. Minerva, Bucureşti, 1981, p.7.
21
John ,Meyendorf, Teologia Bizantină, traducere din limba engleză de Pr.conf.dr. Alexandru Stan,
EIBMBOR , Bucureşti, 1996, p. 76.

10
nevăzute, făpturi care au primit prin actul creaţiei lor putere de mişcarea
spre El şi de împărtăşire cu El şi care, pentru aceasta, „toate erau bune
foarte”(Facere 1, 31)22.
La temelia acestei lumi, a întregii existenţe, stă o iubire veşnică,
desăvârşită şi atotputernică : iubirea veşnică a Sfintei Treimi. Pentru că
„iubirea interpersonală treimică a precedat creaţia, tot Ea a motivat
aducerea la fiinţă, din nimic, a lumii şi a omului, şi tot Ea a îmbrăţişat toată
zidirea spre a o face, prin îndumnezeirea după har a omului, părtaşă
nespusei bunătăţi dumnezeieşti”23.
Experienţa fundamentală pentru noi fiinţele omeneşti, şi prin noi,
pentru toate făpturile, este experienţa comuniunii. Această experienţă se
înrădăcinează în Dumnezeu Care este El însuşi comuniunea prin excelenţă,
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Iubirea dumnezeiască intertreimică, stă la
originea creării întregii lumii inteligibile şi sensibile, şi revine la ea,
considerând-o şi scopul întregii creaţii. Numai iubirea dumnezeiască poate
explica sensul existenţei umane şi cosmice. Datorită acestei iubiri şi
bunătăţii dumnezeieşti revărsate în creaţie din prea plinul lor şi lumea poartă
pecetea comuniunii, a relaţiilor dinamice reciproce dintre părţile sale.
Lumea are deci, un model şi un sens comunitar eclesial. În ansamblul ei
unitar văzut şi nevăzut lumea are menirea de a fi Biserică a lui Dumnezeu,
de a fi umplută tot mai deplin de prezenţa iubitoare şi de sfinţenia lui
Dumnezeu24.
Iubirea apare ca o manifestare existenţială a vieţii divine treimice,
Dumnezeu în fiinţa Sa fiind iubire. „Dumnezeu este iubire”, spune Sfântul

22
Ieromonah M. Stanciu, Sensul creaţiei - Actualitatea cosmologiei la Sf.Maxim Mărturisitorul, Ed.
Aşezăm. stud. Sf. Ap. Andrei, Slobozia, 2000 , p. 49.
23
Pr. prof. dr. D. Stăniloae, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, EIBMBOR , Bucureşti, 1993, p. 6.
24
Ieromonah M.Stanciu, op.cit., p. 50.

11
Apostol Ioan. Dumnezeu este „personal”, este comuniune în El Însuşi şi este
comuniune cu propria Sa făptură, omul, şi prin acesta din urmă cu întreaga
creaţie, cu cosmosul. Iubirea lui Dumnezeu nu se putea menţine în viaţa
treimică fără să se exteriorizeze, deoarece ea presupune în mod ontologic o
revărsare a bunătăţii unei persoane spre o altă persoană.
Revelaţia ne spune că Dumnezeu este Treime de Persoane. Dumnezeu
este Treime, Dumnezeu este iubire. Sau alt fel spus ,,Dumnezeu e iubire
pentru că e Treime. Calea către înţelegerea lui Dumnezeu, a lui Dumnezeu
în Treime, atât cât este ziditor pentru noi, ne-o deschide dragostea. Numai ea
luminează taina Treimii în Unime şi, totodată, numai Treimea e dragoste
absolută, dragostea în fiinţa ei. Treimea şi dragostea una sunt” 25.
Dacă fiinţa dumnezeiască ar fi într-o unică Persoană, n-ar fi bună sau
iubitoare de eternitate, deci n-ar fi dumnezeiască. Numai existând în Trei
Persoane, acestea sunt dumnezeieşti, pentru că au o valoare şi o relaţie între
ele care le face demne şi capabile de iubirea absolută, şi sunt aşa pentru că
sunt aşa de prezente una în alta, încât în fiecare e văzut Dumnezeu întreg,
nefiind deci trei Dumnezei26. Iubirea prespupune totdeauna două eu-ri care
se iubesc sau un eu care iubeşte şi un altul care primeşte iubirea, sau de la
cel ce iubeşte ştie că e conştient de iubirea lui. Aşa cum spune învăţătura
creştină, iubirea presupune o fiinţă comună, Dumnezeu în trei Persoane,
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi această iubire desăvârşită presupune mai multe
eu-ri care se iubesc dar care rămân neconfundate într-o unitate maximă 27.
Un Dumnezeu fără iubire, fără o atenţie veşnică faţă de cineva nu este
Dumnezeu. Fiind iubire în fiinţa Sa nu putem, spune că există doar un Tată
şi un Fiu pentru a exprima misterul etern al comuniunii personale. Un Eu
25
Ibidem.
26
Pr. prof. dr. D. Stăniloaie, op.cit., p. 26.
27
Idem, Iubirea creştină , p. 55.

