Sunteți pe pagina 1din 9

Căile de transmitere a Revelaţiei supranaturale.

Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie

Revelaţia divină s-a realizat în întreaga istorie a omenirii,


începând cu cea dată protopărinţilor noştri şi terminând cu cea care
a atins culmea, în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel Întrupat, cum
rezultă lămurit din cuvintele Sfântului Apostol Pavel (Evr. 1, 1-2). De
asemenea, ea s-a produs „în multe chipuri”, potrivit înţelepciunii lui
Dumnezeu, Care a ales calea cea mai potrivită, ţinând seama de
timpul şi locul în care s-a produs, de posibilitatea de înţelegere a
oamenilor cărora li s-a dat, pentru ca adevărurile descoperite să fie
însuşite cât mai deplin.
Desigur, această Revelaţie s-a păstrat şi transmis de-a lungul
vremii, în întreaga perioadă a Vechiului Testament, a Noului
Testament şi până în zilele noastre, şi se va păstra şi transmite
până la sfârşitul veacurilor, păstrătoarea şi transmiţătoarea ei fiind
Biserica. Revelaţia s-a încheiat o dată cu ultima scriere a Noului
Testament (în jurul anului 100 d. Hr), dar de atunci ea s-a păstrat şi
s-a transmis neschimbată până astăzi şi tot astfel se va păstra şi
transmite până la sfârşitul veacurilor.
Când vorbim însă despre păstrarea şi transmiterea Revelaţiei,
este firesc să ne punem mai multe întrebări: unde a fost ea fixată şi
consemnată? Când şi de către cine s-a făcut aceasta? Cu alte
cuvinte, de unde cunoaştem noi cuprinsul Revelaţiei şi care sunt
căile ei de transmitere?
În cele ce urmează vom încerca să răspundem la aceste
întrebări.
Revelaţia divină se cuprinde în Sfânta Scriptură şi în Sfânta
Tradiţie, care sunt cele două tezaure ale ei. Mai recent, numeroşi
teologic, spre a exprima cât mai bine ideea unităţii Revelaţiei,
afirmă că Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie sunt două modalităţi
sau două moduri de fixare, păstrare şi transmitere a Revelaţiei. Ele
nu se deosebesc ca fond, între ele existând o strânsă legătură, ci
diferă numai cu privire la modul în care Revelaţia ni s-a transmis şi
este cuprinsă în ele. Căci întregul conţinut al Revelaţiei se cuprinde
în amândouă, una fiind strâns legată de cealaltă, de aceea ele au o
valoare egală ca păstrătoare şi transmiţătoare a Revelaţiei,
neputându-se acorda uneia faţă de cealaltă o superioritate sau o
valoare în plus.

Sfânta Scriptură
Sfânta Scriptură sau Biblia este o colecţie de cărţi sfinte,
scrise de prooroci, apostoli şi alţi oameni aleşi, sub inspiraţia
Duhului Sfânt; ea cuprinde adevăruri de credinţă, norme de
purtare, precum şi unele relatări istorice, pe care Dumnezeu le-a
descoperit spre a fi scrise, păstrate şi transmise credincioşilor în
scopul mântuirii. Deoarece ea cuprinde adevăruri descoperite de
Dumnezeu, i s-a spus şi Cuvântul lui Dumnezeu.
Sfânta Scriptură se compune din două părţi, şi anume:
Vechiul Testament şi Noul Testament. Vechiul Testament ne
înfăţişează istoria Revelaţiei de la Adam până la Hristos şi cuprinde
39 de cărţi canonice sau inspirate, la care se mai adaugă încă 13
cărţi şi fragmente de cărţi necanonice sau neinspirate, dar bune de
citit, fiind ziditoare de suflet, iar Noul Testament cuprinde 27 de
cărţi, toate canonice sau insirate. Ambele Testamente sunt
normative pentru credinţă şi purtare, dar cea mai mare valoare o
are Noul Testament, deoarece el cuprinde descoperirea
dumnezeiască făcută de Însuşi Fiul lui Dumnezeu şi transmisă de
Sfinţii Apostoli. Valoarea Vechiului Testament a fost recunoscută de
Însuşi Mântuitorul Hristos, referindu-se adeseori la profeţiile
acestuia despre Sine. El a declarat în mod expres: „Să nu socotiţi
că am venit să stric legea sau proorocii. N-am venit să stric, ci să
împlinesc” (Mt. 5,17), iar Sfântul Apostol Pavel spune: „Aşa că
legea (lui Moise) este sfântă şi porunca e sfântă şi dreaptă şi bună”
(Rm. 7,12); iar în alt loc numeşte legea lui Moise „pedagog spre
Hristos” (Ga. 3,24). Numind legea mozaică „umbra bunurilor
viitoare” (Evr. 10,1), Sfântul Pavel arată valoarea Vechiului
Testament în raport cu cea a Noului Testament, pentru că legea e
numai umbra, nu însuşi chipul lucrurilor. Sfinţii Părinţi de asemenea
arată clar care este deosebirea între cele două Testamente şi
superioritatea Noului Testament faţă de Vechiul Testament.
