Sunteți pe pagina 1din 19

U N I V E R S I T A T E A „VALAHIA” T Â R G O V I Ş T E

FACULTATEA DE TEOLOGIE
SPECIALIZAREA: TEOLOGIE ASISTENŢĂ SOCIALĂ

PERSOANA LUI IISUS HRISTOS


ŞI LUCRAREA SA
MÂNTUITOARE

Îndrumător ştiinţific :
STUD
ENT:
INTRODUCERE

În gândirea şi viaţa creştină apostolică şi patristică a Bisericii, noi


găsim şi identificăm adevăratele modele ale vieţii creştine autentice. Norma
fundamentală a moralei ortodoxe este cea revelată. Cuvântul lui Dumnezeu
este norma obiectivă a moralităţii, fiindcă mântuirea este dependentă de
împlinirea şi trăirea acestor adevăruri dumnezeieşti. Pentru Ortodoxie,
regula de credinţă inviolabilă şi constantă este ceea ce a stabilit Biserica
ecumenică în cele şapte soboare ale ei1. O caracteristică esenţială a moralei
ortodoxe este fidelitatea ei faţă de tezaurul învăţăturii evanghelice, moştenit
din epoca străveche a creştinismului primar, deci fidelitatea faţă de Revelaţia
dumnezeiască cuprinsă în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.
Revelaţia biblică îşi are plenitudinea în Mântuitorul Iisus Hristos.
Sensul vieţii noastre se dezvăluie din adânc numai în Iisus Hristos, Domnul
nostru, Care este Fiul lui Dumnezeu, Fiul Părintelui Ceresc, întrupat de la
Duhul Sfânt şi din Fecioară. Numai în El putem găsi înţelesul existenţei
noastre: şi al zidirii întregi.
Iisus Hristos este Icoana eternă a Dumnezeirii: Chip al Părintelui
Ceresc descoperit nouă în Duhul Sfânt. El este Icoana, Modelul, Prototipul
nostru, aşa cum dumnezeiasca Scriptură o spune şi leagă cele două
Testamente, cel vechi şi cel nou.

1
Pr. Prof. Dr. Ion Stan, Caracteristicile esenţiale ale moralei ortodoxe, în Analele
Universităţii „Valahia” Târgovişte, 2001, p. 48.

2
I. Iisus Hristos – persoana divino-umană
Iisus Hristos – Persoana divino-umană e sistemul pe cât de
atotcuprinzător, pe atât de deschis şi de promovator de libertate, în cei ce vor
să se mântuiască prin El.2 Iisus Hristos este Persoana în care e unită şi care
uneşte dumnezeirea şi creaţiunea.3
Având pe Iisus Hristos ca centru, Lumea este prezentată de Părintele
Stăniloae ca un sistem de raţiuni, unificat în om şi mai ales în Hristos.
Astfel, factorul dinamic de sporire a unificării lumii şi de unificare a ei cu
Dumnezeu, sau de depăşire a spaţiului, este omul. Omul este de la început
inelul de legătură între părţile lumii şi ale spaţiului. Dar el e chemat să
strângă toate aceste părţi în sine în mod maxim.4
Omul devine sau redevine factorul de unificare a lumii, numai în
măsura în care se eliberează de pasiunile care separă pe oameni între ei.
Unirea virtuală a tuturor se actualizează în om treptat şi progresează în sus,
adică el conduce toate spre unirea lor în Dumnezeu. Omul credincios,
eliberat de patimi, depăşeşte separarea sa de semenii săi, apoi separarea între
el şi lumea sensibilă, pe care o adună şi o spiritualizează în el, apoi separarea
între pământ şi rai, apoi separarea între el şi îngeri, apoi separarea între
creaţiune şi Dumnezeu, adunând-o în el.

2
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Editura BMBOR,
Bucureşti, 1995, p. 78.
3
Ibidem.
4
Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol I, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 208-
209.

