Cuprins

Introducere .........................................................................................................................2
CAPITOLUL I ISTORIA LITURGHIEI BIZANTINE
1.1.Preliminarii ....................................................................................................................5
1.2 Rolul şi importanţa Liturghierului în viaţa liturgică a Bisericii ..............................10
1.3. Repere din istoria Liturghierului ..............................................................................16
CAPITOLUL II Anaforalele Liturghiilor bizantine.........................................................24
2.1. "Unitate in diversitate". Legatura dintre Anafora si Liturghie...............................31
2.2. Anaforaua Sfantului Ioan Gura de Aur......................................................................34
2.3. Alte Liturghii si Anaforale din spatiul ortodox..........................................................36
CAPITOLUL III LITURGHIA SFANTULUI IOAN GURA DE AUR .........................44
3.1. Despre textul Liturghiei.................................................................................................45
3.2. Dumnezeiasca Liturghie a Sfantului Ioan Gura de Aur, Arhiepiscopul
Constantinopolului ................................................................................................................49
3.3.Liturghia Cuvantului (la care pot participa si catehumenii) .......................................53
3.4.Liturghia Credinciosilor ..................................................................................................69
3.5.Cum trebuie citite rugaciunile de la Liturghie?.............................................................76
CONCLUZII ...........................................................................................................................83
Bibliografie .............................................................................................................................88

1
 INTRODUCERE

Misiunea Bisericii este aceea de a nu-l lăsa pe omul acestei societăţi să rămână acolo
unde se află, pe treapta inferioară a degradării sale morale; ci îi dă puterea şi curajul de a
înainta spre desăvârşire. Pentru ca societatea românească să fie una sănătoasă este nevoie ca
membrii ei să aibă o moralitate sănătoasă, o verticalitate în tot ceea ce fac, iar pe toate acestea
fiecare dintre noi le dobândeşte în şi prin Biserică. Rolul Bisericii în societate este acela de a-l
ajuta pe fiecare să respire aerul dumnezeirii, să iasă de sub jugul păcatului şi astfel să nu mai
fie rob al acestuia.
Ca orice organism spiritual, Liturghia creştină n-a luat naştere dintr-o dată, ca o creaţie
spontană, în întregime nouă şi fără nici un precedent în trecut. Dacă în ceea ce” priveşte
esenţa ei, adică misterul în sine, ea este întemeiată de Mântuitorul la Cina cea de taină, în ceea
ce priveşte ideile principale care alcătuiesc nucleul sau sâmburele ei originar, precum şi
formele ei externe de manifestare, acestea provin dintr-o adâncă vechime, continuând o
tradiţie şi un ritual inspirat din Vechiul Testament şi legându-se de revelaţia primordială şi de
începuturile istoriei sfinte a mântuirii noastre”1 Liturghia ajunge să fie slujită în biserici şi
catedrale măreţe, unde frumuseţea spaţiului şi fastul liturgic pământesc făceau trimitere la
frumuseţea cerească spre care Biserica înaintează prin fiecare rugăciune, procesiune sau gest
liturgic.
Sfânta Liturghie nu este o creaţie din nimic, ci este rodul unui îndelungat proces de
cristalizare şi aşternere în scris a tradiţiei orale eclesiale. Ea este opera întregii Biserici, chiar
dacă poartă fie numele Sfântului Ioan Gură de Aur, fie pe cel al Sfântului Vasile cel Mare.
Aceşti mari părinţi ai Bisericii au cunoscut acest nepreţuit dar al Sfintei Tradiţii, l-au experiat,
l-au asimilat şi l-au aşternut în scris prin personalitatea lor plină de sfinţenie şi rafinament
teologic, făcând astfel ca textul euharistic pe care l-au prelucrat să fie o sinteză a întregii
învăţături dogmatice a Bisericii şi o formă inspirată de exprimare a misterului prezenţei lui
Dumnezeu în cult. Sfânta Liturghie este astfel spaţiul privilegiat al Parousiei liturgic-
sacramentale a Domnului, teofania desăvârşită, cerul pe pământ, bucuria creaţiei de Creator,
transfigurarea întregii lumii prin om, arvuna vieţii viitoare şi icoana Împărăţiei cerurilor.
Tot ceea ce se întâmplă în Sfânta Liturghie, această Taină a locuirii lui Dumnezeu în şi
printre oameni, „este accesibil omului doar prin credinţă, prin încorporare obiectiv

1 Streza,Laurenţiu, Tâlcuirea liturgică din manuscrisul n. 111. Biblioteca Arhiepiscopiei

Sibiului, în „Studii Teologice”, XXVI(1974), nr. 1-2, p. 79-88.

2
sacramentală iar apoi subiectiv actuală, etic-ascetică în viaţa Bisericii, urmărindu-se astfel
ajungerea la înţelegerea prin experienţă a misterului sacramental”2. Prezenţa lui Dumnezeu în
Sfânta Liturghie se descoperă treptat şi toate actele văzute şi toată ambianţa eclesială conduc
pe cel credincios spre descoperirea şi experierea ei. Sfânta Liturghie este cea mai de seamă
sfântă slujbă obştească a Bisericii rugătoare. Ea este o rânduilă de sfinte rugăciuni în timpul
cărora se săvârşeşte şi se aduce jertfă fără de sânge a Legii celei Noi, întemeiată de
Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină şi îcredinţată de El Sfinţilor Săi Apostoli, iar de
aceştia urmaşilor lor sfinţiţi, arhiereii şi preoţii, pentru a fi săvârşită de-a pururi în Biserica
creştină spre pomenirea Lui şi spre iertarea păcatelor membrilor Bisericii Lui. Biserica îşi
derulează misiunea în cadrul societăţii româneşti prin sfintele slujbe în cadrul cărora cei care
participă sunt în comuniune cu Hristos , Maica Domnului şi Sfinţii, prin răspândirea
învăţăturii dumnezeieşti şi prin diferitele acţiuni de caritate.
Trăim astăzi într-o societate în care omul acestui început de mileniu este nu doar o
fiinţă modernă, ci şi una singură, egoistă şi lipsită de cele mai frumoase sentimente care
înnobilează sufletul. O astfel de fiinţă nici măcar nu mai are capacitatea de a conştientiza
faptul că trăieşte doar absenţa prezenţei lui Dumnezeu, astfel încât nu se mai poate defini şi
cunoaşte pe sine însuşi ca fiind chip al lui Dumnezeu. Aceasta tocmai datorită faptului că s-a
depărtat de Creatorul său şi pentru că a coborât din corabia care ne duce pe toţi la ţărmul
mântuirii – Biserica. Pentru astfel de oameni pe care i-am putea numi sugestiv ,,oiţele
rătăcite” Biserica trebuie să depună un efort deosebit pentru a-i readuce în staulul de unde au
plecat. Lăsându-i să umble pe alte căi, cu siguranţă că astfel de oameni vor ajunge mai
devreme sau mai târziu acele ,,elemente negative” ale societăţii. Aşadar, rolul Bisericii în
societate este unul deosebit, căci ei îi revine misiunea de a-i aduna pe ,,fiii risipitori” şi de a le
arăta adevărata cale pe care aceştia trebuie să o urmeze. Dacă „predicarea cuvântului
dumnezeiesc a constituit obligaţia de căpetenie în activitatea slujirii în toate timpurile, astăzi,
când singurul loc de învăţătură religioasă a rămas amvonul, se impune ca această activitate a
preotului să se concentreze cu toată atenţia şi sârguinţa în acest punct devenit, mai mult ca
oricând, hotărâtor”3. În afară de predica propriu-zisă, liturgică, preotul este dator să-i
catehizeze pe credincioşi „cu timp şi fără timp”(1Timotei 4,2), să folosească orice prilej
pentru a-i lămuri pe oameni cu privire la tezaurul adevărurilor de credinţă al Bisericii creştine.

2 Streza,Laurenţiu, Tâlcuirea liturgică din manuscrisul n. 111. Biblioteca Arhiepiscopiei

Sibiului, în „Studii Teologice”, XXVI(1974), nr. 1-2, p. 79-88.
3 Dr. Laurenţiu Streza, Bucuria de a trăi viaţa în Hristos Cuvinte de învăţătură - 2005-2011,Colecţia: Misionar-
Pastorală,2012, pag.26-37

3
Această lucrare de catehizare a Bisericii prin slujitorii ei este indispensabilă dacă se urmăreşte
combaterea prozelitismului sectar şi dacă se doreşte ca fiii Bisericii să devină mai responsabili
faţă de actele pe care le întreprind. Numai aşa Biserica are certitudinea că mădularele ei-
credincioşii, sunt sănătoase şi că ea contribuie activ la renaşterea spirituală şi morală a
societăţii.
Biserica a reprezentat din totdeauna alternativa morala a majoritatii romanilor.
Refugiul spiritual in aceasta lume s-a intensificat in perioada marilor crize ale societatii
umane. Cum spunea Mircea Eliade:"Acest secol va fi religios, sau nu va fi deloc."

4
 CAPITOLUL I
ISTORIA LITURGHIEI BIZANTINE

1.1.Preliminarii
Sfânta Liturghie este miezul cultului divin, public şi comun, precum şi culmea cea mai
înaltă a trăirii duhovniceşti. Mântuitorea jertfă de pe Golgota este irmosul tuturor darurilor, iar
Sfânta Liturghie este aducerea necontenită a acestei jertfe şi însăşi lucrarea Lui în Biserică. Ea
este dumnezeiasca şi preasfânta Taină a Tainelor lui Iisus Hristos. În ajunul morţii Sale pe
Cruce, adica Joi seara la Cina cea de Taină, însăşi Mântuitorul, serbând Paştile împreună cu
ucenicii Săi, luând pâinea şi binecuvântând a frânt şi a dat ucenicilor Săi, zicând: „Luaţi,
mâncaţi, acesta este Trupul Meu”. Luând apoi potirul şi mulţumind, le-a dat lor zicând: „Beţi
dintru acesta toţi, Acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru voi şi pentru mulţi
se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26, 28; Marcu 14, 22, 24; Luca 22, 19, 20; I
Corinteni 11, 23, 25).
În Biserica Ortodoxă avem trei Sfinte Liturghii:
a) Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului (+407)
b) Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareii Capadochiei (+379)
c) Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite a Sfântului Grigorie cel Mare (Dialogul),
Episcopul Romei (+604)
În cartea de slujbă cu titlul: Sfintele şi dumnezeieştile Liturghii, pe care noi o numim
de obicei, mai pe scurt, Liturghierul şi care se află totdeauna în altar, la îndemână preotului
liturghisitor, care dintre ele se săvârşeşte în cursul anului:
a) Liturghia Sfântului Vasile se săvârşeşte numai de 10 ori pe an, şi anume:
- în primele cinci duminici din Postul Mare;
- în joia şi sâmbăta Patimilor;
- în ajunul Crăciunului (24 decembrie) şi ajunul Bobotezei (5 ianuarie);
- în ziua Sfântului Vasile (1 ianuarie)
b) Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite se slujeşte (în mănăstiri) în tot timpul
Postului Mare, în afară de următoarele zile din postul acesta:
- toate sâmbetele (când se săvârşeşte Liturghia Sf. Ioan, iar în Sâmbăta Patimilor, a Sf.
Vasile);
- toate Duminicile (când se săvârşeşte Liturghia Sf. Vasile, iar în Duminica Floriilor, a
Sf. Ioan);

5
 - sărbătoarea Bunei-Vestiri (rând se face Liturghia Sfântului Ioan);
- Joia Patimilor (când se face Liturghia Sf. Vasile);
- Luni şi marţi din prima săptămână şi Vinerea Patimilor (zile în care nu se face nici o
Liturghie).
În bisericile de mir, Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite se slujeşte de obicei numai
miercurea şi vinerea din Postul Mare (mai ales în prima săptămână).
c) Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur se face în toate celelalte zile de Duminici şi
sărbători din timpul anului în care nu se săvârşeşte vreuna din celelalte două Liturghii. Ea este
Liturghia obişnuită în Biserica Ortodoxă, săvârşindu-se de cele mai multe ori în cursul anului
bisericesc
De-a lungul timpului, textul şi rânduiala Liturghiei au cunoscut o evoluţie complexă,
iar cunoaşterea şi înţelegerea acesteia sunt indispensabile în depăşirea interpretărilor
superficiale şi speculative asupra slujbei euharistice, dar şi în evitarea unei slujiri inconştiente
şi formaliste atât a preoţilor, cât şi a credincioşilor, care nu realizează în măsura cuvenită
sensul şi valoarea împreună-slujirii lor. Sfanta Liturghie poate fi abordata pe mai multe
paliere:
- Sfânta Liturghie – izvor de sfinţire a poporului dreptcredincios 4 Cuvântul Liturghie
în limba greacă înseamnă lucrare publică şi provine din alte două cuvinte, „laos” şi „ergon”.
„Laos” înseamnă popor, iar „ergon” înseamnă „lucrare”. Deci Liturghia este lucrarea
poporului dreptcredincios pentru a preamări pe Dumnezeu, dar şi lucrarea lui Dumnezeu
pentru a sfinţi poporul dreptcredincios. Înainte de începerea Sfintei Liturghii, diaconul zice:
”Vremea este să facem Domnului”, dar acelaşi verset (Ps. 118, 126) se poate traduce „vremea
este ca Domnul să lucreze”, ca Domnul să lucreze pentru noi. Este deci posibilă o dublă
traducere, ceea ce înseamnă un dublu conţinut duhovnicesc al Sfintei Liturghii, ca lucrare
publică, şi anume, lucrarea poporului pentru preamărirea lui Dumnezeu şi lucrarea lui
Dumnezeu pentru sfinţirea poporului. În acest înţeles, la sfârşitul Sfintei Liturghii se arată că
Dumnezeu este Sfinţitorul poporului: „Tu eşti sfinţirea noastră”, iar rostul Liturghiei este
sfinţirea poporului dreptcredincios de către Dumnezeu, Care este prezent şi lucrează în timpul
Sfintei Liturghii. Aşadar, înţelegem că săvârşitorul principal al Sfintei Liturghii este Însuşi
Domnul nostru Iisus Hristos: „Tu eşti Cel ce aduci şi Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te
împarţi (dăruieşti)”- după cum se spune în rugăciunea aducerii darurilor la Sfântul Altar. De
aceea, conţinutul duhovnicesc al Liturghiei poate fi rezumat astfel: „Hristos în mijlocul

4 Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Galeriu, ,,Marturisirea dreptei credinte prin Sfanta Liturghie, in «Ortodoxia»,
nr. 1/1981, p. 34.

6
nostru”. Dar nu numai după prefacerea Darurilor în Trupul şi Sângele Domnului, ci în
întreaga Sfântă Liturghie, de la început până la sfârşit, este Hristos prezent în mijlocul nostru,
după cum a făgăduit El însuşi: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi
Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Deci Hristos” este prezent în mijlocul poporului
dreptcredincios adunat în numele Lui. El este prezent între noi, în mod tainic, nevăzut. Iar
această prezenţă harică a lui Hristos, nevăzută, dar reală, în timpul Sfintei Liturghii, este
mărturisită iconic, vizual, prin icoane şi prin acte sau gesturi liturgice ale arhiereului sau ale
preotului; şi este proclamată verbal prin citirea Evangheliei, prin cuvinte de cerere şi
binecuvântare rostite de arhiereul care prezidează Sfânta Liturghie, de preoţi şi de diaconi” 5
slujitori ai lui Hristos în şi pentru Biserica Sa, potrivit cuvintelor Sale: „Precum M-a trimis pe
Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20, 21; 13, 20; Matei 10, 40) şi „Cel ce vă ascultă pe
voi pe Mine Mă ascultă” (Luca 10, 16). Această prezenţă harică a lui Hristos – Arhiereul
veşnic în Sfânta Liturghie a Bisericii se intensifică în dăruirea Lui către Biserică şi
culminează în sfinţirea Darurilor şi împărtăşirea clerului şi credincioşilor cu Trupul şi Sângele
Său. Astfel, Euharistia este cea mai solemnă şi cea mai intensă comuniune a Bisericii cu
Hristos, El fiind Capul şi Mirele Bisericii, iar Biserica fiind Trupul Său tainic. Prin
împărtăşirea euharistică Hristos nu mai este prezent doar în mijlocul nostru sau între noi, ci
înlăuntrul nostru, în noi. El devine Viaţa vieţii noastre (cf. Ioan 6, 56-57). Sfânta Liturghie
este, aşadar, cea mai necesară, mai preţioasă, mai benefică şi mai sfântă lucrare a Bisericii, ca
lucrare a poporului pentru Dumnezeu şi lucrare a lui Dumnezeu pentru popor, dar şi pentru
întreg universul creat de Dumnezeu.
6
- Sfânta Liturghie – izvor de viaţă veşnică Prin Sfânta Liturghie se realizează cea
mai vie legătură duhovnicească a lui Hristos cu Biserica Sa, cea mai bogată comunicare şi cea
mai intensă comuniune dintre Hristos – Capul Bisericii şi Biserica Sa, care este Trupul Său
tainic, templu al Sfântului Duh, casă şi popor al lui Dumnezeu – Tatăl, prin care se dăruieşte
Bisericii Sale viaţă veşnică, după cum ne arată Mântuitorul Iisus Hristos, în Evanghelia după
Sfântul Evanghelist Ioan: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, are viaţă veşnică
şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi”(Ioan 6, 54). Când în timpul Sfintei şi Dumnezeieştii
Liturghii ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului, ni se spune de către preot că ne
împărtăşim „pentru iertarea păcatelor şi viaţa de veci”, iar strana cântă în timpul împărtăşirii
credincioşilor: „Trupul lui Hristos primiţi, şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi”. Unirea

5 Pr. Prof. Univ. Dr. Boris Bobrinskoy, Impartasirea Sfantului Duh, trad. de Mariuca si Adrian Alexandrescu,
EIBMBOR, Bucuresti, 1999, p.469; Nicolae Cabasila, Talcuirea Dumnezeiestii Liturghii, LI, trad., studiu
introductiv si note de Pr. Prof. Dr. Ene Braniste in Scrieri, Bucuresti, 1989, p. 110.
6 Nicolae Cabasila, Talcuirea Dumnezeiestii Liturghii, I, trad. cit., p. 27.

7
duhovnicească a lui Hristos cu Biserica Sa şi a Bisericii Sale cu Hristos are ca scop iertarea
păcatelor şi sfinţirea oamenilor pentru a dobândi mântuirea şi viaţa veşnică. De aceea, suntem
chemaţi în timpul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii ca ”toată viaţa noastră, lui Hristos
Dumnezeu să o dăm”. Deci, Sfânta Liturghie nu e un simplu ritual, o simplă tradiţie formală,
ci ea este însăşi viaţa Bisericii în legătura ei vie cu Hristos Domnul, Care a spus: „Iată, Eu
Sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului”(Matei 28, 20). Sfânta Liturghie
„confirmă deci prezenţa iubitoare, sfinţitoare şi mântuitoare a Lui Hristos în viaţa Bisericii.
Hristos Domnul este prin harul Său prezent în toată lumea, dar în modul cel mai intens, mai
intim şi mai activ este El prezent acolo unde e chemat mai des şi iubit mai mult, adică în
Biserica Sa, şi mai ales în Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Sale” 7, „pe care a
câştigat-o cu însuşi Sângele Său” (Fapte 20, 28). În Sfânta Liturghie se mulţumeşte lui
Dumnezeu „pentru binefacerile pe care le ştim şi pe care nu le ştim, pentru binefacerile Tale
cele arătate şi cele nearătate ce ni s-au făcut nouă”. Folosul Sfintei Liturghii şi al Sfintei
Împărtăşanii pentru viaţa creştinilor este mare, fiind exprimat chiar în rugăciunile Sfintei
Liturghii: „trezirea (sau trezvia) sufletului, iertarea păcatelor, împărtăşirea cu Sfântul Duh,
primirea Împărăţiei cerurilor, îndrăznirea către Dumnezeu” (Rugăciune după sfinţirea
Darurilor), „sfinţirea sufletelor şi trupurilor, tămăduirea sufletului şi a trupului, izgonirea a tot
potrivnicului, luminarea ochilor inimii, împăcarea sufleteştilor puteri, ajutor spre credinţă
neînfruntată, dragoste nefăţarnică, desăvârşirea înţelepciunii, paza poruncilor dumnezeieşti,
adăugirea dumnezeiescului har, dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu” (Rugăciunea întâi de
mulţumire, după Dumnezeiasca Împărtăşanie, a Sfântului Vasile cel Mare), spre bucurie, spre
sănătate şi spre veselie” (Rugăciunea a patra de mulţumire a Sfântului Chiril al Alexandriei).
Sfânta Liturghie cuprinde în rugăciunile sale viii şi morţii, pe cei prezenţi şi pe cei ce nu pot
participa la ea din motive întemeiate, ea cuprinde Biserica întreagă de la o margine la alta a
pământului şi întreg universul. Ea se săvârşeşte pentru sănătatea şi mântuirea oamenilor,
pentru îmbelşugarea roadelor pământului şi pentru vremuri paşnice, fiindcă prin ea se arată
iubirea atotmilostivă şi atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu pentru „lumea pe care a făcut-o
dreapta Sa”.
- Sfânta Liturghie - izvor de cultură creştină. Primele cărţi tipărite la români s-au
scris şi tipărit în tinda Bisericii. Artele şi toată cultura poporului român au izvorât din cult,
încât se poate spune că sufletul culturii româneşti este cultul ortodox. Cultul înseamnă
cultivarea relaţiei oamenilor cu Dumnezeu Creatorul, iar cultura înseamnă cultivarea relaţiei
7 Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae Constantin Buzescu, ,, Liturghia-centrul cultului ortodox``, in «Ortodoxia», nr.
1/1981, p. 45.

8
oamenilor cu lumea, cu creaţia lui Dumnezeu. Când noi mulţumim Creatorului pentru creaţie,
o facem pentru că suntem fiinţe inteligente şi liturgice sau euharistice, adică recunoscătoare
sau mulţumitoare. Cuvântul grecesc euharistie înseamnă recunoştinţă sau mulţumire. „Când
arătăm recunoştinţă faţă de Dumnezeu, pentru că ne-a adus de la nefiinţă la fiinţă, adică la
existenţă, pentru că folosim aerul Lui, apa Lui şi soarele Lui, create nu de noi, ci create de El
pentru noi, atunci creştem în iubire, cultivăm relaţia noastră cu Dumnezeu Creatorul şi sfinţim
creaţia Lui, continuând lucrarea Lui împreună cu El” 8. De aceea se spune în popor că „omul
sfinţeşte locul”. Da, sfinţeşte locul dacă se sfinţeşte mai întâi pe sine în relaţia sa cu Cel Unul
Sfânt, cu Dumnezeu, cu Preasfânta Treime şi cu Sfinţii lui Dumnezeu prezenţi şi lucrători în
Sfânta Biserică şi în lume. Liturghia a fost izvorul culturii româneşti, pentru că mai întâi
„sufletul culturii este cultura sufletului”. Din iubirea şi recunoştinţa oamenilor credincioşi faţă
de Hristos s-a dezvoltat şi cultura dărniciei faţă de Biserica lui Hristos, Cel ce prin lucrarea
Bisericii Sale ne iartă păcatele (cf. Ioan 20, 22-23), ne botează copiii, ne binecuvântează
nunta, ne binecuvântează casele, ne sfinţeşte toată viaţa. Din mulţumirea adusă lui Dumnezeu
şi din darurile oferite Bisericii s-a născut arta religioasă sau sacră, şi anume muzica, poezia şi
literatura religioasă, miniatura, caligrafia, tiparul bisericesc, arhitectura şi sculptura
bisericească, iconografia, broderia şi altele. Toate acestea au inspirat şi luminat apoi cultura
poporului român: şcoala, limba, literatura, arta, folclorul, onomastica, toponimia, sărbătorile
legale, cultul eroilor, stema ţării, imnul naţional, dar mai ales jertfelnicia şi răbdarea românilor
cu speranţa biruinţei asupra răului, ca tărie a legăturii dintre Crucea şi Învierea lui Hristos
arătată în viaţa poporului credincios.
9
- Sfânta Liturghie - izvor de dărnicie sau filantropie creştină După ce creştinii
ortodocşi români şi-au înfrumuseţat sufletele ascultând Evanghelia iubirii milostive a lui
Hristos, privind icoanele sfinţilor iubitori de Dumnezeu şi de oameni, văzând veşmintele
luminoase ca semne ale luminii din Împărăţia Cerurilor, plini de pace sufletească şi de iubire
sfântă revărsată din iubirea jertfelnică a Lui Hristos pe care au primit-o în Sfânta Liturghie, ei
ajută pe cei săraci, flămânzi, goi, orfani, bolnavi, străini, pe cei necăjiţi şi întristaţi, singuri şi
uitaţi de oameni, pentru că filantropia Bisericii se naşte din Liturghia Bisericii, adică lucrarea
socială a Bisericii izvorăşte din viaţa spirituală a ei şi se exprimă în milostenie personală sau
în instituţii filantropice: cămine pentru copii, case pentru bătrâni, unităţi medicale, cantine
pentru săraci ş.a.. Astfel Taina Sfântului Altar se uneşte cu Taina Fratelui care are nevoie de
iubirea milostivă a celui darnic (cf. Matei 25, 31-40).

8 Parintele Arhimandrit Teofil Paraian ,,,Lumini de gand``, Editura Antim, Cluj, 1997, p. 198.
9 Nicolae Cabasila, ,,Talcuirea Dumnezeiestii Liturghii``, I, trad. cit., p. 27.

9
 - Sfânta Liturghie - izvor de continuitate şi unitate românească 10. Pe teritoriul ţării
noastre, de la creştinarea strămoşilor prin predica Sfântului Apostol Andrei până azi, niciodată
nu s-a întrerupt săvârşirea Sfintei Liturghii. Chiar dacă Sfânta Liturghie a fost săvârşită sau
celebrată în peşteră, în munţi, în văi adânci, în locuri ascunse, când năvăleau popoarele
migratoare, totuşi ea nu a încetat niciodată. Oricât ar fi fost românii ortodocşi de prigoniţi şi
asupriţi de stăpânitori de altă credinţă sau de promotori de ideologii străine şi atee, Sfânta
Jertfă Euharistică a Sfintei Liturghii a continuat să fie celebrată în popor, pentru că prin ea se
primeşte puterea jertfelnică de a fi credincioşi lui Hristos şi de a rămâne uniţi cu El în istorie
şi în eternitate. Pomenirea eroilor şi a morţilor din neam în neam, din generaţie în generaţie, a
inspirat şi susţinut o cultură a continuităţii româneşti creştine, iar circulaţia cărţilor de cult în
limba română în toate provinciile româneşti a contribuit la dezvoltarea conştiinţei unităţii
naţionale, încât putem spune că Liturghia a format şi salvat România creştină.
11
- Sfânta Liturghie – izvor de comuniune ortodoxă universală În orice loc şi în orice
neam sau popor s-ar săvârşi Sfânta Liturghie nu este niciodată doar o lucrare locală, etnică sau
naţională, ci totdeauna ea este şi universală, întrucât în Sfânta Liturghie se manifestă credinţa
şi unitatea Bisericii Ortodoxe soborniceşti, plenare şi universale, din toate timpurile şi din
toate locurile, „credinţa dată o dată pentru totdeauna sfinţilor” (Iuda 1, 3). De aceea, începând
cu Proscomidia, unde sunt pomenite cele 9 cete de sfinţi, clerul şi conducătorii mireni, viii şi
morţii, şi până la sfârşitul Liturghiei, totul este deodată local şi universal, pământesc şi ceresc,
temporal şi veşnic. În mod deosebit comuniunea Bisericilor Ortodoxe Autocefale la nivel
universal se vede în pomenirea întâistătătorilor acestor Biserici în timpul Sfintei Liturghii
prezidată de unul dintre aceştia. In încheiere, ne exprimăm speranţa că Liturghierul nu va
rămâne o simplă carte de ritual sau un obiect de studiat, ci va constitui un izvor de învăţătură,
de iubire jertfelnică şi de bucurie a întâlnirii cu Hristos Domnul, Cel pururea prezent în
Biserica Sa şi în lume.
1.2 Rolul şi importanţa Liturghierului în viaţa liturgică a Bisericii
În Tradiţia şi spiritualitatea ortodoxă, Sfânta Liturghie este centrul cultului divin, al
teologiei creştine şi al misiunii Bisericii. În cadrul Sfintei Liturghii se realizează Taina
Bisericii pe baza tripticului liturgic: Adunare- Euharistie- Biserică, prin sinergia sau
conlucrarea permanentă şi eficientă dintre poporul lui Dumnezeu şi preot în sinaxa Bisericii.
În jurul Sfintei Liturghii polarizează toate Tainele Bisericii, cele Şapte Laude şi multe dintre
ierurgiile bisericeşti. De aceea, potrivit teologiei ortodoxe, toată viaţa creştinilor izvorăşte şi
10 Episcop Serafim Joanta, ,,Sfanta Liturghie, in Credinta Ortodoxa si viata crestina, Sibiu, 1992, p. 298.
11 Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae Constantin Buzescu, Liturghia-centrul cultului ortodox, in «Ortodoxia», nr.
1/1981, p. 45.

10
gravitează în jurul Sfintei Liturghii. În această Taină a Bisericii se realizează unirea reală şi
deplină dintre credincioşi şi Dumnezeu şi între credincioşi laolaltă. În acest sens, pentru
creştinul ortodox participarea la Sfânta Liturghie înseamnă bucuria deplină, împlinirea reală şi
cea mai mare sărbătoare a vieţii lui. Părinţii Bisericii au considerat locaşul Bisericii drept o
Liturghie cântată în piatră sau în lemn. Nu întâmplător, aceştia au numit, în mod sugestiv,
spaţiul Bisericii:”cerul pe pământ”. În plus, fastul liturgic, armonia imnelor bizantine, lumina
diafană şi căldura spirituală a icoanelor, parfumul înmiresmat al tămâiei, prezenţa tainică a
Sfinţilor şi a îngerilor în Sfânta Liturghie relevă” universul spiritual în care se realizează
marea simfonie teologică dintre Dumnezeu, om şi cosmos. De altfel, în evlavia şi conştiinţa
credincioşilor, Sfânta Liturghie este cea mai profundă şi cea mai densă sinteză teologică a
credinţei, spiritualităţii şi liturgicii noastre.”12
Dacă ar fi cazul să fim întrebaţi care este cel mai mare tezaur al credinţei noastre
ortodoxe, am putea răspunde că este Sfânta Liturghie, pentru că ea cuprinde şi rezumă toată
teologia şi viaţa Bisericii. Încă din perioada creştinismului primar, neofiţii sau iluminaţii la
început, deveneau creştini şi cunoşteau această mare Taină a credinţei ortodoxe în Sfânta
Liturghie. Tot aici aceştia creşteau, se hrăneau şi se desăvârşeau în Tainele credinţei ortodoxe.
Evlavia creştinilor din Biserica veche se baza pe faptul că în Liturghie şi Biserică, Hristos
înnoieşte şi transfigurează toate realităţile şi lucrurile. De fiecare dată când intrăm în Biserică
avem credinţa că depăşim spaţiul şi timpul acestei lumi. În Biserică descoperim o altă
mâncare (Euharistia), o altă vedere (icoana), un alt cuvânt (Cuvântul lui Dumnezeu), o altă
cântare (imnele bizantine)şi o altă lume (Împărăţia lui Dumnezeu).
În perioada modernă, însă, mulţi dintre teologii contemporani au remarcat criza
liturgică pe care o traversează Biserica Ortodoxă, considerată prin excelenţă o Biserică
liturgică şi sacramentală.” Dubla pseudomorfoză a teologiei ortodoxe, marcată de influenţele
teologiei apusene, a afectat şi viaţa liturgică a Bisericii. Această criză s-a manifestat printr-o
falsă hermeneutică a cultului divin, dar şi printr-o hiperclericalizare a Bisericii, exprimată prin
excluderea participării credincioşilor în mod activ la cultul divin”13. În termeni liturgici, „criza
liturgică” se manifestă prin clericalizarea Bisericii şi reducerea elementului mirean la un
element pasiv, spectator şi decorativ şi prin promovarea unui individualism ecleziologic, bazat
pe relativizarea comuniunii ecleziale, pe promovarea necesităţilor individuale, spirituale şi
liturgice şi pe o slăbire a conlucrării dintre preot şi credincioşi. Ca urmare a acestei crize,
12 Diac. Prof. Univ. Dr. N. Balca, Importanta catehetica a Sfintei Liturghii, in «Biserica Ortodoxa Romana», nr.
1-2/1958, p. 207.
13 Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Ica, Modurile prezentei personale a lui Iisus Hristos si ale comuniunii cu El in Sfanta
Liturghie si Spiritualitatea ortodoxa, in Persoana si comuniune. Prinos de cinstire Parintelui Profesor
Academician Dumitru Staniloae la implinirea varstei de 90 de ani, Sibiu, 1993, p. 352.

11
teologii ortodocşi moderni au încercat să refacă sinergia liturgică dintre preot şi credincioşi pe
baza celor trei elemente teologice: elaborarea unei teologii a laicatului, dezvoltarea unei
hermeneutici sau a exegezei liturgice, fondate pe realismul liturgic şi reevaluarea unei
ecleziologii a comuniunii, prin care să se reactualizeze toate ritualurile de comuniune pentru
consolidarea dialogului liturgic dintre preot şi credincioşi, dar şi pentru realizarea unităţii
spirituale a sinaxei euharistice.În acest context ne întrebăm: cum s-ar putea reconsidera
poziţia şi slujirea laicilor în Biserică şi cum ar putea fi transformaţi credincioşii, din elemente
pasive şi decorative ale Bisericii, în elemente active, dinamice, pentru o colaborare liturgică
eficientă între poporul lui Dumnezeu şi preot?
În prezenta lucrare vom încerca să prezentăm rolul Sfintei Liturghii în viaţa cultică a
Bisericii, întrucât societatea umană parcurge astăzi o perioadă a negării valorilor spirituale. Se
vorbeşte la modul obsesiv de „era postcreştină”, în care omul, autoînsingurat şi îndepărtat de
Biserică şi de Dumnezeu este victima propriei sale construcţii umane autonome, atee. De
aceea criza din lume este, în primul rând, una de natură spirituală, care generează, la rândul ei,
efecte sociale, economice sau de alt gen. Prin Liturghier se poate redescoperi o parte
semnificativă din frumuseţea şi sublimul Sfintei Liturghii. Studiul conduce la o serie de
concluzii necesare pentru reevaluarea atitudinii şi participării noastre la viaţa Bisericii în
ansamblul ei, la Sfânta Liturghie, în special. Nu întâmplător, încă de timpuriu, Biserica s-a
preocupat de consemnarea cu acribie a textului liturghiilor, în codici sau volume, care atestă
iconomia divină şi mărturisesc despre o realitate cutremurătoare: Jertfa Euharistică a fost
săvârşită fără întrerupere, de la întemeierea Bisericii până astăzi şi va continua până la
sfârşitul istoriei, în Biserică. În Liturghie creştinii se sfinţesc şi îşi lucrează mântuirea! Ne
pregătim pentru intrarea în cealaltă viaţă, veşnică, pe care o vom trăi cu Domnul Hristos, în
împărăţia Sa! Izvoarele liturgice vechi demonstrează că „rădăcinile Liturghierului sunt înfipte
în veacurile primare ale Bisericii şi că formularul bisericesc de astăzi a apărut, într-o formă
nedefinitivă, destul de târziu, spre secolele XIII-XIV. Sute de ani, preoţii au slujit de pe
rotulus-uri, pe care era manuscrisă, cu multă pietate, Sfânta Liturghie. Formatul de carte pe
care îl are astăzi Liturghierul este o influenţă benefică, dar venită tardiv, prin filieră
scolastică.”14
Codicii, manuscrisele, incunabulele, exemplarele tipărite ceva mai târziu, păstrate
până astăzi sunt argumente pentru vechimea, autenticitatea şi valoarea textului Liturghiei, dar
şi valori inestimabile privind suportul de pergament sau hârtie, legăturile în piele, copertele.