Raportul dintre ele îl arată Fericitul Augustin prin următoarele
cuvinte: „Novum Testamentum in vetere latet, Vetus Testamentum
in novo patet” (Noul Testament e ascuns în cel Vechi, Vechiul
Testament se deschide în cel Nou).
1. Inspiraţia Sfintei Scripturi. Întreaga Scriptură este o
operă inspirată de Duhul Sfânt. Deşi în cărţile Vechiului Testament
nu se afirmă nicăieri că ele sunt cărţi inspirate, din numeroase
locuri rezultă că autorii acestora le-au scris după porunca lui
Dumnezeu. „Fost-a cuvântul Domnului către mine şi a zis…”
mărturiseşte proorocul Ieremia (Ier 2,1), iar Isaia zice: „Şi a zis
Domnul către mine: Ia o carte mare şi scrie deasupra ei cu slove
omeneşti…” (Is. 18,1). Referindu-se adeseori la ele, Mântuitorul le
acordă o preţuire deosebită: „Cercetaţi Scripturile…”, le spune
mântuitorul iudeilor, „căci acelea sunt care mărturisesc despre
Mine” (In. 5,39). În Noul Testament avem însă numeroase dovezi cu
privire la inspiraţia sau insuflarea întregii Sfinte Scripturi. Astfel,
Sfântul Apostol Pavel îi scrie lui Timotei: „Toată Scriptura este
insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare,
spre îndreptare, spre povăţuire întru dreptate” (2 Tim. 3,16).
Încă din primele decenii de existenţă, Sfânta Biserică a stabilit
canonul cărţilor inspirate sau insuflate de Duhul Sfânt. Dar ce se
înţelege prin inspiraţie sau insuflare? Inspiraţia sau insuflarea
Duhului Sfânt este acţiunea dumnezeiască asupra unui autor sfânt,
prin care Dumnezeu îi luminează mintea acestuia spre a cunoaşte
şi înţelege cele descoperite, îl îndeamnă să scrie şi îl fereşte de
greşeli în decursul scrisului. Această acţiune nu trebuie înţeleasă ca
o inspiraţie verbală, în sensul că Duhul Sfânt i-a dictat autorului
sfânt cuvânt cu cuvânt cele pe care acesta le-a scris – aşa cum au
crezut Filon, Iustin Martirul, Atenagora, Teofil de Antiohia, Ipolit, sau
cum cred astăzi în general neoprotestanţii –, ci numai că acesta a
primit de la Dumnezeu conţinutul de idei al Revelaţiei, dar nu i-a
fost anulată cugetarea, voinţa ori felul în care el a redat cele
descoperite. E vorba deci de o inspiraţie reală, dinamică:
Dumnezeu i-a respectat scriitorului sfânt personalitatea şi libertatea
de a reda în felul său propriu cele descoperite. Dovada acestui fapt
o constituie modul deosebit şi stilul specific în care fiecare autor
sfânt redă conţinutul Revelaţiei. Inspiraţia divină nu e deci efectul
magic al unei lucrări divine, ci rezultatul conlucrării dintre factorul
divin şi uman.