3
Unirea aceasta a oamenilor cu lumea şi cu Dumnezeu, s-a realizat
în mod deplin întâi în Hristos, ca Logosul divin, Care a restabilit raţiunea
umană într-o lucrare cu totul nepătimaşă.5
La sfârşit Hristos, unind firea creată cu cea necreată prin iubire, o va
arăta ca fiind una şi aceeaşi după deprindere şi har, arătând pe om între-
pătruns cu Dumnezeu întreg şi devenind tot ceea ce este şi Dumnezeu, în
afară de identitatea după esenţă6.
Când vom realiza, în viaţa viitoare, deplina unire cu Dumnezeu prin
iubire, vom fi depăşit timpul şi spaţiul, în Dumnezeu nemaifiind nici-un
interval de depăşit. În Hristos, Dumnezeu a acceptat şi spaţial o chenoză.
Propriu zis, Dumnezeu a venit prin Hristos în maxima apropiere de oameni,
deşi cu fiinţa Lui n-a încetat să fie prezent pretutindeni. Chenoza ar consta
propriu zis în faptul că S-a făcut accesibil, sesizabil la maximum ca
Dumnezeu prin umanitate asumată, prin trupul care a luat un loc în spaţiu.7

II. Personalitatea Mântuitorului şi înţelegerea operei Sale


mântuitoare

Despre persoana şi activitatea dumnezeiască a Domnului găsim


amănunte în cele patru Evanghelii. Acestea sunt opere scrise, fie de ucenici
direcţi ai Domnului fie de persoane din preajma sa. Cele cuprinse în ele au
fost relatate pe baza celor văzute şi constatate direct de ei sau pe baza
tradiţiei. „Fie că sunt martori oculari ai faptelor relatate, fie că se sprijină
pe documente vrednice de toată crezarea, inspirate şi ele din tradiţia vie şi

5
Ibidem, p. 209.
6
Ibidem.
7
Ibidem.

4
nealterată, aghiografii fac din Evangheliile lor izvoare istorice de prim rang
cu privire la viaţa şi misiunea mântuitoare a Domnului Hristos în lume”8.
Numai Hristos ca Logos întrupat a mântuit lumea pe care a creat-o
după bunăvoinţa Tatălui. Calitatea lui Hristos de Logos întrupat are o im-
portanţă capitală pentru hristologia ortodoxă, fiindcă numai astfel se poate
vorbi de centralitatea lui Hristos. Dacă se trece cu vederea peste Logosul
întrupat, atunci Iisus Hristos joacă un rol secundar în viaţa Bisericii, fiindcă
după ce a răscumpărat lumea prin jertfa Sa de pe cruce dispare ca Persoană
din viaţa Bisericii văzute, iar Biserica devine dependentă de oameni şi se
divizează după oameni, unii după Petru, alţii după Pavel, alţii după Apollo
fapt care 1-a făcut pe Apostolul Pavel să spună: "Eu am sădit şi Apollo a
udat, însă Dumnezeu a făcut să crească" (I Corinteni 3. 5-7)9.
Adevărata teologie nu poate să pornească decât de la premisa biblică a
lui Hristos ca Logos întrupat, care pune în evidenţă centralitatea Persoanei
Lui în viaţa Bisericii şi a lumii. Această centralitate constă în faptul că
Hristos, chiar după înălţarea Sa la cer, continuă să fie prezent şi să lucreze în
viaţa Bisericii, prin Duhul Sfânt, Care ni se împărtăşeşte până la sfârşitul
veacurilor prin Trupul Său îndumnezeit, ca să ridice lumea prin Biserică la
comuniunea de viaţă veşnică a Sfintei Treimi10.
Înţelegerea Persoanei şi operei lui Iisus Hristos de către Biserica
apostolică a fost viu contestată încă de pe vremea Apostolilor de ereziile
iudeo-creştine şi gnostice.11
8
Pr. Leon Arion, Valoarea istorică a Evangheliei a IV-a, în Studii teologice, nr. 3, 1987,
p. 104.
9
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
2005, p. 238.
10
Ibidem, p. 239.
11
Panayotis Nellas, op. cit., p. 54.