14 Pr. Prof. Dr. Petre VINTILESCU, Liturghierul explicat, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R,
Bucureşti, 1998, p.146.

12
 În cei peste 500 de ani, pe pământ românesc se înregistrează, 148 de ediţii15.
Remarcabil este faptul că în Ţările Române, imediat după „revoluţia” lui Guttenberg se
folosesc deja noile mijloace de tipărire: tiparniţe „moderne” - atunci, ale căror producţii au
eliminat definitiv, într-un timp relativ scurt, manuscrisul. Se pierde, e adevărat, tradiţia
manuscrisului, care presupunea rafinament, execuţie măiastră şi corectitudine ireproşabilă a
textului şi a întregii ornamentalistici. Sub influenţa ideilor umaniste şi apoi iluministe, prin
tipar se câştigă însă, datorită tirajelor, cărţi pentru toţi slujitorii altarelor şi pentru toţi ceilalţi
ştiutori de carte, poporeni simpli, negustori sau de neam nobil. Este pentru totdeauna înscrisă
în cartea de istorie a neamului şi a Bisericii, grija şi pasiunea pe care clerici ai Bisericii
noastre le-au vădit pentru limba română, pentru şcoala şi cartea românească, îngrijind, printre
alte nenumărate cărţi, şi ediţii de bază ale Liturghierului românesc; unele ar putea fi folosite
chiar şi astăzi. Nume sonore, ca acela al diaconului Coresi, Sfântului Mitropolit Dosoftei,
Sfântului Mitropolit Antim Ivireanul, Mitropolitului Veniamin Costachi, Mitropolitului
Gavriil Bănulescu-Bodoni au lăsat culturii române şi Bisericii noastre ediţii efigiare.
În legătură cu contribuţia acestor cărturari, la maturizarea limbii române şi impunerea
ei în cultul Bisericii noastre, trecând peste opreliştile aşa-ziselor „limbi sacre”, trebuie
accentuate două interesante elemente. Primul se referă la vechimea şi frumuseţea limbii
române folosite în cult, evidente încă de la primele ediţii tipărite şi moştenite încă dinaintea
acestora, din perioada manuscrisului. Eventualele arhaisme dau un parfum aparte limbii
liturgice, unele rămânând în uz până astăzi şi devenind termeni tehnici liturgici. Se observă,
deci, o evoluţie relativ lentă a limbii în cărţile de cult, ceea ce conduce la ideea că limba
liturgică românească s-a conservat foarte bine, şi că evoluţia limbii române în ansamblul ei se
încheiase deja când au început tipăriturile la noi, varianta vorbită aşteptând doar cizelarea şi
aşezarea ei pe filele cărţilor. Bisericile Ortodoxe de limbă greacă şi cele de limbă slavă nu au
astăzi liturghie în limba vorbită. Liturghierele greceşti şi slavone au conservat şi impun, şi
astăzi, limbile „sacre” vechi, moarte şi neînţelese nici de popor, nici de slujitori. Cum am fi
fost noi astăzi români sau chiar ortodocşi dacă, în bisericile din Moldova s-ar fi slujit acum
după liturghiere de limbă slavă, în zona Munteniei după liturghiere greceşti, iar în Ardeal s-ar
fi folosit missalul roman? Cu adevărat, aceşti minunaţi ctitori ai limbii române au fost
inspiraţi de Dumnezeu cu credinţă ortodoxă neclintită, cu simţământ românesc profund şi cu
viziune profetică pentru ţara şi Biserica lor! Liturghierul vădeşte geniul limbii române, de a

15 Am inclus în acest număr toate ediţiile în limba română, cele slavone tipărite după ediţii româneşti -model,
ediţiile diferitor confesiuni sau rituri creştine (ex. greco-catolică) tipărite în limba română, ediţii fragmentare –
cuprinzând una dintre Liturghii sau Proscomidia, ediţii bilingve sau poliglote, ediţiile „de pôche”şi alte ediţii,
dispărute, dar despre care am aflat ştiri din diverse surse.

13
păstra acurateţea sensurilor textului liturgic, în limba poporului, text filtrat şi înduhovnicit
indelebil prin evlavia fără de seamăn a românilor.
A doua observaţie se referă la frumuseţea tipăriturilor. În cazul multor tipărituri, hârtia
folosită era adusă de la renumite fabrici de hârtie din Europa, lucru demonstrat de filigranele
pe care le poartă paginile tipărite. Culorile folosite, imaginile imprimate, chenarele şi
ornamentele, câmpul paginii tipărite (zaţul) au constituit preocuparea intensă a meşterilor
tipografi, care au reuşit uneori să scoată ediţii remarcabile sub aspect tipografic. Lui
Dumnezeu I se oferea tot ce aveau ei mai bun, prin această carte, pe care preoţii o primeau cu
scumpătate şi o foloseau la Dumnezeiasca Liturghie, în Sfântul Altar. Muzeele bisericeşti, din
ţară şi din străinătate, colecţiile de carte veche, bibliotecile se mândresc cu exemplare de
Liturghier, unele excelent restaurate, altele păstrate în condiţii foarte bune. La nivel naţional şi
european, Liturghierul românesc are prezenţe importante în muzee şi colecţii, după cum am
menţionat la capitolele V.5 şi V.6. Cercetările noastre au încercat să identifice şi să
inventarieze toate depozitele de carte veche, din ţară şi din străinătate, în care se află şi
exemplare din diferite ediţii ale Liturghierului românesc. Pentru eventualii cercetători
interesaţi de diferite exemplare, în baza datelor oficiale primite de la departamentele de resort
ale instituţiilor amintite în respectivele subcapitole, am precizat codurile de inventariere sau
înregistrare.
Mai mult, sub înrâurirea acestor progresiste concepţii, Liturghierul, dar şi celelalte
cărţi de cult românesc se despovărează de sub despotismul „limbilor sacre” – greacă, latină şi
slavă şi pot să apară şi să se ofere, în limba română, tuturor preoţilor ortodocşi români şi
poporului însetat de credinţă şi cultură.
Unul dintre rolurile fundamentale pe care îl are Liturghierul este „misiunea pe care a
susţinut-o, prin conţinutul său teologic şi lingvistic, în toate spaţiile istorice româneşti,
îndeosebi în cele care au fost, multă vreme, părţi din imperiile vecine. Liturghierul a susţinut
fervoarea sentimentului religios al românilor şi conştiinţa apartenenţei lor la Biserica
Ortodoxă.”16 Liturghia în limba română, tipărită şi răspândită încă de la jumătatea secolului al
XVI-lea a fost unul dintre darurile providenţiale ale istoriei neamului nostru! În al doilea rând,
liturghia românească a întreţinut dorul de neam şi ţară, fiorul acelui ancestral întreg românesc,
la care au visat toţi marii voievozi, reuşit temporar la 1600 de Mihai Viteazul şi definitivat
abia la 1918. Datorită rolului esenţial al Liturghierului în cult, dar şi pe baza contribuţiei sale
istorice de mare însemnătate, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a acordat o mare
atenţie revizuirii şi tipăririi acestei preaimportante cărţi de cult.

16 Pr. Prof. Dr. Ion BRIA, Tratat de teologie…, p. 158.

14
 Rolul cultural al Liturghierului întregeşte viziunea asupra valorii acestei cărţi de cult.
Personalităţi de seamă ale Bisericii şi culturii române şi-au legat numele de această carte,
traducând-o, editând-o, tipărind-o, înfrumuseţând-o, susţinând financiar apariţia diverselor
ediţii. De aici conştiinţa preotului de demult, care cu multă osteneală şi cu cheltuială procura
cu greutate câte un exemplar, care era preţuit ca şi Biblia şi care uneori devenea şi cronică a
parohiei sau jurnal al slujirii sale preoţeşti. Aici veneau cărturari de pretutindeni, aflau
deschidere şi dorinţă de cultură la domnitorii şi ierarhii români, primeau găzduire, finanţare,
întemeiau şcoli de caligrafie, miniaturistică etc, din care ieşeau adevărate capodopere.
Important este de cunoscut că Liturghia nu s-a schimbat prea mult în cei 500 de ani: ca
structură deloc, iar ca limbă-destul de puţin, sesizându-se doar un proces firesc de evoluţie şi
maturizare. În urma analizei atente a textului şi rânduielii Liturghiilor Sfinţilor Ioan Gură de
Aur, Vasile cel Mare şi Grigorie Dialogul, am observat, pe parcursul celor 500 de ani de
Liturghier românesc, diferenţe nesemnificative. Eventualele neconcordanţe între ediţii se
explică prin faptul că Liturghierul românesc a fost mereu la interferenţa câmpurilor de
influenţă create de Liturghierul slav şi Liturghierul grecesc. Cu toate acestea, este nedrept să
se afirme că Liturghierul românesc nu are nimic original 17.
Este admirabilă sinteza realizată de ierarhii, teologii şi tipografii români între
elementele greco-slave, şi obţinerea unui liturghier nou, nici grecesc, nici slavon, dar mai
echilibrat şi mai complet decât ambele sale surse. Acesta este Liturghierul românesc!
Proscomidia pentru liturghia românească are şi mirida pentru îngeri - preluată din sursa
grecească, dar şi rugăciunea cea mare pentru pomenirea morţilor – împrumut din liturghierul
slav. Liturghia românească a reuşit „să scuture” despotismul pomenirii familiei stăpânitoare,
in corpore, moment specific mentalităţii slave privind cultul împăratului şi relaţia prea
interioară dintre Stat şi Biserică şi a reuşit, mai ales, să depăşească ifosul cântării singulare a
protopsaltului şi să implice tot poporul în dinamismul cântării şi al rugăciunii, restaurând
sinergia trăirii şi simţirii, într-un tot unitar slujitori-popor, pe care a cunoscut-o Biserica în
secolele ei de aur.
Deşi în structura şi în forma ei Liturghia este aceeaşi, ea este slujită, potrivit unor
cutume liturgice specifice, cu particularităţi şi diferenţe, în spaţiile grec, rus, român. Unele
dintre acestea apar uneori în text, îndeosebi la partea tipiconală.
Partea din Liturghierul românesc, ce a cunoscut o dezvoltare semnificativă, este cea a
anexelor. Primele ediţii abia cuprindeau câteva ectenii şi mici rânduieli, la felurite trebuinţe.
În timp acestea s-au îmbogăţit mult, astfel că ultima ediţie are, dintr-un total de 576 de pagini,

17 Ieromonah Petru Pruteanu, Liturghia ortodoxă…, nota 294, p. 155.

15
216 pagini cuprinzând diverse învăţături, povăţuiri, rânduieli, rugăciuni, cereri la toată
trebuinţa18. Acest lucru sporeşte caracterul practic al Liturghierului şi îl apropie de tradiţia
secolelor XVII-XVIII, când uneori acesta era tipărit laolaltă cu Molitfelnicul.
Prin Liturghier se poate redescoperi o parte semnificativă din frumuseţea şi sublimul
Sfintei Liturghii. Studiul Liturghierului conduce la o serie de concluzii necesare pentru
reevaluarea atitudinii şi participării noastre la viaţa Bisericii în ansamblul ei, la Sfânta
Liturghie, în special. Nu întâmplător, încă de timpuriu, Biserica s-a preocupat de consemnarea
cu acribie a textului liturghiilor, în codici sau volume, care atestă iconomia divină şi
mărturisesc despre o realitate cutremurătoare: Jertfa Euharistică a fost săvârşită fără
întrerupere, de la întemeierea Bisericii până astăzi şi va continua până la sfârşitul istoriei, în
Biserică. Liturghia ţine lumea! În Liturghie creştinii se sfinţesc şi îşi lucrează mântuirea! Ne
pregătim pentru intrarea în cealaltă viaţă, veşnică, pe care o vom trăi cu Domnul Hristos, în
împărăţia Sa!
Mărturia românească pentru Europa şi pentru întreaga cultură universală, reprezentată
de Liturghier, este, aşadar, semnificativă şi demnă de a sta la loc de cinste în panoplia
culturală a umanităţii.

1.3. Repere din istoria Liturghierului

Sfânta Liturghie privita ca izvor de viaţă sfântă şi lumină veşnică 19, prima carte
tipărită pe teritoriul României a fost un Liturghier, în anul 1508, realizată prin strădania
Ieromonahului Macarie. O simplă întâmplare? Nu, ci o necesitate misionară, pentru că nu se
poate săvârşi Liturghia fără Liturghier şi fără Evanghelie. Preotul trebuie să aibă Liturghierul
în faţă când săvârşeşte Liturghia, chiar dacă ar cunoaşte pe de rost slujba Sfintei Liturghii,
întrucât aceasta nu este o lucrare individuală, ci este o lucrare a întregii Biserici, a poporului
dreptcredincios în faţa lui Dumnezeu şi lucrarea lui Dumnezeu pentru popor. Cu doar 17 ani
înaintea apariţiei Liturghierului de la Târgovişte, a fost tipărită pentru prima dată în lume o
carte de cult ortodoxă, şi anume un Octoih, în 1491, la Cracovia, după care urmează încă două
cărţi: un Ceaslov, în 1493, la Veneţia, şi un Octoih, în 1494, la Cetinye (Macedonia).
În ceea ce priveşte tipărirea Liturghierului, putem considera ca o binecuvântare faptul
că Liturghierul tipărit la Târgovişte de Ieromonahul Macarie este primul Liturghier ortodox

18 Liturghier jubiliar, Bucureşti, 2008, p. 351-567

19 Mesajul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, adresat participanţilor la Sesiunea Festivă a Academiei
Române - „500 de ani de tipar românesc” – Bucureşti, 10.11.2008

16
tipărit din lume. După acesta urmează şi alte ediţii: sârbo-bulgară (Veneţia, 1519), greacă
(Veneţia, 1526), ruteano-ucraineană (Vilna, 1583) şi rusă (Moscova, 1602 – ediţie care apare
cu aproape un secol mai târziu faţă de ediţia de pe teritoriul României).
Desigur, Liturghierul lui Coresi de la 1570 împlinea şi o altă necesitate pur naţională,
aceea de a da poporului român slujba religioasă pe limba lui, ca toţi s-o înţeleagă, să se
pătrundă astfel conştient de frumuseţea şi înţelepciunea învăţăturii lui Hristos şi înţelegând să-
nveţe şi să se îndrepteze. Liturghierul lui Coresi de la 1570 venea şi să încununeze, într-un fel,
lucrarea acestui pionier pe drumul introducerii limbii române în cult a altor cărţi de slujbă —
dar nu de complexitatea Liturghierului — pe care Coresi le tipărise în limba română
(Tetraevanghelul de la 1561, Apostolul de la 1563, Cazania 1564 şi 1581, Molitvelnic 1564 şi
Psaltirea de la 1570 ş.a. pe lângă cele slavo-române).
De-a lungul secolelor care au reflectat istoria tiparului românesc se poate deduce
adevărul importanţei Liturghierului, ca cea mai solicitată carte de cult, pentru că el a cunoscut
cel mai mare număr de ediţii fie slavone, fie româneşti (începând din sec. XVIII mai ales,
când limba românească şi-a făcut definitiv loc în cult).
Acelaşi lucru poate fi afirmat pentru Biserica Ortodoxă Română şi azi. După ridicarea
ei la rang de Patriarhat, Biserica noastră a intensificat acţiunea de tipărire (iar după 1950 şi de
diortosire) a cărţilor de slujbă bisericească. Se remarcă Liturghierul, ca fiind cartea de slujbă
în cele mai multe ediţii. Astfel se poate vedea că la cele două ediţii : 1927, 1937, s-au
succedat de la 1950 alte cinci ediţii: 1950, 1956, 1967, 1974, 1980 ; la care se adaugă mereu
alte ediţii, până în zilele noastre.
Fiecare ediţie a fost îmbunătăţită mai ales ca limbă. Textele au fost confruntate cu
originalele greceşti spre a se înlătura mai ales greșelile de traducere, existente în vechile
ediţii, și s-au limpezit astfel frazele, adaptându-se o nouă formulare a învăţăturilor de tipic și
s-au adăugat toate îndrumările necesare mai ales pentru slujitorii începători, îndrumări
privitoare la rânduiala corectă, la ritualul sfintelor slujbe, care lipseau din ediţiile anterioare.”
Dintre ediţiile apărute în secolul XX, se remarcă, detaşat, cea tipărită la Bucureşti, în
1956, una dintre cele mai bine lucrate, sub raportul textului liturgic, al detaliilor tipiconale şi
al condiţiilor de tipărire. Pe această linie se înscriu şi ultimele două ediţii apărute la Bucureşti,
în anii jubiliari 2000 şi 2008, care includ în conţinutul Liturghierului românesc noutăţi privind
Proscomidia (mirida pentru puterile cereşti, de exemplu), Litia şi Sinaxarul (sfinţii români
intraţi în calendarul Bisericii noastre după 1990) sau propun în textul anumitor rugăciuni de la
Liturghie – ediţia 2008 – anumite variante lexicale, la unele pasaje care erau ambiguu sau

17
defectuos traduse, până acum.O noutate absolută este şi Liturghierul mimico-gestual, unicat în
lumea creştină, editat la Bucureşti în 2008, cu rolul de a susţine slujirea în mijlocul
deficienţilor de auz.
Informaţiile existente ne arată că, la 1508 20., când apare primul Liturghier ortodox tipărit,
Liturghia avea deja o structură şi o componenţă bine cristalizate. Eventualele diferenţe pe care
le-am sesizat de la o ediţie la alta a Liturghierului românesc se datorează mai multor factori.
Primul dintre aceştia este suma de influenţe cu care s-a confruntat, de la început, Liturghierul
românesc. În funcţie de zonă sau de provenienţa/şcoala/formarea ostenitorilor-editori, se
observă clar influenţa surselor greceşti sau slavone. Sinteza şi elementele de originalitate din
Liturghierul românesc apar mai târziu, după ce limba română liturgică se cristalizează, iar
traducătorii şi editorii capătă experinţă şi curaj de a depăşi barierele „ultracanonicităţii”.
Unele diferenţe sunt date şi de tradiţii liturgice locale, îndeosebi de provenienţă monahală.
Liturgierul. această scriere duhovnicească - Dumnezeiasca Liturghie acum întâi
tipărită româneşte cu multă osârdie, să înţeleagă toţi izbăvirea lui Dumnezeu cu întreg înţeles,
tipăritu-s-au la sfânta mitropolie în Iaşi luna mai anul 7187 -conţine cele trei Liturghii traduse
din limba greacă, care se oficiază în Biserica Ortodoxă: «Liturghia sfântului Ioan Hrisostom
(Gură de Aur)», «Litrughia Sfântului Vasile cel Mare» şi «Liturghia Sfântului Grigore
Dialogul, Papa Romei». Slujba Sfintei Liturghii este redată cu rânduielile respective:
"Rânduiala Priscomidiei", Rânduiala pregătirii slujitorilor pentru începerea Priscomidiei" şi
"Rânduiala pregătirii pentru săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii". Tiparul primei ediţii a
Dumnezeieştii Liturghii, apărută în 1679, a fost executat de Vasile Stadnicki, o rudă a lui
Simion Stadnicki, şeful tipografiei din Uniev - Polonia.21 Liturghierul lui Dosoftei este prima
lucrare completă de acest fel publicată în limba română, fiind tipărit pe 101 foi, in - cvarto. Pe
verso foii de titlu e imprimată Stema Ţării Moldovei şi versurile publicate şi în Psaltirea din
1673. Afară de cele trei Liturghii prima ediţie mai include şi "Molitva colivelor"; "Molitva
cărnii la Paşti"; "Molitva de spovadă" ş.a. În Muntenia mitropolitul Theodosie tipăreşte în
acelaşi timp un alt Liturghier, pe care n-a îndrăznit să-l traducă în întregime în limba română.
Câteva coli din Liturghierul lui Dosoftei au nimerit, prin intermediul lui Miron Costin,
în 1685, împreună cu un manuscris salvon, la învăţatul suedez John Gabriel Sparwenfeld şi se
păstrează în prezent la Biblioteca Universităţii din Uppsala, unde le-a descoperit şi cercetat

20 Pr. Lucian Petroaia, 1508, Târgovişte: 500 de ani de la tipărirea primului Liturghier ortodox pe pământ
românesc de către Macarie Ieromonahul, în „Almanah Bisericesc – 2008”, Editura Cuvântul Vieţii, Mitropolia
Munteniei şi Dobrogei, pag. 111 – 122.
21 Al. Pîru. Literatura română veche. Bucureşti, 1962, p. 182

18
Nicolae Iorga. Ele conţin "Liturghia sfântului Ioan Gură de Aur" şi începutul "Liturgiei
Sfântului Vasile cel Mare".
Liturghierul a avut două ediţii. După cum am menţionat, prima ediţie a văzut lumina
tiparului în 1679 la Iaşi, în tipografia refăcută, tiparul fiind executat de către Vasile Stadniski,
numele căruia este indicat la sfârşitul cărţii, şi care era rudă cu Simeon Stadniski,
conducătorul tipografiei din Uniev.Din prima ediţie a Liturghierului lui Dosoftei se mai
păstrează la Biblioteca Academiei Române doar 4 exemplare; la Biblioteca Academiei
Române din Bucureşti -unul complet şi 2 incomplete, la Biblioteca Filialei Academiei
Române din Cluj-Napoca - un exemplar incomplet ce anterior s-a aflat la Biblioteca
episcopiei din Blaj.
Dosoftei este primul dintre prelaţii Bisericii Ortodoxe care înţelege importanţa
introducerii limbii române în viaţa liturgică pentru luminarea credincioşilor români şi
ridicarea gradului de conştiinţâ creştină. Este ştiut că Biserica Ortodoxă avea şi unele rezerve
privitor la introducerea limbilor naţionale în serviciul divin, de aceea Dosoftei a încercat să
argumenteze iniţiativa sa. Acest act revoluţionar, care însemna de fapt întroducerea limbii
române în oficierea slujbei religioase, în Biserică, nu numai este justificat, ca mai înainte
pentru alte traduceri, cu lipsa de cunoştinţă a poporului pentru limba slavonă, ci se caută şi o
justificare dogmatică.
În introducere Dosoftei spune că s-a tipărit "să-nţeleagă toţi care nu înţeleg sărbeşte
sau elineşte". Dar la sfârşitul întroducerii el adaugă în slavonă şi greacă întrebarea pusă
odinioară Patriarhului de Antiohia: "Fără grije iaste a face slujbă pravoslavnicii Syrii şi din
Armeani savăi şi dintr-alte ţări nescare credincioşi pre a lor limbă, au cu totul îi sileşte cu
elineasca a sluji Liturghiei..." Astfel Dosoftei declară că de vreme ce s-a admis şi altor
ortodocşi să ţină Liturghia în limba lor, îşi ia şi el îndrăzneala de a publica Liturghia în
româneşte, fără a mai aştepta o încuviinţare oficială. Şi, totuşi, simţul răspundrii şi al
ascultării îl face să ceară binecuvântarea patriarhului Partenie al Alexandriei pentru tipărirea
Liturghierului în limba română, pe care o obţine în timpul aflării acestuia în Moldova. În a
doua ediţie a Liturghierului, care apare în 1683 tot la Iaşi Dosoftei semnalează că cu
"blagoslovenia sfinţiei sale Parthenie papă şi patriarh de cetatea cea mare a Alexandriei şi a
tot Egiptul, Liviei, Pentapolului, Etiopiei, părinte părinţilor, păstor păstorilor, al treisprezece
den apostoli şi judecător preste lume, luând de la sfinţia sa voie, tîmplându-se în Iaşi sfinţia
sa, am tipărit această sfântă carte, să-nţeleagă creştinii Sfintele Taine". Din această ediţie s-au
păstrat numai două exemplare incomplete - la Biblioteca Academiei Române şi la Biblioteca
Centrală de Stat. Ambele exemplare nu au foaia de titlu şi prefeţele, pe care le-a avut probabil

19
şi această ediţie. Cartea are 72 de foi, format in-cvarto mic. Despre exemplarul din care a
extras episcopul Melhisedec pasajul reprodus în apendicele la Cronica Huşilor şi despre cel
aflat cândva la mănăstirea Putna, unde l-a văzut episcopul Melhisedec cu prilegul vizitei sale
la unele mănăstiri şi biserici din Bucovina, nu se mai ştie astăzi nimic.
A doua ediţie a Liturgierului lui Dosoftei, afară de cele trei Liturghii, mai cuprinde şi
rugăciuni, pentru oficierea diferitelor trebuinţe în Biserică, cum ar fi "Rânduiala sfinţirii
Antiminselor", "Molitva celor ce-şi aduc dar la Sfânta Biserică", "Molitva la culesul viilor",
"Molitva la binecuvântarea vinului în cramă", "Slujba Vecernii şi Utrenii", "Otpusturile
sărbătorilor şi preste săptămână", "Rânduiala Bdeniei", "Miezonopticii", "Ecfonisele de
Paşti", "Molitve la împărtăşire", "Cazanie la Joia Mare", "Molitva colivelor, la
Binecuvântarea mâţişoarelor, a duhovnicului ucenicilor la spovadă şi rugăciunea pentru
creştinătate a Sfântului Calist, patriarhul Ţarigradului". Ultima rugăciune are un pronunţat
caracter patriotic, cu aluzii indirecte la starea românilor la acea vreme, şi se citea la slujbe în
bisericile române, pentru a menţine speranţa poporului oropsit, credinţa lui în venirea unor
timpuri bune. Ultima ediţie a Liturghierului mai include şi unele rugăciuni publicate mai întâi
în Molitvelnic de-nţeles din 1681. Otpusturile Praznicilor împărăteşti şi cele ale zilelor
săptămânii nu sunt traduse, textul lor fiind reprodus în limba slavonă.
Liturghierul lui Dosoftei conţine şi o parte din rugăciunile Aghezmătarului. În ambele
ediţii lucrarea are indicaţii tipiconale, începuturile unor ectenii, ecfonise (vozglasuri) si
rugăciuni, precum şi unele răspunsuri citate în limba slavonă(de câteva ori şi în greceşte, dar
scrise cu caractere chirilice), pentru ca preoţii şi diaconii să poată mai bine şi mai uşor să
recunoască în traducerea românească textele corespunzătoare slavone, cu care erau obişnuiţi.
Munca nobilă a lui Dosoftei pentru a da Bisericii cărţile necesare în limba poporului a
fost continuată de mitropolitul Antim Ivireanul, care, făcând în Liturghierul lui Dosoftei unele
îndreptări stilistice de limbă. Prin tipăriturile sale din 1708 şi 1713, i-a dat forma definitivă, în
care este folosit în Biserica Română până în zilele noastre.
Fragmente din Liturghier au fost publicate în: Lambrior, Carte de citire, Iaşi, 1890; M.
Gaşter, Crestomaţie română. Texte tipărite şi manuscrise (sec XVI-XIX) dialectale şi
populare, Leipzig, 1891; Crestomaţie sau analecte literare de T. Cipariu, editată la tipografia
seminarului din Blaj în 1916; Pr. Ioan Ionescu, Trei sute de ani de la tipărirea Liturghierului
de mitropolitul Dosoftei, în «Glasul Bisericii» an. XXXVIII, 1979, Nr.. 9-10. Liturghierul lui
Dosoftei a mai avut şi o ediţie critică, îngrigită de N.A. Ursu şi apărută în 1980 la Iaşi.
Prin Liturghierul său Mitropolitul Dosoftei a urmărit nu numai scopul ca slujba
religioasă să se petreacă în limba îţeleasă de popor, ca el să se pătrundă conştient de

20
frumuseţea şi înţelepciunea învăţăturii lui Hristos, el era frământat şi de gândul ca cultul
creştin să se răspândească corect. Această tipăritură, însemnată i-a ajutat pe preoţi să
românizeze slujbe religioase. Din prefaţa cărţii, se desprinde ideea de unitate naţională, cartea
fiind destinată pentru "toată seminţia românească pretutidenia ce se află într-această limbă
pravoslavnici". Dosoftei a demonstrat hulitorilor limbii române şi scepticilor că Sfânta
Liturghie poate fi săvârşită fără nici o dificultate şi în limba poporului.
În ultima ediţie a Liturghierului românesc se specifică faptul că se rosteşte de trei ori
în taina conţinutul cantării Heru-vimice însoţit de câte o închinăciune, însă "fără să se ridice
mâinile". Ridicarea mâinilor nu şi-ar avea rostul în acest caz, căci este un gest de invocare
corespunzător momentului epiclezei, însă, dacă totuşi se practică dintr-un sentiment de
evlavie, acest act liturgic nu constituie o abatere gravă de la regulă tipizata în aşa fel încât să
fie combătut cu vehementă şi înlăturat. Ridicarea mâinilor este un gest de rugăciune, care
completează taina."Acest gest este ca o desăvârşire a tainei nedespărţita de ea şi care înalta
ofrandă sus, la Dumnezeu... Aceasta ridicare a mâinilor nu este prescrisă nicăieri, dar ea este
înrădăcinată în practică slujbei bisericeşti, ca fiind indisolubil legată de aducerea jertfei şi se
poate zice, că ea întruchipeaza în sine rugăciunea".
O altă divergenţă liturgică ce ţine atât de forma cultica exterioară, cât şi de conţinut
sau fond este cea legată de formula de binecuvântare a anafurei, adică a părticelelor de pâine
rezultate din tăierea celor cinci prescuri care au fost întrebuinţate la Proscomidie, precum şi a
altor prescuri oferite de credincioşi la sfântul altar odată cu aducerea pomelnicelor de vii şi de
morţi.
După cum se ştie, în ultimele ediţii ale Liturghierului a fost introdusă o formulă nouă
de binecuvântare a anafurei, deosebită de cea adecvată, care nu exprimă concret simbolismul
şi semnificaţia anafurei. Preoţii din generaţia tânără care folosesc noile Liturghiere româneşti
începând cu ediţia anului 1987, s-au obişnuit cu această formulă ("Binecuvântată este anafura
sfinţilor Tăi, Doamne, totdeauna, acum şi pururea"), iar cei mai vârstnici rostesc în continuare
vechea formulă intrată de mult în uzul liturgic, care este mult mai corectă, mai completă şi
mai sugestivă, întrucât cuprinde termenul consacrat de invocare a lucrării dumnezeieşti şi
exprimă clar sensul şi rolul anafurei, adică acela de a fi "antidoron", adică în loc de dar.
În noua ediţie a Liturghierului românesc tipărit în anul 2000, îmbunătăţit şi diortosit cu
acrivie de specialişti, apare în formularul liturgic vechea formulă: "Pentru rugăciunile Prea
Sfintei Maicii Tale, Doamne Iisuse Hristoase, binecuvântează pâinea aceasta, ce se va da în
locul Sfintelor Tale Taine totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor" (p. 167-168).

21
 Întreaga rânduială a Sfintei Liturghii "celebrează în toată splendoarea, misterul operei
mântuirii săvârşită de Domnul nostru Iisus Hristos".22
Ea este o comoară de învăţăminte şi o adevărată şcoală a virtuţilor şi desăvârşirii
creştine iar din punct de vedere latreutic şi harismatic această slujbă le covârşeşte în
importanţa pe toate celelalte, pentru că în cadrul ei, mijlocitorul nostru la Dumnezeu Tatăl
este însuşi Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos, Care mijloceşte rugăciunile, cererile şi
dorinţele noastre, rugându-Se pentru împlinirea lor, iar ofranda noastră de jertfă este însuşi
Trupul şi Sângele Său, "care a curăţit, fără nici o plată, fărădelegile lumii".
Pentru însemnătatea şi folosul ei duhovnicesc, orice creştin este îndatorat, potrivit
poruncilor şi învăţăturilor Sfintei noastre Biserici, să participe cât mai des la Sfânta Liturghie,
iar preoţii să o oficieze nu numai în duminici sau la praznice, ci şi în cursul zilelor de rând,
când cade câte un sfânt cu polieleu, un sfânt cu Doxologie Mare sau în sâmbetele morţilor. Un
ierarh din trecutul Bisericii noastre Strămoşeşti îndemna pe "preoţi să nu slujească rar, ci să
vietuieasca intru nevinovăţie că în fiecare zi să fie vrednic a se apropia de altar, pentru că prin
săvârşirea Sfintei Liturghii se revarsa binefacerile duhovniceşti ale lui Hristos asupra
Bisericii, iar preotul se lecuieşte pe sine de neputinte şi de păcate zilnice"
Liturghierul se bucura de o atentie sporita din partea Bisericii Ortodoxe Române,
astfel ca pe 29 decembrie 2008, cu binecuvântarea Părintelui Daniel, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, a avut loc lansarea Liturghierului tradus în limbaj mimico-gestual liturgic
românesc la Trinitas TV. Importanţa acestei apariţii editoriale este subliniată de Prea Fericitul
Părinte Patriarh Daniel, în Cuvântul înainte: “Suntem astăzi martorii unui eveniment deosebit
de important şi anume, publicarea primei traduceri a unei Sfinte Liturghii în limbajul mimico-
gestual din Patriarhia Română, coordonată de Preasfinţitul Părinte Calinic, Episcopul
Argeşului şi Muscelului. Acest fapt arată că Biserica, potrivit hotărârilor Sfântului Sinod,
acordă o atenţie specială persoanelor cu deficienţe de auz, iar mesajul iubirii Domnului nostru
Iisus Hristos depăşeşte orice barieră şi poate fi transmis în multe feluri. Comuniunea noastră
cu credincioşii care nu aud trebuie să fie cultivată ca parte integrantă a vieţii Bisericii.
Cuvintele Mântuitorului, rostite în momentul vindecării unui surd, “Effatta!” adică
“Deschide-te!” (Marcu 7.34) trebuie să străbată veacurile şi să ne îndemne şi pe noi, slujitorii
altarelor, să deschidem minţile, inimile, precum şi toată dragostea credincioşilor, spre
înţelegerea şi spre trăirea adevăratei credinţe. Aşa cum apostolii şi ucenicii lor au propovăduit
Evanghelia lui Hristos la toate neamurile, vorbind în felurite limbi, tot aşa şi noi astăzi,
trebuie să îndeplinim această datorie sfântă, folosind orice mijloc prin care putem comunica
22 Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Relaţiile treimice şi viaţa Bisericii, în Rev. “Ortodoxia”, nr.4/1964, p. 525.