12
divin şi un Tu Divin nu sunt de ajuns pentru că ar implica mereu tendinţa
spre un egoism în doi. Ar fi o iubire închisă aspura ei înşişi, o caricatură a
iubirii pure ce se revarsă spre un al treilea. Dumnezeul nostru este un
Dumnezeu Ce se revarsă, Care se comunică, Care vrea să se împartă.
Iubirea dintre două persoane poate fi pe deplin generoasă numai dacă
este întoarsă spre o a treia persoană. „Nu pot să mă realizez în iubire dacă nu
există în faţa mea un tu care mă face responsabil, care face apel la mine şi
căruia trebuie să-i răspund. Dacă nu ar exista comuniunea în iubire, nu ar
exista nici o posibilitate de a fi fericit” 28. Din punct de vedere moral, Unu
este autosuficienţă, egoism ceva închis în sine însuşi, în vreme ce două
persoane se deschid într-o anumită măsură către iubire, către
întrepătrunderea unuia cu celălalt, către renaşterea unuia în favoarea
celuilalt. Doi este dorul spre pereche. El este departe de a fi desăvârşit, căci
iubindu-l pe celălat, te iubeşti, în fond, pe tine însuţi. Celălalt este oglinda ta.
Unul nu se iubeşte, pe când doi da. Dar iubirea dezinteresată, exstatică,
sacrificială, luminatoare, deschisă, lipsită de îngrădiri, rodnică, apare
adevărat doar odată cu apariţia celui de-al treilea. Iubirea se explică din
crearea noastră după chipul Sfintei Treimi, originea iubirii noastre. Omul
este creat după chipul Treimii dumnezeieşti.
Comuniunea Sfintei Treimi este izvorul suprem şi nesecat al iubirii şi
al dăruirii. „In iubirea deplină persoanele nu se dăruiesc numai reciproc şi
nu se acceptă numai, ci se şi afirmă, se pun în existenţă prin dăruire
reciprocă”29. Astfel Fiul lui Dumnezeu făcut om, ni se dăruieşte, rămâne
alături de noi şi se sălăşluieşte în noi prin Sfintele Taine, prin jertfa şi
învierea Sa, ca să întărească şi în noi dragostea spre înviere şi spre viaţa de

28
Idem, Mica Dogmatică vorbită, p. 53.
29
Ibidem, p. 60.

13
veci. În acest scop El se uneşte cu noi cel mai mult prin Sfânta împărtăşanie
în timpul Sfintei Liturghii. De aceea „ Sfânta Liturghie este prin excelenţă
trăirea cu Hristos cel jertfit şi înviat, ca să întărim în noi duhul dragostei
până la jertfa contrară egoismului şi să înaintăm astfel spre Înviere în
împărăţia dragostei eterne a Sfintei Treimi”30.