2. Lectura şi tâlcuirea Sfintei Scripturi. Biserica Ortodoxă
nu numai că permite, dar şi recomandă credincioşilor săi citirea
Sfintei Scripturi, dar aceasta nu înseamnă că ea îngăduie fiecăruia
să o tâlcuiască după mintea şi priceperea sa. Aceasta cu atât mai
mult, cu cât în Sfânt Scriptură avem recomandări clare în această
privinţă. Astfel, Sfântul Apostol Petru spune despre unele scrieri ale
Sfântul Pavel că „în ele sunt unele lucruri anevoie de înţeles, pe
care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte
Scripturi, spre a lor pierzare” (2 Ptr. 3,16). De asemenea, diaconul
Filip, în drum spre Gaza, întâlnindu-l pe famenul etiopian citind, în
căruţă, din proorocul Isaia, l-a întrebat: „Oare înţelegi cele ce
citeşti?”, la care famenul a răspuns: „Cum voi putea înţelege, de nu
mă va povăţui cineva?” (FA 8,27-31). Aşadar, credincioşii care
citesc Sfânta Scriptură vor trebui să se menţină pe linia tâlcuirii
pe care le-o dă Biserica, fără a se abate de la aceasta.

Sfânta Tradiţie
Al doilea izvor al Revelaţiei divine sau a doua modalitate de
fixare, păstrare şi transmitere a Revelaţiei divine este Sfânta
Tradiţie.
Cuvântul tradiţie este de origine latină şi înseamnă predare,
transmitere, de unde şi numirea de Predanie ce i se dă Tradiţei.
Termenul tradiţie este folosit în mod curent şi în limbajul profan,
înţelegându-se prin el totalitatea învăţăturilor, datinilor, practicilor,
creaţiilor spirituale şi materiale, moştenite de la o generaţie la alta.
În sens teologic, prin Tradiţie se înţelege totalitatea
adevărurilor revelate care nu se cuprind în Sfânta Scriptură, ci au
fost predate prin grai viu de către Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli,
fiind ulterior consemnate în scris şi păstrate de către Sfânta
Biserică până în zilele noastre.
1. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Spre a înţelege
importanţa şi valoarea Tradiţiei, e necesar să facem câteva
precizări. Modul de propovăduire al Mântuitorului şi al Sfinţilor
Apostoli a fost predica orală, deci transmiterea Evangheliei prin grai
viu. Desigur, acest mod de propovăduire era general, iar predica
ţinea seama de condiţiile istorice, sociale, culturale şi materiale ale
ascultătorilor. Mântuitorul Hristos n-a lăsat nimic scris, de
asemenea şi cei mai mulţi dintre Apostoli. Cât priveşte scrierile
rămase de la Apostolii care au scris, sau de la ucenicii acestora
(Matei, Ioan, Petru, Pavel, Marcu, Luca Iacov, Iuda), scrieri care
formează Noul Testament, ele sunt scrise mai mult ocazional, spre
a răspunde nevoilor celor cărora le-au fost adresate, majoritatea lor
fiind legate de anumite situaţii şi împrejurări locale, uneori presante
(ca de exemplu Epistola către Galateni). Aşadar, scrierile Noului
Testament nu sunt tratate de teologie şi nici n-au fost scrise cu
intenţia de a cuprinde totalitatea învăţăturii propovăduite de
Mântuitorul şi de Sfinţii Apostoli tuturor creştinilor de totdeauna.
Faptul că ele se potrivesc şi nevoilor creştinilor din zilele noastre şi
că ele au fost păstrate cu cea mai mare grijă până astăzi dovedeşte
originea lor divină, în sensul că adevărurile cuprinse în ele sunt
revelate şi sunt necesare creştinilor pentru mântuire.
Reţinem deci că Sfânta Scriptură este o colecţie de cărţi
sfinte, scrise sub inspiraţia Duhului Sfânt, care cuprinde
descoperirea dumnezeiască privitoare la credinţa şi vieţuirea
creştină, dar cărţile ei au fost scrise mai mult ocazional, în legătură
cu nevoile credincioşilor de atunci, şi ea nu cuprinde totalitatea
învăţăturii propovăduite de Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli.