5
Larga răspândire de care se bucură în cultura contemporană ideile
neognostice evidenţiază cu claritate „cât de izolată şi străină lumii se
prezintă astăzi imaginea autentic creştină despre om”12.
Hristos este prezent permanent între oameni. Cea mai bună dovadă
despre iubirea totală arătată de Iisus omului au reprezentat-o suferinţele Sale
negrăite, culminând cu jertfa pe cruce, pentru că “mai mare dragoste decât
aceasta nimeni nu are, încât cineva să-şi pună suflletul pentru prietenii săi”
(Ioan XV, 13). În suferinţele Sale, Iisus n-a vrut de la om altceva decât un
singur lucru: să accepte a răspunde cu iubire la iubirea ce i se arată. El a vrut
să-l scoată pe om, nu cu sila, din frământul şi neliniştea existenţei sale
egocentrice, a vrut să-l aducă în comuniune de iubire cu Sine şi să-i redea
astfel certitudinea dăinuirii, în fiinţa şi persoana proprie, dincolo de moarte.13
Prin iubirea Sa, Iisus a vrut salvarea omului, El însuşi fiind factorul
transformator al întregii fiinţe umane în plenitudinea ei.
Înaintând din epoca apostolică până în contemporaneitate, observăm
că majoritatea teologilor îşi îndreaptă paşii spre adevărata înţelegere a
persoanei şi operei Mântuitorului Hristos. Adunarea generală de la New-
Delhi, din 1961, a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, a avut ca orator prin-
cipal pe episcopul luteran Joseph Sittler, care a subliniat în cuvântarea sa, în
mod surprinzător, că „astăzi avem nevoie, mai mult ca oricând, de o
„hristologie ontologică”, de un Hristos înţeles ca factor transformator,
îndumnezeitor al trupului şi al cosmosului. Călăuza noastră, spunea el,
trebuie să fie Irineu (de Lyon), şi nu Augustin. Căci dacă pentru Augustin
rămâne mereu un rest supus răului, pentru că materia este impură, pentru

12
Ibidem, p. 14.
13
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxã asceticã şi mistică, Ed.
IBMBOR, Bucure;ti, 1992, p. 280-281.

6
Irineu întruparea şi opera mântuitoare a lui lisus Hristos înseamnă că "făgă-
duinţa harului este oferită naturii întregi.14
Pe temeiul transfigurării taborice a Domnului, Biserica
răsăriteană a mărturisit că „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să
se îndumnezeiască” 15 , împreună cu creaţia întreagă, fiindcă El este
Logosul în care subzistă toate, iar mântuirea adusă de El are o
dimensiune cosmică. Potrivit învăţăturii creştine mântuirea ne vine prin
întruparea, moartea, învierea şi înalţarea la ceruri a Fiului lui Dumnezeu, iar
noi o putem primi în Biserică prin harul Sfintelor Taine, cu care trebuie să
colaborăm prin credinţă şi fapte bune16.
Lucrarea lui Hristos se referă la mântuirea naturii umane, iar lucrarea
Duhului se referă la mântuirea persoanei, a fiecăreia, care nu poate exista în
afara Bisericii a cărei fiinţă este condiţionată pnevmatologic, ceea ce
deschide instituţiile eccleziale spre dimensiunea lor eshatologică.
Dumnezeu a coborât între oameni pentru a-i mântui, revelându-se în
mod clar numai în Persoana Domnului nostru Iisus Hristos. Fiul se face om
dar Tatăl rămâne ţinta de referire a Fiului devenit om şi a oamenilor pe care
îi uneşte cu sine. Fiul întrupat nu putea rămâne fără această ţintă de referinţă,
căci în acest caz n-ar fi putut imprima tuturor credincioşilor tensiunea spre
ea.”17

14
Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Editura IBMOR, Bucureşti, 1978, p. 19.
15
Panayotis Nellas, Omul-animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie
ortodoxă, Ed. Deisis, Bucureşti, 1994, p. 23.
16
Pr. Prof. Sorin Cosma, Despre mântuire, în "Mitropolia Olteniei", nr. 2/1987, p. 96-
102.
17
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime, structura supremei iubiri, în “Studii
Teologice”, XXII, 1970, nr. 5-6, p. 334.