22
cu fraţii şi cu surorile noastre. Nu deficienţele fizice de auz, care pot fi depăşite, reprezintă o
problemă în această lume, ci surzenia sufletească, care pune în pericol moştenirea vieţii celei
veşnice, după cuvintele proorocului Isaia: “Cu auzul veţi auzi, dar nu veţi înţelege şi cu
privirea veţi privi dar nu veţi vedea”. (Isaia 6, 9) Avantajele tiparului sunt incontestabile şi le
cunoaştem cu toţii. Însă pentru Liturghie ele au fost fatale: răspândirea uimitoare a cărţii a
uni-formizat totul şi a anihilat evoluţia firească a Liturghiei; până atunci, manuscrisele din
diferitele regiuni mărturisesc despre o dezvoltare neîncetată a Liturghiei, în funcţie de tradiţia
locală; de atunci, manuscrisul (tradiţia, textul, tipicul) ales spre tipărire a impus o viziune uni-
formă şi uni-formizantă a Liturghiei, preluată de toate ediţiile următoare.
Aşa se face că forma Liturghiei a devenit şi a rămas până astăzi un „tabú neînţeles, la
limita superstiţiei şi a ereziei: a superstiţiei, întrucât s-a generalizat prejudecata că o
schimbare cât de mică în forma Liturghiei înseamnă o lepădare de credinţă; a ereziei, întrucât
învăţătura dreaptă despre unitatea liturgică a Ortodoxiei a devenit credinţă falsă în uni-forma
Liturghiei”23. Ambele idei contrazic întreaga dezvoltare liturgică şi gândire patristică a
primului mileniu. Forma actuală a Liturghiei, deja evoluată în faza manuscriselor, dar impusă
uni-formizat de tipărituri, conţine multe elemente, gesturi şi indicaţii fără sens sau
redistribuite anapoda: un neisprăvit joc de puzzle din secolele X-XV, bun de tipar în graba
secolului XVI, preluat orbeşte drept normă până astăzi. Liturghia este şi rămâne
dumnezeiască şi apostolică; ea are o structură şi elemente de bază bine definite încă din prima
zi a Bisericii (FA 2, 42), care rămân aceleaşi pentru totdeauna.

CAPITOLUL II

Anaforalele Liturghiilor bizantine

Termenul grecesc anafora (gr. αναφορα/rus. возношение), care în româneste are

sensul de „ofrandă (oferire)”24, desemnează partea principală a Dumnezeiestii Liturghii sau,
mai bine zis, rugăciunea euharistică centrală în timpul căreia se sfintesc si se prefac darurile
de pâine si vin (amestecat cu apă) în Trupul si Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. În

23 Liturgie et ecclésiologie trinitaire de Saint Basile, în Boris BOBRINSKOY (editor), Communion du Saint-
Esprit, Spiritualité Orientale, 56, 1992, p. 220.
24 Cabasila, Nicolae, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii, trad. Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997;

23
traditia liturgică rusă, anaforaua a mai fost numită si „canon euharistic” (inspirată din teologia
occidentală), dar această denumire nu este întru totul corectă.
Uneori prin Anafora se înţelege o parte mai vastă a Liturghiei sau chiar întreaga
Liturghie a Credincioşilor, dar în realitate ea se referă la momentul ce urmează după cuvintele
„Să multumim Domnului” şi se încheie cu Amin-ul de la ecfonisul „Si ne dă nouă cu o gură şi
o inimă...”. Anaforaua reprezintă punctul culminant al Sfintei Liturghii, deoarece în cursul
acestui ritual se atinge obiectul către care tinde întreaga slujbă şi anume “prefacerea darurilor
în dumnezeiescul Trup şi Sânge”, realizându-se în acelaşi timp şi scopul Liturghiei, care este
“slăvirea lui Dumnezeu şi sfinţirea credincioşilor” 25. Anaforaua euharistică are înţeles de
ridicare, înălţare, ofrandă, jertfă.
Prin Anafora se înţelege azi un complex de rugăciuni, dintre care unele citite în taină
de preot, iar altele cântate în acelaşi timp de credincioşi, care în Liturghia Sfântului Ioan Gură
de Aur se cuprind între cuvintele: “Cu vrednicie şi cu dreptate este a-Ţi cânta Ţie…”, şi
ecfonisul “Şi ne dă nouă, cu o gură şi cu o inimă…”, iar în Liturghia Sfântului Vasile cel
Mare începe cu: “Cela ce eşti, Stăpâne, Doamne Dumnezeule, Părinte Atotţiitorule, Cel
închinat, vrednic cu adevărat şi drept şi cuvenit lucru este…”, şi se încheie cu acelaşi ecfonis
ca la Sfântul Ioan.
Acest complex de rugăciuni alcătuiau o singură rugăciune până prin secolele V-VI,
având un caracter unitar de cuvântare publică şi fiind rostită cu glas tare de către episcop sau
preot. Credincioşii ascultau în tăcere întreaga rugăciune şi numai după ecfonisul final se
asociau şi ei prin “Amin”.
Din veacul V, această rugăciune începe a se citi în taină de către preot, şi numai
anumite părţi scurte din ea – ecfonisele “Luaţi mâncaţi…” – au rămas să se rostească cu voce
tare. Printre cauzele care au determinat rostirea în taină a rugăciunii Sfintei Jertfe sunt
următoarele: Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Ioan Gură de Aur sistematizează şi
prescurtează textul Liturghiei Sfântului Iacob, făcând loc imnelor cântate de popor şi citirii
dipticelor (rugăciunile de pomenire) care lungesc anaforaua. Pentru a se câştiga timp, preotul
citeşte în taină rugăciunea, în timp ce poporul cântă ecfonisele şi diaconul citeşte dipticele.
Era un mare efort pentru ascultători ca să poată urmări cu atenţie toată această rugăciune cu
caracter de cuvântare, mai ales că în Liturghia Sfântului Vasile ea este foarte lungă. Poporul
devine activ; el îşi manifestă pietatea cântând părţi din anafora.26

25 Pr. Prof. Dr. Ion BRIA, Tratat de teologie…, p. 158.

26 Pr. Prof. Dr. Petre VINTILESCU, Liturghierul…, p. 228.

24
 Rugăciunea anaforei nu începe direct, ci este precedată de un dialog introductiv, între
preot şi credincioşi. Liturghia a condus cugetele de la jertfa materială la jertfele spirituale.
Sosirea momentului pentru aducerea Sfintei Jertfe este semnalată de diacon sau de preot, când
liturghiseşte singur, imediat după Simbolul credinţei, printr-o frază rostită solemn şi cu
sublinieri impresionante: “Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte: Sfânta Jertfă în pace
a o aduce!”
Primind răspunsul credincioşilor: “Mila păcii, jertfa laudei” este de asemenea o
practică liturgică din epoca patristică. Uneori însă termenii expresiei apar la nominativ, având
caracterul unei indicaţii asupra unei simple enumerări. Astfel, în unele manuscrise liturgice,
ca de exemplu în Codicele Barberini 336, formula este redată abreviat, şi anume simplificată
la partea întâia a răspunsului: milă, pace, iar în altele, ca inscripţia mai târzie de pe Dipticul
lui Clementinus (veacul al VI-lea), ea apare complet: milă, pace, jertfă de laudă. Întregită,
această frază reprezenta aşadar următorul răspuns din partea credincioşilor: (Jertfa noastră
este:) Milă, pace, jertfă de laudă. Înţelesul acestui răspuns al poporului, clar prin el însuşi sub
această formă, se găseşte subliniat în chip expres în comentariul liturgic al lui Teodor de
Andida (veacul al XII-lea). “Arhiereul - zicea el, îi sfătuieşte (pe credincioşi) să aibă sus
inimile şi tot cugetul. Iar credincioşii, după ce zic aceasta, făgăduiesc să aducă mai întâi milă,
apoi pace, ca jertfă de laudă”. Cu această interpretare se găseşte de acord şi comentariul
liturgic al lui Nicolae Cabasila (veacul al XIV-lea): “Credincioşii răspund: aducem pacea
însăşi ca dar, ...milă aducem... dar aducem, (continuă poporul) şi jertfă de laudă27, preotul se
simte obligat în chip firesc să-i întâmpine din sfintele uşi cu binecuvântarea Sfântului Apostol
Pavel: “Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea
Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” binecuvântându-i în acelaşi timp cu sfânta cruce.
Aceasta binecuvântare este însă în acelaşi timp şi o rugăciune. Este ca şi cum preotul
ar vrea să spună: Pentru mărturisirea pe care o faceţi că veniţi cu jertfe spirituale, mă rog ca să
fie neîntrerupt cu voi “harul Domnului nostru Iisus Hristos”, Care S-a jertfit în dar pentru
mântuirea noastră; mă rog să vă bucuraţi întotdeauna de “dragostea lui Dumnezeu-Tatăl”, Cel
ce din nespusa Lui iubire de oameni S-a împăcat cu noi, primindu-ne iarăşi în dragostea Lui,
pentru pătimirile Fiului Său; mă rog, în sfâşit, să vi se dăruiască “împărtăşirea Sfântului Duh”,
prin care ne împărtăşim de binefacerile ce ni s-au adus prin Jertfa de pe Golgota. 28. Odată cu
intonarea imnului “Cu vrednicie şi cu dreptate... ” de către credincioşi, preotul însuşi începe
rostirea în taină a Rugăciunii anaforei. Textul ei diferă în cele două Liturghii bizantine, atât

27 Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1997, pp.60-61.
28 Pr. Prof. Dr. Petre VINTILESCU, Liturghierul…, p. 233.

25
din punct de vedere verbal, cât şi ca extindere. “Cu vrednicie şi cu dreptate este a-Ţi cânta
Ţie, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lăuda, Ţie a-Ţi mulţumi, Ţie a ne închina în tot
locul stăpânirii Tale; că Tu eşti Dumnezeu negrăit şi necuprins cu gândul...”, (începutul
anaforalei Sfântului Ioan Gură de Aur), şi: “Cel ce eşti, Stăpâne, Doamne Dumnezeule,
Părinte atotţiitorule, Cel închinat, vrednic cu adevărat şi drept şi cuvenit lucru este măreţiei
sfinţeniei Tale pe Tine a Te lăuda, Ţie a-Ţi cânta, pe Tine a Te binecuvânta, Ţie a ne închina,
Ţie a-Ţi mulţumi, pe Tine a Te slăvi, Cel ce singur eşti Dumnezeu cu adevărat...” (începutul
anaforalei Sfântului Vasile cel Mare).
Toate anaforele au aceeaşi temă comună: mulţumirea (euharistia), şi urmăresc acelaşi
scop: sfinţirea darurilor. Cuprinsul şi structura lor generală este aceeaşi. Planul general al
anaforalelor este trinitar. Caracterul trinitar se observă de la început, prin ecfonisul
(binecuvântarea) cu care se deschid şi cu care se închid, cât şi prin imnul cântat de
credincioşi: “Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh,
Treimei celei de o fiinţă şi nedespărţită”29. Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare are la baza ei
o adâncă meditaţie asupra fiinţei şi atributelor lui Dumnezeu. Lauda şi mulţumirea Bisericii
au căpătat în textul ei factura unei cuvântări despre slava lui Dumnezeu şi despre “taina
iconomiei Sale”.
Deoarece episcopul este parte principală constitutivă a Bisericii 30 care adună
credincioşii în jurul său, el este garantul păstrării şi transmiterii adevăratei credinţe de la o
generaţie la alta. Hirotonia unui episcop se face pe baza mărturisirii adevăratei credinţe din
partea acestuia. Această practică a existat încă din Biserica primară, timp în care Biserica era
greu încercată de erezii. Fiecare episcop îşi formula o mărturisire de credinţă pe baza
tradiţiilor locale ale Bisericii de unde provenea, mărturisiri care erau folosite apoi şi în
serviciul religios pentru a se delimita adevărata credinţă de erezie. Aceste mărturisiri vor
constitui în timp partea cea mai importantă a Liturghiei creştine, numită anafora.
Cele mai importante anaforale s-au transmis până în zilele noastre. Anaforaua
Sfântului Vasile cel Mare, folosită până în secolul XI ca fiind cea mai importantă Anafora, a
devenit în secolul XII-XIII, împreună cu Anaforaua Sfântului Ioan Gură de Aur, rugăciunea
euharistică a tuturor Patriarhatelor ortodoxe şi o mărturie a mărturisirii euharistice în tot
Răsăritul creştin. Importanţa anaforalei Sfântului Vasile rezultă din faptul că este cea mai
cuprinzătoare mărturisire de credinţă trinitară.

29 Pr. Ilie CÎMPEANU, Anafora sau rugăciunea Sfintei Jertfe, în Liturghia clementină din Constituţiile
Apostolice şi în Liturghiile bizantine, în GB, 7 – 8 / 1961, p. 592.
30 Drd. Petru – Ioan ILEA, Principiul “Recapitulării în Hristos” în teologia şi practica misionară ortodoxă, în
“Revista Teologică“, 1/1999, p. 115

26
 Teologul Emmanuel Lanne, în studiul său comparativ asupra Anaforei Sfântului
Vasile, nu are ca punct de plecare anaforalele bizantine (a Sfântului Vasile şi a Sfântului
Ioan), ci versiuni ale anaforalei Sfântului Vasile. Pentru liturgişti este cunoscut faptul că
anaforaua Sfântului Vasile are 2 arhetipuri distincte: anaforaua zisă “alexandrină” transmisă
în greacă şi în versiune coptă, arabă şi etiopiană şi anaforaua bizantină dependentă de
versiunile siriacă şi aramaică31. (Nouă ni s-a transmis anaforaua bizantină a Sfântului Vasile
cel Mare).
Ne preocupă îndeosebi structura şi conţinutul ei dogmatic, deoarece anaforaua conţine
definţii dogmatice tradiţionale.Mai multi specialisti32 au crezut că primul text al unei
Anaforale îl avem în „Didahia celor 12 Apostoli ”, dar, în cele din urmă s-a ajuns la concluzia
că textul Didahiei nu poate reprezenta decât o parte a Anaforalei apostolice si nicidecum un
text integral al ei. Cartea a VII-a a Constitutiilor Apostolice – sec. IV, prelucrează acest text
si-l prezintă ca rugăciune de multumire după împărtăsire .Prin urmare, cel mai vechi text al
unei Anaforale îl avem în „Traditia Apostolică ” a Sfântului Ipolit Romanul – lucrare scrisă
pe la anul 218. Desi Sfântul Ipolit a fost episcop la Roma, textul Traditiei Apostolice reflectă
traditia alexandrină de la începutul sec. III.
Avem însă mărturii si mai vechi, de la Sf. Iustin Martirul si Filosoful († 165/166)[ dar
acestea nu contin textul Anaforalei, ci o simplă descriere în care se amintesc doar momentele
de bază ale Anaforalei de la mijlocul secolului II si care, în esentă, sunt asemănătoare cu cele
de astăzi. Din secolele următoare avem si alte referinte la vechile Anaforale. Cele mai
importante dintre ele sunt: Testamentum Domini nostri Jesu Christi, scriere care datează de
prin sec. II-III si care reflectă traditia liturgică siriacă din acea perioadă. Ideile teologice ale
acestei Anaforale sunt asemănătoare cu cele din Anaforaua lui Ipolit Romanul.
Constituţiile Apostolice sau Aşezămintele Sfinţilor Apostoli (Αποςτολικαι Διαταγαι),
în special cartea a VIII-a. Desi o vreme scrierea fost pusă pe seama Sfântului Clement
Romanul, s-a demonstrat că documentul este apocrif si el datează de pe la anul 380. Unii chiar
l-au atribuit unui scriitor semiarian, întrucât autorul, desi a trăit într-o epocă posterioară
Sinodului de la Niceea (325), are o exprimare confuză privind dogma trinitară33.

31 Emmanuel LANNE, Les anaphores eucharistiques de Saint Basile et la communauté ecclésiale, Irénikon
55, 1982, p. 310.

32 Cîmpeanu, Ilie, Anafora sau rugăciunea Sfintei Jertfe, în Liturghia clementină din Constituţiile Apostolice şi
în Liturghiile bizantine, în G.B., 7 – 8, 1961;
33 Ică Ioan , I., Jr., Canonul Ortodoxiei I,Canonul apostolic al primelor secole, Edit. Deisis, Sibiu, 2008

27
 Texte apocrife al unor „Fapte ale Apostolilor”. Desi aceste nu pot fi incluse nicidecum
în canonul biblic al Noului Testament, ele contin diferite mărturii istorice de perioada imediat
următoare apostolilor (sec. II-III) si care pot servi inclusiv la studiul vechilor Anaforale.
Asupra acestor izvoare însă, chiar si cei mai „liberali” liturgisti au anumite rezerve. O anumită
importantă în acest sens o reprezintă „Faptele lui Ioan [Teologul]” si „Faptele lui Toma” –
apostoli care ar fi rostit Anaforale ce sunt redate în aceste scrieri. „A mulţumit şi a
binecuvântat” - Anaforaua este o lungă rugăciune de mulţumire adresată lui Dumnezeu Tatăl
prin care se aduce jertfa euharistică. În vechime protosul adunării euharistice o rostea cu voce
tare, în auzul credincioşilor care se asociau numai la ecfonisul final prin răspunsul „Amin”.
Termenul de anafora înseamnă ridicare, înălţare, ofrandă, jertfă. Anaforaua îşi are izvorul în
rugăciunea de mulţumire şi binecuvântare rostită de Mântuitorul în seara Cinei celei de Taină.
În Biserica primară ierarhii aveau dreptul să improvizeze textul anaforalei dându-i o redactare
personală, respectând însă o anumită schemă comună tuturor liturghisitorilor în ceea ce
priveşte ideile exprimate. Cu timpul s-au impus anumite anaforale redactate de diferite
personalităţi ale Bisericii. În Biserica Ortodoxă s-au păstrat în uz anaforalele Sfinţilor Ioan
Gură de Aur şi Vasile cel Mare.
Având structura unei cuvântări, a unei istorisiri publice despre slava lui Dumnezeu şi
opera Lui, anaforaua este, mai ales în cazul Sfântului Vasile cel Mare, o adevărată sinteză a
teologiei ortodoxe exprimată în formă doxologică. Ea are o structură trinitară, în cinstea
Sfintei Treimi, putând identifica în cadrul ei trei părţi în care se face referire specială la
lucrarea fiecărei Persoane treimice urmate de rugăciunea de mijlocire generală a Bisericii.
Anaforaua liturgică - rugăciunea centrală a Sfintei Liturghii
Cuprinsul anaforalelor euharistice se împarte în patru părţi care au primit fiecare în
teologia liturgică, o denumire tehnică consacrată:34
I. Rugăciunea Euharistică, cu cele patru părţi ale ei:
a) Rugăciunea euharistică teologică;
b) Trisaghionul biblic: ,,Sfânt, Sfânt, Sfânt”;
c) Rugăciunea euharistică hristologică;
d) Cuvintele instituirii Sfintei Jertfe.
II. Anamneza
III. Epicleza
IV. Rugăciunile de mijlocire (dipticele)

34 Pr. Prof. Dr. Petre VINTILESCU, Liturghierul…, p. 282.

28
 În cursul anaforalei se aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale,
se face pomenirea lucrării mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, se înaltă darurile de pâine şi
vin şi se invocă Duhul Sfânt spre sfinţirea acestora. Cuvântul se uneşte astfel cu Taina, pâinea
şi vinul se prefac, prin pogorârea Duhului Sfânt, în Trupul şi Sângele Domnului.
Anaforaua scoate în evidenţă faptul că actualizarea lucrării mântuitoare a lui Hristos se
face prin săvârşirea Sfintei Liturghii iar primirea roadelor acestei lucrări se face prin
cuminecarea celor prezenţi cu Sfintele Taine (scopul acestei slujbe): „Pentru ca să fie celor ce
se vor împărtăşi spre trezirea sufletului, spre iertare păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul
Tău Duh, spre plinirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine iar nu spre
judecată sau spre osândă” (anaforaua Sfântului Ioan Gură de Aur). Tot anaforaua ne
descoperă şi sensul eclezial al împărtăşaniei care depăşeşte abordarea ei strict individualistă:
„Iar pe noi pe toţi care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir să ne uneşti unul cu altul
prin împărtăşirea aceluiaşi Duh Sfânt” (anaforaua Sfântului Vasile cel Mare). Reiese clar
astfel că participarea la Liturghie se împlineşte prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele
Domnului.
Rostirea cu voce tare a anaforalei în Biserica primară era expresia împreunei-slujiri a
clerului şi poporului în Sfânta Liturghie. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că „tot poporul
binecredincios, laolaltă cu ceata preoţească, în picioare şi cu mâinile ridicate aduc
înfricoşătoarea Jertfă”. La Sfânta Liturghie nu pot fi spectatori pasivi. Credincioşii slujesc
alături de cler şi, pentru a sluji, este nevoie ca ei să audă şi să înţeleagă rugăciunile rostite de
preot în numele lor.
Începând cu sec. V-VI s-a răspândit tot mai mult obiceiul citirii în taină a anaforalei.
Acest obicei nu s-a impus datorită unor motive care să ţină de esenţa Liturghiei ci din dorinţa
de a câştiga timp printr-o rostire mai grăbită a anaforalei atunci când Liturghia s-a lungit ca
urmare a introducerii imnelor cântate de credincioşi. Nu există nici o reglementare a
autorităţii bisericeşti care să indice citirea în taină a anaforalei. Din contră, Împăratul Justinian
prin Novella 137, cap. VI din 25 martie 565 interzice citirea în taină a anaforalei”. Dar măsura
sa nu a putut opri răspândirea acestui obicei. S-a ajuns astfel ca rânduiala Liturghiei să ia
înfăţişarea „unui serviciu dublu: de o parte unul cu caracter tainic săvârşit în tăcere de către
liturghisitor în altar, iar altul exterior, perceptibil şi executat de către diacon şi popor (strană,
cântăreş, cor) în văzul şi auzul tuturor. Faptul acesta a făcut ca poporul să rămână din ce în ce
mai străin şi mai opac faţă de partea ce revine preotului adică tocmai de ceea ce este esenţial
şi fundamental în acţiunea Liturghiei”.

29
 În consecinţă apar şi explicări ale Liturghiei care absolutizează rolul clerului
transformându-i pe credincioşi în simpli spectatori. Dezvoltarea în paralel a iconostasului şi
înţelegerea greşită a acestuia ca un zid despărţitor între cler şi credincioşi care ascunde
lucrarea clerului a făcut ca uneori să se ajungă la identificarea caracterului tainic al Liturghiei
cu păstrarea secretului în ce priveşte ceea ce preoţii fac şi rostesc. Dar această înţelegere vine
în contradicţie flagrantă cu sensul profund al cultului creştin ortodox de împreună-slujire a
clerului şi credincioşilor.
Paralela făcută între iconostas; şi citirea în taină a rugăciunilor în sensul despărţirii şi
ascunderii de credincioşi este greşită dovedind o neînţelegere a sensului iconostasului.
Iconostasul nu ascunde ci descoperă realitatea veşnică a împărăţiei cerurilor, el nu desparte ci
uneşte Biserica pământească cu cea cerească pentru că iconostasul nu este un perete
despărţitor ci un suport pentru icoane. Icoana învaţă, descoperă şi uneşte de aceea iconostasul
oferă toate posibilităţile unei participări depline şi conştiente în cel mai înalt grad la Liturghie.
„Deplinătatea liturgică constă în prezenţa iconostasului şi în a face rugăciunile euharistice
accesibile poporului. Numai în acest chip cuvântul şi icoana îşi vor dobândi deplinătatea
înţelesului lor”.
Citirea în taină a rugăciunilor Liturghiei a afectat serios caracterul catehetic al Sfintei
Liturghii. În lipsa unei explicaăii speciale Liturghia a devenit tot mai neînţeleasă de popor,
unitatea dintre Liturghie şi Euhariştie nu a mai este percepută. „Credincioşii au ajuns să nu
mai priceapă rostul sacru, al Sfintei Liturghii şi să participe tot mai rar la săvârşirea ei” .
Omul modern vrea să înţeleagă ceea ce face şi de aceea, în ultimul timp, tot mai mulţi
teologi subliniază importanţa revenirii la citirea cu voce tare a rugăciunilor Liturghiei şi în
primul rând a anaforalei care are un rol esenţial în pregătirea pentru împărtăşanie.

2.1. "Unitate in diversitate". Legatura dintre Anafora şi Liturghie.

În cursul anaforalei se aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale, se
face pomenirea lucrării mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, se înalta darurile de pâine şi vin şi
se invoca Duhul Sfânt spre sfinţirea acestora. Cuvântul se uneşte astfel cu Taina, pâinea şi
vinul se prefac, prin Pogorârea Duhului Sfânt, în Trupul şi Sângele Domnului şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos. „Anaforaua scoate în evidenţă faptul că actualizarea
lucrării mântuitoare a lui Hristos se face prin săvârşirea Sfintei Liturghii iar primirea roadelor
acestei lucrări se face prin cuminecarea celor prezenţi cu Sfintele Taine (scopul acestei

30
slujbe”35): „Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăşi spre trezirea sufletului, spre iertare
păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea împărăţiei cerurilor, spre
îndrăznirea cea către Tine iar nu spre judecată sau spre osândă” (anaforaua Sfântului Ioan
Gură de Aur). Tot anaforaua ne descoperă şi sensul eclezial al împărtăşaniei care depăşeşte
abordarea ei strict individualista: „Iar pe noi pe toţi care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-
un potir să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea aceluiaşi Duh Sfânt” (anaforaua Sfântului
Vasile cel Mare). Reiese clar astfel că participarea la Liturghie se împlineşte prin împărtăşirea
cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Rostirea cu voce tare a anaforalei în
Biserica primară era expresia impreunei-slujiri a clerului şi poporului în Sfânta Liturghie.
Sfântul Ioan Gură de Aur arată că „tot poporul binecredincios, laolaltă cu ceata preoţească, în
picioare şi cu mâinile ridicate aduc înfricoşătoarea Jertfă”.
La Sfânta Liturghie nu pot fi spectatori pasivi. Credincioşii slujesc alături de cler şi,
pentru a sluji, este nevoie ca ei să audă şi să înţeleagă rugăciunile rostite de preot în numele
lor. Începând cu sec. V-VI s-a răspândit tot mai mult obiceiul citirii în taină a anaforalei.
Acest obicei nu s-a impus datorită unor motive care să ţină de esenţa Liturghiei ci din dorinţa
de a câştiga timp printr-o rostire mai grăbită a anaforalei atunci când Liturghia s-a lungit ca
urmare a introducerii imnelor cantate de credincioşi. Nu există nici o reglementare a
autorităţii bisericeşti care să indice citirea în taină a anaforalei.
Din contră, Împăratul Justinian prin Novella 137, cap. VI din 25 martie 565 interzice citirea în
taină a anaforalei”. Dar măsură să nu a putut opri răspândirea acestui obicei. S-a ajuns astfel
că rânduiala Liturghiei să ia înfăţişarea „unui serviciu dublu: de o parte unul cu caracter tainic
săvârşit în tăcere de către liturghisitor în altar, iar altul exterior, perceptibil şi executat de către
diacon şi popor (strana, cantares, cor) în văzul şi auzul tuturor. Faptul acesta a făcut ca
poporul să rămână din ce în ce mai străin şi mai opac faţă de partea ce revine preotului adică
tocmai de ceea ce este esenţial şi fundamental în acţiunea Liturghiei”36.
În consecinţă apar şi explicări ale Liturghiei care absolutizează rolul clerului
transformându-i pe credincioşi în simpli spectatori. Dezvoltarea în paralel a iconostasului şi
înţelegerea greşită a acestuia ca un zid despărţitor între cler şi credincioşi care ascunde
lucrarea clerului a făcut că uneori să se ajungă la identificarea caracterului tainic al Liturghiei
cu păstrarea secretului în ce priveşte ceea ce preoţii fac şi rostesc. Dar această înţelegere vine

35 Pr. Lect. Univ. Dr. Nicolae Dura, Propovaduirea cuvantului si Sfintele Taine. Valoarea lor in lucrarea de
mantuire, EIBMBOR, Bucuresti, 1998, p. 230.
36 Petre VINTILESCU, Sfânta Împărtăşanie în spiritualitatea creştină. Deasa sau rara împărtăşanie?, în Rev.
“Studii Teologice”, nr.5-6 / 1953, pp. 387-398.

31
în contradicţie flagrantă cu sensul profund al cultului creştin ortodox de împreuna-slujire a
clerului şi credincioşilor.
Paralela, comparativă şi raportarea făcută între iconostas şi citirea în taină a rugăciunilor
în sensul despărţirii şi ascunderii de credincioşi este greşită dovedind o neînţelegere a sensului
iconostasului. Iconostasul nu ascunde ci descoperă realitatea veşnică a împărăţiei cerurilor, el
nu desparte ci uneşte Biserica pământească cu cea cerească pentru că iconostasul nu este un
perete despărţitor ci un suport pentru icoane. Icoana învaţa, descoperă şi uneşte de aceea
iconostasul oferă toate posibilităţile unei participări depline şi conştiente în cel mai înalt grad
la Sfânta Liturghie. „Deplinătatea liturgică constă în prezenţa iconostasului şi în a face
rugăciunile euharistice accesibile poporului. Numai în acest chip cuvântul şi icoana îşi vor
dobândi deplinătatea înţelesului lor”. Citirea în taină a rugăciunilor Liturghiei a afectat serios
caracterul catehetic al Sfintei Liturghii. În lipsa unei explicaaii speciale Liturghia a devenit tot
mai neînţeleasă de popor, unitatea dintre Liturghie şi Euharistie nu a mai este percepută.
„Credincioşii au ajuns să nu mai priceapă rostul sacru, al Sfintei Liturghii şi să participe tot
mai rar la săvârşirea ei”.37
În vremurile şi timpurile noastre, omul (post)modern vrea să înţeleagă ceea ce face şi de
aceea, în ultimul timp, tot mai mulţi teologi subliniază importanta revenirii la citirea cu voce
tare a rugăciunilor Liturghiei şi în primul rând a anaforalei care are un rol esenţial în
pregătirea pentru împărtăşanie: ”A frânt - După anaforaua liturgică urmează ultimele ritualuri
pregătitoare pentru cuminecare: „Rugăciunea „Tatăl nostru” în care credincioşii îşi
mărturisesc unitatea fra teasca, cer iertarea păcatelor şi „pâinea cea spre fiinţă” adică însuşi
Trupul Domnului nostru Iisus Hristos. Exclamaţia „Sfintele sfinţilor!” atrage atenţia la cele
sfinte adică Trupul şi Sângele Domnului sunt numai pentru sfinţi.
Răspunsul „Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos” arată că numai El este sfânt şi izvor al
sfinţeniei dar „şi noi suntem sfinţi dar nu prin fire ci prin participare, prin nevoinţă şi
rugăciune” . Frângerea propriu-zisă a agneţului: …A dat” - Ultima parte a Liturghiei,
împărtăşirea, este împlinirea şi raţiunea de a fi a întregii slujbe care este o înălţare continua
spre acest moment suprem. Unirea cu Hristos înseamnă a vedea „lumina cea adevărată, a
primi Duhul cel ceresc, a afla credinţa cea adevărată”, este „culmea vederii, a luminii şi a
comuniunii cu Dumnezeu”. Despre dezvoltarea Sfintei Liturghii, dar şi despre progresul în
comentariile mistagogice bizantine nu se poate vorbi în afara cadrului teologiei bizantine, căci
catehezele patristice au dat naştere comentariilor Sfintei Liturghii. Biserica a trăit de la bun
început evenimentul euharistic plenar, fără a simţi nevoia unei explicări de ordin liturgic sau
37 Sf. NICODIM AGHIORITUL, Războiul nevăzut, Ierom. GAVRIIL Aghioritul (editor), 1991, p. 125.

32
teologic-mistic. Dezvoltarea mai apoi a cultului, conturarea unei învăţături a Bisericii, apoi a
unei teologii, necesitatea catehezei, toate acestea au dus la apariţia comentariilor liturgice. În
fapt, unitare în diversitatea lor, ele afirmă că actul liturgic este purtător al unei semnificaţii
spirituale. Chiar mai mult, misterul celebrat în Liturghie şi misterul descris de Scriptură sunt
identice: „Credinţa creştină nu are decât un obiect: misterul lui Hristos Cel răstignit şi înviat.
Dar această taină unică subzistă în două moduri diferite: ea este prefigurată în Vechiul
Testament şi este împlinită în viaţa istorică a Mântuitorului şi devine apoi conţinutul de mister
al Sfintelor Taine, ea este trăită mistic în sufletele noastre şi ea se va împlini eshatologic în
Împărăţia cerurilor. Creştinul dispune astfel, pentru a exprima această unică realitate de
numeroase registre, de un simbolism la diferite dimensiuni. Aplicarea acestei metode Sfintei
Scripturi se numeşte exegeză spirituală şi aplicată Liturghiei se numeşte mystagogie.”38
Doctrina Sfinţilor Părinţi despre cele patru sensuri nu a fost aplicată doar Scripturii, ci
ea a fost extinsă şi asupra Sfintei Liturghii.39 Ca şi scrierile autorilor biblici, celebrarea
liturgică este un memorial al unui eveniment trecut, imaginea unei realităţi prezente şi anunţă
împlinirea unui eveniment viitor. Misterul liturgic se inserează în istoria mântuirii, relevând,
prin adâncimea, bogăţia şi puterea lui de exprimare, diferitele ei faze de realizare. Aceste
lucruri sunt ascunse privirilor profane. Ele sunt descoperite în lumina credinţei şi prin
inspiraţia Sfântului Duh, iar mistagogia încearcă să le expună.40
Înţelegerea corectă a comentariilor liturgice bizantine impune şi cunoaşterea
consecinţelor pe care le-a avut în Biserica bizantină combinarea filosofiei greceşti cu
tipologia biblică. Termenii de imagine, simbol, figură, tip au o importanţă capitală în
explicarea Scripturii şi a Liturghiei. Gândirea Sfinţilor Părinţi a preluat terminologia bogată a
filosofiei antice, însă adaptând-o într-un mod cu totul unic necesităţilor şi formulărilor
Tradiţiei bisericeşti anterioare. Astfel, exegeza şi mistagogia vor avea o orientare specifică,
după termenii curentului filosofic în care au fost definite. Două tradiţii rivale îşi propun
soluţia: pentru aristotelism - imaginea este transpunerea unei realităţi sensibile în ordinea
inteligibilă care îi serveşte ca expresie. Pentru platonism însă, imaginea este o manifestare a
unei realităţi inteligibile în această lume sensibilă care îi constituie un suport indisponibil.
Astfel, din idealismul platonic mistagogia va cere, cel mai des, definirea imaginii şi a
simbolului, iar aristotelismul va rămâne cu o influenţă secundară. Acum putem cu adevarat sa

38 J. Danielou, Le symbolisme des rites baptismaux, Dieu Vivant, 1 (1945), p. 31.

39 Despre aplicarea unui triplu sau împătrit sens al Sfintelor Taine şi al Sfintei Liturghii în tradiţia greacă, a se
vedea Hans Urs von Balthasar, Kosmische Liturgie, ed. a-2-a Einsiedeln, 1961, p. 313-330.
40 René Bornert, Les commentaires byzantins..., p. 29,

33
ieşim „cu pace” din biserica ducand pacea si darul lui Dumnezeu, primite la Liturghie, acasă
şi pretutindeni unde ne găsim.