Dat fiind faptul că Sfânta Scriptură a fost scrisă mai mult
ocazional, este de la sine înţeles că ea nu cuprinde întreaga
învăţătură revelată, o mare parte a acesteia rămânând nescrisă,
dar fiind preluată prin grai viu şi păstrată de Sfânta Biserică. În
această privinţă, cele scrise de Sfântul Evanghelist Ioan sunt
edificatoare: „Sunt încă şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus,
care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, mi se pare că nici în lumea
aceasta n-ar încăpea cărţile ce s-ar fi scris” (In 21,25), iar în alt loc:
„Încă şi alte multe semne a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care
nu sunt scrise în cartea aceasta…” (In. 20,30).
Este deci uşor de înţeles că dacă Sfânta Scriptură cuprinde
numai o parte din Descoperirea dumnezeiască faţă de mulţimea
celor săvârşite şi propovăduite de Mântuitorul şi de Sfinţii Apostoli,
cealaltă parte a acestei Descoperiri, care n-a fost consemnată în
Sfânta Scriptură, dar s-a păstrat prin grai viu, formează un tezaur
la fel de preţios ca şi cel al Sfintei Scripturi, ea purtând numele
de Sfânta Tradiţie sau Predanie.
Pe de altă parte, Sfinţii Apostoli au fost trimişi de Mântuitorul
să propovăduiască Evanghelia prin grai viu: „Mergând, învăţaţi
toate neamurile… învăţându-le să păzească toate câte v-am
poruncit vouă” (Mt. 28, 19-20), căci El Însuşi le-a dat acestora
învăţătura şi poruncile Sale tot prin grai viu. Sfântul Pavel confirmă
acest adevăr când spune: „Căci credinţa vine din auzire (predică
auzită), iar auzirea vine din cuvântul lui Dumnezeu” (Rm. 10,17). La
fel, din cele scrise în cărţile Noului Testament de către unii dintre
Sfinţii Apostoli, rezultă clar că modul obişnuit de predare a
învăţăturii evanghelice nu era scrisul, ci propovăduirea orală. Astfel,
Sfântul Ioan scrie în a doua sa epistolă: „Multe am a vă scrie, dar n-
am voit să le scriu pe hârtie, cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la
voi şi să grăiesc gură către gură, ca bucuria să fie deplină”(2 In 12),
iar lui Gaiu îi scrie: „Multe lucruri aveam să-ţi scriu; totuşi nu voiesc
să ţi le scriu cu cerneală şi condei. Ci nădăjduiesc să te văd în
curând şi atunci vom grăi gură către gură” (3 In 13,14). La fel,
Sfântul Apostol Pavel le aminteşte presbiterilor din părţile Efesului,
adunaţi la Milet: „Drept aceea, privegheaţi, aducându-vă aminte că
timp de trei ani n-am contenit, noaptea şi ziua, să vă îndeamn cu
lacrimi pe fiecare dintre voi…” (FA 20,31).
Rezultă deci că autorii Sfintei Scripturi, în scrierile lor adresate
unor comunităţi creştine sau unor persoane sigure, nu le-au
prezentat acestora întreaga învăţătură creştină pe care le-o
propovăduiseră mai înainte prin grai viu, sau aveau de gând să le-a
porpovăduiască, ci le-au scris acestora spre a le da lămuriri în
problemele care se iviseră între timp şi interesau comunitatea lor
locală, dar modul obişnuit şi comun de a le preda învăţătura şi de a-
i feri de rătăciri era predica orală sau vorbirea „gură către gură”.
Ceea ce trebuie însă reţinut este că învăţăturile transmise şi
păstrate în Sfânta Tradiţie au aceeaşi valoare şi importanţă ca şi
cele cuprinse în Sfânta Scriptură, deoarece ele provin tot din
aceeaşi Descoperire dumnezeiască. Cele scrise de Sfântul Apostol
Pavel tesalonicenilor dovedesc indiscutabil acest adevăr: „Drept
aceea, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi
învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola voastră” (2 Test 2,15).
Aşadar, tot ce a predicat Apostolul Pavel prin grai viu
tesalonicenilor are aceeaşi valoare ca şi ceea ce le-a transmis în
scris, prin epistolă. Autoritatea învăţăturilor predate ca şi ceea ce
le-a transmis în scris, prin epistolă. Autoritatea învăţăturilor predate
verbal şi egală cu a celor fixate în scris rezultă şi din alte locuri din
Sfânta Scriptură, precum: 1 Tim 6,20; 2 Tim 2,2; 3,4 ş.a. Acelaşi
Apostol numeşte Tradiţia „dreptarul învăţăturilor sănătoase” (2 Tim
1,13), îndemnându-l pe Timotei să-l păzească cu multă grijă (1 Tim
6,20).