4. Viaţa Bisericii, împărtăşirea vieţii Sfintei Treimi. Viaţa Bisericii

este o integrare în Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh.
Rugăciunea lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, ne dezvăluie tainica relaţie
intimă de unitate dintre Persoanele Treimice şi ucenicii lui Iisus: ,,După cum
Tu, Părinte , întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie
una”(Ioan 17, 21). ,,Unitatea pe care o căutăm noi oamenii decurge din
unirea negrăită care există în viaţa Treimii şi se săvârşeşte în oameni prin
Duhul Sfânt”31.
Taina Sfintei Treimi celei de o fiinţă şi mai presus de fire constituie
temeiul credinţei şi trăirii noastre creştineşti, fiind totodată sufletul viu al
Bisericii, pe care o face să trăiască din viaţa treimică, împartaşită haric
tuturor membrilor ei, într-o nesfarşită kenoza a iubirii, care înalţă,
desăvârşeşte si îndumnezeieşte. Sfânta Treime se manifestă în iconomia
mântuirii prin lucrarea Fiului chiar de la Întrupare şi prin lucrarea Sfântului
Duh în viaţa Bisericii. ,,Biserica este prezenţa Sfintei Treimi între
credincioşi prin harul dumnezeiesc, căci în ea Tatăl e prezent prin Fiul şi
Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt întrucât este în Tatăl şi în Fiul, îi ridică pe
credincioşi la o unire harică cu întreaga Sfântă Treime”32.

30
Ibidem.
31
Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, Împărtăşirea Duhului Sfânt, traducere de Mariuca şi Adrian Alexandrescu,
EIBMBOR, Bucureşti, 1999, p. 412.
32
Drd. N. Fer, Sfânta Treime şi sobornicitatea Bisericii, în ,,S.T.”, anul XXIII, nr. 7-8, 1971, p. 520.

14
 Astfel, ,,Biserica, ca Trup al lui Hristos extins în umanitate” 33, prin
Duhul Sfânt, în timp şi spatiu, este mediul în care se afla prezentă şi
acţionează direct Sfânta Treime, iar comuniunea de iubire dintre membrii
Bisericii îşi are izvorul nesecat în taina iubirii şi vieţii de comuniune mai
presus de fire, ce există în sânul Sfintei Treimi34. Dogma Sfintei Treimi este,
de altfel, pentru Biserica Ortodoxa fundamentul imuabil al întregii gândiri
religioase, al întregii pietaţi, al întregii vieţi spirituale, al întregii experienţe.
Aşadar, fundamentul principal al Bisericii nu trebuie căutat prin
speculaţii sofiologice prăpăstioase, într-o realitate divină externă şi deosebită
de Persoanele Treimice, ci în însăşi taina vieţii comune a persoanelor
divine.35 Şi acest temei îl întelegem numai în sensul că relaţiile trinitare
divine sunt un model al relaţiilor dintre oameni în Biserica, ci şi în sensul că
ele sunt o putere care produce şi adânceşte aceste relaţii. În viaţa Bisericii e
împletită viaţa Sfintei Treimi. Numai pentru că se iubesc persoanele Sfintei
Treimi, ele produc şi între oameni atmosfera de iubire. Dorind ca iubirea şi
unitatea din Biserică să fie identică cu cea din sânul Prea Sfintei Treimi,
Mantuitorul Însuşi, înainte de patimi, se roagă Tatalui ceresc: “Parinte
Sfinte, păzeşte-i întru numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una
precum suntem Noi… Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei
ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum, Tu
Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca
lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu M-ai dat-o, le-am
dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem. Eu întru ei si Tu întru

33
Pr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.II, p. 202.
34
Mgr. Dumitru Gh. Radu, Invatatura Ortodoxa si Catolica despre Biserica, în ,,Ortodoxia”, anul VII,
nr. 4, 1954, p. 537.
35
Prof.N.Chiţescu, Teologia Dogmatica si Simbolica, vol. II, p. 771.