2.2. Anaforaua Sfantului Ioan Gura de Aur.

În cursul anaforalei se aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale, se
face pomenirea lucrării mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, se înalta darurile de pâine şi vin şi
se invoca Duhul Sfânt spre sfinţirea acestora. Cuvântul se uneşte astfel cu Taina, pâinea şi
vinul se prefac, prin Pogorârea Duhului Sfânt, în Trupul şi Sângele Domnului şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Anaforaua scoate în evidenţă faptul că actualizarea lucrării
mântuitoare a lui Hristos se face prin săvârşirea Sfintei Liturghii iar primirea roadelor acestei
lucrări se face prin cuminecarea celor prezenţi cu Sfintele Taine (scopul acestei slujbe):
„Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăşi spre trezirea sufletului, spre iertare păcatelor, spre
împărtăşirea cu Sfântul Tău Duh, spre împlinirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea cea
către Tine iar nu spre judecată sau spre osândă” (anaforaua Sfântului Ioan Gură de Aur). Tot
anaforaua ne descoperă şi sensul eclezial al împărtăşaniei care depăşeşte abordarea ei strict
individualista: „Iar pe noi pe toţi care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir să ne uneşti
unul cu altul prin împărtăşirea aceluiaşi Duh Sfânt” (anaforaua Sfântului Vasile cel Mare).
Reiese clar astfel că participarea la Liturghie se împlineşte prin împărtăşirea cu Trupul şi
Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Rostirea cu voce tare a anaforalei în Biserica primară
era expresia impreunei-slujiri a clerului şi poporului în Sfânta Liturghie. Sfântul Ioan Gură de
Aur arată că „tot poporul binecredincios, laolaltă cu ceata preoţească, în picioare şi cu mâinile
ridicate aduc înfricoşătoarea Jertfă”.
La Sfânta Liturghie nu pot fi spectatori pasivi. Credincioşii slujesc alături de cler şi,
pentru a sluji, este nevoie ca ei să audă şi să înţeleagă rugăciunile rostite de preot în numele
lor. Începând cu sec. V-VI s-a răspândit tot mai mult obiceiul citirii în taină a anaforalei.
Acest obicei nu s-a impus datorită unor motive care să ţină de esenţa Liturghiei ci din dorinţa
de a câştiga timp printr-o rostire mai grăbită a anaforalei atunci când Liturghia s-a lungit ca
urmare a introducerii imnelor cantate de credincioşi. Nu există nici o reglementare a
autorităţii bisericeşti care să indice citirea în taină a anaforalei.
Din contră, Împăratul Justinian prin Novella 137, cap. VI din 25 martie 565 interzice
citirea în taină a anaforalei”. Dar măsură să nu a putut opri răspândirea acestui obicei. S-a
ajuns astfel că rânduiala Liturghiei să ia înfăţişarea „unui serviciu dublu: de o parte unul cu
caracter tainic săvârşit în tăcere de către liturghisitor în altar, iar altul exterior, perceptibil şi
executat de către diacon şi popor (strana, cantares, cor) în văzul şi auzul tuturor. Faptul acesta

34
a făcut ca poporul să rămână din ce în ce mai străin şi mai opac faţă de partea ce revine
preotului adică tocmai de ceea ce este esenţial şi fundamental în acţiunea Liturghiei”. În
consecinţă apar şi explicări ale Liturghiei care absolutizează rolul clerului transformându-i pe
credincioşi în simpli spectatori. Dezvoltarea în paralel a iconostasului şi înţelegerea greşită a
acestuia ca un zid despărţitor între cler şi credincioşi care ascunde lucrarea clerului a făcut că
uneori să se ajungă la identificarea caracterului tainic al Liturghiei cu păstrarea secretului în
ce priveşte ceea ce preoţii fac şi rostesc. Dar această înţelegere vine în contradicţie flagrantă
cu sensul profund al cultului creştin ortodox de impreuna-slujire a clerului şi credincioşilor.
Paralel, comparaţi şi raportarea făcută între iconostas şi citirea în taină a rugăciunilor în sensul
despărţirii şi ascunderii de credincioşi este greşită dovedind o neînţelegere a sensului
iconostasului. Iconostasul nu ascunde ci descoperă realitatea veşnică a împărăţiei cerurilor, el
nu desparte ci uneşte Biserica pământească cu cea cerească pentru că iconostasul nu este un
perete despărţitor ci un suport pentru icoane. Icoana învaţa, descoperă şi uneşte de aceea
iconostasul oferă toate posibilităţile unei participări depline şi conştiente în cel mai înalt grad
la Sfânta Liturghie. „Deplinătatea liturgică constă în prezenţa iconostasului şi în a face
rugăciunile euharistice accesibile poporului. Numai în acest chip cuvântul şi icoana îşi vor
dobândi deplinătatea înţelesului lor”41
Citirea în taină a rugăciunilor Liturghiei a afectat serios caracterul catehetic al Sfintei
Liturghii. În lipsa unei explicaaii speciale Liturghia a devenit tot mai neînţeleasă de popor,
unitatea dintre Liturghie şi Euharistie nu a mai este percepută. „Credincioşii au ajuns să nu
mai priceapă rostul sacru, al Sfintei Liturghii şi să participe tot mai rar la săvârşirea ei” . În
vremurile şi timpurile noastre, omul (post)modern vrea să înţeleagă ceea ce face şi de aceea,
în ultimul timp, tot mai mulţi teologi subliniază importanta revenirii la citirea cu voce tare a
rugăciunilor Liturghiei şi în primul rând a anaforalei care are un rol esenţial în pregătirea
pentru împărtăşanie: ”A frânt - După anaforaua liturgică urmează ultimele ritualuri
pregătitoare pentru cuminecare: „Rugăciunea „Tatăl nostru” în care credincioşii îşi
mărturisesc unitatea fra teasca, cer iertarea păcatelor şi „pâinea cea spre fiinţă” adică însuşi
Trupul Domnului nostru Iisus Hristos. Exclamaţia „Sfintele sfinţilor!” atrage atenţia la cele
sfinte adică Trupul şi Sângele Domnului sunt numai pentru sfinţi.
Răspunsul „Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos” arată că numai El este sfânt şi izvor al
sfinţeniei dar „şi noi suntem sfinţi dar nu prin fire ci prin participare, prin nevoinţă şi
rugăciune” . Frângerea propriu-zisă a agneţului: …A dat” - Ultima parte a Liturghiei,

41 Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1978, p.
196.

35
împărtăşirea, este împlinirea şi raţiunea de a fi a întregii slujbe care este o înălţare continuă
spre acest moment suprem. Unirea cu Hristos înseamnă a vedea „lumina cea adevărată, a
primi Duhul cel ceresc, a afla credinţa cea adevărată”, este „culmea vederii, a luminii şi a
comuniunii cu Dumnezeu”. Acum putem cu adevărat să ieşim „cu pace” din biserică ducând
pacea şi darul lui Dumnezeu, primite la Liturghie, acasă şi pretutindeni unde ne găsim.

2.3. Alte Liturghii si Anaforale din spaţiul ortodox.

Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Forma Sfintei Liturghii nu a fost de la început aşa
cum o cunoaştem noi astăzi. Ca o expresie a lucrării Duhului Sfânt în Biserică, forma
originară a Liturghiei a evoluat de-a lungul secolelor. Factori cum sunt contribuţia personală a
marilor liturgisti şi ierarhi, adaptări locale, accentuarea anumitor amănunte etc., au dus, în
diferite regiuni, la conturarea unor variante în slujirea Sfintei Liturghii. Aceste variante s-au
individualizat treptat în rituri liturgice, adică în forme particulare, distincte, de actualizare a
jertfei Mântuitorului în Liturghie.
Liturghiile ritului bizantin au fost alcătuite de Sfinţii Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur
şi Grigorie Dialogul. Unii liturgisti considera că Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite,
atribuită Sfântului Grigorie Dialogul, nu este de fapt o Liturghie deoarece în cadrul ei nu se
aduce Sfânta Jertfă şi nu se sfinţesc darurile. Potrivit acestora ea este un ritual solemn de
împărtăşire cu Sfintele Taine sfinţite la una din Liturghiile propriu-zise.
Sfântul Vasile cel Mare (+379), Arhiepiscop al Cezareei Capadociei, mare teolog şi
pastor al Bisericii, a redactat pe baza tradiţiei capadociene o Liturghie care a fost adoptată şi
la Constantinopol. Dintre Liturghiile ritului bizantin, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare este
cea mai veche. În formă ei iniţială, urmează întru totul rânduiala Liturghiei Sfântului Iacob,
faţă de care are însă unele rugăciuni mai scurte. Vechimea şi autenticitatea acestei Liturghii
sunt confirmate de numeroase mărturii. Sfântul Grigorie de Nazianz considera această
Liturghie ca fiind cea mai de seamă realizare a Sfântului Vasile în planul reformei liturgice pe
care a întreprins-o preot fiind în Cezareea Capadociei.
În biografia Sfântului Vasile, atribuită lui Amfilohie, episcop de Iconiu, ni se relatează
că, la hirotonia sa de episcop, Sfântul Vasile s-a rugat lui Dumnezeu şase zile în şir să-l
învrednicească să-I aducă jertfă cea nesângeroasa cu propriile sale cuvinte adică să compună
un formular propriu al anaforalei liturgice, cum era uzul pe atunci. În a şaptea zi, i s-a arătat
Mântuitorul în vis, împlinindu-i dorinţa. De la Leontiu de Bizanţ, care l-a mustrat pe Teodor
de Mopsuestia pentru faptul că a înlocuit ritualul tradiţional al Bisericii cu o Anaforă scrisă de
el, aflăm că Sf. Vasile este autorul Liturghiei care îi poartă numele.

36
 Liturghia Sfântului Vasile este pomenită şi în canonul 32 al Sinodului trulan (692) apoi
de Sfântul Ioan Damaschinul şi de părinţii Sinodului al VII-lea ecumenic (Niceea 787) .
Numele Sfântului Vasile se găseşte în titlul Liturghiei lui în cele mai vechi manuscrise care ne
transmit textul Liturghiilor bizantine, începând cu Codicele Barberini, din secolul VIII.
Liturghia Sfântului Vasile cel Mare - întrebuinţarea în cursul anului bisericesc
Liturghia Sfântului Vasile a fost la început Liturghia normală sau obişnuită în Biserica
Ortodoxă fapt dovedit de aşezarea ei în manuscrise, înaintea Liturghiei Sfântului Ioan Gură de
Aur. Începând cu secolele IX-X, din pricina lungimii excesive a anaforalei ei, a fost înlocuită
treptat cu Liturghia, mai scurtă, a Sfântului Ioan Gură de Aur, iar săvârşirea ei a fost limitată
la un număr restrâns de zile, din cursul anului bisericesc.
În prezent Liturghia Sfântului Vasile cel Mare se săvârşeşte numai de 10 ori pe an, şi
anume:
- în primele cinci duminici ale Postului Mare;
- în ziua Sfântului Vasile (1 ianuarie);
- în Joia şi Sâmbătă din Săptămâna Patimilor;
- în ajunul Crăciunului (24 dec.) şi în ajunul Bobotezei (5 ian.).
Atât în Joia şi în Sâmbăta Patimilor, cât şi în cele două ajunuri, Liturghia Sfântului
Vasile se face unită cu Vecernia (adică se dă binecuvântarea că pentru Liturghie, dar începem
cu Vecernia până după Paremii sau Vohodul cu Evanghelia, după care urmează Liturghia, de
la "Sfinte Dumnezeule" înainte). Când însă cele două ajunuri cad sâmbătă sau duminică,
atunci în ziua ajunului se oficiază Liturghia Sfântului Ioan, iar Liturghia Sfântului Vasile se
face în înseşi zilele Praznicelor (al Naşterii şi al Bobotezei), fără să se mai combine cu
Vecernia.
Raportul dintre Liturghia Sfântului Vasile şi cea a Sfântului Ioan Gură de Aur
Cele două Liturghii bizantine (a Sfântului Vasile şi cea a Sfântului Ioan) sunt amândouă
prelucrări ale Liturghiei Sfântului Iacob. Ele s-au format aproximativ în acelaşi timp; cea
dintâi reprezintă probabil varianta capadociana, iar cea de-a doua, varianta
constantinopolitana a vechii Liturghii, care se întrebuinţa în secolele IV-V, în tot Orientul
creştin. Deosebirile esenţiale dintre Liturghia Sfântului Vasile cel Mare şi cea a Sfântului Ioan
Gură de Aur constau în conţinutul rugăciunilor rostite de preot şi, mai ales, al rugăciunii
centrale prin care se aduce Sfânta Jertfă numită anaforaua liturgică. Rânduiala lor însă este
aproape identică.
Părintele Ene Branişte afirma, în acest sens, ca şi în Bisericile ortodoxe de rit bizantin se
oficiază de fapt o singură (rânduiala de) Liturghie, cu două anaforale de schimb, aşa precum

37
este uzul în toate celelalte Biserici răsăritene (necalcedoniene), în care numărul anaforalelor
încă folosite astăzi variază.Din vremea Sfinţilor Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur nu
provine decât partea din Liturghie cuprinsă între lecturile biblice (Apostol şi Evanghelie) şi
rugăciunea amvonului. Partea de la început şi cea de la sfârşit, precum şi unele piese din
cadrul Liturghiei noastre (că Heruvicul, Crezul, Axionul) au fost adăugate ulterior epocii celor
doi Sfinţi Părinţi fiind dezvoltări proprii ritului bizantin. Deoarece rugăciunea centrală a
Liturghiei sau Anaforaua Liturgică este mai lungă decât în cazul Liturghiei Sfântului Ioan
Gură de Aur şi cântările liturgice ce însoţesc acest moment sunt mai lungi.
Liturghiile bizantine aflate astăzi în uzul Bisericilor Ortodoxe sunt rezultatul unui
îndelung proces de evoluţie. Nucleul lor, sau mai bine spus esenţa lor inalterabila şi veşnică,
este „un dat”, care a rămas neschimbat în toate secolele, „ein Gegebenes”, după expresia lui
Anton Baumstark, dar ele sunt şi „un devenit”, „ein Gewordenes”, pentru că formele lor de
exprimare care au îmbrăcat actul liturgic în cuvinte au cunoscut o continua evoluţie. Săvârşită
pentru prima dată de Mântuitorul la Cina cea de Taină, repetată apoi la porunca Lui de Sfinţii
Apostoli şi de urmaşii acestora, Liturghia creştină primară a fost în nucleul ei un tot unitar,
însă în formele ei de manifestare în decursul timpului ea a devenit „un compus”, „una cosa
cipollata” după expresia lui Robert Taft, în care doar prin îndepărtarea straturile mai noi se
poate ajunge la formele ei de expresie originare. Aceasta este sarcina ştiinţei liturgicii
comparate. Scopul ei este de a sistematiza, de a aranja, de a clasifica şi de a analiza
elementele componente ale unei anaforale euharistice şi apoi de a le relaţiona între ele şi a le
raporta la cele conţinute în alte formulare euhologice, pentru a putea astfel depista stratul
originar al acestui text cultic. Elementele constitutive ale unei anaforale euharistice trebuie să
fie analizate în evoluţia lor şi interpretate în semnificaţia lor.
Pornind de la premisa că anaforalele euharistice ale ritului bizantin aflate astăzi în uzul
Bisericii ortodoxe au cunoscut o evoluţie „în straturi”, un prim pas ce trebuie făcut este de a le
defini originile Liturghiei creştine şi de a analiza procesul de evoluţie al ei care a dus la
apariţia riturilor bizantin în contextul tradiţiei liturgice a Siriei de vest. Prin sistematizarea şi
relaţionarea între ele a acestor elemente constitutive ale textului euharistic şi încadrarea lor în
contextul general al evoluţiei Liturghiei creştine pot fi explicate multe din datele rămase încă
necunoscute, pot fi ridicate noi semne de întrebare şi pot fi chestionate vechile cadre de
interpretare. ORIGINE Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare, „prin vechimea şi evoluţia ei,
poate fi privită ca textul euharistic emblematic pentru înţelegerea originii şi dezvoltării ritului
liturgic bizantin. Ea aparţine tipului vest-sirian, iar pentru a putea înţelege începuturile şi
structura ei este absolut necesară o încadrare a acestui formular euhologic în istoria şi evoluţia

38
textului euharistic în general şi o subliniere a particularităţilor de structura ce le-a dobândit în
decursul timpului.”42.
S-au făcut încercări numeroase de sistematizare a principalelor teorii referitoare la
originea şi evoluţia anaforalei, iar consensul general al cercetătorilor este că originea,
conţinutul şi structura textelor creştine nu pot fi înţelese în afară contextului cultic iudaic al
secolelor I i.d.H. – I d.H. În căutarea rădăcinilor Euharistiei creştine s-a pornit de la
formularul euhologic de binecuvântare (berakah), care însoţeşte toate actele cultice centrale
ale cultului iudaic, iar în mod special, de la binecuvântarea după cină (birkat-ha-mazon), pe
care se presupune că şi Mântuitorul a rostit-o la Cină ce de Taină, şi care a fost văzută ca
modelul de la care anaforaua creştină a preluat structura euhologica într-o formulare şi un
conţinut cu totul nou, marcând astfel transformarea ritualului în sacrament. Cele şapte acte
fundamentale ale Mântuitorului din cadrul Cinei celei de taină, când Iisus, săvârşind o cină
frăţească specifică (havuroth), a luat pâinea (1), a binecuvântat-o (2), a frânt-o (3), şi a dat-o
(4); apoi a luat paharul (5), a mulţumit (6) şi l-a dat ucenicilor (7), s-au restrâns în practică
apostolică primară la patru:
1 Aducerea: pâinea şi vinul erau „luate” şi aduse la altar;
2. Rugăciunea: proestosul aducea mulţumire lui Dumnezeu asupra darurilor şi prin
invocare darurile erau transformate în Trupul şi Sângele Domnului;
3. Frângerea: pâinea era franţa şi împărţită;
4. Împărtăşirea: credincioşii se împărtăşeau cu Sfintele Daruri
. Ele au fost însoţite dintru început de rugăciuni improvizate, inspirate în mare parte din
cultul iudaic. Este cert faptul că anaforaua euharistică primară s-a constituit pe structura
euhologica: binecuvântare – mulţumire – cerere a binecuvântării după cină (birkhat ha mazon)
precum şi pe baza altor elemente ale cultului sinagogal, însă Biserica creştină nu s-a simţit
obligată să preia cu stricteţe nici structură, nici tematica, nici registrele verbale ale
formularelor euhologice iudaice, ci a ştiut să le folosească într-un mod unic, umplându-le de
sensuri noi. Anaforaua euharistică, centrată fiind pe tema „mulţumirii”, a transformat
binecuvântarea ce introducea şi consacra orice rugăciune a cultului iudaic în doxologie, care a
ajuns astfel să prefaţeze mulţumirea adusă lui Dumnezeu pentru întreaga iconomie a mântuirii
şi să încheie cererea pentru transformarea Darurilor. Acesta este stratul cel mai vechi şi primar
al oricărei anaforale euharistice: o rugăciune de mulţumire şi de cerere încadrată de
doxologie. Pe acest nucleul originar al textului euharistic creştin se vor grefa, fie prin inserţie,

42 Pr. Ilie CÎMPEANU, Anafora sau rugăciunea Sfintei Jertfe, în Liturghia clementină din Constituţiile
Apostolice şi în Liturghiile bizantine, în GB, 7 – 8 / 1961, p. 592.

39
fie prin adăugare, toate celelalte elemente componente ale anaforalei euharistice de mai târziu.
Unii liturgisti precum Louis Ligier şi Geoffrey Cumig au demonstrat, pe baza analizei unor
vechi anaforale euharistice precum Anaforaua celor doisprezece Apostoli, cea a Sfinţilor
Addai şi Mari, cea a Sfântului Marcu, a Sfântului Ioan Gură de Aur şi a Sfântului Vasile cel
Mare în versiunea ei egipteană că în această primă parte a anaforalei, în Rugăciune teologică,
poate fi identificat stratul cel mai vechi al textului euharistic creştin.
Aceste „mini anaforale”, caracterizate prin simplitate şi scurtime, conţin o mulţumire
pentru creaţie şi pentru iconomia mântuirii care se încheie cu o doxologie şi „constituie un
formular euhologic complet la care nu mai este nevoie să fie adăugat nici un Sanctus sau
vreun alt embolism narativ”43. În mod cert, rugăciunea cu care debuta anaforaua euharistică
trebuia să fie măcar în parte, dacă nu în totalitate, un răspuns chemării de a mulţumi lui
Dumnezeu exprimate în dialogul introductiv. Celelalte elemente componente ale textului
euharistic, precum Sanctusul sau Dipticele s-au adăugat în timp acestui strat străvechi al
formularului euhologic. Dacă cele mai vechi anaforale euharistice au o structură simplă,
bipartita, conţinând o secţiune de mulţumire şi una de cerere, în condiţiile în care modelul
euhologic: binecuvântare – mulţumire – cerere al binecuvântării după cină (birkhat ha mazon)
a fost reformulat prin asimilarea primei secţiuni de binecuvântare cu cea de a doua, cea de
mulţumire, textele euhologice de mai târziu, cum este şi anaforaua Sfântului Vasile cel Mare,
revin la structura tripartita, dar într-o manieră cu totul nouă, în cadrele date ale unei triadologii
bine definite, atent şi precis exprimate în textul cultic: Prima secţiune a anaforalei
(Rugăciunea Teologică) este una doxologică, de laudă şi preamărire a lui Dumnezeu cel Unul
în Sfânta Treime şi a lucrării Lui în lume care se încheie prin Sanctus, prin veşnicul imnul
adus de îngeri măreţiei şi slavei nepieritoare a lui Dumnezeu. Cea de a doua secţiune,
(Rugăciunea Hristologica) cea după Sanctus este dedicată mulţumirii pentru întreaga
iconomie a mântuirii, care culminează cu amintirea instituirii Sfintei Euharistii la Cina cea de
Taină. Ultima secţiune este cea de cerere, începând cu epicleza şi continuând cu dipticele.
Fiecare din cele trei secţiuni este consacrata uneia din Persoanele Sfintei Treimi, iar anaforaua
că tot este adresată Tatălui. Această structură şi unitate teologică este caracteristică principală
şi distinctivă a textului euharistic creştin în comparaţie cu formularele euhologice ale cultului
iudaic. Însuşi Mântuitorul la Cina cea de Taină, cum afirma Sfântul Evanghelist Ioan, s-a
adresat Tatălui să preamărească Numele Său şi a îndemnat pe Sfinţii Apostoli să se adune şi
să se roage «în al Său Nume» (Ioan 16, 24-26; 17,6). La vremea sa, Sfântul Apostol Pavel
aminteşte şi el de această adresare a rugăciunii de mulţumire către Tatăl prin Fiul (Efes 5, 20;

43 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat…, pp. 591-592;

40
Col 3, 17). De aceea toate anaforalele euharistice se adresează Tatălui, în Numele Fiului, şi a
misterului Sau pascal, prin comuniunea Sfântului Duh. Structura anaforalei vest siriene aşa
cum se prezintă ea astăzi nu poate fi înţeleasă şi analizată decât pornind de la schema generală
a vechilor anaforale creştine. Bipartite că tematica, ele debutează şi sfârşesc printr-o
doxologie şi sunt centrate pe cele două acte fundamentale cultice esenţiale: mulţumirea şi
cererea. Ele cuprind uneori trei secţiuni: două de mulţumire separate între ele de Sanctus şi
una de cerere, ce au fost dintru început foarte „flexibile”, modelându-se în funcţie de inserţiile
sau adăugirile făcute în decursul evoluţiei lor. Robert Taft distinge patru etape în procesul
dezvoltării Liturghiei euharistice:
1. Într-o primă etapă, „Cina Domnului” s-a separat de agapa, fiind prefaţata de ceea ce
mai târziu se va numi „Liturghia Cuvântului”.
2. A doua etapă este cea a Rânduielilor bisericeşti [Church Orders], în care apar
formulare liturgice fixate deja în scris. Toate diferă între ele, indicând faptul că nici una nu
este „Liturghia apostolică”, „sursa originară” din care ar fi derivat toate anaforalele de mai
târziu.
3. După Edictul de la Milan din 313, cultul creştin a devenit cultul oficial public şi astfel
dezvoltarea formularelor euhologice se accentuează. Acum diferitele rituri euharistice se
unifica, variantele textelor anaforice mai puţin folosite sau mai puţin cunoscute sunt
înlăturate. Bisericile locale se grupează în „federaţii” în jurul scaunelor patriarhale, proces
care a stimulat şi o unificare şi o standardizare corespunzătoare a practicii liturgice. Prin
urmare, procesul formării riturilor nu este unul de diversificare, ci de unificare, şi ceea ce
poate fi găsit în textele euhologice rămase până astăzi, nu sunt sinteză a ceea ce a fost mai
înainte, ci mai curând rezultatul unei evoluţii selective, în care au supravieţuit acele formulare
mai cunoscute şi mai folosite, iar nu în mod necesar cele mai bune.
4. Într-o ultimă etapă, familiile liturgice au continuat să se dezvolte, dar acum ca entităţi
deja formate şi distincte între ele. În urma acestui scurt excurs asupra originii şi evoluţiei
anaforalei euharistice creştine câteva observaţii conclusive se impun: Originea anaforalei
euharistice este legată de ceea ce s-a petrecut la Cină de taină, în care Mântuitorul a instituit
nu doar un simplu ritual, adică ceva rostit, ci mai curând o acţiune, ceva săvârşit, sau mai bine
spus, o continuare a unei „acţiuni” tradiţionale iudaice, dar într-o înţelegere cu totul nouă.
Originea anaforalei nu poate fi găsită în mod exclusiv în textul unuia din formularele
euhologice ale cultului iudaic, ci mai curând în preluarea şi în reformularea în creştinism a
structurii generale a textului euhologic iudaic (binecuvântare – mulţumire – cerere), care stă la
baza binecuvântării după cină (birkat-ha-mazon) şi pe care însă Biserica primară nu s-a simţit

41
obligată să o urmeze cu exactitate, ci a adaptat-o şi a modificat-o, dându-i un conţinut şi un
sens cu totul nou. Centralitatea temei „euharistice” în anaforaua creştină a dus şi la
modificarea esenţială a structurii: binecuvântare – mulţumire – cerere, folosită în cultic iudaic.
Astfel, prima secţiune, cea a binecuvântării a fost reformulata în doxologie şi a fuzionat cu
cea de a doua secţiune, cea de mulţumire dând naştere unei noi structuri bipartite: mulţumire –
cerere, constituind astfel nucleul originar al textului euharistic creştin, pe care se vor grefa, fie
prin inserţie, fie prin adăugare toate celelalte elemente componente ale anaforalei euharistice
de mai târziu. Cercetarea liturgică mai nouă, revizuind presupunerile „Liturgicii clasice”,
concepe sensul evoluţiei anaforalei euharistice de la o varietate spre uniformitate, de la o
libertate a improvizării în diferitele şi diversele comunităţi creştine la stabilirea şi fixarea în
scris a textului euharistic şi, în cele din urmă, la o uniformizarea lui treptată, că o consecinţă
directă a evoluţiei istoric-sociale a Bisericii.
Cele mai importante anaforale s-au transmis până în zilele noastre. Anaforaua Sfântului
Vasile cel Mare, folosită până în secolul XI ca fiind cea mai importantă Anafora, a devenit în
secolul XII-XIII, împreună cu Anaforaua Sfântului Ioan Gură de Aur, rugăciunea euharistică
a tuturor Patriarhatelor ortodoxe şi o mărturie a mărturisirii euharistice în tot Răsăritul creştin.
Importanţa anaforalei Sfântului Vasile rezultă din faptul că este cea mai cuprinzătoare
mărturisire de credinţă trinitară.. Teologul Emmanuel Lanne, în studiul său comparativ asupra
Anaforalei Sfântului Vasile, nu are ca punct de plecare anaforalele bizantine (a Sfântului
Vasile şi a Sfântului Ioan), ci versiuni ale anaforalei Sfântului Vasile. Pentru liturgişti este
cunoscut faptul că anaforaua Sfântului Vasile are două arhetipuri distincte: anaforaua zisă
,,alexandrină” transmisă în greacă şi în versiune coptă, arabă şi etiopiană şi anaforaua
bizantină dependentă de versiunile siriacă şi aramaică (Nouă ni s-a transmis anaforaua
bizantină a Sfântului Vasile cel Mare) In concluzie putem spune ca: „Anaforalele euharistice
sunt texte euhologice ce aparţin întregii Biserici, ele sunt opera Tradiţiei, căci ele reprezintă
aşternerea în scris a rugăciunii orale a diferitelor comunităţi, ceea ce face ca şi stabilirea
paternităţii unui text euharistic să fie o sarcină dificilă Anaforalele nu sunt texte literare,iar
punerea lor sub numele unei personalităţi marcante a Bisericii nu înseamnă în mod absolut şi
indicarea autorului lor”44 .

44 Diaconul Ene Braniste, Explicarea Sfintei Liturghii dupa Nicolae Cabasila, Bucuresti, 1943.

42
43
 CAPITOLUL III

LITURGHIA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR

Nu putem să vorbim despre Liturghiea Sfântului Ioan Gură de Aur fără a face trimitere
la întemeietorul acesteia. Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut la Antiohia, anul naşterii sale
nefiind cunoscut cu certitudine, fiind plasat între 344 şi 354. Tatăl său, Secundus, care a
deţinut o funcţie militară deosebită (magister militum Orientis), a decedat la scurtă vreme de
la naşterea copilului şi de aceea, sarcina creşterii şi a educaţiei acestuia i-a revenit mamei sale,
Antusa, rămasă văduva la vârsta de 20 de ani. La vârsta de 18 ani, Meletie Mărturisitorul,
conducătorul Bisericii din Antiohia, atras de calităţile intelectuale şi spirituale deosebite ale
tânărului Ioan, îl ia în anturajul său.. Simţind o atracţie deosebită faţă de viaţă ascetică, Ioan
încearcă, am putea spune experimental, să ducă o astfel de viaţă în sânul familiei, însă, în cele
din urmă, simte nevoia de a se retrage în munţii din vecinătate, unde trăieşte timp de doi ani în
post şi rugăciune, întrucât se îmbolnăveşte, este silit să revină acasă, spre marea bucurie a
mamei sale.
Meletie foloseşte această ocazie şi îl hirotoneşte diacon, în 381. Este preocupat cu
precădere de problema vieţii monahale, a fecioriei, cărora le dedicta o serie de tratate scurte.
Tot acum, elaborează tratatul său Despre preoţie. După cinci ani primeşte taina preoţiei din
mâinile episcopului Flavian, în 386, care îl numeşte predicator al bisericii mari, zidită de
împăratul Constantin. Îşi îndeplineşte cu deosebit zel şi conştiinciozitate îndatoririle de
predicator. De altfel, perioada aceasta, 386-397, a fost deosebit de fructuoasă pentru el,
întrucât cele mai vestite omilii ale sale aparţin acestei etape din activitatea sa..
În timpul celor 12 ani de preoţie, Sfântul Ioan Gură de Aur a dezvoltat o activitate
misionară şi predicatoare, care i-au creat o mare celebritate. Faima lui de predicator, exeget şi
ascet a contribui să fie ales, la moartea patriarhului Nectarie al Constantinopolului în 397,
patriarhul capitalei, prin influenţa lui Eutropiu, ministrul atotputernic al împăratului Arcadie,
fiind hirotonit la 26 februarie 397. Ioan purcede de indata sa reformeze atat cetatea, cat si
preotimea, care se aflau intr-o mare stare de decadere si coruptie. Astfel, el suprima luxul
resedintei episcopale, introducand traiul modest si auster monahal, iar bogatiile aflate aici le
foloseste spre a-i ajuta pe cei saraci si nevoiasi si pentru spitale. Datorită talentului său
predicatorial i s-a dat numele de Hrisostom care înseamnă Gură de Aur. Opera Sfântului Ioan
Gură de Aur este considerabilă. El a fost într-adevăr cel mai mare orator creştin al sec. IV şi

44
putem spune al tuturor timpurilor.Una dintre operele sale este şi Sfânta Liturghie care îi
poartă şi numele.