Dar ceea ce mai trebuie reţinut şi subliniat este faptul că
însăşi Sfânta Scriptură a fost scrisă pe temeiul Sfintei Tradiţii,
căci la început a fost numai Tradiţia şi apoi s-a scris Scriptura ca o
parte a acesteia. Cea mai veche carte a Sfintei Scripturi s-a scris
abia la anul 43, deci după un deceniu de propovăduire orală a
Evangheliei lui Hristos de către Apostoli, iar scrierile Sfântului
Apostol Ioan s-au scris abia la sfârşitul veacului 1 d. Hr.. Marcu şi
Luca şi-au scris Evangheliile lor pe temeiul Sfintei Tradiţii, care a
existat mai înainte de a fi fost scrisă vreo carte a Noului Testament.
Mai mult, în unele locuri din cărţile Sfintei Scripturi, autorii lor
redau învăţături şi fapte care nu provin decât din Tradiţie. Astfel,
Sfântul Apostol Pavel se adresează presbiterilor din jurul Efesului,
adunaţi la Milet, cu următoarele cuvinte: „Toate vi le-am arătat…,
aducându-vă aminte de cuvântul Domnului Iisus, că El a zis: Mai
fericit este a da decât a lua” (FA 20,35). La fel este locul din 2 Tim
3,8, unde se aminteşte de Iannes şi Iambres, care i s-au împotrivit
lui Moise în Egipt, ca şi locul din epistola lui Iuda (v. 9), unde se
vorbeşte despre cearta dintre Arhanghelul Mihail şi diavolul pentru
trupul lui Moise, precum şi alt loc din această epistolă (v. 14-15),
unde se vorbeşte despre proorocia lui Enoh, al şaptelea de la Adam.
Aceste învăţături şi fapte n-au putut fi luate decât din Sfânta
Tradiţie, deoarece Sfânta Scriptură nu aminteşte nicăieri de ele.
Sfinţii Părinţi au învăţat în unanimitate că Sfânta Tradiţie este
păstrătoarea Revelaţiei divine. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare
spune: „Din dogmele şi practicile ţinute de Biserică, pe unele le
avem în învăţătura scrisă, iar pe altele le-am primit din tradiţia
Apostolilor. Şi unele şi altele au aceeaşi putere”. La fel, Sfântul Ioan
Gură de Aur zice: „Este evident că Apostolii n-au predat toate prin
scrisori, ci multe fără de scrisori, dar şi acestea sunt vrednice de
credinţă”. Mărturii asemănătoare avem de la Sfinţii Părinţi care
vorbesc în scrierile lor despre Revelaţia dumnezeiască, precum:
Ignatie de Antiohia, Policarp de Smirna, Irineu, Ciprian, Clement
Alexandrinul, Grigorie de Nyssa şi alţii.
2. Aspectul statornic şi dinamic al Tradiţiei. Sfânta
Tradiţie dumnezeiască, apostolică (ca una ce cuprinde Revelaţia
dumnezeiască ce ni s-a transmis şi păstrat prin Sfinţii Apostoli în
chip nealterat) are două aspecte: Un aspect statornic, în care
Biserica recunoaşte fondul tradiţiei dumnezeieşti apostolice
preluate de ea, şi un aspect dinamic, în care Biserica, preluând
Tradiţia apostolică şi rămânând statornic în ea, o dezvoltă continuu,
după nevoile ei lăuntrice şi exterioare, ca răspuns la problemele
fiecărei epoci.