7
III. Cele trei direcţii ale operei mântuitoare a lui Iisus Hristos

1. Iisus Hristos – Învăţător

În persoana lui Iisus Hristos au fost asumate slujiri care în Vechiul


Testament erau îndeplinite de persoane diferite, corespunzătoare unor funcţii
diferite precum aceea de profeţi, preoţi şi regi. „Aceste trei slujiri sunt
indisolubil unite cu Dumnezeu –Omul şi ele exprimă extensiunea plenară a
operei răscumpărării, fără ca să fie posibil a le disocia sau separa”.18
În raportul său asupra activităţii Domnului Iisus Hristos în Galileea,
Evanghelistul Matei ne spunea că Domnul pe oriunde mergea, învăţa
poporul şi vindeca pe bolnavii ce I se aduceau (Matei 4, 23). Evangheliştii în
general arată cum învăţa Domnul poporul, ca şi conţinutul învăţăturii Sale19.
Aşa cum citim în Sfintele Evanghelii, Mântuitorul şi-a chemat cei
dintâi ucenici iniţiindu-i în tainele Împărăţiei. Această activitate a sa
învăţătorească prin care îi introducea în atmosfera lumii noi pe care El o
aducea omenirii întregi, era întărită de cuvântările pline de putere şi duh
ziditor către poporul care odinioară zăcuse în întuneric şi în umbra morţii.
Ca învăţător sau prooroc, Mântuitorul a descoperit Evanghelia şi adevărurile
veşnice şi mântuitoare proorocind totodată cele viitoare referitoare la
distrugerea Ierusalimului şi semnele Parusiei.

18
Panaghiotis, N. Trembelas, Dogmatique de l’Eglise Orthodoxe Catholique, Vol I,
Chertagne, 1966, p. 168 apud Pr. Dr. Ion Stoica, Preoţia, hirotonia şi succesiunea
apostolică în lumina teologiei ortodoxe, Editura Macarie, Târgovişte, 2005, p. 24.
19
Pr. Prof. Dr. Leon Arion, Comentarii la Sfânta Evanghelie după Matei, Ploieşti, 2003,
p. 170.

8
Nimeni n-a mai vorbit cu atâta putere şi autoritate, nimeni nu s-a mai
putut declara, fără să se contrazică, adevărul, viaţa, mântuirea, învierea şi
lumina lumii, ca Mântuitorul Hristos.
Învăţătura Mântuitorului este Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu. În
ea se cuprind fericirile, virtuţile şi tainele vieţii sfinte şi nemuritoare;
învăţăturile despre Dumnezeu şi lume, despre îngeri şi oameni, despre
păcate şi mântuire, despre virtuţile creştine şi tainele sfinte, despre Biserică
şi har, despre viaţă şi moarte, despre sfinţire şi nemurire, despre pământ şi
cer, despre rai şi iad, despre judecata din urmă şi viala veşnică. De la El
avem descoperită cunoştinţa despre Dumnezeu, lume şi om. El ne-a lăsat cea
mai înaltă religie şi cea mai curată morală: religia adevărului şi morala
mântuirii.
Ca Învăţător, Hristos a exercitat în mod deplin luminarea
credincioşilor, El fiind însuşi Adevărul, nu cineva care vorbea despre adevăr.
Hristos este, totodată, şi Profetul profeţilor, având deplina cunoştinţă şi
vestind împărăţia pe care avea să o întemeieze Jertfa şi Învierea Sa. Iisus
Hristos nu este un simplu Învăţător ca orice om, nici ca oricare alt
întemeietor de religie. Ca şi în cazul Arhieriei şi Jertfei – în care El unifică
sublim Preotul şi Jertfa în persoana Lui, tot astfel în slujirea învăţătorească,
Hristos este identificat cu învăţătura Sa, El fiind Adevărul şi Viaţa (Ioan 14,
6)20.

2. Hristos – Arhiereu

Slujirea arhierească a lui Iisus Hristos, anticipată în Vechiul


Testament este confirmată în Noul Testament, în Sfintele Evanghelii şi în
20
Pr. Dr. Ion Stoica, op. cit., p. 21.