3.1. Despre textul Liturghiei

Liturghiile ritului bizantin au fost alcătuite de Sfinţii Vasile cel Mare şi Ioan Gură de
Aur. Aşa numita „Liturghie a darurilor mai înainte sfinţite”, pusă sub numele Sfântului
Grigore Dialogul, nu este de fapt o Liturghie deoarece în cadrul ei nu se aduce Sfânta Jertfă şi
nu se sfinţesc darurile. Ea este un ritual solemn de împărtăşire cu Sfintele Taine sfinţite la una
din Liturghiile propriu-zise. Sfântul Vasile cel Mare (379), Arhiepiscop al Cezareei
Capadociei, mare teolog şi păstor al Bisericii, a redactat pe baza tradiţiei capadociene o
Liturghie care a fost adoptată şi la Constantinopol. La sfârsitul sec. IV şi începutul sec. V dH.
a ajuns Arhiepiscop al Constantinopolului Sfântul Ioan Gură de Aur, originar din Antiohia. El
a redactat o Liturghie, în tradiţie antiohiană, care îi va purta numele. Lipsa unor mărturii la
contemporanii, istoricii, biografii şi panegeriştii acestui Sfânt Părinte cu privire la alcătuirea
Liturghiei a făcut ca autenticitatea acesteia să fie contestată. Dar s-a demonstrat că rugăciunile
sacerdotale ale Liturghiei, inclusiv anaforaua liturgică, aparţin Sfântului Ioan Gură de Aur
care, preluând o tradiţie mai veche, le reformulează cu propriile sale cuvinte.
Forma originară a Liturghiei s-a dezvolta treptat deoarece, „liturghisitorii aveau o mare
libertate de improvizaţie în ceea ce priveste formularea rugăciunilor, stabilirea lecturilor
biblice, introducerea unor imne religioase etc. Cu timpul s-au precizat anumite idei principale
care trebuiau abordate, într-o anumită ordine, în cadrul rugăciunilor, s-au generalizat anumite
anaforale liturgice (rugăciunea centrală a Sfintei Liturghii) alcătuite de personalităţi marcante
ale vieţii bisericeşti şi, mai apoi, în diverse regiuni, s-au stabilit chiar formule fixe ale slujbei
individualizându-se tradiţii liturgice. Între acestea s-au impus cele specifice principalelor
centre creştine: Ierusalim, Antiohia, Cezareea Capadociei, Alexandria, Roma.”45
În sec. IV-V Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare alcătuiesc, pe baza tradiţiilor
vechi, Liturghiile care le poartă numele, folosite până azi de Biserica Ortodoxă. Cu alte
cuvinte, în afară Proscomidiei, care este o parte introductivă, Liturghia propriuzisa este
formată din două părţi indisolubil legate şi cu o structură paralelă: Liturghia Cuvântului
(catehumenilor) şi Liturghia Euharistică (credincioşilor). Prima are în centru hrana teologică,
împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvintele Sale pe care le auzim în lecturile
scripturistice şi în predică. A doua are în centru împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul întrupat
adică cu însuşi Trupul şi Sângele Lui. Rugăciunile rostite de preot sau credincioşi în ambele

45 Pr. Prof. Nicolae NECULA, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1997, pp. 168-169.

45
părţi ale Liturghiei sunt mijloace prin care intram în legătură cu Iisus Hristos şi ne pregătim
pentru împărtăşirea cu El. Liturghia Cuvântului pregăteşte şi se împlineşte în Liturghia
Euharistică şi amândouă, în unitatea lor, realizează întâlnirea şi unirea cu iisus Hristos.
Pregătirea pentru intrarea în împărăţie - Liturghia Cuvântului se deschide cu binecuvântarea
mare care proclamă scopul Sfintei Liturghii ca fiind intrarea în Împărăţia Treimica a
dragostei. Aceasta intrare se poate împlini numai prin împărtăşirea cu Fiul lui Dumnezeu
întrupat care a biruit moartea prin cruce. Ectenia Mare este o rugăciune atotcuprinzătoare care
îmbrăţişează întreaga lume chemându-ne să lăsăm toată grijă personală şi să ne identificăm cu
rugăciunea Bisericii, învăţând ierarhia creştină a valorilor. Antifoanele ne pregătesc pentru
intrarea în împărăţie arătându-ne starea în care trebuie să ne apropiem de Dumnezeu
(antifonul I: „Binecuvântează suflete al meu pe Domnul”) mărturisind credinţa în Fiul lui
Dumnezeu care ne-a deschis calea spre împărăţie şi ne dăruieşte puterea de a intra în ea
(antifonul ÎI: „Unule Născut”). Antifonul III, Fericirile, ne pune în fata condiţiile intrării în
împărăţie. Intrarea Mică constând în purtarea Evangheliei, icoana Cuvântului lui Dumnezeu,
prin mijlocul credincioşilor şi intrarea prin uşile împărăteşti, care simbolizează uşile cerului,
în altar, imagine a Împărăţiei lui Dumnezeu, aminteşte întreaga lucrare a Fiului. Dumnezeu
Cuvântul S-a întrupat şi a venit în lume „ca să lumineze pe tot omul care vine în lume” (În.
1,9) şi a trecut prin mijlocul oamenilor pentru a se face cunoscut şi pentru a-L face cunoscut
pe Tatăl („Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut” În. 14,7) şi a-i
conduce astfel, cu Sine, în împărăţie.
Referindu-ne la Sfânta Liturghie ca fiind împlinirea pregătirii pentru Dumnezeiasca
Euharistie vom susţine că „Sfânta Liturghie împlineşte pregătirea personală a fiecăruia şi
pregătirea comunităţii pentru Euharistie fiind ultima şi cea mai importantă etapă a acestei
pregătiri, o împreună înaintare a Bisericii, călăuzită de Iisus Hristos, spre recunoaşterea şi
primirea Mirelui.”46
Fiecare Sfânta Liturghie este astfel o actualizare a drumului spre Emaus (Luc. 24, 13-
35) Iisus Hristos vine în mijlocul nostru şi ni se dăruieşte mai întâi prin cuvintele Sale făcând
să „ardă inimile în noi” (Lc. 24, 32) şi să se nască în noi credinţă care să ne ajute să-L
recunoaştem şi să-L primim în Euharistie. Înaintarea în Liturghie spre momentul suprem al
cuminecării cu Trupul şi Sângele Domnului presupune o schimbare lăuntrică treptată prin
primirea hranei teologice, mâncarea şi băutura Cuvântului. „De la metanoia (căinţa) personală
a fiecărui credincios şi dobândirea „minţii lui Hristos” (I Cor. 2, 16) înaintăm la homonoia

46 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Bucuresti, 1998, p. 203

46
(acelaşi gând al) tuturor şi la metamorfoza (transfigurarea) a toate (a trupului şi a sufletului, a
persoanei şi a comunităţii) şi la manifestarea în fiecare şi în toţi a tainei Cuvântului întrupat”.
Cu toate că este cea mai întrebuinţată liturghie în Biserica Ortodoxă, totuşi, Liturghia
Sfântului Ioan Gură de Aur nu este cea mai veche dintre cele trei liturghii care se oficiază în
zilele noastre. Până în secolele IX-X, liturghia uzuală, care era şi cea mai cunoscută, a fost
Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Codicele Barberini, un manuscris din secolul al VIII-lea,
menţionează că Liturghia Sfântului Vasile cel Mare era „Liturghia zilnică“ pe care o aşază
înaintea celorlalte două liturghii. Lucrul acesta este uşor de înţeles, dat fiind faptul că
Liturghia marelui ierarh al Cezareii Capadociei este alcătuită înaintea celei a Sfântului Ioan
Gură de Aur. Amândouă au însă acelaşi izvor: Liturghia Sfântului Iacob. Această liturghie,
alcătuită la Ierusalim de primul episcop al cetăţii, Iacob cel tânăr, „fratele Domnului“, cum îl
numeşte Sfânta Scriptură. De aici, ea s-a răspândit în Antiohia şi apoi în tot Răsăritul creştin,
astfel încât a devenit în vechime liturghia obişnuită în Siria, Palestina, Asia mică şi Grecia.
Cele mai bune descrieri ale Liturghiei Sfântului Iacob sunt cele din cartea a VIII-a a lucrării
„Constituţiile Apostolice“, în „Testamentum Domini“, sau în Cateheza a V-a mistagogică a
Sfântului Chiril al Ierusalimului. Această liturghie se oficia în limba greacă la oraşe, iar la sate
în limba siriacă. Atât Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, cât şi ce a Sfântului Vasile cel
Mare sunt inspirate din varianta siriacă a Liturghiei Sfântului Iacob.
Nici o lucrare a istoricilor, a biografilor ori a scriitorilor contemporani cu Sfântul Ioan
Gură de Aur şi chiar de mai târziu nu menţionează faptul că marele ierarh ar fi scris o
liturghie. Prima menţiune directă a faptului că arhiepiscopul Constantinopolului a alcătuit o
liturghie o avem în lucrarea „Despre predania dumnezeieştii Liturghii“, atribuită patriarhului
Proclu al Constantinopolului (secolul al V-lea), dar această mică scriere este neautentică, fiind
un fals de mai târziu. În Codicele Barberini, păstrat astăzi în biblioteca Vaticanului, găsim
numele Sfântului Ioan Gură de Aur înaintea a două dintre rugăciunile de astăzi ale acestei
liturghii, cea pentru catehumeni şi rugăciunea proscomidiei de după Vohodul Mare. Aceeaşi
menţiune o găsim şi în „Codicele 15“ din din Muzeul Rumianţev din Moscova (Fondul
Sebastianov) din secolele X-XI. Pentru prima oară, titlul de „Liturghia Sfântului Ioan Gură de
Aur“ apare într-un manuscris din secolele VIII-IX, păstrat în Leningrad, cu numărul 226, şi
apoi în altul din secolele XI-XII, numit Rossanensis, din Biblioteca Vaticanului. Vechimea
Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur este, totuşi, dovedită indirect de textele liturghiilor
Bisericilor necalcedoniene, care sunt inspirate din textul Sfântului Ioan. Astfel, aceste liturghii
dovedesc faptul că Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur este autentică şi se oficia cu mult
timp mai înaint de secolul al VII-lea, când avem primele mărturii despre existenţa ei. De

47
asemenea, faptul că pasaje întregi din Liturghia Sfântului Ioan se găsesc în rugăciunile din
liturghiile perşilor nestorieni, sub numele lui Teodor de Mopsuestia şi a lui Nestorie, i-a
determinat pe cercetători să presupună că, de fapt, Liturghia Sfântului Ioan exista sub un alt
nume.
Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur este în mare parte o prelucrare a rânduielii
Liturghiei Sfântului Iacob, aşa cum era în uz în secolele IV-V, în tot Orientul creştin.
Rânduiala aceasta este păstrată în cele două liturghii „surori“ cum au fost numite liturghiile
Sfântului Ioan Gură de Aur şi a Sfântului Vasile cel Mare.” Ceea ce le diferenţiază una de
alta, dar şi de cea a Sfântului Iacob, rugăciunile care se citesc, reprezintă opera celor doi
ierarhi. Anaforaua liturgică (n.r. rugăciunile din momentul prefacerii pâinii şi a vinului) a
Sfântului Ioan Gură de Aur este mai scurtă decât cea de la Liturghia Sfântului Vasile cel
Mare, fiind singurele care au supravieţuit până astăzi, întrucât în Biserica Veche exista
obiceiul ca în cadrul liturghiei să se spună rugăciuni (anaforale) compuse de diferiţi autori, în
funcţie de momentul din timpul anului bisericesc”47.
Obiceiul s-a păstrat şi până astăzi în bisericile vechi orientale. Aşadar, meritul
Sfântului Ioan Gură de Aur, ca şi cel al Sfântului Vasile cel Mare, este acela de a fi alcătuit
frumoasele rugăciuni de la anaforaua liturgică. S-au mai păstrat din vremea celor doi, în
rânduiala de astăzi a liturghiei partea cuprinsă între lecturile liturgice şi rugăciunea
amvonului, care este de fapt elementul principal, cu origini siriene şi capadociene, iar partea
de la început şi de la sfârşit, precum şi unele piese din restul liturghiei, sunt adaosuri
posterioare epocii celor doi Sfinţi Părinţi.
Chiar dacă autenticitatea Sfintei Liturghii a Sfântului Ioan Gură de Aur a fost uneori
pusă la îndoială, ea a devenit treptat cea mai cunoscută şi cea mai des oficiată liturghie în
Ortodoxie. Frumuseţea ei, izvorâtă din gândirea celui mai mare predicator a Bisericii, se
înţelege prin profunzimea ideilor din rugăciunile citite de slujitori în sfântul altar. „Liturghia
Sfântului Ioan Gură de Aur este astăzi liturghia uzuală a întregii Ortodoxii, chiar dacă cea
atribuită Sfântului Vasile cel Mare fusese mai înainte utilizată frecvent în Biserica
Răsăriteană. Chiar şi informaţiile referitoare la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare sunt mai
bogate decât cele referitoare la Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur. Aceasta nu înseamnă că
Sfântul Ioan Gură de Aur nu a fost şi un organizator al vieţii liturgice. Rugăciunile de la
liturghia atribuită marelui ierarh exprimă stilul şi gândirea sa, ceea ce demonstrează
autenticitatea ei. A devenit liturghia uzuală din motive practice, pentru că ea este mai scurtă şi
se încadrează mai bine în ritmul liturgic de peste an. Aceasta s-a întâmplat la sfârşitul

47 Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1997, pp.60-61

48
primului mileniu creştin. Până atunci, liturghia uzuală era cea a Sfântului Vasile cel Mare,
care a rămas specifică pentru duminicile Postului Mare şi alte zile din timpul anului. Ea se
oficiază în perioada Postului Mare pentru că acum se intensifică rugăciunea şi, fiind mai
lungă, se încadrează în spiritul acestei perioade.
Când participăm la Sfânta Liturghie, intrăm în legătură spirituală cu primul săvârşitor
al Euharistiei, cu Hristos, prin harul transmis de preoţii slujitori. Cuvintele din Scriptură ni-l
fac pe Hristos cunoscut, iar prin Sfânta Împărtăşanie devenim una cu El. Liturghia înseamnă
şi rugăciune, vorbire cu Dumnezeu, un dialog realizat prin cuvintele sfinţilor care au alcătuit o
rânduială a modului în care Îi slujim lui Dumnezeu. Cea mai cunoscută liturghie este cea
realizată de Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru că la ea participăm cel mai des în timpul anului.
În Biserica Ortodoxă există trei liturghii care se oficiază în biserici în timpul anului, duminica
ori la sărbători, sau la mănăstiri în fiecare zi. Ele aparţin unor mari ierarhi ai creştinătăţii, care
au compus textele rugăciunilor citite în cadrul acestor slujbe, lăsând posterităţii adevărate
opere de spiritualitate liturgică. Liturghiile Sfântului Vasile cel Mare, a Sfântului Ioan Gură
de Aur şi a Sfântului Grigorie Dialogul, ocupă locul central în cultul creştin. Dintre acestea,
cea mai cunoscută liturghie este cea alcătuită de Sfântul Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul
Constantinopolului, care a trăit în perioada 354-407. Este cea mai cunoscută liturghie, pentru
că ea se oficiază de cele mai multe ori în timpul anului bisericesc. Cu excepţia zilelor
aliturgice (n.r. zile în care nu se oficiază nici o liturghie), a celor zece zile din timpul anului în
care se oficiază Liturghia Sfântului Vasile cel Mare (1 ianuarie-ziua Sfântului Vasile, primele
cinci duminici din Postul Paştelui, joi şi sâmbătă în Săptămâna Patimilor, ajunul Crăciunului
şi al Bobotezei), precum şi miercurile şi vinerile din Postul Paştelui, luni şi marţi în
Săptămâna Patimilor, dar şi la câteva sărbători mai importante din timpul Postului Mare, zile
în care se oficiază Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, în timpul anului bisericesc se
oficiază liturghia alcătuită de cel mai mare predicator al Bisericii şi unul dintre marii ierarhi
care au păstorit în Bizanţ.

3.2. Dumnezeiasca Liturghie a Sfantului Ioan Gura de Aur, Arhiepiscopul

Constantinopolului

.Aşadar, Sfânta Liturghie este slujba esenţială în care Biserica se înalţa în Împărăţia lui
Dumnezeu prefăcând viaţa noastră în comuniune, din iubire, cu Sfânta Treime şi între noi.
Euharistia este punctul culminant şi raţiunea de a fi a Sfintei Liturghii. Nicolae Cabasila îşi
începe tâlcuirea Sfintei Liturghii cu afirmaţia că săvârşirea acesteia are ca obiect prefacerea

49
darurilor în dumnezeiescul Trup şi sânge al Domnului în scopul sfinţirii credincioşilor prin
împărtăşirea cu acestea. Întreaga rânduială a Liturghiei este o pregătire şi un urcuş continuu
spre unirea euharistică cu Iisus Hristos. În sfânta Liturghie Domnul şi Mântuitorul Iisus
Hristos este prezent în mod real nu numai în jertfa euharistică ci, după cum remarca Părintele
Stăniloae, în multe moduri: în cuvintele Sfintei Scripturi citite în Biserică, în cuvântul de
propovăduire al preotului, în rugăciunile rostite de preot, în cantările credincioşilor. Sfânta
Liturghie este un ansamblu unitar în care fiecare lucrare ne face părtaşi, într-o anumită
măsură, lui Hristos şi ne pregăteşte pentru unirea deplină cu El prin împărtăşirea cu Trupul şi
Sângele Lui. S-ar părea că atât cât durează viaţa pământească Liturghia este o problemă a
Bisericii şi că, prin urmare, aceia care nu fac parte din Biserică, în chip explicit, nu se găsesc
sub lumina Liturghiei. Dar sfârşitul lumii va arăta că toţi cei care n-au participat la Liturghie,
nu vor participa nici la binefacerile Liturghiei veşnice şi această judecată sub care ei cad este
simbolizată prin actele care se săvârşesc în timpul Liturghiei din Biserica pământească. Prin
urmare, Liturghia pământească din Biserică se adresează şi lor, prin chemare şi prin anunţarea
judecăţii, aşa cum ei se referă la ea chiar prin refuzul lor de-a participa la ea. Viaţa lor
pământească şi veşnică nu poate fi înţeleasă fără această referire negativă la Liturghie şi
Liturghia pământească se adresează şi lor. Atât ei cât şi Liturghia arată că sunt hărăziţi pentru
Liturghie şi că în afara Liturghiei soarta lor nu se împlineşte cum trebuie.
Liturghia reprezintă pentru unii ca aceştia o prezenţă absentă, dar care determină
destinul umanităţii întregi, soarta unora, negativă pentru unii, pozitivă pentru alţii, căci
destinul umanităţii nu se poate împlini pozitiv în afara Liturghiei.
În acest sens, lumea întreagă este destinată a fi o Liturghie iar cei ce nu vor să se ridice
la această stare, sau rămân în afara ei, nu-şi împlinesc destinul.
Fără îndoială, nu este vorba numai de Liturghia care se săvârşeşte ca slujbă în locaşul
Bisericii, ci de înălţarea generală spre Dumnezeu şi spre o unire tot mai mare în El, înălţare
spre care e destinată întreaga lume.Putem reliefa şi altfel faptul că lumea întreagă este legată
într-un fel de Liturghie, chiar dacă în alt fel nu participă la ea. Prin faptul că Liturghia
conduce întreaga comunitate spre o unire perfectă cu Dumnezeu, Care este deasupra lumii, ea
descoperă sensul eshatologic al istoriei întregii lumi, astfel:
- Sfânta Liturghie este Taina Tainelor 48. Punctul culminant al acestor lucrări este Sfânta
Liturghie, Taina Tainelor, Taina actualizării lucrării mântuitoare a lui Hristos şi a unirii
depline cu El, Taina împlinirii Bisericii ca Trup al lui Hristos şi a intrării ei în Împărătia lui

48 Alexander Schmemann, Euharistia. Taina Imparatiei, trad. de Pr. Boris Raduleanu, Editura Anastasia,
Bucuresti, 1993, p. 74.

50
Dumnezeu. La Sfânta Liturghie Duhul Sfânt introduce realitatea eshatologică a Împărătiei în
istorie schimbând istoricitatea liniară în prezentă. Trecutul şi viitorul sunt astfel unite într-o
realitate unică şi indivizibilă realizându-se o sinteză a istoricului şi eshatologicului
- Sfânta Liturghie - Taina lui Hristos 49 Sfânta Liturghie este o anamneză, o pomenire a
faptelor mântuitoare ale lui Dumnezeu începând de la creatie şi, în primul rând, a lucrării
mântuitoare a lui Hristos. Dar această pomenire nu este o simplă comemorare ci o actualizare
a evenimentelor. În Liturghie are loc o epifanie şi dezvăluire crescândă a prezentei lui Hristos
Cel Întrupat, Răstignit, Înviat şi Înăltat dar şi ca Cel va să vină. Liturghia este "Evanghelia
mereu actualizată" .
- Sfânta Liturghie - Taina Bisericii În Liturghie Hristos e prezent în mijlocul Bisericii
Sale, a adunării credincioşilor. Nu îl întâlnim ca insi singuratici ci ca mădulare ale trupului
Său adunate laolaltă sporind neîncetat comuniunea cu El şi între noi printr-un urcusspiritual
conţinuu al nostru spre trepte tot mai înalte de comuniune duhovnicească cu Hristos şi, în
Hristos, cu Sfânta Treime. În Liturghie Biserica primeste darul unitătii "de sus", în Hristos,
împlinindu-se ca Trup al lui Hristos. Fiecare comunitate locală realizează astfel şi revelează
Biserica întreagă, evenimentul noului mod de viată care constituie mântuirea, participarea
omului la viaţa vesnică. În acelasi timp Liturghia este slujită în comuniune cu întreaga
Biserică universală şi în numele întregii Biserici pomenindu-se atât cei aflati departe cât şi cei
adormiti ca mădulare ale aceluiasi Trup al lui Hristos, realizându-se astfel o unitate în timp şi
spatiu.
- Fiecare credincios trebuie să înteleagă Sfânta Liturghie Viata creştină autentică nu
poate fi concepută în afara Sfintei Liturghii care ocupă locul central în Biserică şi în viaţa
oricărui creştin care îsi ia în serios demnitatea de mădular al Trupului lui Hristos. Dar pentru a
putea participa deplin la Liturghie şi nu numai a asista este foarte important ca fiecare
credincios să înteleagă semnificatia ei..
Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie este cea mai importantă slujbă, în timpul căreia se
săvârşeşte Taina Împărtăşaniei, instituită de către Domnul nostru Iisus Hristos înainte de a fi
răstignit.
Spălând picioarele apostolilor Săi şi arătându-le astfel un exemplu de smerenie,
Mântuitorul, lăudând pe Dumnezeu-Tatăl, a luat pâinea, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor zicând:
„Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu”, mai apoi a luat potirul cu vin, l-a binecuvântat şi l-a
dat apostolilor zicând:„acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă

49 Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Staniloaie, Spiritualitate si comuniune in Liturghia ortodoxa, Editura Mitropoliei
Olteniei, Craiova, 1986, p. 92.

51
spre iertarea păcatelor”; împărtăşindu-i, Domnul le-a dat poruncă să săvârşească întotdeauna
această Taină:„aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Matei 26, 26-28; Luca 22, 19;
Corinteni 11, 24).
Apostolii săvârşeau Sfânta Împărtăşanie după porunca şi exemplul Domnului Hristos şi
au învăţat creştinii să săvârşească această mare şi mântuitoare Taină. Iniţial ordinea şi
modalitatea de petrecere a Liturghiei se transmitea pe cale orală şi toate rugăciunile şi
cântările duhovniceşti se învăţau pe de rost. Mai târziu au apărut şi indicaţii scrise cu privire
la organizarea şi desfăşurarea acestui serviciu divin.
Cu timpul Liturghia s-a completat cu rugăciuni şi practici noi, ceea ce tulbura unitatea
în diferite biserici cu privire la săvârşirea acesteia. În situaţia creată a apărut necesitatea
unificării tuturor cinurilor Liturghiei şi introducerea unor standarde unice de oficiere a
serviciului divin. Acest lucru a fost făcut în veacul al IV-lea, când a încetat prigoana
împotriva creştinilor şi Biserica a avut toate premisele pentru a se ocupa de buna organizare a
vieţii interne (Soboarele Ecumenice).
În această perioadă, Sf. Vasile cel Mare a scris şi a propus un regulament de săvârşire a
Liturghiei care să fie utilizat pretutindeni, iar Sf. Ioan Gură de Aur a scurtat acest regulament,
fără a face însă modificări substanţiale. La baza acestui regulament a stat vechea Liturghie a
Sf. Apostol Iacov, primul Episcop al Ierusalimului.
Liturghia are denumiri deosebite. Prima dintre ele – Liturghia – este de origine greacă şi
înseamnă „slujbă comună”, indicând asupra faptului că Taina Sfintei Împărtăşanii este Jertfa
de pocăinţă adusă lui Dumnezeu pentru păcatele întregii comunităţi de credincioşi – vii şi
morţi. Astfel încât Sf. Taină a Împărtăşaniei se numeşte în greacă Euharistie, ceea ce se
traduce ca „jertfa de mulţumire” şi Liturghia poartă această denumire.
În timpul Liturghiei se rememorează viaţa şi învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos,
de la naştere şi până la Înălţarea la cer.
Ordinea Liturghiei este următoarea – mai întâi se pregătesc toate cele necesare pentru
Sfânta Taină a Împărtăşaniei, după care credincioşii se pregătesc pentru Aceasta iar într-un
final se săvârşeşte însăşi Taina, creştinii primind Sfânta Împărtăşanie. În timpul ecteniei
diaconul rosteşte numele celor înscrişi pentru pomenire şi cheamă asupra lor binecuvântarea
lui Dumnezeu, iar preotul citeşte rugăciunile rânduite. După aceasta preotul se roagă în faţa
Prestolului, spunând cu glas tare numele scrise spre pomenire.
Liturghia are un sens valabil pentru lumea întreagă şi descoperă un sens analogic al
istoriei, prezentând-o ca o mişcare spre Dumnezeu, asemănătoare cu o Liturghie, chiar dacă
mulţi oameni participanţi la istorie, nu sunt conştienţi de acest fapt şi nu-şi realizează calea

52
spre sfârşit ca o cale spre Dumnezeu, deci ca o cale liturgică propriu-zisă. Cu alte cuvinte,
toată istoria participă la calea spre sfârşit şi mişcarea pe această cale este sădită şi susţinută de
Dumnezeu întru totul. Totodată această mişcare e predestinată să ducă spre Dumnezeu. Dar
nu toţi se îndreaptă pe această cale spre Dumnezeu, atâta timp cât nu vor să se îndrepte spre
El, cu toate că toţi merg pe calea spre sfârşit, care trebuie făcută de lumea întreagă. În acest
sens, toţi contribuie la înfăptuirea mişcării liturgice spre Dumnezeu, care se află la sfârşitul
drumului, chiar dacă nu toţi au fost conştienţi că acest drum duce spre Dumnezeu şi nu s-au
pregătit pentru întâlnirea cu Dumnezeu.
Toţi îşi duc viaţa prin mişcarea inerentă acestei vieţi, dar nu toţi folosesc această
mişcare (acest combustibil) pentru a se înălţa spre Dumnezeu, astrul suprem al existenţei.
Referindu-ne la Sfanta Liturghie ca fiind implinirea pregatirii pentru Dumnezeiasca
Euharistie vom sustine ca Sfanta Liturghie implineste pregatirea personala a fiecaruia si
pregatirea comunitatii pentru Euharistie fiind ultima si cea mai importanta etapa a acestei
pregatiri, o impreuna inaintare a Bisericii, calauzita de Iisus Hristos, spre recunoasterea si
primirea Mirelui. Fiecare Sfanta Liturghie este astfel o actualizare a drumului spre Emaus
(Luc. 24, 13-35) Iisus Hristos vine in mijlocul nostru si ni se daruieste mai intai prin cuvintele
Sale facand sa „arda inimile in noi” (Lc. 24, 32) si sa se nasca in noi credinta care sa ne ajute
sa-L recunoastem si sa-L primim in Euharistie. Inaintarea in Liturghie spre momentul suprem
al cuminecarii cu Trupul si Sangele Domnului presupune o schimbare launtrica treptata prin
primirea hranei teologice, mancarea si bautura Cuvantului. „De la metanoia (cainta) personala
a fiecarui credincios si dobandirea „mintii lui Hristos” (I Cor. 2, 16) inaintam la homonoia
(acelasi gand al) tuturor si la metamorfoza (transfigurarea) a toate (a trupului si a sufletului, a
persoanei si a comunitatii) si la manifestarea in fiecare si in toti a tainei Cuvantului intrupat” .

3.3.Liturghia Cuvântului (la care pot participa şi catehumenii)

Prima parte a Sfintei Liturghii se încheie cu o ectenie în care rugăciunea se
concentrează asupra celor care nu au primit botezul. Este vorba despre catehumeni, cei
chemaţi să devină creştini, care au dreptul să participe la slujba numai până în acest moment.
Catehumenii sunt cei ce se pregătesc să primească botezul Denumirea de catehumen vine de
la verbul grecesc catiheo care înseamnă a răsuna, a vesti ceva de pe un loc înalt, a chema. În
Noul Testament acest termen este folosit cu sensul de a învăţa pe altul prin viu grai. În
Biserica primară, termenul de catehumeni este folosit, începând cu Tertulian (secolul al II-lea)
pentru a-i desemna pe cei care sunt învăţaţi adevărurile de credinţă în vederea botezului. Din
secolul al II-lea în Biserică se dezvoltă instituţia catehumenatului, adică împărtăşirea

53
adevărurilor de credinţă celor ce doreau să devină creştini, în mod organizat, înainte de botez.
Catehumenatul atinge apogeul în secolul al IV-lea şi începe să dispară spre sfârşitul secolului
al V-lea, odată cu generalizarea botezului copiilor.
Catehumenii erau primiţi de regula dintre oamenii liberi, cu ocupaţie onorabilă, iar
dintre sclavi cu voia stapânilor lor. Admiterea în catehumenat o aprecia şi aproba episcopul,
candidatul fiind prezentat de unul sau mai mulţi credincioşi care garantau pentru el. Dupa ce
episcopul îl cerceta asupra vieţii şi dorinţei de a deveni creştin, el facea făgăduinţa de a-şi
schimba viaţa. Apoi era consacrat sacramental printr-o rânduială de slujbă numită rânduiala
catehumenatului (pastrată şi săvârşită până azi înainte de slujba propriu-zisă a Botezului) prin
care era eliberat de sub stăpânirea diavolului şi îşi mărturisea credinţa în Hristos şi dorinţa de
unire cu El. După aceea catehumenul era încredinţat unui catehet (învăţător) care să-l iniţieze
în adevărurile de credinţă şi primea dreptul să participe la prima parte a Sfintei Liturghii care,
pentru această, se numeşte până azi şi Liturghia catehumenilor.
Catehumenatul, care la început dura doar câteva luni, a ajuns ca, pe măsura dezvoltării
sale, să se întindă pe o perioadă de doi sau trei ani. Catehumenii erau împărţiţi, în funcţie de
etapa în care se aflau, în două, apoi în trei categorii: catehumenii propriu-zişi, energumenii şi
fotizumenii (cei pentru luminare). La sfârşitul Liturghiei catehumenilor se făceau rugăciuni
speciale pentru fiecare dintre aceste categorii după care părăseau biserica. Până astăzi se
păstrează în rânduiala Liturghiei darurilor mai înainte sfinţite rugăciunea pentru fotizumeni,
rostită începând cu mijlocul Postului Mare. La Liturghiile Sfinţilor Ioan Gură de Aur şi Vasile
cel Mare s-a păstrat doar ectenia catehumenilor.
Cei credincioşi, pentru cei chemaţi să ne rugăm, ca Domnul să-i miluiască pre dânşii. -
Doar primul şi ultimul îndemn al ecteniei este adresat catehumenilor, această ectenie fiind de
fapt o rugăciune a comunităţii credincioşilor care îşi exercită preoţia împărătească mijlocind
pentru catehumeni. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că catehumenii nu răspund la cererile
ecteniei şi sunt trimişi apoi din biserică înainte de începerea Liturghiei euharistice (a
credincioşilor) deoarece ei, nefiind botezaţi, sunt în afara cămărilor împărăteşti, rugăciunea
lor nu este cea a lui Hristos (Ioan 14, 13), nu au libertate filială şi trebuie ca alţii să le fie
mijlocitori. Totuşi catehumenii sunt îndemnaţi, la începutul ecteniei, la rugăciune pentru că
rugăciunile credincioşilor nu pot avea efect dacă nu se roagă şi ei pentru ei înşişi.
Să-i înveţe pre dânşii cuvântul adevărului. - Cuvântul adevărului este conţinutul
învăţăturii pe planul cunoaşterii. Numai Dumnezeu îi poate învăţa cuvântul adevărului căci nu
putem numi pe nimeni învăţător pe pământ (Matei 23, 8), toţi creştinii sunt ucenicii lui
Hristos (Isaia 54, 13) şi sunt învăţaţi de Dumnezeu ( Ioan 6, 45).

54
 Să le descopere lor Evanghelia dreptăţii. - Evanghelia nu aduce doar curăţirea de
păcate ci şi îndreptarea prin credinţă căci „Hristos Iisus, pentru noi S-a facut înţelepciune de
la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţire şi răscumparare” (I Corinteni 1, 30). Înţelegerea profundă a
acestui adevăr face să se nască în om dorinţa de a se boteza.
Să-i unească pre dânşii cu Sfânta Sa Sobornicească şi Apostolească Biserică. -
Finalitatea spre care înaintează catehumenii este unirea cu Biserica cea adevărată prin botez.
Mântuieşte, miluieşte, apară şi păzeşte pre dânşii, Dumnezeule, cu Harul Tău. - Cererea ce
rezumă ectenia mare şi prin care ne punem sub ocrotirea lui Dumnezeu îndreptându-ne plini
de încredere spre El ca spre un Părinte iubitor o rostim acum pentru catehumeni într-o formă
uşor modificată cerând în primul rând mântuirea lor.
Cei chemaţi, capetele voastre Domnului să le plecaţi. - În încheierea ecteniei
catehumenii sunt îndemnaţi să-şi plece capul pentru a primi binecuvântarea. Plecarea capului
este gestul prin care omul arată că aşteaptă revarsarea bunătăţilor cereşti asupra lui cu
conştiinţa că „toată darea cea buna şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la
Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare” (Iacov 1, 17). Plecându-
şi capetele catehumenii arată de asemenea că sunt gata să ia jugul cel bun al lui Hristos
( Matei 11, 30).
Rugăciunea de binecuvântare, rostită azi în taină, era spusă la început de către protos
cu voce tare ţinând mâna asupra capetelor plecate ale catehumenilor. Potrivit Sfântului Ioan
Gură de Aur binecuvântarea este dovada că Dumnezeu a primit rugăciunea pentru ei „căci nu
omul este cel ce binecuvintează ci, prin mijlocirea limbii şi a mâinii sale, Împăratului Însuşi îi
oferim capetele celor prezenţi (ale catehumenilor)”.
Doamne, Dumnezeul nostru, Cela ce întru cele de sus locuieşti (Psalm 112, 5) şi spre
cele smerite priveşti, Care ai trimis mântuire neamului omenesc pre Unul Născut Fiul Tău şi
Dumnezeu, pre Domnul Nostru Iisus Hristos, - invocarea lui Dumnezeu se face prin afirmarea
universalităţii voinţei Sale mântuitoare arătată în Întruparea Mântuitorului.
Caută spre robii Tăi cei chemaţi, cari şi-au plecat grumajii înaintea Ta, şi-i
învredniceşte pre dânşii, la vreme potrivită, de baia naşterii celei de a doua (Tit 3, 5), de
iertarea păcatelor (Matei 26, 28) şi de veştmântul nestricăciunii; uneşte-i pre dânşii cu Sfânta
Ta Sobornicească şi Apostolească Biserică şi-i numără pre dânşii cu turma Ta cea aleasă. - se
reia cererea ecteniei pentru catehumeni de a fi uniţi cu Biserica indicându-se că această unire
se face prin botez care este naştere din nou şi aduce iertarea păcatelor şi veştmântul
nestricăciunii. A fi mădular al Bisericii înseamnă a fi numărat în turma cea aleasă a lui
Hristos.