15
Mine, ca ei sa fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai
trimis şi că l-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17,11).
De aici rezultă că modul unirii sau al comuniunii între Tatăl şi Fiul,
sau între Tatăl, Fiul si Sfântul Duh este modelul după care trebuie să se
realizeze uniunea între toţi fiii lui Dumnezeu, dupa har, în comunitatea
Trupului tainic al Domnului, dar totodată şi principiul acesteia 36.
Aşadar, ,,Biserica, în calitatea ei de mediu de restaurare a oamenilor,
în comuniunea de iubire cu Dumnezeu şi întreolaltă nu poate avea alt izvor
şi un alt model decat Sfânta Treime. De aceea, când Iisus vorbeşte de
unitatea Bisericii şi se roagă pentru ea, El nu dă ca exemplu pentru această
unitate nici Imperiul roman şi nici Republica Elină, nici o alta formă de
organizare politică sau socială, ci relaţiile interpersonale din Sfânta
Treime”37. Dar, Sfânta Treime nu reprezintă doar un model care îi ramâne
exterior Bisericii, oricât de desăvârşit ar fi el, ci o realitate, sau mai bine zis
realitatea sau existenţa perfectă, cu care ea trebuie să se unească fără
confuzie.38 Pentru că Hristos spune în rugăciunea Sa către Tatăl: ,,aşa şi
aceştia în Noi să fie una” se vede limpede că Sfânta Treime nu este doar un
model de unitate pentru viaţa Bisericii ci şi izvorul şi finalitatea ei.
Dar, ceea ce face posibilă participarea concretă şi eficientă a Bisericii
la viaţa Sfintei Treimi este Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Prin întruparea
Sa, Mântuitorul Iisus Hristos a introdus natura umană în intimitatea cea mai
profundă a Treimii şi i-a dat putinţa participării veşnice la viaţa Treimică.
Din acest motiv este Hristos Capul Bisericii şi Biserica este Trupul Său
(Efeseni 1, 22). ,,Iar prezentarea Bisericii ca Trup al lui Hristos nu
36
Mgr. Dumitru Gh. Radu, op. cit., p. 538.
37
Dr. Dan Ilie Ciobotea, Dorul dupa Biserica nedespartita sau Apelul tainic si irezistibil al iubirii
Treimice, in Ortodoxia XXXIV (1982) nr. 4, p. 592.
38
Pr. St. Buchiu, Intrupare si unitate, Restaurarea cosmosului în Iisus Hristos, Editura Libra, Bucuresti,
1997, p. 150.

16
înseamna o ecleziologie opusă sau paralelă cu imaginea trinitară a
Bisericii. Persoanele umane care formează Trupul tainic al lui Hristos
participă la viaţa treimică. Biserica înţeleasă ca Trup al lui Hristos este
plină de Duhul Sfant, şi prin aceasta plină de viaţa treimică.”39 Aici, în
Biserică, trăiesc credincioşii viaţa în Hristos, ai cărei germeni se sădesc in
această viaţă şi vor da roade în viaţa de dincolo40.

5. Biserica este chipul Sfintei Treimi. Hristos doreşte ca Biserica să

dobândească chipul Sfintei Treimi. Biserica trăieşte în Duhul sfânt din
Hristos. De aceea Hristos rămâne Capul Bisericii pentru ca Biserica să se
poată împărtăşi continuu de Sfânta Treime ca model, putere şi împlinire a
vieţii ei de comuniune. Exprimând taina vieţii de comuniune a persoanelor
Sfintei Treimi, Biserica este ea însăşi o icoană a relaţiilor treimice,
continuând în acelaşi timp lucrarea mântuitoare a Întemeietorului ei divin în
lume, ca esenţă şi finalitate a relatiei personale dintre Dumnezeu si
om. ,,Biserica, în calitatea ei de icoană a Sfintei Treimi, nu se zideşte ca o
icoană paralelă sau independentă de Sfanta Treime, ci ca participare la viaţa
treimică şi ca reflectare în lume a acestei participari. De fapt, când cineva
devine creştin sau membru al Bisericii, aceasta se face prin Botezul în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Aşadar, a deveni creştin
înseamnă a restabili sau a începe comuniunea cu Sfânta Treime 41. Această
restabilire între om şi Dumnezeu sau Taina ,,naşterii din nou” se face în
Biserică prin Taina Sf. Botez42. Iar Cel care ne introduce în această stare sau
relaţie cu Sfânta Treime este Duhul Sfânt sau Duhul lui Hristos.

39
Dr. Dan Ilie Ciobotea, op. cit.
40
Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, p. 21.
41
Dr. Dan Ilie Ciobotea, op. cit., p. 593.
42
Sfântul Nicolae Cabasila, op.cit., p. 58.