9
cadrul unor Epistole, atunci când se vorbeşte despre un „Testament Nou”, de
un „Legământ Nou” ( Matei 26, 8 ; Marcu 14, 24 ; Luca 22, 20 ; I Corinteni
11, 25 ; II Cor 3, 6). Acest Testament Nou este bazat pe Jertfa lui Hristos cea
răscumpărătoare din moartea păcatului.
Unul din primele texte scripturistice care face referire la Preoţia lui
Hristos ca slujire şi jertfă de răscumpărare este cel de la Marcu 10, 45: „Fiul
Omului n-a venit ca să i se slujească ci ca El să slujească şi să-şi dea viaţa
răscumpărare pentru mulţi”. Slujirea omului de către Hristos a fost
dinamizată de energiile iubirii Dumnezeieşti faţă de creatura Sa, şi are ca
punct culminant Jertfa de sine până la vărsarea sângelui de pe Cruce21.
Dacă prin slujirea ca Prooroc şi Învăţător, Iisus Hristos este îndreptat
direct spre noi pentru a ne restabili legătura cu Tatăl, prin cunoaşterea şi
împlinirea voii Tatălui spre mântuire, slujirea arhierească are o direcţie
întreită: spre Dumnezeu Tatăl ( prin Jertfa nedespărţită adusă lui de
Dumnezeu Tatăl ca Arhiereu) spre oameni, (întrucât îi încadrează şi pe
oameni în ea) şi spre firea umană asumată de Hristos (efect ontologic
restaurator). Orice înlăturare a vreunui aspect din cele menţionate duce la o
înţelegere greşită a sensului şi eficacităţii operei mântuitoare a lui Hristos22.
Preoţia Noului Testament este una absolută, veşnică şi mântuitoare
pentru că Absolut şi Veşnic este Instituitorul ei, Mântuitorul Iisus Hristos –
Fiul lui Dumnezeu Care ca Arhiereu Suprem sfinţeşte în Persoana Sa firea
umană enipostaziată ridicând-o la valoarea de jertfă răscumpărătoare. Deci
Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu se întrupează, cu scopul de a se aduce pe
Sine Însuşi jertfă Tatălui. Şi faptul că se face întru toate asemenea nouă, şi la
înfăţişare om adevărat (Filipeni 2, 7), este o jertfă pentru măreţia Lui, ce se

21
Ibidem.
22
Ibidem, p. 33.

10
continuă cu pătimirea, moartea pe cruce şi mijlocirea necontenită între noi şi
Tatăl; toate sunt acţiuni ale Arhiereului Hristos.
Mântuitorul Iisus Hristos este Unicul Preot care oficiază în Însăşi
omenitatea Sa o acţiune sfinţitoare absolută care se răsfrânge mântuitor
asupra întregii firi umane de la Adam şi până la ultimul născut din femeie.
Firea umană, în Hristos, se sfinţeşte într-un mod absolut deoarece Cel care
şi-o asumă este Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, Cea de-a doua Persoană din
Sfânta Treime; deci asumată de Fiul lui Dumnezeu, firea umană este purtată
într-o dimensiune sfinţitoare infinită, nelimitată şi absolută după asemănarea
şi măsura dumnezeiescului ei Purtător. „Jertfa Lui are putere în veac,
deoarece e jertfa Fiului lui Dumnezeu Cel Întrupat, Care a înviat şi care
rămâne deci veşnic în Trupul Său prin care ne comunică şi nouă viaţa
nepieritoare a învierii. el este astfel Arhiereu în veac în calitatea Celui ce a
adus o jertfă pururea eficientă, în calitatea Celui ce s-a jertfit, în calitatea de
Fiu al lui Dumnezeu întrupat şi înviat pentru toţi vecii” 23.
Ca Arhiereu, Iisus Hristos oficiază însăşi mântuirea lumii pentru
că preoţia Lui n-a constat în împlinirea unor ritualuri prefigurative,
simbolice şi externe naturii umane ci a vizat fondul, ontologicul, lucrând
transfigurarea omului din interior spre afară. Astfel, prin întreita Sa slujire
sau demnitate ca Împărat, Profet şi Arhiereu, El lucrează mântuirea noastră
în firea Sa umană pe care o sfinţeşte şi o răstigneşte pentru păcatele lumii,
dar o şi învie transfigurându-o şi înălţându-o de-a dreapta Tatălui pentru
veşnicie: „Iar Acesta, o singură jertfă aducând pentru păcate pururea, a
şezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Căci cu o jertfă a desăvârşit pururea pe
cei ce se sfinţesc” (Evrei 10, 12,14); „Drept aceea având Arhiereu mare