55
 În rugăciunea de la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare se mai arată că intrarea în
Biserică înseamnă asumarea de bună voie a jugului celui bun al lui Hristos (Matei 11, 30) şi
că prin botez şi intrarea în Biserică se deschide calea spre cunoaşterea adevăratului
Dumnezeu.
Ca şi aceştia împreună cu noi să slăvească Preacinstitul şi de mare cuviinţă numele
Tău: al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. - Prin
intrarea catehumenilor în Biserică ne unim în dreapta slăvire a lui Dumnezeu adică în
ortodoxie. Rostind acest ecfonis preotul face semnul sfintei cruci cu buretele peste antimisul
pe care l-a desfăcut în timpul ecteniei. Prin aceasta se arată că numai prin cruce putem ajunge
la dreapta slavire a lui Dumnezeu.
În vremea Sfântului Ioan Gura de Aur Liturghia începea „dupa intrarea episcopului
cu citirile din Sfânta Scriptura (se citea din Vechiul Testament din Apostol si Evanghelie)
intercalate de cântarea de psalmi responsoriali (prokimenon) si aliluia. Începând cu sec. X-XI
se cadea la cântarea Aliluia, înainte de Evanghelie. Din Vechiul Testament se citeau în special
texte profetice. Din sec. VII aceste texte dispar. Rugaciunea de dinainte de Evanghelie nu
apartine textului vechi al Liturghiei începând sa fir rostita, cu voce tare, din sec. XI.”
Având o forma diferită în Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur şi în cea a Sfântului
Vasile cel Mare dar fiind asemănătoare în conţinut, rugăciunea de binecuvântare este plină de
referinăe biblice. O vom prezenta în continuare în redacţia Sfântului Ioan Gură de Aur:
-Binecuvântarea Împărăţiei - începutul Liturghiei îl face binecuvîntarea împărăţiei:
“Binecuvîntată este împărăţia a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh… ”. în Liturghie
creştinul e situat dincolo de temporalitate şi spaţialitate, el trăind cu anticipare timpul
eshatologic, al împărăţiei ce va să vină . Formula de început a Sfintei Liturghii prezintă o
deosebită importanţă în plan dogmatic, întrucît “împărăţia lui Dumnezeu este conţinutul vieţii
creştine” ea este “cunoaşterea lui Dumnezeu… unirea cu El şi viaţa întru El”50
Binecuvîntarea de început este importantă întrucît ea vesteşte faptul că putem să
moştenim din nou, ceea ce am pierdut odată cu căderea lui Adam, adică împărăţia cea
veşnică.împărăţia e Treimică, însă în deplină unitate “pentru că Dumnezeu nu e cunoscut ca
un monarh singuratic, ci ca desăvîrşita comuniune de trei Persoane”51.
Comuniunea credincioşilor din Liturghie, are deci ca temei ultim unitatea Treimică, ce
implică unitatea Bisericii. împărăţia lui Dumnezeu este una “a iubirii între Tatăl şi fiii înfiaţi
de Fiul şi dăruiţi cu totul în Fiul Tatălui.”52
50 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 143.
51 Paul Evdokimov, Rugul aprins, p. 87.
52 Paul Evdokimov, Rugul aprins, p. 87

56
 Preotul, binecuvîntînd împărăţia îl închipuieşte pe Hristos, care prin propria Sa jertfă a
intrat în Sfânta Sfintelor din Cer, mijlocind pentru iertarea păcatelor noastre şi reprimirea
noastră în sînul Părintelui. Hristos face însă numai începutul “reintegrării” noastre în
împărăţia Sa, sarcina fiind în acelaşi timp şi a noastră. Omul, cu libertatea îngustată de
consecinţele păcatului, caută să redobîndească libertatea dintru începuturi, libertatea fiului lui
Dumnezeu, integrat în împărăţia iubirii Acestuia. Binecuvîntînd această împărăţie la începutul
Sfintei Liturghii, o cerem de fapt, o dorim vie şi actualizată prin puterea şi lucrarea Duhului
Sfânt53. Apoi, semnul crucii cu care preotul însemnează antimisul în momentul rostirii
binecuvîntării e dovada faptului că Treimea stă în legătură cu Crucea şi că mîntuirea noastră
s-a realizat prin răstignirea şi moartea pe cruce a Cuvîntului.
- Ectenia mare. După rostirea binecuvîntării, urmează ectenia mare, care începe cu
cerea “Cu pace Domnului să ne rugăm”. Sensul acestei cereri este pe de o parte învrednicirea
noastră de pacea împărăţiei lui Dumnezeu, iar pe de altă parte în dobîndirea păcii noastre faţă
de patimi “care sfşîie unitatea din noi şi dintre noi… împărăţia lui Dumnezeu este pace şi
unde nu este pace, nu e nici bucurie şi nici dreptate”54. Cerem apoi de la Dumnezeu “pacea de
sus şi mîntuirea sufletelor noastre”, în sensul că “trebuie să ne sîrguim a dobîndi mai întîi
pacea care stă în putinţa noastră şi după aceea cerem de la Dumnezeu pacea Lui” 55. Este de
fapt afirmată în această cerere a ecteniei relaţia teandrică om – Hristos. Ajutorul lui
Dumnezeu e de trebuinţă apoi pentru “pacea a toată lumea şi bunăstarea Bisericii”, fiind pus
în evidenţă în acest mod atributul lui Dumnezeu de Creator şi Proniator al lumii. “Biserica
este lăsată în lume pentru a mărturisi pe Hristos şi împărăţia Lui şi Bisericii” de fapt “îi este
încredinţată lucrarea Lui”56. Şi aici aflăm temeiul rugăciunii şi mijlocirii noastre pentru
aşezămîntul Bisericii. Rugăciunea are apoi în vedere “unirea tuturor”, întrucît “unitatea
tuturor în Dumnezeu alcătuieşte ultimul scop al creaţiei şi mîntuirii… Biserica se roagă pentru
depăşirea tuturor dezbinărilor”. Prin rugăciunea unităţii “cerem această pace de la Dumnezeu
şi unirea Bisericilor, nelăsînd grija pentru ele numai lui Dumnezeu, ci arătăm că voim să
lucrăm şi noi pentru ele” 57. Ectenia mare continuă apoi cu diferite cereri ce încearcă să
cuprindă în ele toate trebuinţele omului şi toate momentele existenţei în care acesta se zbate.
Iar aceasta se constituie într-o reală solidaritate interumană, căci “Bisericii îi este dată

53 Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, p. 30

54 Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune…, p. 163.
55 Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, p. 32.
56 Alexandre Schmemann, Euharistia-Taina Împărăţiei, p.62
57 Pr Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune…, p. 164

57
stăpînirea şi puterea de a înălţa această rugăciune universală, îi este dat să mijlocească
înaintea lui Dumnezeu pentru întreaga lui creaţie”
Şirul cererilor din ectenia mare se încheie cu pomenirea Născătoarei de Dumnezeu şi a
întregului şir al sfinţilor Bisericii. Amintirea Născătoarei de Dumnezeu e continuată de
îndemnul de a ne dărui “pe noi înşine şi unii pe alţii lui Hristos Dumnezeu”. Dăruirea noastră
lui Hristos pune în lumină libertatea umană, afirmată în chip deplin după Răscumpărarea lui
Hristos, căci “numai întrucît mă dăruiesc eu lui în deplină libertate, mi se dăruieşte şi El”58
Abia acum se descoperă sensul mijlocirii către Născătoarea de Dumnezeu căci “ea ne
dăruieşte pe noi Lui, întrucît ni se dăruieşte Ea însăşi. Şi din aceasta luăm putere să ne dăruim
şi noi uni altora şi deci şi unii pe alţii lui Hristos” .
- Antifoanele. Primul antifon al Sfintei Liturghii, este în rezumat o binecuvîntare adusă
numelui lui Dumnezeu, o preaslăvire a Sa: „Binecuvintează suflete al meu pe Domnul şi toate
cele dinlăuntrul meu, numele cel Sfânt la lui, bine eşti cuvîntat Doamne”. Rugăciunea pe care
preotul o rosteşte în taină în Sfântul Altar în timpul cîntării acestui antifon, exprimă
posibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu în mod apofatic şi e chiar dovada exprimării Fiinţei
dumnezeieşti prin negaţii: “Doamne Dumnezeul nostru, a Cărui stăpînire este neasemănată şi
slavă neajunsă, a Cărui milă este nemăsurată şi iubire de oameni negrăită” (Liturghier, p.
107). Antifonul al doilea este o minunată prezentare a dogmei hristologice: “Fiul şi Cuvîntul
lui Dumnezeu” apare ca “Unul născut” exprimînd naşterea Sa din veşnicie din Tatăl, şi în
timp, din Fecioara. Hristos este apoi numit “Fiul lui Dumnezeu” şi al omului, Care în chip
deosebit în sînul Sfintei Treimi este “Cuvîntul lui Dumnezeu”, veşnicia Sa fiind exprimată în
chip vădit: “Cel ce eşti fără de moarte”.
Răscumpărarea apare de asemenea foarte bine pusă în evidenţă “Ai primit pentru
mîntuirea noastră, a Te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu” evidenţiind desigur şi
starea kenotică, de micşorare a slavei Sale negrăite. în legătură strînsă cu învăţătura
hristologică, apare şi cea mariologică. Astfel expresia, “Pururea Fecioara Maria”, exprimă
curăţia deplină a Mariei. întruparea e formulată în sensul dogmei de la Calcedon
(neamestecat, neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit) căci se zice “neschimbat Te-ai întrupat”.
Apare apoi reliefată lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos şi biruinţa Sa asupra morţii. Nu e
neglijată nici relaţia între Hristos şi Sfânta Treime: “Unul fiind din Sfânta Treime” – ce ne
duce cu gîndul la unitatea Fiinţei dumnezeieşti şi la Treimea Persoanelor. Hristos este
“împreună – slăvit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt” – fiind astfel aşezat în comuniunea de sfinţenie
a persoanelor Treimice. Rugăciunea rostită de către preot în taină, în timpul acestui antifon,

58 Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune…, p. 167.

58
mijloceşte stăruitor ajutorul lui Dumnezeu şi împlinirea voii Sale cerînd stăruitor ca această
voie a Sa să se reverse şi asupra sufletelor credincioşilor.
- Fericirile şi Vohodul cel mic (Ieşirea cu Sfânta Evanghelie)
Cântarea Fericirilor exprimă de fapt “condiţiile ce se cer pentru trăirea împărăţiei
cerurilor”59 în care creştinul este situat deja, cu toate că nu în chip desăvîrşit. Ieşirea preotului
cu Evanghelia îl prezintă pe însuşi Hristos, ce se descoperă lumii prin învăţătura Sa
dumnezeiască. Momentul marchează preazenţa reală a lui Hristos în Sfânta Liturghie, El
chemîndu-ne în împărăţia Sa, prin împlinirea învăţăturii Sale. Uşile altarului, care se deschid
în acest moment simbolizează aceiaşi dimensiune a împărăţiei, căci în momentul acesta însăşi
împărăţia lui Dumnezeu stă înaintea noastră deschisă, îmbiindu-ni-se. Preotul, conştientizînd
întrepătrunderea cosmicului cu terestrul cere ca “împreună cu intrarea noastră să fie şi intrarea
sfinţilor îngeri care slujesc împreună cu noi, şi împreună slăvesc bunătatea Ta” 60. Apare pentru
întîia dată afirmată în cuprinsul Sfintei Liturghii, anghelologia, adică învăţătura despre sfinţii
îngeri, precum şi una din funcţiile pe care aceştia o îndeplinesc: slujirea şi preaslăvirea lui
Dumnezeu. Preotul doxologeşte apoi pe Dumnezeu zicînd “Că Ţie se cuvine toată slava,
cinstea şi închinăciunea… ” unde “închinăciunea accentuează densitatea umanului în faţa
revărsării cereşti şi a Sfântului”61.
Apoi este binecuvîntată intrarea sfinţilor: “Binecuvîntată este intrarea sfinţilor Tăi…”,
moment în care “credincioşii formează cortegiul împăratului, asociat cu corul ceresc al
îngerilor”62. Intrînd prin uşile împărăteşti preotul zice: “înţelepciune drepţi”, adică “staţi cu
cugetul drept, curat, nestrîmbat şi înălţat, căci Acesta este Hristos, înţelepciunea lui
Dumnezeu”63. Biserica se proşternă cîntînd “Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos!
Mîntuieştene pe noi, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce eşti minunat întru sfinţi!”. E prezentată din
nou imaginea de ansamblu a împărăţiei Creşti ce se revelează creştinului: Hristos cel
înconjurat se sfinţi. Astfel, “dacă în Liturghia credincioşilor, trupul lui Hristos este înălţat,
exclamîndu-se “Sfintele Sfinţilor”, într-un mod similar în “Liturghia catehumenilor, înainte de
săvîrşirea cuvîntului, este proclamată într-un chip asemănător că sfinţii nu sunt sfinţi decît
prin participarea la Sfântul lui Dumnezeu”64.
Şi iată că în acest moment, Liturghia devine temei al cinstirii sfinţilor, punînd în
lumină slava de care ei se învrednicesc în perspectiva împărăţiei. încercînd o apreciere

59 Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 167,

60 Liturghier, p. 110
61 Paul Evdokimov, Rugul aprins, p. 80
62 Ibidem
63 Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune…, p. 181
64 Paul Evdokimov, Rugul aprins, p. 90

59
teologică a celor petrecute în Sfânta Liturghie pînă aici trebuie precizat faptul că Antifoanele
exprimă oarecum timpurile premesianice, adică dinaintea venirii Mîntuitorului, vremuri ce se
constituiau în aşteptarea Izbăvitorului, timpuri ce se apropie uşor de vremea Sfântul Ioan
Botezătorul, care aduce revelarea Logosului Dumnezeiesc, descoperirea Lui către întreaga
lume: “Iată Mielul lui Dumnezeu”65 Fericirile ne plasează deja în timpurile mesianice ale
revelării depline a Fiului lui Dumnezeu.
Liturghia îşi descoperă sensul ei în chip deplin, prin intrarea cu Sfânta Evanghelie,
căci mai mult decît oricînd acum este descoperită împărăţia lui Dumnezeu în toată amploarea
ei.
Liturghia “ne vorbeşte despre înălţarea noastră acolo unde S-a înălţat Hristos…
Euharistia este întotdeauna ieşirea din lumea aceasta şi înălţarea la Cer, iar simbol al înălţării
posibile şi reale este Prestolul (Sfînta Masă)”
- Imnul Trisaghion în atmosfera aceasta de întrepătrundere între planul spaţial şi cel
cosmic, adunarea credincioşilor se asociază la cîntarea îngerilor. E momentul Trisaghionului:
“Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”. în imnul acesta
apare din nou afirmată prezenţa treimică: “Tatăl – izvorul sfinţeniei, Sfântul; Fiul, Cel
puternic, Cel care biruieşte moartea; Sfântul Duh, dătătorul de viaţă. suflarea vieţii veşnice” 66.
Fiecărei persoane a Sfintei Treimi i se asociază în imnul trisaghion un atribut specific Fiinţei
dumnezeieşti Celei Una: Tatălui – Sfinţenia, Fiului – Atotputernicia, Duhului Sfânt –
Veşnicia. Sfinţenia exprimată în acest imn se adresează comunităţii “pentru că ea întreagă
trebuie să se sfinţească din aceasta… Trăirea sfinţeniei lui Dumnezeu de către făpturi
despătimeşte, în măsura în care ea e trăită… Experienţa prezenţei lui Dumnezeu a devenit
acum foarte accentuată şi în comunitatea liturgică, făcîndu-o să exprime această experienţă în
cîntarea ei entuziastă, asemenea celei a îngerilor şi unită cu ea”67 .
Rugăciunea rostită în taină de către preot în timpul imnului Trisaghion, are un bogat
conţinut dogmatic, căci ea face o prezentare eshatologică: Dumnezeu “întru sfinţi se
odihneşte…lăudat de serafimi şi… heruvimi şi de toată puterea cerească închinat.” Apare
astfel exprimată în sinteză creaţia lui Dumnezeu: “Cel dintru nefiinţă întru fiinţă ai adus toate;
Care ai zidit pe om după chipul şi asemănarea Ta şi cu tot harul L-ai împodobit” iar apoi se
preaslăveşte purtarea de grijă a lui Dumnezeu: “Cel ce dai înţelepciune şi pricepere celui ce
cere, şi nu treci cu vederea pe cel ce greşeşte”68 . Preotul se mută apoi în spatele Sfintei Mese,
65 Pr. P. Vintilescu, Liturghierul explicat, p.173.
66 Paul Evdokimov, Rugăciune în Biserica de Răsărit, p. 170
67 Pr Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, pp. 185-187.
68 Liturghier, p. 113

60
în Scaunul cel de sus, mutîndu-se astfel în planul eshatologic al împărăţiei pentru a fi mai
aproape de izvorul sfinţeniei, pe care o exprimă imnul credincioşilor: “Sfinte Dumnezeule ”.
-Propovăduirea Scripturii în Liturghie De aici, din locul Scaunului celui de Sus,
preotul provoacă citirile sfinte din Evanghelie şi Apostol. Are loc în aceste momente
Euharistia Cuvîntului. Provocarea pericopei din Apostol şi din Evanghelie se face prin
formulele rostite de preot: “Să luăm aminte. Pace tuturor! înţelepciune. Să luăm aminte!”. Cu
alte cuvine “Iată aceasta este înţelepciunea adevărată… să ascultăm deci, înţelepciunea ce de
sus”69 .
Cunoaşterea lui Dumnezeu prim mutarea noastră în planul cosmic al existenţei, poate
mijloci cel mai fericit pătrunderea în taina cuvîntului dumnezeiesc. Dogma nu rămîne astfel
numai la nivelul intelectului, ci ea se vrea experimentată în suflet. E din acest motiv, foarte
important ca rostirea dogmei să fie integrată în conţinutul Liturghiei, care este legată direct de
prezenţa reală a lui Hristos. Dogma se revelează în Liturghie, după cuvîntul doxologic: “întru
lumina Ta vom vedea lumină.” însăşi Taina Euharistică este legată de Logosul cin Scriptură.
Căci Euharistia este legată de Hristos cel revelat biblic, evanghelic. Taina este deci biblică:
“Rupîndu-se de cuvînt Tainele se rup, se separă… de Hristos, Care trebuie să fie conţinutul
însăşi al Tainei. Prin ruperea Cuvîntului de Taină, Taina riscă să fie înţeleasă ca magie, iar
Cuvîntul fără Taină este ameninţat să fie redus la doctrină. Taina este tocmai interpretarea
cuvîntului, căci interpretarea cuvîntului mărturiseşte întotdeauna Cuvîntul care devine
viaţă.”70.
În timpul citirii Apostolului, preotul rosteşte rugăciunea dinaintea Sfintei Evanghelii
care este constituită asemenea unei epicleze, fiind de fapt “epicleza Cuvîntului”, căci invocăm
puterea lui Dumnezeu “să strălucească în inimile noastre… lumina cea curată a cunoaşterii
Dumnezeirii…şi să deschidă ochii gîndului nostru spre înţelegerea evanghelicilor…
propovăduiri”. Aceasta întrucît Dumnezeu este “luminarea sufletelor şi a trupurilor
noastre.”71. Este de fapt invocarea harului dumnezeiesc, care să descopere minţii noastre
profunzimea dogmei evanghelice. Apare iarăşi lucrarea teandrică – luminarea harică din
partea lui Dumnezeu, iar din partea omului înţelegerea adevărului revelat prin descoperire.
Citirile biblice trebuiesc să fie cuminecări de Cuvântul lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi
insistă asupra acestui lucru, ca de pildă Clement Alexandrinul: “Trebuie să ne hrănim cu
seminţele vieţii aflate în Biblie precum facem în Euharistie” (Clement Alexandrinul,
Stromata I). Fericitul Ieronim: “Noi mîncăm Trupul şi bem Sîngele Său în dumnezeiasca
69 Pr. P. Vintilescu, Liturghierul explicat, p. 193.
70 Alexandre Schmemann, Euharistia-Taina Împărăţiei, pp. 74-75.
71 Liturghier, p. 115

61
Euharistie, dar şi în citirea scripturilor” (Fericitul Ieronim, Asupra Eclesiastului). Citirea
evangheliei de către preot, are loc, după ce credincioşii au fost îndemnaţi ca să o asculte “cu
înţelepciune, drepţi”. Cabasila, zice “Să fim în stare de veghe… cu înfiorare şi cu toată
cucernicia să trăim în această convorbire cu Dumnezeu” ( Nicolae Cabasila, Tâlcuirea
Dumnezeieştii Liturghii). După citirea acesteia, întreaga comunitate exclamă “Salvă Ţie
Doamne, slavă Ţie.” “Odată ce prin Cuvîntul Evangheliei ne unim cu Hristos Dumnezeu,
Care-l rosteşte, ce mai căutăm altceva?” şi ce mai putem rosti, decît “slavă”72.
Legătura dintre Scriptură şi Liturghie este una inseparabilă, aceasta întrucît “Scriptura
a apărut ca o colecţie de cărţi autorizate… mai întîi prin uz liturgic” 73. Liturghia, dealtfel, nici
ea nu poate fi separată în nici un mod de Scriptură. Liturghia Ortodoxă “are un profund
caracter biblic, scopul ei fiind pe lîngă acela de sfinţire a credincioşilor şi acela de
propovăduire a Cuvîntului lui Dumnezeu” 74. Tocmai acesta este scopul şi rolul citirilor biblice
de la Sfânta Liturghie. Iar înţelegerea acestor citiri scripturistice este însoţită de ambianţa
liturgică “în care cunoaşterea intelectuală este completată de cunoaşterea şi înţelegerea harică,
spirituală”75. Liturghia, după afirmaţia lui Nissiotis “este o mişcare în realitatea celor două
naturi ale lui Hristos”76 în conţinutul ei “totul converge spre Iisus Hristos; lecturile biblice,
imnele, simboalele liturgice ne conduc spre unirea reală cu El, realizată în Sfânta
Euharistie”77.
Totuşi, ceea ce e important de reţinut este faptul că “în Liturghie accentul nu cade oe
textul sacru şi transmiterea lui, ci pe evenimentul şi mesajul ce-l transmite şi care e
aprofundat, actualizat şi trăit în comunitatea liturgică… evenimentul este trăit ca ceva propriu
comunităţii… care trăieşte noul aspect ca pe o manifestare a vieţii în Duhul Sfânt”78.
Viaţa în comuniune a credincioşilor dă Scripturii un sens nou actual, adaptat
trebuinţelor imediate căci “acelaşi Duh Sfânt care a inspirat Scriptura este prezent în cadrul
Liturghiei ca să întărească şi să completeze eforturile umane pentru descoperirea adevărului
ascuns în Scriptură”79. Duhul adună comunitatea şi face rugăciunea ei vie, însufleţită, şi
acelaşi Duh Sfânt actualizează pentru credincioşii adunaţi la Liturghie, Scriptura,

72 Pr. Dumitru Stăniloae, op. cit

73 Georges Florovsky, Bible,Church, Tradition, An Eastern Ortodox View, t. I, 1972, p. 18
74 Martyria/Mission, The Witness, of the Ortodox Church today, Ed. Ion Bria, Geneva 1980, p. 9.
75 Pr. Prof. Dr. Mircea Basarab, op. cit., p. 465.
76 (Nikos A. Nissiotis, Die Liturgie und das geistliche Leben, în “Kyrios”, 1961, p. 151 apud Pr. Dr. Mircea
Basarb, Biblia în Liturghia şi viaţa spirituală ortodoxă, în rev. “Mitropolia Banatului”, an XXIX, 1979, nr. 1-3,
p. 35).
77 Pr. Mircea Basarab, Biblia în Liturghie…, p. 35
78 Idem, Scriptură şi Liturghie…¸ p. 466.
79 Ibidem., p. 467

62
transformînd-o în răspuns viu la solicitările fiecăruia în vederea realizării urcuşului spiritual.
Şi astfel Scriptura iese din sfera trecutului, depăşeşte nivelul unui simbol şi inestimabil
document cu o certă valoare istorică, şi devine actuală prezentă. “în perspectivă Euharistică,
evenimentele biblice trecute ca şi cele eshatologice devin prezente, ele nu sunt doar
comemorări ale unor evenimente, ci trăiri reale – putem spune în felul acesta că Evanghelia
lui Hristos rămîne prezentă şi actuală în Biserică şi Liturghie, tot aşa cum Hristos rămîne
pururea cu noi în Euharistie”80.
Sarcina aceasta a actualizării Scripturii şi adaptării ei la nevoile credincioşilor, desigur
în comuniunea Duhului Sfânt, revine în mare măsură predicii, omiliei. Omilia are din punctul
acesta de vedere şi ea o dimensiune profund liturgică. Tocmai de aceea, părintele Schmeman
sublinia că “predica nu este un dar personal, ci harisma dată Bisericii… este slujirea de
învăţătură a ierarhiei… avînd izvorul său haric în adunarea Bisericii” 81. Rolul comunităţii în
revelarea conţinutului Scripturii în sensul ei actual, e unul covîrşitor, căci “numai Biserica
întreagă… are mintea lui Hristos”82. Tot privitor la interpretarea sensului Scripturii se cuvine
subliniat încă o dată rolul experienţei euharisitice, căci numai “prin experienţe euharistice
repetate, prin împărtăşiri dese, exegetul primeşte o dată cu Hristos euharisticul şi <<gîndul lui
Hristos>> (I Corinteni 2, 16)”83 Actualizarea Scripturii ţine apoi de comunitate în măsura în
care “comunitatea liturgică adunată în rugăciune să frîngă pîinea… ascultă Scriptura şi
interpretarea ei. Ori, ascultarea cu evlavie a cuvintelor lui Iisus atrage, după mărturisirea
Scripturii, lucrarea Sfântului Duh. Scriptura şi comunitatea liturgică se condiţionează” deci
“reciproc, pentru că fără Scriptură credinţa acesteia ar slăbi, iar fără comunitatea liturgică,
Scriptura n-ar fi actualizată”84.
- Ectenia întreită
Ectenia de după Evanghelie, este una de cerere. “Miluieşte-ne pe noi Dumnezeule
după mare mila Ta, ne rugăm Ţie auzi-ne şi ne miluieşte”. Răspunsul credincioşilor este şi el
tot o cerere, rostită însă stăruitor, Fiind una întreită: “Doamne miluieşte”. Tocmai de aceea şi
ectenia poartă numele de întreită, iar lucrul acesta ne duce cu gîndul la stăruinţa noastră în
rugăciunea ca Dumnezeu să-şi arate spre noi mila Sa. Mila aceasta pe care noi o cerem de la
Dumnezeu ne-a dăruit-o El, mai înainte de a o cere noi în Liturghie căci “a trebuit milă
deosebit de mare… ca să- l facă pe Fiul Său om şi Acesta să se răstignească pentru noi”85 .

80 Ibidem., pp. 467-468

81 Alexandre Schmemann, Euharistia…, p. 84
82 Ibidem., p. 85
83 Pr. Mircea Basarab, Scriptură şi Liturghie, p. 472.
84 Ibidem., p. 476
85 Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 201.

63
 Deci noi cerem ceea ce deja am primit, deschizîndu-ne cu alte cuvinte în faţa milei
dumnezeieşti, şi dîndu-ne acordul voinţei noastre. Ecfonisul ecteniei, nu mai cere milă, ci
proclamă smerit un Dumnezeu Milostiv: “Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti…”.
Liturghia scoate în evidenţă, deci, în acest moment, un alt atribut a lui Dumnezeu, anume
milostenia, căci “Dumnezeul Liturghiei nu e un Dumnezeu al raţiunii reci, ci al unei sfinţiri
luminoase, al unei participări la durerea celor ce suferă cumplit, în starea de adîncă decădere
şi fără sens în care se află”86. Tocmai de aceea ectenia îi cuprinde în cererile ei pe toţi cei ce
au nevoie de iubirea lui Dumnezeu: clerul bisericesc, ctitorii bisericii, cîrmuitorii ţării şi pe
toţi cei aflaţi în grele nevoi şi suferinţe. Ectenia aceasta reflectă şi dimensiunea slujitoare a
Bisericii, îndreptată spre lume, arătînd putinţa lui Dumnezeu de a participa la toate durerile
noastre. Mila lui Dumnezeu descoperă o altă calitate, un alt atribut al Său, anume libertatea
Sa, după cum se exprimă şi părintele Stăniloae: “Un Dumnezeu al milei, e un Dumnezeu al
libertăţii, un Dumnezeu personal… iar lumea creată de El e o creaţie liberă a Lui, chemată la
libertatea deplină a Lui, o lume dăruită unor fiinţe cărora le poate ajuta să scape, dacă vor şi
ele, din strîmtorări şi să se bucure de fericirea comuniunii chiar cu Sine însuşi” 87. Tot părintele
Stăniloae, zice că mila pe care o cerem de la Dumnezeu nu înseamnă “a ne umili, ci a ne
considera ca fiinţe create prin iubire liberă, în comuniune cu El -căci- în concepţia creştină
omul e văzut la treapta de partener a lui Dumnezeu. între om şi Dumnezeu există nişte relaţii
oarecum umane sau pot deveni umane, ca între el şi semenii săi”88 .
- Ectenia pentru cei adormiţi
Comuniunea credincioşilor cu Hristos şi întreolaltă atinge dimensiuni nebănuite. Ea se
extinde pînă dincolo de mormînt. Creştinul doreşte să comunice şi cu cei trecuţi din lumea
aceasta, în aceea a veşniciei. Tînjeşte spre comuniunea universală din veşnicia împărăţiei lui
Dumnezeu. Ectenia pentru cei adormiţi este expresie a acestei dorinţe. Ea începe, ca şi ectenia
întreită prin cererea milei lui Dumnezeu, însă de data aceasta pentru cei adormiţi. Rugăciunea
se înalţă apoi pentru iertarea acestora de păcate. Comuniunea a ajuns aici pe una din culmile
sale, căci vrem să-i cuprindem în dragostea noastră nu numai pe cei ce trăiesc pe lîngă noi, ci
şi pe cei care şi-au împlinit rostul pentru lumea aceasta. Rugăciunea de iertare pentru cei
morţi cuprinde importante elemente de eshatologie: la început e afirmată spiritualitatea lui
Dumnezeu (“Dumnezeul duhurilor”) şi atotputernicia Sa (“şi a tot trupul”); apoi este amintită
lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos “Care-ai călcat moartea şi pe diavol l-ai surpat, şi ai
dăruit viaţă lumii tale”, exprimîndu-se, desigur, prin acesta rechemarea omenirii la “slujirea
86 Ibidem., p. 202
87 Ibidem, p. 203
88 Ibidem, p. 204

64
cea dintîi”; în scurte cuvinte este făcută o prezentare, desigur alegorică a locului de odihnă a
drepţilor: “în loc luminat” (referindu-se la lumina dumnezeiască necreată, de care vorbeşte şi
Sfântul Simion Noul Teolog), “în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată
durerea, întristarea şi suspinarea”. Această prezentarea a împărăţiei lui Dumnezeu, desigur că
nu intenţionează să sprijine ideea unei materialităţi a lui în exclusivitate, ci ea trebuie văzută
ca o exprimare plastică, ca o expresie a liniştii absolute ce ţi-o dăruieşte comuniunea cu
Hristos. Rugăciunea exprimă de asemenea ideea unei păcătoşenii generale: “Nu este om care
să fie viu şi să nu greşească” a omenirii, excepţie făcînd de aici doar persoana divino-umană a
lui Iisus Hristos: “Numai Tu singur eşti fără de păcat”. Rugăciunea se încheie cu exprimarea
altui atribut a lui Dumnezeu, anume dreptatea: “Dreptatea ta este dreptate în veac” iar vis-a-
vis de ceea ce spunea Mîntuitorul: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, rugăciunea zice:
“Cuvîntul Tău este Adevărul.”. Ecfonisul ecteniei îl proclamă pe Hristos ca începător al
învierii morţilor: “Că Tu eşti învierea şi viaţa şi odihna adormiţilor robilor Tăi, Hristoase… ”.
în încheiere, preotul cere lui Hristos pentru cei adormiţi nu numai odihna, ci “veşnica odihnă”
şi “veşnica pomenire”. Iar prin aceasta mărturisim şi cerem; în primul rînd: mărturisim pe
Dumnezeu ca fiind “Viaţă veşnică, fără de sfîrşit” şi cerem de la El să “întindă această viaţă şi
la cei ce se alipesc de El prin credinţă” şi mărturisim apoi nădejdea noastră “că vom dura şi
noi în veci prin Dumnezeu”89
- Ectenia celor chemaţi
Această ectenie, se adresează celor nebotezaţi, care deşi au primit adevărul de credinţă
al Bisericii, au făcut aceasta doar la nivel intelectual, fără a fi mădulare vii ale acesteia. în
privinţa conţinutului, ectenia este foarte importantă, întrucît surprinde cîteva aspecte
dogmatice privitoare la rînduiala catehumenatului şi la Taina Sfântului Botez. La început, cei
chemaţi sunt îndemnaţi la rugăciune. Apoi sunt pomeniţi cei credincioşi, cei ce sunt deja
membrii ai Bisericii: “Cei credincioşi pentru cei chemaţi să ne rugăm, ca Domnul să-i
miluiască pe dînşii. Să-i înveţe cuvîntul adevărului. Să le descopere Evanghelia dreptăţii. Să-i
unească… cu Sfânta Sa sobornicească şi apostolească Biserică”. Această cerere a ecteniei nu
face altceva decît să exprime deplina comuniune, comuniune ce se exprimă nu numai în
legătură cu cei botezaţi, ci şi cu cei ce intenţionează să facă acest lucru. Este rugăciunea celor
credincioşi pentru convertirea şi mîntuirea tuturor celor ce au cunoştinţă de “Cuvîntul Vieţii”.
Ectenia aceasta exprimă un adevărat proces lăuntric, o colaborare reciprocă între voinţa
omului şi harul lui Dumnezeu. Dumnezeu e rugat să-i miluiască, învăţîndu-i cuvîntul
adevărului. Şi cum poate Dumnezeu să-i înveţe, decît descoperindu-le Evanghelia dreptăţii?

89 Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 209-210.

