CRITERIILE REVELAŢIEI AUTENTICE: MINUNILE ŞI PROFEŢIILE

Caracterul primordial al creştinismului este acela de religie

revelată. Dar în afara religiei creştine, există şi alte religii care
pretind că se întemeiază pe revelaţie. De altfel, se poate constata
că în sânul multor religii au apărut persoane care s-au dat drept
trimişi ai divinităţii, deci organe ale revelaţiei, deşi, în realitate,
aceşti oameni au fost fie nişte psihopaţi, fie nişte rătăciţi
inconştienţi, ori înşelători conştienţi, care prin aceasta au urmărit
scopuri personale. Chiar şi în istoria creştinismului întâlnim
numeroşi eretici, ca: Simeon Magul, Nenandru, Marcion, Cerint,
Vasilide, Valentin, Montanus, Arie, Sabelie şi alţii, care s-au dat de
la sine, mai mult sau mai puţin, drept organe ale Revelaţiei,
susţinând că, sub o formă sau alta, au primit descoperiri de la
Dumnezeu.
Datorită acestui fapt, alături de Revelaţia dumnezeiască
adevărată au apărut false ori pretinse revelaţii, de aceea încă de
timpuriu s-a simţit nevoia stabilirii anumitor semne după care să se
poată deosebi Revelaţia adevărată de cea falsă. Aceste semne se
numesc criterii ale Revelaţiei, şi ele sunt de două feluri: interne şi
externe.
Criteriile interne. Prin criteriile interne se înţeleg acele fapte
ce provin din însuşi conţinutul Revelaţiei şi, la rândul lor, ele sunt
de două feluri: pozitive şi negative. Cele pozitive ne arată ce
trebuie să conţină Revelaţia: adevăruri religioase şi morale
incontestabile, expuse într-o formă clară şi concisă, fără să fie în
contrazicere nici cu alte adevăruri revelate, nici cu adevăruri sigure,
de provenienţă umană. Cele negative ne arată ce nu este îngăduit
să cuprindă o Revelaţie adevărată: idei absurde, contrare logicii şi
bunului – simţ, idei imorale, antisociale şi antiumane, de asemenea
exprimarea acestora să nu fie făcută în termeni obscuri, echivoci
sau cu multiple înţelesuri.
Criteriile externe. Prin criterii externe se înţeleg acele
semne care rezultă din împrejurările în care se face Revelaţia,
precum şi din faptele care o însoţesc. Acestea sunt de două feluri:
a. naturale şi b. supranaturale.
a. Criteriile naturale se referă la organul sau persoana prin
care se face Revelaţia, la calităţile lui morale şi intelectuale,
precum şi la modul în care se face Revelaţia. Astfel, persoana în
cauză trebuie să fie un om sănătos la minte, credincios, evlavios,
lipsit de patimi, cu o bună reputaţie morală, devorat cauzei pe care
o serveşte, neavid de câştig material, nedoritor de onoruri sau
ranguri lumeşti, dezbrăcat de interese personale, modest şi
neprefăcut, având în general o reputaţie de om integru. Dacă
persoana prin care se face presupusa revelaţie este un om imoral,
lipsit de caracter, crud, făţarnic, viclean, înşelător, violent, dornic
de câştiguri materiale, uşuratic, dornic de parvenire, atunci desigur
nu poate fi vorba de o Revelaţia adevărată.
b. Criteriile supranaturale sunt minunile şi profeţiile.
Minunile sunt fenomene sau fapte sensibile care se petrec în
lumea noastră, dar ele nu pot fi explicate pe temeiul legilor naturii,
deoarece le depăşesc pe acestea, căci autorul lor este Dumnezeu,
iar scopul lor este adeverirea Revelaţiei.
În limbajul obişnuit se numesc adeseori minuni unele fapte sau
întâmplări neobişnuite, de neînţeles pentru majoritatea oamenilor
simpli, lipsiţi de cultură, precum: cutremure de pământ, diferite
erupţii vulcanice, apariţia unei comete, întunecări de soare sau de
lună, însănătoşirea unui bolnav socotit incurabil, diferite experienţe
fizice sau chimice cu urmări impresionante etc. Acestea nu sunt
minuni decât pentru oamenii simpli şi neştiutori, deoarece ele se
petrec potrivit legilor naturii, având deci cauze naturale, pe care cel
puţin oamenii de ştiinţă le cunosc sau le bănuiesc, iar în ultima
vreme ele nu îi impresionează decât pe foarte puţini dintre oameni.