17
 Esenţa Bisericii este înfăţişată prin legătura dintre Dumnezeu şi om
relevată prin faptul că Dumnezeu se face om ca să unească în Ipostasul Său
ceea ce este creat cu ceea ce este necreat. Iisus Hristos, Dumnezeu-Om, prin
extindere şi datorită principiului consubstanţialităţii, ajunge Hristos-Biserică,
Dumnezeu-omenire, plinătatea divino-umană43. Destinele lumii şi ale
fiecărui om se împletesc la nivelul Bisericii, din acest centru prestabilit al
universului: Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. ,,Ceea ce s-a petrecut în Hristos
prin coborârea Sfântului Duh se petrece în orice om şi în omenire prin
lucrările îndumnezeitoare, ca să unească din nou prin iubire natura creată cu
cea necreată, dându-le putinţa să apară în unitate şi identitate, prin
dobândirea harului”44. Omul se mântuieşte în Biserică prin Sfintele Taine şi
astfel omenirea îndumnezeită înfăţişează chipul viu al Sfintei Treimi, şi
anume: unitatea naturii omeneşti în multiplicitatea ipostaselor sale 45.
Geneza Bisericii începe mai înainte de timp, mai înainte de naşterea
istoriei; este ,,taina ascunsă din veac in Dumnezeu”(Efes. 1, 4). Dacă toate
formele de viaţă socială sunt contingente, pot să existe sau să nu existe în
funcţie de evoluţia istorică, Biserica , dimpotivă, nu provine din istorie ci îşi
are obârşia dincolo de hotarul timpului. ,,Biserica ascunsă din veci în
Dumnezeu, preîncepută în Paradis, preînchipuită în Israel, coboară din cer în
limbi de foc, intră în istorie la Ierusalim şi în ziua Cincizecimii. Ea coboară
din cer şi îşi are obârşia în adâncurile ontologice prestabilite ale lumii”46.
Biserica ia fiinţă astfel şi se menţine în Hristos prin Duhul Sfânt, care se
pogoară la Rusalii şi rămâne în ea, dar şi înaintează continuu în ea, cerut prin
rugăciune şi prin ferirea de păcate.

43
P. Evdochimov, Ortodoxia, p. 136.
44
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambiqua, PG 91, apud P. Evdochimov, op.cit., p. 137.
45
P. Evdochimov, op.cit.
46
Ibidem, p. 138.

18
 Pogorârea Duhului în chip de limbi de foc arată nu numai voinţa lui
Hristos de a cuprinde în Biserică toată lumea unificată în iubirea Lui, ci şi
voinţa ca în această unitate să se menţină identitatea fiecărei persoane, după
modelul treimic; Hristos şi Duhul Sfânt nu desfiinţează varietatea creaţiei.
La Cincizecime ,,s-a produs un lucru nou şi uimitor: precum atunci (la
Turnul Babel) limbile au împărţit lumea, aşa acum (la Cincizecime) limbile
au unit-o şi au adus la armonie (simfonie) cele dezbinate”47.
După chipul comuniunii trinitare, în care diversitatea persoanelor se
împleteşte armonios cu unitatea naturii divine, Biserica se constituie la
Cincizecime ca un spaţiu menit să pună în evidenţă transfigurarea fiinţei
umane, dar şi diversitatea oamenilor, neamurilor şi a întregii creaţii, prin
extinderea şi comunicarea reală a puterii necreate şi îndumnezeitoare a
Sfintei Treimi în Iisus Hristos. Această comunicare depăşeşte graniţa dintre
transcendent şi imanent, dintre Iisus al slavei şi Iisus al istoriei, dintre
Biserica nevăzută triumfătoare şi Biserica văzută luptătoare, constituind baza
îndumnezeirii omului. Cu alte cuvinte, Biserica este în Hristos imanentul
care are în ea transcendentul, comuniunea treimică de persoane plină de o
nesfârşită iubire faţă de lume48.
Opera de mântuire, al cărei fundament a fost pus în natura omenească
a lui Hristos, este dusă la împlinire în forma Bisericii, care este unirea
noastră cu Dumnezeu şi între noi. Numai trăind în armonie cu natura, cu
Dumnezeu şi oamenii, arătăm că am depăşit mărginirea noastră şi egoismul
nostru ca chip general al păcatului; ,,starea de mântuire echivalează cu
apartenenţa bisericească sau cu concentrarea celor mântuiţi în Biserică, cu
participarea comună la trupul lui Hristos , ridicat mai presus de orice

47
Sfântul Ioan Gură de Aur, In Sanctam Pentecostem, Hom. II, apud Pr. D. Stăniloae, op.cit., p. 212.
48
Pr. Prof. dr. D. Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, p. 245.