23
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, “Iisus Hristos Arhiereu în veac”, în Ortodoxia, XXXI
(1979), nr. 2, p. 217

11
care a străbătut cerurile ... să ne apropiem cu îndrăzneală de scaunul
harului Lui, ca să luăm milă şi să aflăm har spre ajutor la potrivită vreme”
(Evrei 4, 14, 16).
Hristos este Arhiereu în veci care mijloceşte pentru noi, dar
totodată ca Împărat ne împărtăşeşte mila şi harul Lui. Însă Mântuitorul
doreşte să fim şi noi asociaţi la jertfa Lui şi să ne însuşim roadele
mântuitoare izvorâte din aceasta. „Dar pentru a ni se împărtăşi în această
stare de jertfă în chip văzut, El are nevoie nu numai de nişte chipuri văzute
prin care să ni se împărtăşească, ci şi de nişte organe văzute adică de preoţi”
24
. În acest scop Mântuitorul instituie preoţia sacramentală bisericească
pentru ca prin intermediul ei „opera Sa de mântuire să se continue peste
veacuri, anume <ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa
adevărului să vină> (I Timotei 2, 4) însuşindu-şi ei, deci, prin har, credinţă
şi fapte bune roadele lucrării Sale răscumpărătoare” 25.
Prin intermediul preoţiei sacramentale Mântuitorul îşi exercită în
lume până la sfârşitul veacurilor întreita Sa slujire. Numai Biserica a fost
mandatată ca prin membrii preoţiei sale să înveţe, să sfinţească şi să conducă
pe credincioşi spre Dumnezeu. „Preoţia exercită întreaga misiune pe care
Mântuitorul a încredinţat-o Apostolilor, iar Apostolii urmaşilor lor într-un
curs neîntrerupt de succesiune harică, însoţit de o continuitate personală
verificabilă” 26.

24
Ibidem, p. 220
25
Drd. Kamal Farahat, “Arhieria Mântuitorului Hristos şi preoţia sacramentală”, în S.T.,
XXXIX (1987), nr. 5, p.65
26
Pr. Conf. Dr. Alexandru I. Stan, “Preoţia în Ortodoxie”, în Ortodoxia, XL (1988), nr. 1,
p. 68

12
Numai aşa credincioşii din toate timpurile şi locurile se pot face
părtaşi harului mântuitor izvorât din jertfa lui Hristos. „Ei participă în
calitate de creştini, ca mădulare ale Trupului lui Hristos (Romani 12, 4-6) la
27
viaţa harică a Bisericii împărtăşindu-se din Tainele Bisericii” iconomisite
de preoţii ei. În felul acesta credincioşii se afierosesc lui Dumnezeu,
devenind preoţie împărătească şi sfântă ca unii ce conlucrează cu harul
mântuitor spre mântuirea lor şi slava lui Dumnezeu. „Deci, darurile preoţiei
lui Hristos, actualizate prin preoţia specială sunt pentru sfinţirea
credincioşilor, care cresc şi se zidesc prin rodirea darurilor acestei preoţii. O
încercare a înstrăinării acestei legături ar duce la sărăcirea mădularelor
Bisericii, la slăbirea comuniunii sfinţilor”28.
Însă preoţia ierarhică şi cea împărătească constituie un singur Trup
al lui Hristos, o singură Biserică „în care păstorii şi păstoriţii sunt doar două
părţi componente care se completează şi se condiţionează reciproc ca
29
derivând una din alta şi amândouă din preoţia lui Hristos” Singurul şi
Adevăratul Arhiereu.
3. Iisus Hristos - Împărat

Activitatea Mântuitorului Iisus Hristos nu se rezumă doar la slujirea


profetică, învăţătorească şi la slujirea arhierească de Jertfă, ci se continuă cu
demnitatea împărătească. Dacă El a învăţat şi a proorocit despre Împărăţia
Cerurilor ca fiind comuniunea desăvârşită cu Dumnezeu prin însăşi Persoana
27
Pr. Drd. Leonte C. Constantin, “Preoţia în viaţa Bisericii şi a credincioşilor”, în S.T.,
XXXVIII (1986), nr. 6, p.85
28
Pr. Lect. I. Mihălţan, “Preoţia Mântuitorului Hristos şi preoţia bisericească” (teză de
doctorat), în M. A., XXIX (1984), nr. 11-12, p. 876
29
Pr. Ioan Mircea, “Preoţia harică şi preoţia obştească”, în Ortodoxia, XXXI (1979), nr.
2, p. 254