65
Este scos în evidenţă acum caracterul revelatoriu al credinţei creştine. Credinţa e darul lui
Dumnezeu, concretizat în revelaţia naturală, dar mai ales în cea supranaturală dăruită nouă în
Evanghelie. Dumnezeu dăruieşte totul, omul doar se deschide, dîndu-şi acordul voinţei sale.
Şi aşa, el se integrează în organismul viu al Bisericii prin Botez, devenind viu şi lucrător în
cadrul acesteia. Continuînd ectenia, preotul zice: “cei chemaţi, capetele voastre Domnului să
le plecaţi”. Gestul acesta al plecării capetelor e gestul prin care se manifestă conştiinţa că cel
chemat are trebuinţă de darurile de sus ale lui Dumnezeu şi că în parte, nu e nici el în afară cu
totul de mila lui Dumnezeu şi de împărtăşirea de darurile Lui, chiar dacă nu este încă
botezat.”90. Rugăciunea plecării capetelor celor chemaţi, după ce exprimă din nou lucrarea
mîntuirii neamului omenesc prin jertfa lui Iisus Hristos, cere lui Dumnezeu: “caută spre robii
tăi cei chemaţi… şi-i învredniceşte pe dînşii, la vremea potrivită la baia naşterii celei de-a
doua, de iertarea păcatelor şi de veşmîntul nestricăciunii, uneşte-i pe dînşii cu Biserica Ta şi
numără-i pe dînşii cu turma Ta cea aleasă” 91. Rugăciunea aceasta exprimă o adevărată
teologie a Botezului. Taina Sfântului Botez apare ca naştere de-a doua, conform cuvintelor
Mîntuitorul (Ioan 5, 16), aducând după sine ca primă consecinţă ştergerea păcatelor, atît a
celui strămoşesc cît şi a celor personale. Botezul ne face făpturi noi, ne îmbracă în “veşmântul
nestricăciunii” şi ne dă dreptul de a deveni membrii ai Bisericii. Ectenia se încheie cu
expedierea din Biserică a celor chemaţi, pentru că de acum înainte se va desfăşura “Taina
celor credincioşi”:“catehumenii sunt trimişi şi credincioşii reţinuţi, căci acest moment
descoperă sfîrşitul veacurilor. Cel ce rămîne, se pregăteşte pentru prezentarea la judecată”92 .
În zilele noastre mulţi liturgişti au pus problema scoaterii ecteniei catehumenilor din
Sfânta Liturghie argumentând prin aceea că catehumenatul a dispărut încă din secolul al VI-
lea şi ca urmare această ectenie se adresează unei „categorii inexistente de asistenţi”.
Liturghierul prevede de altfel posibilitatea de a o lăsa afară „la nevoie” şi în practică acest
lucru se întâmplă des.
Şi totuşi catehumenii nu mai sunt „o categorie inexistentă de asistenţi”. Se întâmplă
azi ca oameni maturi să-şi asume calitatea de catehumeni în vederea botezului. Chiar mai
mult, după căderea comunismului, în unele Biserici Ortodoxe (Sârba, Rusa etc) a început
organizarea catehumenatului pentru cei nebotezaţi în perioada de ateism şi care doresc să
devină creştini ortodocşi. În aceste condiţii ectenia catehumenilor devine foarte actuală.
Mai mult decât atât, după cum sublinia Părintele Alexander Schmemannn, trebuie să
înţelegem ca tradiţia liturgică păstrează plinătatea ideii şi învăţăturii despre lume. Adaptând
90 Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune…, p. 211.
91 Liturghier, p. 121
92 Paul Evdokimov, Rugăciunea în Biserica de Răsărit, p. 178

66
rânduielile de cult mentalităţii omului contemporan riscăm să pierdem elemente importante
ale tradiţiei liturgice. De aceea obiceiurile şi tradiţiile liturgice trebuie evaluate nu raportat la
contemporaneitate ci în funcţie de măsura în care exprimă prin sine ceva veşnic şi esenţial.
Privită din acest punct de vedere ectenia catehumenilor este expresia liturgică a chemării de
bază a Bisericii şi anume Biserica îndreptată spre lume cu scopul de a o întoarce la Hristos,
este expresia caracterului misionar al Bisericii.
Lumea în care trăim este departe de a fi creştină. Creştinii sunt o minoritate. Mai sunt
atâtea zeci de milioane de oameni care nu l-au cunoscut pe Hristos. Ectenia catehumenilor
este o rugăciune pentru aceştia şi, în acelaşi timp, o aducere aminte a misiunii pe care ne-a
încredinţat-o Hristos.
De aceea este important ca ectenia catehumenilor să fie menţinută în cadrul Sfintei
Liturghii, putându-se renunţa eventual la îndemnul final adresat catehumenilor pentru a părăsi
biserica.
Noi socotim că nu numai consideraţii istorice pledează pentru menţinerea acestei
rugăciuni de ieşire a celor chemaţi, în Liturghie, ci şi unele întemeiate pe realităţi cu totul
obiective. Cei chemaţi încep să devină şi astăzi o categorie reală. Au apărut din nou persoane
care n-au fost botezate ca mici copii, dar care, trăind alături de credincioşii care frecventează
biserica, intră și ei uneori în ea, și aceasta îi poate determina cu vremea să se boteze. S-au
înmulţit apoi indiferenţii de diferite grade care intrând uneori la o Liturghie se trezesc la
credinţă, dar încă nu sunt pregătiţi pentru Sfânta Împărtăşanie. Desigur, prin aceste cuvinte nu
li se mai cere nici acestora o ieșire propriu-zisă din biserică în acest moment, căci e bine ca ei
să cunoască până la sfârşit ceea ce se săvârşrşte în Sfânta Liturghie. Dar ei încep din acest
moment o separare lăuntrică de cei ce vor înţelege și vor primi cu inima cele ce se vor săvârşi
în continuare.
Într-un fel oarecare aceşti ,,chemaţ” ,,ies” din râul vieţii liturgice care-i conduce pe cei
credincioşi până la unirea cu Hristos prin Sfânta Împărtăşanie, deşi în alt fel ei rămân şi
privesc, până la un grad, care poate deveni tot mai accentuat, participă la el.
Apoi, cuvântul ,,cei chemaţi, ieşiţi” poate răsuna ca un avertisment pentru o mare parte
din toţi participanţii la Sfânta Liturghie.
Mulţi se pot întreba: e bine să rămân eu în această stare de nevrednicie de a mă
împărtăţi cu Trupul şi Sângele Domnului? Oare am ajuns eu destul de departe, ca se nu fiu în
realitate unul dintre cei ce se despart de cei mai înaintaţi în Hristos? Conştiinţa trezită în ei, că
sunt încă în categoria celor ce ar trebui să iasă, sau că sunt vrednici să se împărtăşească, îi

67
poate face să intre în miezul misterului liturgic. ,,Anumite texte biblice se referă la importanţa
ce se acordă dintotdeauna intrărilor. Cel ce ştie să intre și să iasă ,cu vrednicie’ este capabil să
ţină în mâinile sale destinaţia sa şi a lumii”. A nu fi conştient că nu eşti vrednic să te afli
undeva, înseamnă a nu fi în stare să-şi simţi lipsurile, deci să te străduieşti spre depăşirea lor.
Astfel, într-un anumit sens, fiecare participant la Sfânta Liturghie se poate simţi un ,chemat’
şi un ,îndemnat’ la o ,ieşire’ din pretenţia că e un credincios deplin. Dar, pe de altă parte, toţi
cei ce sunt botezaţi și nu sunt opriţi de duhovnic să se împărtăşească, pot înainta la acest final,
iar ceilalţi pot asista numai până la sfârșitul Sfintei Liturghii, simţindu-se încă numai
chemaţi, deci datori ,,să iasă” din categoria celor ce se pot împărtăși. Unii sunt astfel numai în
stare de chemaţi, alţii de chemaţi – credincioși, alţii de credincioși, deși subiectiv și cei din
urmă se pot simţi credincioși – chemaţi. Dumnezeu are înălţimi nesfârşite. Chiar cei uniţi cu
El se simt chemaţi să urce și mai sus, sau încă incapabili de a urca mai sus, cum a arătat
Sfântul Grigorie de Nyssa. Într-un fel, și credincioșii se pot simţi încă în stare de catehumeni,
în sens larg: în faza de învăţătură.

3.4.Liturghia Credinciosilor
Liturghia credincioşilor are în centru Taină, împărtăşirea cu Cuvântul făcut trup. Cele
două părţi ale Sfintei Liturghii sunt indisolubil legate, Liturghia catehumenilor pregătind şi
împlinindu-se în Liturghia credincioşilor. Unitatea între cuvânt şi Taina este fundamentală şi
revelata în Iisus Hristos Care este, în acelaşi timp, Cuvânt şi Taina: „Fiul lui Dumnezeu
întrupându-Se ni S-a descoperit nouă că Cuvântul personal al lui Dumnezeu şi Taina plenară a
mântuirii”13. El nu ne-a vorbit doar ci ne-a şi dăruit Trupul Său spre hrană. Trupul
Mântuitorului este purtător de energie dumnezeiască mai mult decât cuvântul Său. Necesitatea
de a comunica prin Taine energia din însuşi Trupul Său de viaţă făcător este impusă de faptul
că avem şi noi un trup. Numai Trupul transfigurat al Domnului prin energia dumnezeiască
poate să transfigureze şi trupul nostru din muritor în nemuritorDar Taina singură nu realizează
întâlnirea deplină cu Iisus Hristos ci numai împreună cu cuvântul lui Dumnezeu. Prin
ascultarea şi împlinirea cuvântului ne pregătim mereu pentru primirea Tainei şi înţelegem tot
mai mult conţinutul ei inepuizabil, iar prin Taina Euharistiei primim, în mod sacramental,
tainic, însăşi realităţile dumnezeieşti semnificate, anunţate şi descoperite prin cuvânt. În
acelaşi timp, cuvântul lui Dumnezeu către noi, că chemare la comuniune, naşte cuvântul
nostru către El, rugăciunea de laudă, mulţumire şi cerere, care ne uneşte duhovniceşte cu Iisus
Hristos şi cu întreaga Sfânta Treime.

68
 -Ectenia şi rugăciunile pentru cei credincioşi
De acum înainte Liturghia va deveni în exclusivitate, lucrarea celor credincioşi, celor
ce sunt de drept membrii ai Bisericii prin primirea Tainei Sfântului Botez. Rugăciunile pe care
preotul le rosteşte pentru cei credincioşi (două la număr) scot în evidenţă “caracterul
<<catolic>> (universal) <<colegial>> al jertfei euharistice… a întregului popor a lui
Dumnezeu”93.
Căci jertfa nu e aducere numai din partea preotului ci a întregii obşti, care şi ea slujeşte
şi preaslăveşte: “Fă-ne pe noi vrednici să-ţi aducem Ţie rugăciuni, cereri şi jertfe fără de
sînge, pentru tot poporul Tău… şi dăruieşte Dumnezeule şi celor ce se roagă împreună cu noi
sporire vieţii, credinţei şi înţelegerii celei duhovniceşti. Dă-le lor ca totdeauna cu frică şi cu
dragoste să slujească Ţie, şi cu nevinovăţie, fără de osîndă să se împărtăşească cu Sfintele
Tale Taine şi să se învrednicească de cereasca Ta împărăţie.”94. Aceste rugăciuni scot în
evidenţă preoţia universală a tuturor credincioşilor pe de o parte, şi preoţia harică pe de altă
parte, precum şi scopul Sfintei Liturghii – împărtăşirea credincioşilor ca hrană pentru
împărăţia veşnică. După aprecierea părintelui Schmemann “rugăciunile pentru cei chemaţi
sunt… expresia liturgică a chemării de bază a Bisericii şi anume – Biserica şi misiunea ei.
Creştinul şi Biserica au intrat în lume cu misiunea lor… şi nu pot înceta a fi în misiune, fără a-
şi trăda natura lor”95 în timpul ecteniei pentru cei credincioşi, se desface antimisul (cuvînt de
origine grecească, care în traducere ar însemna “în loc de masă”). în Biserica Ortodoxă,
antimisul se află în strînsă legătură cu episcopul, fiind semnul delegării preotului de către
episcop pentru a săvîrşi Euharistia. Iar “…chemarea… episcopului constă… în a nu da voie
unei comunităţi… să devină de sine stătătoare” 96.- Imnul heruvic şi rugăciunea preotului din
timpul acestui imn.
Imnul heruvic, cîntat de credincioşi îndată după ectenia ce le-a fost destinată, vine să
ni-l prezinte pe “împăratul slavei”, “înconjurat de cetele îngereşti”. Iar faptul că noi
conştientizăm că în mijlocul nostru este Hristos înconjurat de toată oştirea cerească, impune
următoarul îndemn: “să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cu cutremur şi nimic
pămîntesc întru sine să nu gîndească” (Heruvicul Sîmbetei celei Mari). în timpul acestui imn,
preotul rosteşte o impresionantă rugăciune pe care am putea-o rezuma în cîteva cuvinte: “Tu
mă învredniceşti ca preot, dar eu nu mă pot afla pasiv în vrednicia ce mi-o dăruieşti, sau nu o
pot primi fără să ţi-o cer şi să mă dăruiesc ei”97
93 Paul Evdokimov, Rugăciunea în Biserica de Răsărit, p. 180.
94 Liturghier, p. 124
95 Alexandre Schmemann, Euharistia – Taina Împărăţiei, p. 92
96 Ibidem., p. 102
97 Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă , p. 229.

69
 Finalul acestei rugăciuni prezintă o importanţă dogmatică majoră: “mă învredniceşte,
ca să-Ţi aduc eu păcătosul şi nevrednicul robul Tău, darurile acestea…că Tu eşti Cel ce aduci
şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi, Hristoase Dumnezeu nostru… ” 98.
Rugăciunea aceasta exprimă identificarea Preoţiei Bisericii cu Preoţia lui Hristos…
Care prin aducerea Sa a sfinţit Biserica şi a dat ei participarea la Preoţia Sa şi la Jertfa
Sa”. Sfârşitul imnului heruvic este legat de aducerea darurilor de pîine şi vin de la
Proscomidiar la Sfânta Masă. Aducerea pâinii şi vinului la Altar reprezintă cosmosul întreg,
adus la picioarele lui Hristos de către comunitate. Ne vom ocupa aici de sensul acestei aduceri
întrucât structura Liturghiei din Biserica primară aşeza aici aducerea Darurilor şi pregătirea
lor pentru Sfânta Liturghie, iar nu la începutul ei (prin rînduiala Proscomidiei cum se
obişnuieşte astăzi). Aducerea darurilor este de fapt jertfa Bisericii, jertfă în care fiecare
credincios “se predă pe sine şi ale sale lui Dumnezeu, pentru că el, cunoscînd că Dumnezeu
nu-l poate iubi decât pe el şi iubindu-l, nu poate să nu tindă spre El spre unirea cu El” 99.
Pâinea şi vinul, aduse de comunitate, fac referire la jertfa unică, irepetabilă şi de o valoare
absolută a lui Hristos, jertfă ce ne-a mîntuit, iar aceste daruri “desemnate a fi jertfa lui Hristos,
care includ în sine toate jertfele noastre, ne includ şi pe noi înşine care ne aducem lui
Dumnezeu. De aici decurge caracterul de jertfă…” al Aducerii 100.
- Vohodul cel Mare
Preotul, iese cu Discul şi cu Potirul pe solee şi se îndreaptă pe Sfântul Jertfelnic,
pentru a le oferi direct lui Hristos. Discul şi Potirul sunt purtate de către preot în dreptul
frunţii căci “Hristos umple mintea preotului cu cuvîntul propovăduirii şi de fapta şi înţelesul
jertfei” Acum au loc o seamă de pomeniri, în care preotul cuprinde parcă întregul Cosmos, pe
cei vii şi pe cei morţi deopotrivă. Pomenirile acestea amintesc despre rugăciunea tiharului de
pe cruce: “Pomeneşte-mă Doamne cînd vei veni întru împărăţia Ta”. “Prin aceste pomeniri
conştiinţa sobornicităţii Bisericii şi capătă în fiecare membru al ei o nouă întărire. Cei de pe
pămînt sunt orientaţi spre veşnicie, căci vor să aibă cu ei pe toţi cei vi şi morţi”
Intrarea preotului în Altar se face pentru a aduce darurile, jertfa comunităţii, lui
Hristos, în “jertfelnicul Său” cel ceresc. Imnul cîntat de credincioşi îl numeşte pe Hristos
“împăratul tuturor”, iar comunitatea îl primeşte “înconjurat de cetele îngereşti. Aliluia.”
Hristos vine în întîmpinarea darurilor noastre, în aceeaşi mişcare kenotică de la întruparea Sa.
La rîndul ei, comunitatea îl primeşte pe Hristos cu inima deschisă, oferindu-i însuşi principiul
existenţei sale: pîinea şi vinul. într-un alt cuvînt: totul. Preotul acoperă discul şi potirul ce
98 Liturghier, p.125-126
99 Alexandre Schmemann, Euharistia…, p. 106.
100 Ibidem., p. 114

70
poartă pîinea şi vinul cu Aerul de pe spatele său, comemorînd în sens epifanic dezbrăcarea
trupului lui Hristos cel mort, ungerea şi înfăşurarea Lui în giulgiu iar aceasta reprezintă “o
treaptă nouă în kenoză, în coborîre”101. Una dintre rugăciunile pe care preotul le rosteşte în
acest moment, glăsuieşte astfel: “în mormînt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu în
rai cu tiharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, Hristoase toate umplîndu-le,
Cel ce eşti necuprins”102. Cuvintele acestei rugăciuni scot în evidenţă omniprezenţa lui
Dumnezeu, apoi deofiinţimea celor trei Persoane Treimice, şi în fine, spiritualitatea
Dumnezeirii. Apoi preotul aminteşte de mormîntul cel luminat a lui Hristos: “Ca un purtător
de viaţă şi mai înfrumuseţat decît raiul… s-a arătat, Hristoase, mormîntul Tău, Izvorul învierii
noastre”103. Din mormîntul lui Hristos ne-a izvorît nouă viaţa cea nouă, viaţa din împărăţie.
- Ectenia şi rugăciunea dinaintea Crezului
Ectenia ce urmează imediat după Vohodul cel mare al Sfintei Liturghii, vizează
“cealaltă vreme a vieţii noastre”, mijlocindu-se de la Dumnezeu pentru noi “înger de pace…
păzitor
sufletelor şi trupurilor noastre… milă şi iertare de păcatele… noastre… cele de folos
sufletelor noastre – şi în fine – sfîrşit creştinesc vieţii noastre, fără de durere, neînfruntat, în
pace, - dar mai ales – răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos 104. O puternică notă
eshatologică se degajă şi de aici. Preotul îndeamnă apoi creştini la pace, între ei şi desigur la
pacea lor sufletească, iar ei se îndreaptă spre preot cu acelaşi gînd: “Şi cu Duhul tău” să fie
aceeaşi pace, pentru a putea aduce mărturia credinţei tuturor.
- Sărutarea păcii şi mărturisirea Crezului
Preotul îndeamnă pe credincioşi, înainte de mărturisirea credinţei: “Să ne iubim unii
pe alţii ca într-un gînd să mărturisim!”. Să ne îndreptăm cu iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de
semeni. “Această iubire Hristos ne-a dat-o nouă”, scria părintele Schmemann “şi acest cadou
este Biserica” 105
Ne pregătim să aducem oferireadarului nostru lui Hristos Dumnezeu, ori
gestul iubirii şi al păcii între fraţi este potrivit cu îndemnul Mîntuitorului “împacă-te cu pârşl
tău degrabă” (Matei 5, 25).
Credincioşii, urmînd îndemnul preotului de a-şi mărturisi credinţa, cîntă cu toţii “Pe
Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”. Apare afirmat aici
temeiul credinţei noastre – Treimea. Dumnezeu creştinilor este un Dumnezeu în trei Persoane
unite într-o singură Fiinţă. Şi mereu va reveni în Liturghie această afirmare a Treimii.
101 Ibidem., p. 233
102 Liturghier, p. 130
103 Ibidem
104 Liturghier, p. 132-133
105 Alexandre Schmemann, Pentru viaţa lumii, p. 20

71
 Preotul în Altar în chip tainic mărturiseşte iubirea sa faţă de Hristos: “Iubi-te-voi
Doamne, virtutea mea, Domnul este mîntuirea mea şi scăparea mea şi Izbăvitorul meu”,
urmată de sărutarea păcii între sfinţiţii slujitori: “Hristos în mijlocul nostru! Este şi va fi!
Totdeauna acum şi pururea… ”. Dumnezeul nostru este printre noi, căci prin kenoză s-a
micşorat coborînduse prin întrupare la nivel uman, însă nu despărţit de Dumnezeire, rămînînd
şi prin întrupare împreună cu Aceasta.
A sosit vremea mărturisirii Crezului: “Uşile, uşile, cu înţelepciune să luăm aminte!”,
îndemnul acesta de a fi cu luare aminte la uşi e pus de Sfinţii Părinţi ai Bisericii în corelaţie cu
uşile împărăţiei lui Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul, spre pildă, zicea: “gândiţi-vă la
uşile ce se vor închide celor ce vor fi scoşi prin judecata din urmă de la fericirea vieţuirii cu
Hristos… Cuvintele acestea continuă să pregătească, deci, pe credincioşi pentru perspectiva
eshatologică”106 Mărturisirea Crezului reprezintă “o mărturie a convingerilor Bisericii stabilite
în formule dogmatice, menite a fi declarate sau a fi afirmate oarecum demonstrativ”107.
Mărturisirea credinţei este necesară pentru aducerea jertfei întrucît la jertfă nu se pot
face părtaşi decît cei ce se află în unitatea credinţei, după principiul unităţii Sfintei Treimi.
- Anaforaua liturgică sau săvârşirea jertfei euharisitice
Preotul începe marea anaforauă liturgică, rostind cuvintele: “Să stăm bine, să stăm cu
frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă cu pace să o aducem!”. Iar credincioşii răspund: “Mila
păcii, jertfa laudei!”. Nicolae Cabasila zice privitor la îndemnul acesta al preotului: “Să
stăruim cu tărie în credinţa pe care am mărturisit-o şi să nu ne lăsăm ademeniţi de vorbăria
ereticilor. Să stăm cu frică, pentru că e mare primejdia pentru cei ce lasă să le pătrundă în
suflet vreo îndoială despre această credinţă”108
Poporul aduce lui Dumnezeu “milă, pace, jertfă de laudă. Ei mărturisesc astfel că ceea ce
este în căderea lor să aducă în acest moment pe Sfânta Jertfă este mila de aproapele şi pacea
cu el sau, cu un cuvînt, <<îmblînzirea inimilor>>, care sunt toate roade ale iubirii şi se poate
chiar zice forme ale ei”109.
Apoi preotul binecuvintează pe credincioşi: “Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea
lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi”. Aceasta este
binecuvîntarea treimică, întalnită atît de des la Sfântul Apostol Pavel. Se remarcă aşadar

106 Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p.248.

107 Pr. P. Vintilescu, Liturghierul explicat, p. 227.
108 Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, p. 60-61.
109 Pr. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 232

72
originea ei biblică şi apostolică. “Toată Liturghia e plină de Treime” – scria părintele
Stăniloae110.
Nu întâmplător anaforaua euharistică începe cu binecuvîntarea Treimică, căci
“Euharistia este izvorul veşnic viu şi de viaţă făcător al cunoaşterii de către Biserică a
Preasfintei Treimi, nu o cunoaştere abstractă, după cum, vai, rămîne pentru atât de mulţi
credincioşi, ci cunoaşterea ca o re-cunoaştere permanentă, ca o întalnire, ca o trăire, şi de
aceea, ca o părtăşie a Vieţii Veşnice”111.
Apoi preotul zice credincioşilor: “Sus să avem inimile”. Euharistia se săvîrşeşte în cer,
de aceea creştinii pe pământ fiind, săvîrşesc lucrarea cerului în cer. “Tocmai de aceea noi
putem avea inimile noastre <<sus>>” scrie Schmemann “căci la acest sus este cerul din noi
înşine… în care ne-am întors după izgonirea chinuitoare” 112. îndemnul acesta este în acelaşi
timp o somaţie: “Să ne temem ca noi să nu rămînem pe pământ.” – după expresia Sfântului
Ioan Gură de Aur113.
Anafaoraua continuă printr-un nou îndemn: “Să mulţumim Domnului.” Iar poporul,
încredinţat de trebuinţa de a aduce mulţumire lui Dumnezeu cîntă într-un glas: “Cu vrednicie
şi cu dreptate este a ne închina: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Treimii celei de o fiinţă şi
nedespărţite”. “Euharistia este aducerea darurilor de mulţumire, rugă şi laudă, este forma şi
conţinutul noii vieţi pe care Dumnezeu ne-o dă în Hristos, drept împăcare”114
De acum “mîntuirea este împlinită. După întunericul păcatului… omul aduce din nou
lui Dumnezeu mulţumire curată, fără păcat, liberă şi desăvîrşită. Omul s-a întors la locul pe
care i l-a pregătit Dumnezeu cînd a creat lumea”115.
- Marea rugăciune euharistică în acest moment începe rostirea marii rugăciuni euharistice,
care în structura ei este unitară, chiar dacă conţinutul ei a fost scindat din motive practice în
trei părţi: Rugăciunea teologică Anaforaua, în general, “are la baza ei o adîncă meditaţie
asupra Fiinţei lui Dumnezeu, asupra atotputerniciei şi bunătăţii Sale”116.
Vom urmări foarte sumar conţinutul celor două anaforale din Liturghia Sfântului Ioan
Gură de Aur şi a Sfântului Vasile cel Mare. în prima parte a ei, rugăciunea mărturiseşte
îndreptăţirea de a aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru că El este “Dumnezeu negrăit şi

110 Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune…, p. 257

111A. Schmemann, Euharistia-Taina Împărăţiei, p. 171
112Ibidem., p. 173
113Ibidem
114 A. Schmemann, Pentru viaţa lumii, p. 22.
115 Idem, Euharistia…, p. 173
116 Pr. P. Vintilescu, Liturghierul explicat, p. 236.

73
necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns, pururea fiind şi Acelaşi fiind, Tu şi Unul Născut Fiul
Tău şi Duhul Tău cel Sfânt”117.
Toate acestea reprezintă atribute ale lui Dumnezeu exprimînd: nemărginirea, aseitatea
şi neschimbabilitatea Sa precum şi unitatea persoanelor în Treime. Rugăciunea aceasta este
mult mai extinsă în conţinut în Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, aducînd noi elemente în
stabilirea atributelor firii Dumnezeieşti: “Tu eşti Cel ce ne-ai dăruit nouă cunoştinţa
adevărului Tău… Stăpîne a tuturor, Doamne al cerului şi al pămîntului şi a toată făptura cea
văzută şi cea nevăzută, Cel ce şezi pe scaunul măririi şi priveşti adîncurile, Cela ce eşti fără de
început, nevăzut, neajuns, nedescris, neschimbat, tatăl Domnului nostru Iisus Hristos…
Mântuitorul nostru, Care este icoana bunătăţii Tale, pecete întocmai închipuită, Care Te arată
întru Sine pe Tine Tată – Cuvînt fiind, Dumnezeu Adevărat, înţelepciune mai înainte de veci,
viaţă, sfinţire, putere, lumina cea adevărată, de către care Sfântul Duh a fost arătat – Duhul
Adevărului, darul învierii, arvuna moştenirii ce va să fie, începătura veşnicilor bunătăţi.
Puterea cea făcătoare de viaţă, izvorul sfinţeniei, de care toată făptura cea cuvîntătoare şi
înţelegătoare întărită fiind, Ţie slujeşte şi Ţie pururea şi înalţă cîntarea de slăvire, că toate
împreună slujesc Ţie. Că pe Tine Te laudă îngerii, Arhanghelii, Scaunele, Domniile,
începătoriile, Stăpîniile, Puterile şi Heruvimii cei cu ochi mulţi; Ţie ţi stau împrejur Serafimii
cei cu cîte şase aripi, care cu două şi acoperă feţele, cu douăpicioarele, iar cu două zburînd,
strigă unul către altul, cu neîncetate graiuri, cu laude fără tăcere 118 în conţinutul ei, rugăciunea
teologică, în cele două variante ale sale, este prin excelenţă teocentrică, lauda fiindu-i adresată
lui Dumnezeu “Unica şi prima realitate… existenţa veşnică şi creatorul transcendent al
cosmosului”119. Deşi teocentrică în conţinut, rugăciunea aceasta expune însă “atributele
privitoare la toate Persoanele Dumnezeieşti. în fond, în ambele Liturghii avem o Euharistie
trinitară”120.
Rugăciunea, exprimă la începutul ei o cunoaştere a lui Dumnezeu, însă în mod
apofatic, prin negaţie, despre care părintele Stăniloae zice că “cugetarea noastră doreşte să se
înalţe la o existenţă pe care nu o mai poate înţelege. Ea e obligată lăuntric să cugete existenţa
realităţii mai presus de înţelegerea ei… Dumnezeu e apofatic sau negrăit, dar nu întuneric, ci
sînul a toată lumina, deci a toată conştiinţa… El intră în legătură cu noi prin Fiul Său… iar
prin Duhul Său ni se face simţit şi ne luminează lăuntric, ne sfinţeşte… şi ne umple de viaţă şi
de simţirea Fiului faţă de Tatăl. E cu atît mai mare, cu cît se coboară mai mult, şi cu cît

117 Liturghier, p. 136

118 Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Liturghier, p, 196-197
119 Pr. P. Vintilescu, Liturghierul explicat, p. 240
120 Ibidem, p. 241

74
coboară mai mult, cu atît ne este mai greu de înţeles, deşi avem o experienţă de viaţă făcătoare
a prezenţei Lui” 121
Iar noi, copleşiţi de această măreţie a Dumnezeirii şi de toate cele făcute
pentru noi, mulţumim: “pentru toate care le ştim şi pe care nu le ştim; pentru binefacerile Tale
cele arătate şi cele nearătate, ce ni s-au făcut nouă.” 122. “Indiciul cunoaşterii lui Dumnezeu”
zice părintele Schmemann “cunoaşterea – comuniune – este mulţumirea… Cunoaşterea lui
Dumnezeu, transformă viaţa noastră în mulţumire, iar mulţumirea transformă veşnicia în viaţă
veşnică”; mulţumirea devine apoi “recunoaşterea lumii ca lume a lui Dumnezeu… şi în sfârşit
mulţumirea fiind împlinirea cunoaşterii… omul cunoaşte ca libertate dependenţa sa de
Dumnezeu, obiectiv incontestabil şi absolut ontologic”123.
Rugăciunea teologică face apoi aducere aminte despre creaţia noastră prin lucrarea
directă a lui Dumnezeu Care “ne-a făcut părtaşi Existenţei, adică ne-a făcut părtaşi nu numai
la ceea ce este de la El, dar şi părtaşi la ceea ce este întrepătruns de prezenţa Lui, de lumina,
de înţelepciunea, de iubirea Lui”124.
Apare apoi reliefată căderea în păcat şi Răscumpărarea prin Jertfa Mîntuitorului: “. Şi
căzînd noi, iarăşi ne-ai ridicat”. Hristos ne-a răscumpărat obiectiv. Noi ne însuşim această
mîntuire în mod subiectiv, tocmai prin mulţumirea ce o aducem lui Dumnezeu. Dacă în Rai,
omul era nemulţumit de ceea ce era, dorind să fie “ca Dumnezeu”, acum el mulţumeşte, întru
smerenie, pentru ce era, dorind “să fie ca Dumnezeu”, acum el mulţumeşte întru smerenie
pentru toate. E semn că vrea să-şi împroprieze răscumpărarea adusă de Hristos. Şi
împărtăşania ce se apropie e chezăşie a faptului că omul e pe drumul realizării împărăţiei
Cereşti.
Trisaghionul serafimic “Sfînt, Sfânt, Sfânt e Domnul Savaot, plin este cerul şi
pămîntul de Slava Lui. Osana întru cei de sus; bine este cuvîntat Cel ce vine întru numele
Domnului”. Sfântul Ioan Gură de Aurzice că “în Vechiul Testament, acest imn nu a fost cîntat
decît în cer. Acum el este atît al nostru, cât şi al serafimilor, deoarece Hristos a înlăturat zidul
care despărţea cele două lumi” (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Omilia VI la Osea, 3). Asemeni
îngerilor care “intonînd această cîntare <<se înalţă zburînd>>, adică se ridică tot mai sus în
cunoaşterea, în contemplarea uimită a lui Dumnezeu şi entuziasmul lor fierbinte” spre această
înălţare tind şi credincioşii. Imnul acesta este un imn al Liturghiei cereşti, care se prelungeşte
şi în Biserică, căci Euharistia are în ea o deschidere eshatologică şi universală. Iar puterea
transfiguratoare a lui Hristos vine din jertfa Lui”125.
121 Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 262-265
122 Liturghier, p. 136
123 A. Schmemann, Euharistia-Taina Împărăţiei, p. 180-185
124 Ibidem., p. 189
125 Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 266-270.

75
 3.5.Cum trebuie citite rugăciunile de la Liturghie?.
Liturghia se deschide cu doxologia trinitară şi ectenia mare, adică o serie de rugăciuni
însoţite de invocarea numelui lui Iisus - <<Doamne, miluieşte>> -, după care urmează trei
litanii ce se termină cu cele trei antifoane: <<Binecuvântează suflete ale meu, pre Domnul…
>>, <<Unule-Nascut Fiule…>>, şi <<Fericirile>>. Liturghia catehumenilor propriu-zisă
cuprinde: procesiunea diaconului şi slujitorilor cu Evanghelia (episcopul intra în altar, în acest
moment), imnul <<Sfinte Dumnezeule>> întreit care se cântă ca un preludiu la lecturile
biblice – penicopa din Apostol şi cea din Evanghelie, ce sunt comentate şi explicate în omilie.
Această parte se încheie cu rugăciunea pentru întreaga Biserică şi în Special pentru
catehumeni, care nu aveau permisiunea să asiste la a doua parte, rezervată celor botezaţi.
Liturghia credincioşilor începe cu rugăciunea pentru cei botezaţi, urmată de imnul
<<heruvic>>, în timpul căruia se face transferul darurilor de la proscomidiar pe masă
altarului. Cu sărutul păcii şi mărturisirea Simbolului de credinţă (înserat în Liturghie încă din
sec. Al V-lea, în timpul controversei monofizite) se introduce anaforaua euharistică sau
aducerea jertfei, care cuprinde: prefaţa - <<Sus să avem inimile>> - , rugăciunea de
mulţumire, imnul <<Trisaghion>>, cuvintele de instituire, anamneza, aducerea, invocarea
Duhului Sfânt (epicleza), consacrarea sau sfinţirea darurilor, mijlocirile sau dipticele (pentru
Fecioară Maria, pentru sfinţi, pentru toţi cei morţi şi cei vii), sfârşitul canonului euharistic.
Rugăciunea Domnului, rugăciunea de adorare, <<Sfintele, sfinţilor>>, <<Unul Sfânt>> (Ffil.
2, 10), ridicarea şi frângerea Agneţului, amestecarea căldurii (zeon) -, toate acestea fac parte
din ritul de pregătire pentru împărtăşire, mai întâi a slujitorilor, apoi a credincioşilor. După
mutarea potirului şi discului la proscomidiar, se face încheierea liturghiei prin rugăciunea
amvonului, binecuvântarea finală, distribuirea pâinii binecuvântate (antidoron) şi trimiterea
credincioşilor în lume, în numele Domnului: <<Cu pace, să ieşim întru numele Domnului>>.
Liturghia ortodoxă are un profund caracter mistagogic şi eclezial. Liturghia nu este un
simplu cadru emoţional şi estetic, şi nici numai aspectul ceremonial culminant al Euharistiei,
ci este marea restituire şi reprezentare simbolică a iconomiei mântuirii. Ea însăşi pregăteşte şi
afirma ceea ce se produce Euharistie, ca o expresie cultică a conţinutului dogmei. Liturghia
este însăşi Biserica în actul ei de mulţumire comună. Întreg trupul – slujitori şi credincioşi –
participă la aducerea darurilor, la rugăciunea de invocare, la împărtăşirea cu Sfintele Taine.
Ortodoxia nu cunoaşte <<liturghii private>>, în schimb cunoaşte <<liturghia cosmică>>
învăţătura dezvoltată de sfântul Maxim Mărturisitorul, despre starea de celebrare în care se
afla universul transfigurat şi recapitulat în Hristos cel înviat. Creaţia desfigurată de păcat

76
devine, prin restituirea lui Hristos cel înviat în Euharistie, un cosmos liturgic care celebrează
continuu. Ritul bizantin, care derivă de fapt din ritul de Antiohia şi cel de Cezareea, s-a fixat
în cele trei Liturghii clasice: cea a sfântului Ioan Hrisostom, cea a sfântului Vasile cel Mare şi
Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. În textul actual al acestor Liturghii, care au aceeaşi
structură, unele rituri şi rugăciuni sunt relativ recente, dar ele n-au schimbat planul lor
genereal care s-a fixat în secolul al IV-lea. Liturghia sfântului Ioan Hrisostom, care derivă din
timpul de Antiohia, a devenit din secolul al VIII-lea Liturghia obişnuită a Bisericii bizantine,
fiind mai scurtă decât cea a sfântului Vasile, de care se deosebeşte doar prin textul
rugăciunilor anaforalei euharistice şi care se săvârşeşte numai de zece ori pe an. Există
mărturii care atestă nu numai autentiticitatea Liturghiei sfântului Vasile, dar şi faptul că ea era
în uz în secolul al IV-lea în întreg Orientul şi chiar la Constantinopol. În ce priveşte Liturghia
Darurilor mai înainte sfinţite, ea se celebrează (de 15-18 ori pe an) numai în cursul Postului
Mare, care potrivit spiritualităţii ortodoxe constituie o perioadă de pocăinţă, deci aliturgica.
Aceasta liturghie nu comportă prefacerea euharistică, deoarece Sfintele Daruri au fost sfinţite
într-o liturghie duminicală precedentă, fiind în realitate o slujbă de vecernie, urmată de
împărtăşire.
Citirea rugăciunilor de la Liturghie a apărut printre preocupările liturgiştilor secolului
al XX-lea, datorită unui curent de „înnoire liturgică” promovat, în mod special, de profesorul
rus (din diasporă), părintele Alexandr Schmemann, care, în majoritatea cărţilor şi studiilor
sale, dar mai ales în Euharistia – Taina Împărăţiei, vorbeşte despre revenirea la o anumită
„tradiţie liturgică primară” care astăzi ar fi dispărut. Ne referim aici la problema citirii cu voce
tare a rugăciunilor de la Liturghie, ceea ce i-a determinat pe mulţi adepţi, adesea „pe furiş”, să
pună în practică această idee, care, spune el, ar avea un impact misionar şi pastoral foarte
mare.
Citirea cu voce tare a rugăciunilor Liturghiei 126 a dinamizat viaţa multor parohii şi
comunităţi ortodoxe, în special în diaspora. Totuşi, acest tip de „înnoire liturgică”, marcată de
mult entuzism, dar nu şi suficientă ştiinţă istorico-liturgică, a dus la apariţia diferitor practici
extrem de diferite, care depăşesc limitele libertăţii subiective de slujire.
Înainte de a merge mai departe, trebuie să mai remarcăm faptul că însuşi părintele A.
Schmemann, în „Prefaţa” la cartea care a şi stârnit discuţii pe marginea acestui subiect,
menţionează următoarele: Cartea acesta nu este un manual de teologie liturgică şi nici o
cercetare ştiinţifică...; nu pretind că ea este nici deplină şi nici sistematică. Ea este un şir de
reflecţii despre Euharistie. Aceste reflecţii nu decurg totuşi dintr-o „problematică ştiinţifică”,

126 Alexandr Schmemann , Euharistia – Taina Împărăţiei, traducere pr. Boris Răduleanu, Editura Anastasia.

77
ci din experienţa mea... Observăm deci că autorul ne dă aici mărturia unei experienţe vii, dar,
în acelaşi timp, face trimitere la o anumită subiectivitate în abordarea problemelor.
Întrucât prea multă bibliografie ştiinţifică la această temă nu există, ne vom limita la
două studii ale prof. Robert F. Taft, care tratează detaliat acest subiect, şi la alte câteva
informaţii sumare din alte surse, făcând însă şi unele comentarii personale.
În prezent, rugăciunile care în trecut însoţeau ecteniile Vecerniei şi Utreniei sunt
adunate la un loc şi se citesc toate odată în timpul Psalmului 103 şi, respectiv, în timpul celor
6 Psalmi. O eventuală ediţie „înnoită” a Liturghierului ar trebui să aranjeze aceste rugăciuni
ale Laudelor la locul lor iniţial, iar realizarea acestui lucru nu e chiar atât de simplă cum pare
la prima vedere. Consider că această menţiune, destul de importantă, se referă la aproape
întreaga sa operă.Deşi vom reveni asupra acestei probleme, menţionăm de la început că
trebuie să fim atenţi la diferenţa dintre Anafora şi celelalte rugăciuni ale Liturghiei. trei
secole rugăciunea euharistică (Anaforaua) nu avea un text definitivat sau normativ pentru toţi
şi putea să fie „improvizată” la moment de episcopul sau chiar de preotul slujitor. Singura
normă esenţială care trebuia respectată era adevărul de credinţă. Observăm însă că unii Părinţi
din vechime, Sfântul Irineu de Lyon († 202) şi Ciprian al Cartaginei († 258), condamnă
ereziile pe care le mărturiseau unii eretici în Anaforalele lor. Logic, dacă ei cunoşteau aceste
erezii din Anaforalele acelora, înseamnă că ele erau rostite în auzul tuturor, pentru că, dacă s-
ar fi rostit în taină, ei nu ar fi avut de unde să ştie despre aceste erezii.
Se pare că în vechime nici nu se practica citirea în gând sau parcurgerea doar cu ochii
a textelor, indiferent de conţinutul lor; de aceea, nici rugăciunile nu erau citite în gând. Mai
mult decât atât, din unele mărturii de prin secolele al IV-lea–al V-lea, se pare că nici
rugăciunile particulare ale creştinilor din biserică nu erau rostite de aceştia doar în gând, de
vreme ce Sfântul Niceta de Remesiana († 414) şi alţii se văd obligaţi să interzică păstoriţilor
lor de a mai zice rugăciunile în glas, mai ales atunci când în biserică se citesc Scripturile sau
se predică. Tot despre obiceiul rugăciunilor particulare (nemaivorbind de cele comune) spuse
în glas ne vorbeşte şi Fericitul Augustin în Confesiunile sale 127. Totodată observăm că în
secolul al VI-lea, mai întâi în Siria şi apoi în Constantinopol, tradiţia citirii în glas a
rugăciunilor, inclusiv a Anaforalei, a început să dispară. Într-o omilie atribuită lui Narsai
(† 517), în care acesta vorbeşte despre Anaforaua siriacă, se spune: Fiind îmbrăcat în haine
strălucitoare, preotul – limba Bisericii –, deschizându-şi gura, rosteşte şi în taină Îi vorbeşte
lui Dumnezeu ca unui prieten. Pe la anul 600, Ioan Moshu scria în Limonariu despre un caz
nefericit, când nişte copii au învăţat pe de rost Anaforaua şi o rosteau în joacă. Iată textul:
127 Confessiones, IX, 4 (8), trad. rom., Bucureşti, 1994, p. 257.