19
preocupare de Sine prin starea de jertfă permanentizată în El”49, în Hristos
cel care a murit şi Înviat pentru noi. Nimeni nu se poate mântui decât în
Biserică. În afară de Biserica Învierii lui Hristos nu există mântuire, spune
Sfântul Ciprian de Cartagina.

Concluzii.
La început de mileniu III, omul pare că se depărtează tot mai mult de
Dumnezeu şi de Biserica. Suntem atât de avansaţi din punct de vedere
tehnologic încât considerăm că Dumnezeu nu mai încape în lumea noastră şi
atunci îl izolăm în ceruri. Mai mult, în numele lui Dumnezeu se comit fapte
care întunecă faţa lumii. În loc să ajungem la vederea luminii taborice ( 6
august Schimbarea la faţă a Domnului), ,,am reuşit” să vedem lumina creată
de om la Hiroshima ( tot 6 august, dar fatidic pentru sute de mii de oameni).
În loc de viaţă, alegem moartea şi în loc să transfigurăm lumea, noi o
desfigurăm. Din cauza ,,goanei după aur” oamenii se îndepărtează din ce în
ce mai mult de Dumnezeu. Punem accentul mai mult pe viaţa de acum decât
pe viaţa de dincolo care e veşnică. Ne socotim fiinţe raţionale dar pe nedrept
pentru că omul cu adevărat raţional ştie să deosebească binele de rău, se
fereşte de cele vătămătoare sufletului şi are toată grija pentru cele bune şi
folositoare sufletului. Acesta este omul cu adevărat raţional, cel care ştie că
tot ce are nu este al lui ,,căci toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit
de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor”(Iacob 1,17). Omul a fost
creat de Dumnezeu din iubire, şi i-a fost dăruit lui să transfigureze, şi nu să
desfigureze lumea. Dar pentru a transfigura lumea trebuie să urcăm muntele
Taborului, să mergem pe drumul lui Hristos, ca să devenim asemenea Lui

49
Pr. D. Stăniloae, op.cit., p. 213.

20
după har. Dar ,,pentru a ne uni cu Hristos va trebui să trecem prin toate câte
a trecut El, să răbdăm şi să suferim toate câte a răbdat şi a suferit El...căci,
într-adevăr, de aceea ne şi botezăm, ca să ne îngropăm şi să înviem
împreună cu El, de aceea ne şi ungem cu Sfântul Mir, ca să ajungem părtaşi
ai Aceluia care a primit ungerea cea dumnezeiască, de aceea mâncăm
hrana cea preasfântă a împărtăşaniei şi ne adăpăm din dumnezeiescul potir,
pentru ca să ne cuminecăm cu însuşi Trupul şi Sângele pe care Hristos le-a
luat asupra Sa încă din pântecele Fecioarei. Astfel, cu adevărat, noi ne
facem una cu Cel ce s-a întrupat şi s-a îndumnezeit, cu Cel ce a murit şi a
Înviat pentru noi”50 spune Sfântul Nicolae Cabasila.

BIBLIOGRAFIE

50
Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, p. 48.