13
Lui şi S-a adus pe Sine ca Jertfă desăvârşită prin care s-au deschis porţile
acestei comuniuni cu Dumnezeu în persoana Sa, Hristos este şi Cel care
conduce pe credincioşi cu puterea Slavei Sale către participarea desăvârşită
la Împărăţia Sa. Demnitatea împărătească a lui Hristos se referă atât la cea
pe care o are din veşnicie, ca Fiu al lui Dumnezeu, cât şi la cea pe care a
primit-o ca om.
Ca Învăţător dădea tărie propovăduirii Sale, unite cu fapta: „Căci
învăţa ca unul care are putere şi nu ca învăţătorii lor” (Matei 7, 29). El a
liniştit vântul şi marea cuprinse de furtună, iar la momentul morţii pe Cruce
firea s-a clătinat, catapeteasma templului s-a rupt, iar multe trupuri ale
drepţilor au înviat (Matei 8, 26-27 ; Matei 27, 51-52). Ca Domn al Vieţii a
săvârşit Învieri, a tămăduit şi a adus mesajul Împărăţiei Sale care nu este din
lumea aceasta. Ceea ce se remarcă în acţiunea demnităţii împărăteşti a lui
Hristos este faptul că El aduce o nouă concepţie cu privire la conducerea
lumii: El nu exercită o dominare, un despotism în genul împăraţilor lumeşti.
Dimpotrivă, El este Împăratul păcii, Părinte al veacului ce va să fie, fiindcă
este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu30.

IV. Preoţia instituită de Mântuitorul Hristos - singura aptă să


transfigureze omul
Dacă preoţia păgână avea rolul de a câştiga protecţia diferitelor
zeităţi iar preoţia vetero-testamentară îndeplinea misiunea de a administra şi
aplica preceptele Legii în vederea disciplinării morale a unui singur popor
atunci numai despre preoţia Noului Testament, cea instituită de Mântuitorul
Hristos, putem afirma că are o valoare absolută.

30
Ibidem.

14
În Noul Testament preoţia capătă o conotaţie absolută, infinită şi
impecabilă deoarece Absolut, Veşnic şi Neprihănit este Instituitorul ei –
Mântuitorul Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Întrupat.
„În calitatea Sa de Arhiereu Suprem, Iisus Hristos aduce o jertfă
supremă în chipul firii omeneşti ce o purta, jertfă aptă pentru sacrificiu,
întrucât asumată de El fusese sfinţită şi ridicată la înalţimea şi valoarea
unei jertfe bine-plăcute lui Dumnezeu” 31.
De aici decurge peremptoriu valoarea absolută a preoţiei Noului
Legământ faţa de valoarea relativă a preoţiei mozaice care prin jertfele
oficiate doar prefigura Jertfa Supremă ce avea să împlinească desăvârşit
Legea şi Proorocii.
Ca Profet Absolut, Arhiereu Suprem şi Împărat Veşnic,
Mântuitorul Iisus Hristos instituie o nouă preoţie ca prin mijlocirea ei
credincioşii din toate timpurile şi locurile să se împărtăşească de efectele
lucrării şi jertfei Sale răscumpărătoare. După Înălţarea Sa la cer, Mântuitorul
continuă să-Şi exercite întreita slujire şi lucrare în Biserica Sa angajând
astfel total preoţia în misiunea de a-l pregăti pe credincios pentru veşnicie
învăţându-l, sfinţindu-l şi conducându-l spre Dumnezeu. În această lumină
putem spune că preoţia nou-testamentară îmbracă un caracter universal şi
absolut pentru că ea se întemeiază pe opera mântuitoare şi restauratoare a lui
Hristos, operă ce a avut un caracter absolut şi care a vizat şi cuprins întreg
neamul omenesc din toate timpurile şi chiar întreaga fire.
Astfel reflectând, înţelegem că preoţia împlineşte o misiune
fundamentală în viaţa umanităţii. Ea îl călăuzeşte pe om de pe pământ la cer,
fiind indispensabilă pentru cel ce vrea să se mântuiască.

