Povestea lui Harap-Alb – analiza

"Povestea lui Harap-Alb" este cel mai reprezentativ basm al lui Ion Creanga, fiind publicat la 1 august
1877 in revista "Convorbiri literare", reprodus apoi de Mihai Eminescu in ziarul "Timpul". Harap-Alb,
personajul principal si eponim (care da numele operei - n.n.), este un Fat-Frumos din basmele populare,
destoinic si curajos, dar ramas in zona umanului pentru ca este prietenos, cuminte si ascultator ca un
flacau din Humulesti.Ion Creanga s-a nascut la 1 martie 1837, in Humulesti, judetul Neamt, si a fost
primul dintre cei opt copii ai lui Stefan al Petrii Ciubotariu si al Smarandei, fiica lui David Creanga din
Pipirig.In ultima zi a anului 1889, cand omul Ion Creanga se intorcea in pamantul de huma, scriitorul isi
insemnase trecerea prin veac printr-o lucrare care-i va indreptati numele de “homer al nostru” dat de
Ibraileanu.De-a lungul vietii Ion Creanga a scris o serie de lucrari printer care se numara: scrieri
memorialiste-“Amintiri din copilarie”, povesti precum “Povestea lui Harap-Alb”, “Soacra cu trei nurori”,
“Danila Prepeleac”, povestiri- “Povestea unui om lenes”, “Prostia omeneasca”, “Inul si camesa” si
naratiunea “Mos Nechifor Cotcariu” pe care autorul a subintitulat-o “povestire glumeata”.

Incadrare gen,specie
Basmul este o naraţiune de mare întindere, în care întâmpările reale se împletesc cu cele fantastic, fiind
săvârşite atât de personaje reale, cât şi de personaje cu puteri supraomeneşti care reprezintă forţele
binelui şi ale răului, din a căror confruntare iese învingător binele.
Este o specie a genului epic, în proză, care relatează întâmplări fantastice, împletite cu unele reale,
acţiunea este convenţională, schemele narative sunt lineare.Personajele, unele reprezintă binele, altele
simbolizează răul.
Ca orice basm are formule de inceput, mediane si finale. In confruntarea dintre bine sir au, Victoria ii
revine intotdeauna fortelor positive. Fantasticul este umanizat. Eroul pozitiv este ajutat de personaje
simbolice (Regina Furnicilor, Craiasa Albinelor si cei cinci fantastici) pentru a trece peste obstacolele la
care este supus. Frecvent unor motive (nunta, calatoria initiatica), cifre magice (3,7,49), mituri populare.
Spatiul, timpul si intamplarile sunt imaginare.
Sunt prezente elemente folclorice precum: Harap-Alb este ajutat de “donatori” (fornici si albine), de
animale (calul) si de prieteni (cei cinci fantastici). Cei din urma fiind prezentati astfel: Ochila “care vede pe
toti sip e toate”, Setila “fiul Secetei”, Gerila “o dihanie de om care se perpelea pe langa foc”, Flamanzila
“foamete, sac fara fund” si Pasari-Lati-Lungila “fiul Sagetatorului si nepotul Arcasului”
“Povestea lui Harap-Alb” are ca tema drumul initierii unui tanar de la stadiul de novice la cel de om total.

Analiza Titlului:
Titlul neobisnuit al basmului este un oximorom.Cuvantul "Harap" inseamna sluga,rob,iar cuvantul "alb" sugereaza un
suflet in care inca nu s-au scris semnele sarcedotale ale initierii.Conform opiniei lui Vasile Lovinescu,alaturarea
negrului (Harap) cu albul ar insemna unirea celor doua principii Yng si Yang.Fiu al Craiului si nepot al lui Verde
Imparat,Harap-Alb este ales de soarta sa ii reuneasca pe frati asa cum doua jumatati ale cercului formeaza
intregul.Semnificatia titlului “Harap-Alb” reiese din scena in care spanul il pacalaste pe fiul craiului sa
coboare intr-o fantana pentru a se racori. Naiv, excesiv de credul si lipsit de experienta, fiul craiului
coboara in fantana fara a se gandi la ce i se poate intampla. Prin intermediul fantanii flacaul trece de la
stadiul de fiu al craiului la cel de sluga al Spanului: “D-acum inainte sa stii ca te cheama Harap-Alb”