78
...este obiceiul în biserică ca la sfintele slujbe să stea copiii în faţa Sfântului Altar şi să se
împărtăşească cu Sfintele Taine îndată după clerici. În unele locuri preoţii obişnuiesc să
rostească cu glas mare rugăciunile; s-a întâmplat ca să înveţe pe de rost copiii rugăciunea
Sfintei Anaforale, din faptul că a fost rostită cu glas mare necontenit. 128 Aici observăm două
lucruri: 1) rostirea cu voce tare a Anaforalei devenise deja o raritate sau, cel puţin, nu era
practicată de toţi; şi 2) Ioan Moshu dă o conotaţie negativă acestui obicei al „unor preoţi” de a
citi rugăciunea Sfintei Jertfe în auzul tuturor şi, se pare, este adeptul practicii ca aceasta să fie
citită în taină. Să vedem însă dacă toţi erau de aceeaşi părere.
Se ştie că împăratul-teolog Iustinian cel Mare încerca să impună clericilor să citească
Anaforaua cu voce tare, prin Novela 137 din 25 martie 565, care hotărăşte ca toţi episcopii şi
preoţii, nu în taină, ci cu voce tare, în auzul preacredinciosului popor, să facă... dumnezeiasca
proaducere129. Mai ştim că acelaşi împărat ameninţa cu sancţiuni grave pe cei care refuzau să
execute întocmai acest ordin. Cu toate acestea, practica liturgică din acea vreme şi de mai
târziu a preferat citirea în taină a rugăciunilor euharistice, chiar dacă în istorie întâlnim
anumiţi clerici sau mireni care erau nemulţumiţi şi indignaţi de această stare.
Bineînţeles, Tradiţia Bisericii nu înseamnă numai trecut, ci şi prezent, şi viitor – ea
fiind trăirea dinamică a Bisericii. Dar dacă ne-am referi chiar şi numai la trecut, în cazul dat
acelaşi trecut ne prezintă argumente şi pentru citirea cu voce, şi pentru citirea în taină a
rugăciunilor de la Euharistie. Deci cum să procedăm? Părintele Alexandr Schmemann, despre
care am amintit chiar la început, dar şi mulţi alţii (de cele mai multe ori imitându-l) propun o
reformă aproape radicală, şi anume – citirea tuturor rugăciunilor de la Sfânta Liturghie cu
voce tare, deşi însuşi părintele Al. Schmemann nu insista pe acest element, ci mai degrabă pe
o apropiere lăuntrică dintre cler şi credincioşi şi pe împreuna lor liturghisire 130. Pentru a fi mai
expliciţi, trebuie să facem o precizare esenţială pentru cei care sunt orbeşte pro sau contra
citirii cu voce a rugăciunilor de la Liturghie. Vom încerca să facem acest lucru cât mai
sistematic:
1. De fiecare dată când, în istorie, era vorba despre citirea cu voce a rugăciunilor
euharistice, se avea în vedere Anaforaua, nu şi alte rugăciuni. Despre Anafora vorbesc şi
împăratul Iustinian în Novela sa, şi toţi cei care au mai ridicat această problemă.
2. Rugăciunile din categoria accessus ad altare prin care preotul se roagă pentru sine
însuşi, se pare că niciodată nu s-au citit cu voce tare. După părerea noastră, tot în taină

128 Cf. Limonariu, cap. 196, trad. rom. Alba Iulia, 1991, p. 192.
129 9 Cf. Corpus juris civilis, apud, Petre VINTELESCU, Liturghierul Explicat, p. 238, nota 687.
130 Cf. op. cit., pp. 92-94 ş.a.

79
se rostea şi rugăciunea Ia aminte, Doamne..., care se rosteşte înainte de înălţarea şi
frângerea Sfântului Trup, la: „Sfintele Sfinţilor”.
3. Se mai poate presupune că unele rugăciuni, precum: a) cele 3 de la Antifoane, b) a
Intrării Mici, c) a Cântării întreit sfinte, d) a plecării capetelor celor chemaţi şi a celor
credincioşi, imediat după „Tatăl nostru”, e) rugăciunea de mulţumire, ce ar trebui să fie rostită
de protos înainte de ecfonisul „Că Tu eşti sfinţirea noastră”13 şi f) ultima rugăciune de
concediere, de după Amvon – deci toate acestea s-au rostit încă multă vreme cu voce tare,
pentru că ele aveau un caracter special şi trebuiau să fie rostite solemn, mai ales că unii
consideră că expresia «λέγει μυστικῶς / zice în taină» se referă la caracterul tainic al
rugăciunii şi nu la rostirea în taină. Ideea însă este forţată şi are intenţia de a camufla realitatea
deja pervertită a secolului al VIII-lea, de când avem primul manuscris al Liturghiei. Dacă ştim
că în secolul al VI-lea existau dezbateri privind rostirea în glas sau în taină a rugăciunilor, de
ce să nu recunoaştem că în secolul al VIII-lea ele deja erau rostite în taină? Iar faptul că toate
manuscrisele vechi menţionează rostirea în taină a rugăciunilor încă nu înseamnă nimic.
Multe părţi bune ale acelor manuscrise au fost ignorate; şi atunci care ar fi problema dacă am
ignora această parte mai slabă, care nu reflecta tradiţia primelor veacuri, ci o inovaţie a
timpului care pe nedrept s-a perpetuat până astăzi?
Dintre toate, numai Rugăciunea de după Amvon a rămas să fie citită în auzul tuturor.
Cum se poate proceda în prezent? Unii consideră că vechea practică a citirii rugăciuilor cu
voce tare trebuie restaurată în întregime, deşi o bună parte din adepţii acestei idei nu ştiu exact
ce alte schimbări implică această practică. Tocmai de aceea, pe lângă tactul pastoral de
implimentare, recomandăm să se ţine seama şi de urmtoarele elemente:
1) În categoria rugăciunilor ce trebuie citite cu voce tare nu intră dialogurile dintre
preot şi diacon, dar nici rugăciunile din categoria „accessus ad altare” şi, în special,
rugăciunea Nimeni din cei legaţi (din timpul Heruvicului), care obligatoriu se citeşte în taină.
2) Toate rugăciunile trebuie citite înainte de ecfonis, căci acesta reprezintă sfârşitul
rugăciunii şi nu al ecteniei. Rugăciunea poate fi citită simplu (fără melodie), iar ecfonisul, aşa
cum o spune şi termenul, trebuie rostit recitativ, cu voce mai puternică.
3) Anumite cântări, şi în special cele din timpul Anaforalei, trebuie cântate simplu,
chiar recitativ şi preferabil de către întreaga comunitate, iar preotul să citească Anaforaua cu
voce tare, dar în aşa fel încât aceasta se fie auzită doar în biserică, nu şi afară.
Există şi opinii mai rezervate, care pornesc de la ideea că mirenii într-atât de mult s-au
obişnuit cu actuala practică, încât ei nici nu simt atât de mult nevoia de a auzi textul propriu-
zis al Anaforalei, ci mai mult de a şti şi a simiţi că preotul nu stă în Altar fără rost, ci se roagă,

80
spunând anumite rugăciuni, al căror sens nu se ştie în ce măsură ar fi înţeles de ei (mai ales
acolo unde se folosesc în cult limbi arhaice). Bineînţeles, o astfel de rostire a rugăciunilor cu
voce înceată crează un efect mai mult psiho-emoţional, decât unul cognitiv.
Se pare că şi în trecut Anaforaua nu era citită chiar atât de tare, încât să fie auzită
absolut de toţi. În primul rând, acest lucru era imposibil în bisericile mari, mai ales la Sfânta
Sofia, care avea o mulţime de balcoane şi anexe, unde stăteau diferite categorii de oameni.
Faptul că acei copii de care vorbeşte Ioan Moshu au învăţat rugăciunile Anaforalei pe de rost
se datorează faptului că ei stăteau lângă Altar, dar restul credincioşilor auzeau mult mai puţin
decât cei din apropierea Altarului. În al doilea rând, Anaforaua nu putea fi rostită chiar atât de
tare de preot sau episcop, mai ales că, încă din vechime, se obişnuia ca această rugăciune să
fie însoţită de închinăciuni sau de o poziţie Se ştie că problema citirii cu voce a acestor
rugăciuni este îngreuiată şi de dispariţia diaconilor în majoritatea covârşitoare a parohiilor.
Tocmai de aceea, pentru cei care caută o cale de mijloc în privinţa citirilor rugăciunilor
Liturghiei, am putea să sugerăm câteva idei practice de slujire131:
1) Rugăciunile de la Liturghie să se rostească încet, cu puţină voce. Acest lucru îi
încredinţează pe credincioşi despre rugăciunea preotului, dar îl ajută şi pe preot să evite
trecerea prea rapidă cu ochii peste text, fără să pătrundă sensul acestuia.
2) Rostirea să nu fie atât de tare, încât să-i împiedice pe creştinii din biserică să asculte
cele cântate sau citite la strană.
3) În cazul în care strana termină răspunsul (cântarea) înainte ca preotul să-şi încheie
rugăciunea în taină, preotul poate citi puţin mai tare, şi nu este nevoie ca strana să repete
răspunsurile, chiar şi la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.
4) La slujbele în sobor, citirea rugăciunilor (aşa numite „în taină”) să fie făcută
astfel, încât ceilalţi slujitori care se află în Altar să nu mai fie nevoiţi să recitească fiecare
rugăciunile, ci să le audă din gura protosului. În asemenea situaţii, protosul poate încredinţa şi
celorlalţi coliturghisitori ai săi (mai ales celor care citesc clar şi frumos) să citească anumite
rugăciuni din Liturghie, dar numai nu Anaforaua, care trebuie rostită integral de către protos.
Fără a avea pretenţia elucidării problemei, considerăm că, din cele expuse de noi,
cititorul va putea singur să tragă concluzia despre cum ar trebui să se procedeze.

131 Enciclica Bisericii Eladei nr. 2784, din 31 martie 2004, intitulată: „Modul citirii rugăciunilor
Dumnezeieştii Liturghii”.

81
 CONCLUZII

În vremea noastră însă, asistăm la o periculoasă răsturnare a valorilor, asistăm la o

schimbare de locuri între valoarea mijloc şi valoarea scop iar rezultatele acestei schimbări
sunt dintre cele mai înspăimântătoare. Este suficient să ieşim o singură zi pe stradă, să
deschidem radioul, să ne uitam la televizor şi constatăm că non-valoarea este ridicată la rang
de normă culturală şi dacă Biserica a fost cea care a contribuit decisiv la fixarea valorilor
culturii moderne ea este chemată şi astăzi să-şi reia munca în sensul reinstaurării unor criterii
reale ale valorilor. Marea majoritate a fenomenelor zise culturale se constituie în atacuri
lipsite de discernământ la adresa sănătăţii mentale şi morale a societăţii contemporane şi cei
mai loviţi membrii ai ei sunt tinerii şi din această cauză situaţia dată este extrem de
îngrijorătoare.
Biserica este chemată să ia atitudine împotriva acelor manifestări care prejudiciază în
modul cel mai grav sănătatea morală a societăţii care este incapabilă să ia, de la sine, atitudine
împotriva lor. Discursul moral al Bisericii nu trebuie numai să înfiereze actele subculturale
amintite ci şi sa ofere alternative.
Alinarea societăţii în asamblul ei şi a individului, "şocul"civilizaţiei, incapacitatea de
adaptare a oamenilor la evenimentele globale şi naţionale, sunt doar câteva din argumentele
care pledează pentru întoarcerea omului spre credinţa religioasă. Biserica s-a consolidat şi în
ţările din fostul bloc comunist, ea tinde să se reformeze, să se apropie mai mult de enoriaşii ei,
devenind o instituţie comunitară. Dincolo de sprijinul sufletesc, de suportul moral pe care îl
oferă oricărui credincios, Biserica poate prelua o mulţime de probleme sociale şi de familie.
Implicarea în treburile comunităţii din care face parte, prin identificarea situaţiilor sociale
existente în acel perimetru căreia îi este arondata fiecare biserică, crearea şi dezvoltarea
sentimentului de solidaritate şi ajutorare a semenilor noştri, activarea tinerilor şi a vârstnicilor
prin redefinirea voluntariatului, sunt numai câteva din direcţiile spre care ar trebui să
privească Biserica.
Biserica este şi trebuie să devină un punct de referinţă în viaţa noastră de toate zilele.
Suntem stresaţi, obosiţi, indiferenţi, aroganţi,alientati. Şi lângă noi, undeva în sufletul
nostru ,există o Biserică... Şi ea are nevoie de sprijinul nostru, de implicarea noastră, de
chemarea noastră.

82
 Iniţierea de colecte publice, ajutorarea celor nevoiaşi prin vizite şi sprijin material,
crearea unor centre de voluntari pe lângă biserici sunt câteva din cauzele nobile pentru care
merită să ne privim cu mai multă indulgenţă şi mai puţin egocentrism.Biserica este evident în
ascensiune şi depinde de spiritul de inovare cu care înalţii prelaţi vor reforma această
instituţie. Prin urmare, întreaga rânduială a slujbei ne descoperă faptul că Sfânta Liturghie este
împlinirea pregătirii pentru Dumnezeiasca Euharistie iar Sfânta Euharistie este pogeul,
punctul culminant şi raţiunea de a fi a Sfintei Liturghii. Cu alte cuvinte, Sfânta Liturghie este
o lucrare comună a întregii Biserici, o împreună înaintare spre unirea cu Iisus Hristos. De
aceea orice manifestare a evlaviei individuale care face abstracţie de slujbă (citirea unor
rugăciuni, îngenunchieri etc.) sunt total nepotrivite. Împărtăşirea credincioşilor în afară sfintei
Liturghii ori catehizarea lor în afara Bisericii sunt nişte excepţii care nu se aplică decât în
cazul bolnavilor. În restul cazurilor este o îndepărtare de la sensul autentic al slujbei.
Participarea la Sfânta Liturghie se încununează, se împlineşte şi se desăvârşeşte prin
Împărtăşire. O Liturghie la care nu se cumineca decât clericii îşi atinge doar în mică măsură
scopul. De aceea idealul spre care trebuie să tindem este că cei care participă la slujbă, având
pregătirea potrivită, să se şi împărtăşească.
Activitatea învăţătorească a Bisericii îşi are temeiul în cuvintele Mântuitorului Hristos:
„Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă”(Matei 28,19-20). Prin aceste
cuvinte Mântuitorul i-a încredinţat Bisericii misiunea de a-i învăţa pe oameni cuvântul lui
Dumnezeu pentru ca ei să ştie care este voia Sa cea sfântă şi care este drumul pe care trebuie
să-l urmeze pentru a ajunge în Împărăţia Cerurilor.
Biserica Ortodoxă din România a dat chemare îndemnului Mântuitorului de a-i învăţa
pe credincioşii ei cuvântul Evangheliei, astfel că, în decursul timpului a semănat în sufletele
celor pe care i-a păstorit învăţătura dumnezeiască. Acest lucru a întâmpinat uneori greutăţi
mai ales în timpul perioadei comuniste când i-a fost îngrădit dreptul de a-L propovădui pe
Hristos şi în afara zidurilor lăcaşului de cult. Dacă idealul unei societăţi secularizate „este
numai pregătirea tineretului pentru o profesiune în viaţă, pentru Biserică, un tânăr devenit prin
Taina Sfântului Botez membru al ei, se bucură de toate prerogativele conferite de această
calitate. Ca atare, un astfel de tânăr are dreptul şi obligaţia morală de a tinde spre realizarea
idealului propus de Biserică, urmând învăţătura acesteia, prezentate de profesorul de religie
care este chematul şi trimisul Bisericii pentru a lucra la restaurarea chipului lui Dumnezeu în
om”

83
 Activitatea învăţătorească a Bisericii nu se rezumă doar la orele de religie care se
predau în şcoli sau la predica preotului de la sfârşitul fiecărei Sfinte Liturghii. Această
activitate trebuie să continue şi după terminarea acestei dumnezeieşti slujbe. Acest lucru se
face prin catehizarea permanentă a credincioşilor. Unul dintre aspectele importante ale
misiunii Bisericii în societatea contemporană priveşte aşadar catehizarea credincioşilor. După
aproape cinci decenii de intoxicare cu doctrina marxist-leninistă, poporul român a rămas în
marea lui majoritate credincios Bisericii ortodoxe. Dar, cu tot ataşamentul lor vădit faţă de
Biserică, marea majoritate a credincioşilor Bisericii ortodoxe nu dispun de instruirea
religioasă corespunzătoare. Remedierea „acestei deficienţe provocate de fostul regim
comunist, care a interzis Bisericii să-şi catehizeze credincioşii ei, se poate realiza atât prin
predarea religiei în şcoală, cât şi prin opera de catehizare care trebuie să fie permanentă la
nivel de parohie…Preoţii vor trebui să elaboreze programe de catehizare a credincioşilor atât
în cadrul sfintelor slujbe, cât şi în afara lor, prin ore speciale de catehizare sau prin difuzarea
de literatură religioasă care să răspundă problemelor cu care se confruntă credincioşii”.
După cum roadele pământului trebuie semănate şi îngrijite în permanenţă, tot astfel şi
ţarina duhovnicească are nevoie necontenită de sămânţa cea bună şi de semănătorul iscusit,
după cum lămurit ne arată parabola evanghelică (Luca 8, 5-15). Preotul este mai întâi „slujitor
al cuvântului”, iar a nu predica înseamnă a-şi anula propria slujire, iar acolo unde el nu
predică şi nu catehizează pe credincioşi, vor veni alţii care vor face acest lucru, dar negativ,
căci îi vor abate de la adevăr şi de la Biserică pe cei care, dornici de adevăr, nu l-au aflat la
preot.
O altă latură a activităţii Bisericii este cea sfinţitoare. Prin slujitorii ei şi prin sfintele
slujbe, oamenii se împărtăşesc de harul sfinţitor, har care îi dă omului posibilitatea să fie în
comuniune cu Persoanele Sfintei Treimi. Făcând prezentă lucrarea harului în viaţa omului
prin sfintele slujbe, Biserica îl ajută pe acesta dăruindu-i exact ceea ce îi este necesar în
desfăşurarea tuturor activităţilor cotidiene şi nu numai.
Prin Sfânta Liturghie, Sfintele Taine şi prin toate celelalte slujbe bisericeşti omul este în
relaţie cu Biserica triumfătoare. În mod deosebit activitatea sfinţitoare a Bisericii se realizează
prin Sfânta Liturghie care se oficiază de către slujitorii ei în lăcaşurile de cult în toate
duminicile şi zilele de sărbătoare.
Prin Sfânta Liturghie Biserica îl înnobilează pe fiecare om care participă la această
dumnezeiască slujbă, căci „Sfânta Liturghie prilejuieşte astfel trăirea anticipată, prin arvună, a
Împărăţiei cerurilor şi prefigurarea ajungerii depline în ea, după o înaintare treptată spre ea în
viaţa pământească. Acest urcuş liturgic de la trăirea în parte până la trăirea deplină în

84
Împărăţia Sfintei Treimi e reprezentat în Sfânta Liturghie ca un urcuş spre unirea cu Hristos
cel jertfit şi înviat, nu a credinciosului singular, ci a comunităţii care se umple tot mai mult de
iradierea prezenţei Lui”
Dar cel mai important element pe care Biserica îl oferă omului acestei societăţi în
cadrul Sfintei Liturghii este Sfânta Împărtăşanie, Sfânta Euharistie sau Sfânta Cuminecătură.
Prin Sfânta Euharistie Biserica Îl oferă de fapt pe Însuşi Hristos. Ea dăruieşte credinciosului
însuşi Trupul Lui cu care S-a născut din Sfânta Fecioară şi însuşi Sângele Lui pe care l-a
vărsat pe crucea Golgotei pentru mântuirea noastră. Oferindu-i credinciosului Sfânta
Euharistie, Biserica îl transformă pe acesta dintr-un membru oarecare al societăţii în hristofor,
adică într-o persoană deosebită care Îl poartă în fiinţa sa pe Însuşi Hristos.
Iată ce rol aparte are Biserica pentru societatea în care trăim! Ba mai mult! Sfânta
Liturghie face ca toţi participanţii să trăiască într-o adevărată comuniune de iubire şi ca o
adevărată comunitate indiferent de condiţia socială, idei, idealuri, etc. În cadrul Sfintei
Liturghii clerul şi mirenii devin parteneri de dialog, căci: „Dialogul liturgic se petrece între
preotul slujitor, pe de o parte, şi credincioşii mireni din biserică, pe da altă parte, dar că ei,
laolaltă, alcătuiesc un singur tot. Dialogul liturgic e un parteneriat duhovnicesc, ceea ce
înseamnă că preotul şi mirenii sunt împreună slujitori ai aceleiaşi Liturghii”
De multe ori biserica ortodoxa este surprinsă de faptul că reprezentanţii altor culte
reuşesc să facă prozeliţi din rândul credincioşilor romani, iar acest lucru este cu putinţă tocmai
datorită faptului că ei dau importanţă fiecărui credincios în parte. Pentru ca această situaţie să
fie stagnată se cuvine ca Biserica ortodoxa să-i facă pe preoţi şi pe credincioşi conştienţi de
faptul că Sfânta Euharistie constituie Biserica ca Trup al Mântuitorului şi că împărtăşirea,
însoţită de pregătirea spirituală necesară, dezvoltă în rândul credincioşilor conştiinţa
apartenenţei lor la Biserică.
Prin Sfânta Liturghie Biserica nu face altceva decât să-i adune pe oameni în
comuniunea iubirii, căci Liturghia are rolul de a-i uni, de a-i strânge laolaltă, de a-i aduna într-
o unitate sufletească, deşi oamenii sunt atât de deosebiţi din variate puncte de vedere. De
asemenea, prin Sfânta Împărtăşanie, Biserica adună mulţimea credincioşilor într-un singur
trup, expresia cea mai fericită a acestei unităţi dintre oameni fiind vechile agape sau mese ale
dragostei frăţeşti, din cadrul primelor comunităţi creştine. Aşadar „Împărtăşania este baza
comunităţii creştine, forţa unităţii şi a solidarităţii ei şi ancorarea credinciosului în
comunitatea-trup hristic”.
Prin Sfânta Liturghie Biserica reuşeşte un lucru incredibil: să-i determine pe oameni să
trăiască în comuniune nu doar în cadrul acestei dumnezeieşti slujbe, ci şi în societate. Prin

85
Sfânta Liturghie, Biserica nu abordează omul doar la nivel personal, ci şi la nivel comunitar,
mai întâi în lăcaşul de cult, şi apoi în societate, căci nu se poate separa radical comunitatea
ecclesială de cea socială.
Biserica îl sfinţeşte pe omul societăţii moderne nu doare prin Sfânta Euharistie, ci şi
prin celelalte Sfinte Taine instituite de Mântuitorul Hristos. Prin ele se revarsă asupra celui
creat după chipul lui Dumnezeu harul sfinţitor. Aşa cum omul are nevoie de hrană pentru a-şi
fortifica puterile trupului, tot astfel are nevoie şi de harul divin pentru a-şi revigora puterile
sufletului pentru a putea lupta împotriva ispitelor care se năpustesc asupra lui.
Harul dumnezeiesc este cel care dă omului posibilitatea să devină din ceea cea este,
ceea ce încă nu este. Adică îi dă acestuia posibilitatea să devină din păcătosul de azi, sfântul
de mâine. Iată deci, că prin activitatea ei sfinţitoare Biserica îl transformă pe omul acestei
societăţi dintr-un simplu cetăţean într-un potenţial moştenitor al Împărăţiei Cerurilor.
Pilda samarineanului milostiv ilustrează poate cel mai fidel activitatea socială a
Bisericii care se apleacă să-i ajute pe toţi fiii ei de care soarta crudă nu a avut milă. Şi prin
activitatea socială Biserica din Romania dă dovadă vie că este prezentă în societate. Cantinele
sociale, cabinetele medicale, căminele pentru bătrâni, centrele de resocializare pentru copiii
străzii, centrele pentru nevăzători, etc. care funcţionează cu binecuvântarea Bisericii Ortodoxe
din România sunt doar câteva exemple prin care Biserica ortodoxa îşi desfăşoară misiunea ca
instituţie în cadrul societăţii.
Biserica arată dragostea ei cea mare tuturor bătrânilor, bolnavilor, copiilor străzii pe
care societatea i-a uitat. Pe aceştia Biserica îi ajută să vadă o nouă realitate: aceea de a rămâne
în continuare membri deplini ai marii familii a lui Dumnezeu, familie în cadrul căreia fiecare
îşi are locul său, participând astfel la manifestarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Fiecăruia dintre
aceştia Biserica trebuie „să-i arate că în loc de a fi prizonier al propriului său eu, al propriei
sale drame, cel suferind trebuie să privească durerea cu ochii copilului lui Dumnezeu”.
Şi tot cu privire la activitatea socială a Bisericii trebuie să ne oprim şi asupra unui alt
aspect. O vorbă din bătrâni spune că : „Nu există pădure fără uscături”. Parafrazând această
zicală putem afirma fără să greşim cu ceva că societatea este alcătuită din cetăţeni model şi
oameni certaţi cu legea. Biserica îi cuprinde la sânul ei şi pe cei buni şi pe cei răi. Pe cei buni
îi ajută să urce în continuare pe scara virtuţilor, iar pe cei răi îi ajută să se elibereze de jugul
păcatului şi să îmbrace haina sfinţeniei. Aşadar Biserica îşi deschide larg uşile pentru toţi
oamenii, dar în mod deosebit pentru cei care au apucat calea pierzării, căci El a venit în lume
pentru cei păcătoşi pentru că: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi”.

86
 Pentru că Biserica îşi desfăşoară misiune în această societate şi ea se confruntă la
rândul ei cu aceste probleme cărora încearcă să le facă faţă şi cărora doreşte să le găsească o
rezolvare.

BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucuresti, 1998
2. Anania, Arhiepiscopul Clujului Bartolomeu, Cartea deschisă a împărăţiei, Editura
Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 2005
3. Bria, Pr. Prof. Univ. Dr. Ion, Spre plinirea Evangheliei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia,
2002
4. Buga, Pr. Prof. Ioan, Pastorala-calea preotului, Editura Sf. Gheorghe-Vechi, Bucureşti,
1997
5. Clement, Olivier, Adevăr şi libertate, trad. Mihai Maci, Editura Deisis, Sibiu, 1997
6 Mihăiţă, Conf. Dr. Nifon Arhiepiscopul Târgoviştei, Misiologie creştină, Editura ASA,
Bucureşti, 2002
7. Moţoc, Pr. Alexandru, Biserica şi tinerii, Editura Macarie, Târgovişte, 1997
8. Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Episcopiei
Dunării de Jos, Galaţi, 1996
9. Pop, Pr. Drd. Octavian, Misiunea Bisericii în Penitenciar, Editura Tradiţie, Bucureşti, 2000
10. Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Hristos, Societate, Biserică, Editura Institutului Biblic si
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1998
11. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.II, Editura Institutului
Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 2003
12. Idem, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Institutului Biblic si de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 2004
13. Şebu, Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian, Opriş, Prof. Monica, Opriş, Prof. Dorin, Metodica
predării Religiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000
14. Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor, Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Dogmatica Ortodoxă,
Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004
15. Omilii la II Corinteni 2
16. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Spiritualitate si comuniune în Liturghia ortodoxa,
Craiova, 1986

87
17. P. Evdokimov, Rugaciunea în Biserica de Rasarit,
18. Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Bucuresti, 1998,
19. Alexandre Schmemann, Euharistia. Taina Împaratiei, Ed. Anastasia, Bucuresti,
20. Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica Specială, Bucureşti, 1980
21. Al. Schmemann, Euharistia, Taina Împărăţiei, 1984, trad. de Pr. Boris Răducanu, Ed.
Anastasia, Bucureşti, 1992
22. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, I, 13, trad. rom. de Pr. Cicerone Iordăchescu, 1936
23. Pr. Prof. Dr. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Bucureşti, 1978
24. Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Galeriu, Marturisirea dreptei credinte prin Sfanta Liturghie,
in «Ortodoxia», nr. 1/1981
25. Pr. Prof. Univ. Dr. Boris Bobrinskoy, Împărtăşirea Sfantului Duh, trad. de Mariuca şi
Adrian Alexandrescu, EIBMBOR, Bucureşti, 1999
26. Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, LI, trad., studiu introductiv şi note
de Pr. Prof. Dr. Ene Braniste ăn Scrieri, Bucureşti, 1989
27. Părintele Arhimandrit Teofil Paraian , Lumini de gând, Editura Antim, Cluj, 1997
28. Diac. Prof. Univ. Dr. N. Balca, Importanţa catehetică a Sfintei Liturghii, în «Biserica
Ortodoxă Română», nr. 1-2/1958
29. Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Ica, Modurile prezentei personale a lui Iisus Hristos si ale
comuniunii cu El în Sfânta Liturghie şi Spiritualitatea ortodoxă, în Persoana şi comuniune.
Prinos de cinstire Părintelui Profesor Academician Dumitru Staniloae la împlinirea varstei de
90 de ani, Sibiu, 1993
30. Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al
B.O.R, Bucureşti, 1998
31. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Relaţiile treimice şi viaţa Bisericii, în Rev. “Ortodoxia”,
nr.4/1964
32. Pr. Lucian Petroaia, 1508, Târgovişte: 500 de ani de la tipărirea primului Liturghier
ortodox pe pământ românesc de către Macarie Ieromonahul, în „Almanah Bisericesc – 2008”,
Editura Cuvântul Vieţii, Mitropolia Munteniei şi Dobrogei,
33. Pr. Lect. Univ. Dr. Nicolae Dura, Propovaduirea cuvantului si Sfintele Taine. Valoarea lor
in lucrarea de mantuire, EIBMBOR, Bucuresti, 1998
34. Pr. Ilie CÎMPEANU, Anafora sau rugăciunea Sfintei Jertfe, în Liturghia clementină din
35. Constituţiile Apostolice şi în Liturghiile bizantine, în GB, 7 – 8 / 1961
36. Drd. Petru – Ioan Ilea, Principiul “Recapitulării în Hristos” în teologia şi practica
misionară ortodoxă, în “Revista Teologică“, 1/1999

88
37. Petre Vintilescu, Sfânta Împărtăşanie în spiritualitatea creştină. Deasa sau rara împărtăşanie?,
în Rev. “Studii Teologice”, nr.5-6 / 1953, pp. 387-398.
38. Emmanuel Lanne, Les anaphores eucharistiques de Saint Basile et la communauté
ecclésiale, Irénikon 55, 1982
39. Cîmpeanu, Ilie, Anafora sau rugăciunea Sfintei Jertfe, în Liturghia clementină din
Constituţiile Apostolice şi în Liturghiile bizantine, în G.B., 7 – 8, 1961;
40. Ică Ioan , I., Jr., Canonul Ortodoxiei I,Canonul apostolic al primelor secole, Edit. Deisis,
Sibiu, 2008

41. Streza,Laurenţiu, Tâlcuirea liturgică din manuscrisul n. 111. Biblioteca Arhiepiscopiei

Sibiului, în „Studii Teologice”, XXVI(1974), nr. 1-2,

42. Dr. Laurenţiu Streza, Bucuria de a trăi viaţa în Hristos Cuvinte de învăţătură - 2005-
2011,Colecţia: Misionar-Pastorală,2012.

89