31
ibidem, p. 492.

15
Preoţia este cea care ne descoperă voia lui Dumnezeu, dar ne oferă
şi mijloacele prin care putem împlini şi satisface acestă voie. Prin slujitorii
săi asigură credincioşilor o evoluţie spirituală continuă ce-i face pe aceştia să
trăiască o viaţă plină de virtuţi ca o pregustare încă din acestă viaţă a stării
de nepătimire veşnică din împărăţia Lui Dumnezeu.
Preoţia instituită de Iisus Hristos este singura aptă să transfigureze
omul şi să-l nască din vremelnicie şi tragismul istoriei în eternitate şi pace
veşnică. Dacă omul a dorit dintotdeauna să-şi depăşească propria condiţie,
de fiecare dată eşuând tragic, iată că preoţia întemeiată de Iisus Hristos îl
poate transfigura pe om până într-acolo încât el devine fiu al lui Dumnezeu.
Acest lucru nefiind nicidecum o utopie, reprezintă însăşi menirea
şi sensul existenţei umane.

CONCLUZII

Iisus Hristos este „centrul şi fundamentul acţiunii de extindere a


mântuirii şi de îndumnezeire la toţi cei ce cred în El. În El planul de
mântuire s-a realizat ca într-un fundament”.32 Actele şi cuvintele lui

32
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol I, p. 50.

16
Dumnezeu se înscriu într-un plan al Lui de conducere a creaţiei spre unirea
cu Sine, adică, la îndumnezeire.33
Hristos prezintă ultima etapă a Revelaţiei supranaturale şi împlinirea
planului ei. Din El iradiază forţa împlinirii acestui plan cu întreaga creaţie şi
cu tot universul. De aceea perioada de după Hristos este ultima etapă a
istoriei mîntuirii. Istoria în întregimea ei este răstimpul înaintării în
realizarea acestui plan, dar desăvîrşirea acestei împliniri se face dincolo de
istorie în veacul viitor. Partea dinaintea acestei încheieri este propulsată de
Hristos, Care o atrage la starea eshatologică sau a desăvîrşirii eterne la care
El a dus firea noastră, adică la unirea deplină cu Dumnezeu.34
Nu numai Sfintele Evanghelii, ci şi Cărţile Vechiului Testament
mărturisesc despre Mântuitorul că va fi profet universal, atât pentru Iudei cât
şi pentru păgâni. Moise este cel dintâi care îl numeşte Mesia în mod direct
profet zicând: «Prooroc (Profet) din mijlocult tău şi din fraţii tăi ca şi mine
îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău, pe acela să-l ascultaţi» (Deuteronom
XVIII, 15).

BIBLIOGRAFIE

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1977.

Stan, Pr. Prof. Dr. Ion, Caracteristicile esenţiale ale moralei ortodoxe, în
Analele Universităţii „Valahia” Târgovişte, 2001.

33
Ibidem, p. 39.
34
Ibidem.

17
Arion, Pr. Leon, Valoarea istorică a Evangheliei a IV-a, în Studii teologice,
nr. 3, 1987.

Nicolaescu, Diac. Nicolae I., Pr. Grigore Marcu, Pr. Sofron Vlad, Studiul
Noului Testament pentru institutele teologice, Editura IBMBOR, Bucureşti,
1984.

Stoica, Pr. Dr. Ion, Preoţia, hirotonia şi succesiunea apostolică în lumina


teologiei ortodoxe, Editura Macarie, Târgovişte, 2005.

Arion, Pr. Prof. Dr. Leon, Comentarii la Sfânta Evanghelie după Matei,
Ploieşti, 2003.

INTRODUCERE

I. Iisus Hristos – persoana divino-umană

18
II. Personalitatea Mântuitorului şi înţelegerea operei Sale
mântuitoare

III. Cele trei direcţii ale operei mântuitoare a lui Iisus Hristos

1. Iisus Hristos – Învăţător

2. Hristos – Arhiereu

3. Iisus Hristos - Împărat

IV. Preoţia instituită de Mântuitorul Hristos - singura aptă să


transfigureze omul

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

19