Aşadar, cauzele acestor fenomene fiind naturale, ele nu pot şi nu
trebuie să fie socotite minuni, pentru că minunile adevărate se
petrec împotriva legilor naturii, înfrângându-le pe acestea,
deoarece autorul lor este Dumnezeu.
Dar şi în cazul în care s-ar produce un fenomen cu totul
neobişnuit şi inexplicabil chiar oamenilor de ştiinţă, deoarece
depăşeşte legile cunoscute ale naturii, dacă acestui fenomen nu i
se poate descoperi un scop religios – moral pentru care să fi fost
făcut, el nu poate fi socotit minune, deoarece Dumnezeu nu face
minuni în zadar, ci numai în scopul adeveririi Revelaţiei Sale,
aşadar, într-un scop religios – moral bine determinat. De aici se
poate deduce că tot ceea ce poate fi explicat pe cale naturală,
precum şi ceea ce depăşeşte această explicare, dacă nu stă în
serviciul unui scop religios – moral, nu este minune.
Posibilitatea minunilor. Numeroşi învăţaţi şi oameni de
ştiinţă, mai ales în ultima vreme, au negat posibilitatea minunilor,
afirmând că ele nu sunt posibile, deoarece ar contraveni legilor
naturii şi ordinii universale, ceea ce este imposibil. Indiferent cum
se explică existenţa acestor legi, dar fiind faptul că ordinea
universală este asigurată şi menţinută prin ele, acestea stau la
baza tuturor fenomenelor din univers şi este imposibil ca prin
minuni să fie suspendată sau să fie înfrântă universalitatea şi
necesitatea lor.
Dar deşi minunile sunt fapte sau fenomene supranaturale care
depăşesc legile naturii, ele sunt totuşi posibile. Ordinea universală
şi neschimbabilitatea legilor naturii nu pot constitui o piedică în
sensul că Dumnezeu să nu poată face minuni. Ele sunt posibile în
primul rând pentru că autorul lor este Dumnezeu, creatorul ordinii
şi legilor din univers, la fel şi unele persoane pe care Dumnezeu le
înzestrează cu darul de a face minuni, iar pe de altă parte, fiindcă
prin minuni Dumnezeu nu tulbură ordinea universală şi nici nu
desfiinţează legile naturii, ci numai le suspendă într-un loc şi timp
anume. Dacă cei trei tineri n-au ars în cuptorul cel cu foc, în
Babilon, dacă Petru a putut umbla pe mare la porunca
Mântuitorului, dacă Mântuitorul l-a înviat pe Lazăr şi a vindecat
atâţia bolnavi, aceasta nu înseamnă că s-a nimicit puterea focului
de a arde, sau că s-a desfiinţat legea cufundării în apă a corpurilor
mai grele decât volumul apei dislocate, ori că s-a anulat şi nimicit
puterea morţii şi a bolilor asupra oamenilor, ci numai că Dumnezeu
cel Atotputernic, în înţelepciunea Sa, a găsi de bine să suspende,
pentru un moment, în cazurile respective, efectele sau puterea
legilor naturii, care, de altfel, rămân neschimbate.
Dacă Dumnezeu este Creatorul şi Proniatorul lumii, precum şi
autorul legilor sădite de El în natura lucrurilor, de ce n-ar putea
suspenda pentru un moment aceste legi în conformitate cu voia Sa
şi cu planurile Sale pentru împlinirea unor scopuri religios-morale?
Fiind fenomene care pot fi constatate prin simţuri, minunile
adevărate pot fi deosebite de cele false, sau de fenomenele cu totul
neobişnuite care se produc după legile naturii, de aceea, ţinând
seama de cele spuse mai înainte, minunile sunt posibile, iar istoria
Revelaţiei ne încredinţează că, în numeroase ocazii, Revelaţia
divină a fost însoţită de minuni.
De altfel, minunile sunt dovada cea mai grăitoare, mai sigură
şi mai convingătoare despre originea divină a religiei creştine.
Mântuitorul Hristos a vorbit iudeilor despre puterea doveditoare a
minunilor Sale, prin divinitatea Sa: „Dacă nu mă credeţi pe Mine,
credeţi lucrurilor Mele” (In 10,38), şi „De n-aş fi făcut între ei
lucrurile pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat n-ar avea…” (In
15,24). La fel, fariseul Nicodim recunoaşte că Iisus este învăţător
trimis de Dumnezeu şi acesta, pe temeiul minunilor pe care le-a
făcut: „Rabii, ştiu că de la Dumnezeu ai venit învăţător, căci nimeni
nu poate să facă aceste minuni pe care Tu le faci, dacă nu este
Dumnezeu”(In 3,2).