21
1. ***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990.
2. Blaga, Lucian, Poezii, Editura Minerva, Bucureşti, 1991.
3. Bobrinskoy, Pr. prof. Boris, Împărtăşirea Duhului Sfânt, traducere de
Mariuca şi Adrian Alexandrescu, EIBMBOR, Bucureşti, 1999.
4. Buchiu, Pr. dr. Ştefan, Întrupare şi unitate. Restaurarea cosmosului în Iisus
Hristos, Editura Libra, Bucuresti, 1997.
5. Chiţescu, Prof. Nicolae; Todoran, Pr.prof. Ioan; Petreuţă, Pr.prof. Ioan,
Teologia Dogmatică şi Simbolică, manual pentru Facultăţile de Teologie,
vol. I, Editura Renaşterea, Cluj Napoca, 2004.
6. Ciubotea,dr. Dan Ilie, Dorul după Biserica nedespărţită sau apelul tainic şi
irezistibil al iubirii treimice, , în ,,Ortodoxia”, anul XXII, nr. 4, 1982.
7. Fer, drd. Nicolae, Sfânta Treime şi sobornicitatea Bisericii,
în ,,Studii Teologice”, anul XXIII, nr. 7-8, 1971.
8. Evdochimov, Paul, Ortodoxia, EIBMBOR , trad. de dr. Irineu Ioan Popa,
arhiereu vicar, Bucureşti, 1996.
9. Lossky, Vladimir, Introducere în Teologia ortodoxă, trad. de Lidia şi
Remus Rus, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993.
10.Idem, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Traducere V. Răducă, Ed.
Anastasia, Bucureşti, 1997.
11.Meyendorf, John, Teologia Bizantină, traducere din limba engleză de
Pr.conf.dr. Alexandru Stan, EIBMBOR , Bucureşti, 1996.
12.Mihoc, Pr. drd. Constantin, Sfântul Atanasie cel Mare despre Întruparea
Logosului şi mântuire, în ,,Studii Teologice”, anul XLI, nr. 5- 6, 1989.
13.Nellas, Panayotis, Omul – animal îndumnezeit, ediţia a II-a, traducere şi
studiu introductiv diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu,1999.

22
14.Popescu, Pr. prof. dr. Dumitru, Iisus Hristos – Pantocrator, EIBMBOR,
Bucureşti, 2005.
15.Radu, Mgr. Gh. Dumitru, Învaţătura Ortodoxă şi Catolică despre Biserică,
în ,,Ortodoxia”, anul VII, nr. 4, 1954.
16.Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele Cuvânt Catehetic, traducere din greacă
de Grigorie Teodorescu, Editura Sofia, 1998.
17.Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere din limba greacă,
introducere şi note de Pr. prof. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2001.
18.Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, studiu introductiv şi
traducere din limba greacă de Pr.prof. dr. Teodor Bodogae,
EIBMBOR,Bucureşti, 2001.
19.Spidlik, Thomas, Spiritualitatea Răsăritului creştin. Manual sistematic,
vol. 1, traducere şi prezentare diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu,
1997.
20.Stanciu, Ieromonah Mihail, Sensul creaţiei - Actualitatea cosmologiei la
Sf.Maxim Mărturisitorul, Ed. Aşezăm. stud. Sf. Ap. Andrei, Slobozia,
2000.
21.Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu,
Editura Cristal.
22.Idem, Dumnezeu este iubire, în ,,Ortodoxia”, anul XXII, nr. 3, 1971.
23.Idem, Iisus Hristos sau Restaurarea Omului, Editura Omniascop, Craiova,
1993.
24.Idem, Iisus Hristos – lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, Editura
Anastasia, 1993.
25.Idem, Iubirea creştină, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1993.
26.Idem, Natură şi Har în Teologia Bizantină, în ,,Ortodoxia”, anul XXV, nr.
3, 1974.

23
27.Idem, Relaţiile treimice şi viaţa Bisericii, în ,,Ortodoxia”, anul XV, nr. 4,
1964.
28.Idem, Sfânta Treime – creatoarea, mântuitoarea şi ţinta veşnică a tuturor
credincioşilor, în ,,Ortodoxia”, anul XXXVII, nr. 2, 1986.
29.Idem, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, EIBMBOR, Bucureşti,
1993.
30.Idem, Sfânta Treime – Structura Supremei iubiri, în ,,Studii Teologice”,
anul XXII, nr. 7-8, 1970.
31.Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, II şi III, EIBMBOR,
Bucureşti, 2003.
32.Stoica, Pr. Dr. Ioan, Adevărul, lumea şi omul, ASA, Bucureşti, 2006.
33.Zizioulas, Ioannis, Fiinţa Eclesială, traducere Aurel Nae, Editura
Bizantină, Bucureşti, 1996.

24