Aspectul statornic al Tradiţiei poate fi delimitat în timp, ea
începând la Cincizecime şi ţinând până la moartea ultimului
Apostol, fiind fixată în scris de Biserică până în epoca Sinoadelor
ecumenice, iar aspectul dinamic al Tradiţiei este în continuare şi nu
se va termina până în veacul veacurilor, întrucât Biserica, călăuzită
continuu de Duhul Sfânt, răspunde mereu tuturor problemelor din
fiecare epocă, stând ferm în Tradiţia apostolică. În Tradiţia cu
aspect dinamic deosebim latura care corespunde unor nevoi
temporare ale Bisericii şi care e numită de regulă „tradiţia
bisericească”, ca una care a fost dezvoltată de Biserică, în
Mărturisiri de credinţă, catehisme, canoane, practici de cult, etc, şi
care deşi îşi are baza ei în Tradiţia apostolică, fiind o dezvoltare şi
actualizare a ei, totuşi multe din elaborările acestei tradiţii
bisericeşti nu au o valoare egală cu Tradiţia dumnezeiască
apostolică, statornică, ci una mai mult istorică, ca o mărturie a
continuităţii credinţei apostolice de-a lungul veacurilor. Aceste
elaborări, deşi se bazează pe Tradiţia dumnezeiască, sunt o
dezvoltare mai puţin organică a Tradiţiei apostolice, fiind făcute în
mare grabă sau suferind unele influenţe eterodoxe, au prin urmare
unele lipsuri. Dar toate dezvoltările organice ale Tradiţiei apostolice
au intrat în Tradiţia apostolică sub aspect statornic, respectiv în
Sinodiconul Ortodoxiei, ca unele care redau fără ştirbire credinţa
apostolică.
3. Monumente sau documente ale Sfintei Tradiţii. Sfânta
Tradiţie s-a păstrat în epoca apostolică prin grai viu şi în practica
Bisericii, dar începând cu veacul al 2-lea, numeroase învăţături şi
practici ale ei au fost fixate sau consemnate de Biserică într-o serie
de monumente sau documente. Acestea sunt următoarele:
- Hotărârile Sinoadelor ecumenice şi particulare, definiţiile lor
dogmatice; vechile simboluri şi mărturisiri de credinţă; canoanele
apostolice; canoanele Sfinţilor Părinţi;
- Viaţa bisericească oglindită în datinile, obiceiurile şi practicile
sale;
- Cultul divin oglindit în cărţile de cult şi îndeosebi în cele trei
Sfinte Liturghii;
- Scrieri ale Sfinţilor Părinţi;
- Monumentele de artă bisericească (inscripţii, arhitectură,
pictură, sculptură, monumente funerare etc.);
- Mărturisiri de credinţă mai noi ale Bisericii, catehisme şi alte
lucrări în care se oglindeşte tradiţia dinamică bisericească. (Ţinem să
menţionăm aici că, alături de cele două modalităţi de transmitere a Revelaţiei:
Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, care sunt principalele izvoare de care se
foloseşte Teologia dogmatică în expunerea adevărurilor de credinţă, ea se mai
foloseşte – ca izvoare sau călăuze secundare – şi de expunerile sau
Mărturisirile de credinţă aprobate de unele sinoade din Bisericile Ortodoxe
locale şi acceptate ulterior de întreaga Biserică Ortodoxă. Astfel de Mărturisiri
sunt: Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, mitropolitul Kievului,
aprobată în Sinodul de la Iaşi, din 1642, la care au luat parte reprezentanţi ai
Bisericii Ortodoxe româneşti, greceşti şi ruseşti; Mărturisirea lui Dositei,
patriarhul Ierusalimului, aprobat de sinodul din Ierusalim, pe la anul 1672.
Într-o măsură mai mică sunt folosite şi alte Mărturisiri, cel puţin în
părţile în care învăţătura ortodoxă este expusă fără rezerve; acestea sunt:
Mărturisirea lui Ghenadie Scolarul, făcută de patriarhul Ghenadie la
cererea sultanului Mahomed al 2-lea, după cucerirea Constantinopolului;
Răspunsurile patriarhului Constantinopolului Ieremia al 2-lea către
teologii protestanţi din Tubingen, între anii 1574 şi 1581, şi Mărturisirea lui
Mitrofan Kritopulos din prima jumătate a secolului al 17-lea.
Alături de aceste Mărturisiri, Teologia dogmatică mai foloseşte, tot ca
izvoare secundare, catehismele mai vechi sau mai noi apărute în Biserica
Ortodoxă, începând cu cele ale mitropoliţilor Moscovei, Platon şi Filaret, de la
începutul secolului al 19-lea şi până în zilele noastre, existente în aproape
toate Bisericile Ortodoxe locale.)