Profeţiile sau proorocirile. În Sfânta Scriptură a Vechiului

Testament, cuvintele proroc (de la προοραω = a vedea înainte) şi
profet (de la προφημι = a prezice, a spune înainte) au mai multe
înţelesuri. Uneori este numit proroc cel ce vorbeşte în locul altuia:
astfel, Aron este numit proroc fiindcă a vorbit în numele fratelui
său, Moise (Ieşire 7,1). Alteori se numesc prooroci învăţătorii care
conduceau aşa-numitele şcoli profetice, în care învăţa Legea lui
Moise, iar ucenicii acestora se numeau fiii proorocilor (III Regi
20,25). Unii, pe baza textului din I Regi 10,10 şi urm., în care se
spune că Saul s-a amestecat într-o ceată de prooroci şi a proorocit
împreună cu ei, afirmă că prooroci se mai numeau şi compozitorii şi
executanţii de cântări religioase.
Dar sensul fundamental al cuvintelor proroc şi profet este
acela de văzător înainte, de prezicător al unor evenimente care se
vor întâmpla în viitor. Aşadar, prin proroc sau profet se înţelege o
persoană care are darul de a vorbi despre cele ce se vor întâmpla
în viitor, dar nu ca o prevedere sau o prezicere datorită
perspicacităţii inteligenţei sale, ci drept urmare a unei descoperiri
pe care i-a făcut-o Dumnezeu, iar proorocia sau profeţia este
vederea-înainte, prezicerea şi anunţarea clară, lămurită, a unor
evenimente care se vor întâmpla în viitor, prezicere care nu se
datoreşte unei prevederi pe cale naturală, ci este făcută prin
descoperire dumnezeiască.
Aşadar, profeţia este o prezicere al cărei conţinut este făcut
prin Descoperirea dumnezeiască, iar condiţia ei esenţială spre a
putea fi considerată ca atare este ca ea să fie clară şi lămurită. E
drept că numeroase religii au avut în slujba lor, din vremurile cele
mai îndepărtate, persoane care, chipurile, erau înzestrate cu
darurile profeţiei. Mai mult, au existat chiar diverse oracole care se
bucurat de faima de a putea să ghicească viitorul. Aceste profeţii –
la care în acea vreme recurgeau mulţi – se bazau exclusiv pe
calcule strict umane sau pe speculaţii de meserie, fiind cu totul
ambigue şi obscure, dar se făceau după interesele celor ce apelau
la aceste oracole. Este cunoscut, la greci, oracolul din Delphi, unde
oficia Pythia, profeteasa zeului Apolo, ca şi cel al sibilelor romane
de la Cumae, care aveau pretenţia că, prin descoperirea
miraculoasă a zeilor, ele puteau să descopere viitorul. Ambiguitatea
acestor profeţii e cunoscută din cele spuse de Pythia unui care
dorea să ştie dacă se va întoarce din războiul la care urma să plece.
Profeţia Pythiei a sunat: „Ibis, debidis nunquam in bello peribis”.
Sensul profeţiei depindea de locul în care se punea o virgulă: „Vei
merge, te vei întoarce niciodată nu vei muri în război”. Dacă virgula
se punea înainte de niciodată,însemna că respectivul nu va muri în
război niciodată; dacă însă virgula se punea după niciodată,
însemna că el nu se va mai întoarce niciodată, deci va muri în
război.
Dar nici prezicerile bazate pe combinaţii de numere şi calcule,
zise ştiinţifice (horoscoape), ca, bunăoară, conjuncţia unor planete,
eclipsele lunare sau solare, ivirea unei comete, izbucnirea unor
cataclisme cosmice sau epidemii etc., nu sunt profeţii, deoarece
acestea pot fi prevăzute măcar în parte de oamenii de ştiinţă. Pe de
altă parte, trebuie să ţinem seama că profeţiile adevărate sunt
făcute numai de oameni aleşi de Dumnezeu, cărora – după
atotştiinţa şi înţelepciunea Sa – le descoperă voinţa şi planurile
Sale, aceste profeţii fiind semne nedezminţite despre cele revelate,
ele însele putând fi considerate ca minuni.
În concluzie, potrivit criteriilor de care dispune, Biserica este în
măsură să se pronunţe dacă o revelaţie este adevărată sau e
numai o pretinsă sau falsă Revelaţie.