Desigur, nu toate aceste documente sau monumente în care
se află consemnate părţi ale Sfintei Tradiţii au aceeaşi valoare. Dar
ţinând seama de cele două criterii după care putem cunoaşte
adevărata Tradiţie, vechimea şi ecumenicitatea, vom putea
descoperi în fiecare dintre acestea unele sau altele dintre
învăţăturile revelate, păstrate şi transmise prin Sfânta Tradiţie. De
subliniat este faptul că scrierile anterioare în care s-au consemnat
unele din învăţăturile Sfintei Tradiţii nu s-au scris sub inspiraţie
Sfântului Duh, deci ele nu au valoare de Scriptură.
4. Criteriile Sfintei Tradiţii. Dacă Tradiţia s-a păstrat şi
transmis pe cale orală, nu este de mirare dacă alături de tradiţiile
adevărate au apărut şi tradiţii false, unele având la temelie o
pietate sau evlavie cu totul exagerată a unora dintre creştini, iar
altele, create în mod interesat de către unii dintre eretici, în scopul
de a-şi justifica, pe baza Tradiţiei, învăţătura lor greşită. Ca
exemplu putem da o serie întreagă de false tradiţii în legătură cu
copilăria lui Iisus, cu viaţa Sfintei Fecioare Maria, cu viaţa unora
dintre Apostoli şi altele care anterior au stat la temelia multor cărţi
apocrife, care s-au răspândit printre creştini.
Aşadar, nu este de înţeles faptul că în decursul timpului,
Sfintei Tradiţii i s-au adăugat false tradiţii, ori false elemente, aşa
că, din acest motiv, ea a fost atacată de unele confesiuni creştine.
Acestea o atacă motivând nu numai că unicul izvor al credinţei,
unicul principiu formal al ei este Scriptura, ci şi pe considerentul
că ar fi imposibil să se deosebească Tradiţia apostolică de tradiţiile
care au învăţat şi denatura în decursul timpului Tradiţia apostolică.
Dar Biserica este în stare şi în măsură să deosebească Tradiţia
adevărată de tradiţiile false. Criteriul de deosebire a fost formulat
de scriitorul bisericesc Vincenţiu de Lerin (sec. 4), care a precizat că
tradiţia adevărată constă „în ceea ce s-a crezut totdeauna,
pretutindeni şi de cătr toţi” – „quod semper, quod ubique ed quod
ad omnibuz creditum est”. Aşadar, ca urmare a acestui principiu,
Tradiţia adevărată trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
1. Ceea ce se găseşte în Tradiţie să fi fost crezut totdeauna de
Biserică, în cepând cu Biserica Veche.
2. Ceea ce se găseşte în Tradiţie să fie crezut în toate
Bisericile creştine de pretutindeni.
3. Ceea ce se găseşte în Tradiţie să fie la fel consemnat de
către Părinţii şi scriitorii bisericeşti, de către cea mai mare parte
dintre ei.
Rezultă deci că Sfânta Tradiţie sau Tradiţia adevărată cuprinde
toate învăţăturile care s-au păstrat neştirbite şi nealterate în
Bisericile creştine de peste tot locul şi întotdeauna, iar cele
cuprinde în ea au aceeaşi valoare cu cele cuprinse în Sfânta
Scriptură.
Sfânta Tradiţie completează şi lămureşte Sfânta Scriptură,
de aceea faţă de aceasta ea este completivă şi explicativă.
Exemple de tradiţie completivă: cele nouă cete îngereşti, numirile şi
ordinea lor ierarhică; diverse ierurgii în legătură cu Tainele;
împărtăşirea copiilor îndată după Botez; invocarea sfinţilor;
cinstirea icoanelor şi a moaştelor, ş.a.
Exemple de tradiţie explicativă: colegialitatea apostolică;
ierarhia bisericească şi sacramentală; naşii la botez şi la nuntă;
ritualul săvârşirii Tainelor; şi în general înţelegerea Sfintei
Scripturi în lumina învăţăturii Sfinţilor Părinţi.
5. Deosebiri interconfesionale. Biserica Ortodoxă şi cea
Romano-Catolică mărturisesc î