Actiunea:
Incipitul basmului este reprezentat de formula specifica oricarui basm: “Amu cica era odata intr-o tara” doi
frati (Verde Imparat si Craiul) ce traiau, de multa vreme, la doua capete ale lumii, fara sa se mai vada. Cel
dintai, ajungand la batranete, fara a avea descendenti in linie masculine, il roaga pe fratele sau sa-i trimita
cel mai destoinic fecior pentru a-i fi rumas la tron.
Cei doi fii mai mari ai Craiului se arata dornici sa plece spre unchiu lor. Atunci tatal lor se imbraca intr-o
piele de urs si ii asteapta sub un pod. Speriati de “urs”, feciorii se intorc, pe rand, acasa.
Intr-una din zile mexinul se intalneste cu Sf. Duminica ce era deghizata intr-o batrana cersetoare.
Milostivita de fiul craiului, aceasta il sfatuieste pe tanar sa plece la Verde-Imparat, dar inainte sa ia armele
si calul tatalui sau dintinerete. Dandu-i ascultare, mezinul isi alege calul supunandu-l la proba jaratecului
si le reda armelor tatalui sau vechile virtuti prin indeprtarea ruginii.
In prima etapa a drumului initierii fiului de crai o constituie padurea-labirint, in interior careia se va intalni
de trei ori la rand cu Spanul. Acesta il va momi pe tanar sa coboare intr-o fantana, silindu-l apoi sa sa-i fie
sluga si dandu-i numele de Harap-Alb.
In drum spre imparatia unchiului sau, Harap-Alb va fi supus mai multor probe: sa aduca “salati” din
gradina ursului, sa aduca pielea ci capul pline de nestemate ale unui cerb, si in final, sa o aduca Spanului
pe fata Imparatului-Ros, pentru ca acesta sa se casatoreasca cu ea. Pentru a depasi aceste momente
Harap-Alb va fi sfatuit in permanenta de calul naravas, si va fi ajutat de catre furnici, albine si de cei cinci
fabulosi.
Spre finalul basmului fata Imparatului-Ros va divulga secretul dintre Span si Harap-Alb, acela ca
adevaratul fiu al craiului este Harap-Alb, sin u Spanul. Cel din urma, cand se vede demascat, ii reteaza
capul lui Harap-Alb. Tanarul va fi reinviat de fata Imparatului Ros, deoarece aceasta avea puteri
supranaturale. Astfel Harap-Alb se intoarce la conditia initiala de fiu al Craiului.
Finalul basmului este hiperbolizat, fiindca veselia continua si in zilele noatre.

Personajele

Sfanta Duminica este un personaj fabulos prin aparitiile ei ciudate, o data ca cersetoare, apoi locuind pe
o insula misterioasa, in ipostaza Sfintei Duminici. Ea este menita a face sa invinga binele, ajutand pe cei
care merita, care au calitatile necesare sa razbata in viata.Sfanta Duminica beneficiaza si de un portret
fizic, conturat succint si sugestiv prin descrierea directa a naratorului -"o baba garbova de batranete" - si
prin autocaracterizare: "Nu cauta ca ma vezi garbova si stremturoasa [...]. Dar uite ce vorbeste garbova si
neputincioasa!".

Spanul este un personaj secundar si negativ nu atat prin insusiri supranaturale, ca in basmele populare,
ci mai ales prin autenticitatea lui umana.
Ca personaj de basm, Spanul intruchipeaza fortele raului (raufacatorul), un fel de Zmeul-Zmeilor, care
seamana in lume teroare, rautate si violenta. Ca personaj real, el intruchipeaza individul perfid, deprins a
obtine avantaje si bogatie prin inselaciune. Falsificandu-si un statut social, la care altfel n-ar fi avut acces,
el este, prin nastere, un om rau si de proasta conditie sociala, "vita de boz tot ragoz".

Fata împaratului Ros este la fel de faimoasa ca si tatal ei, se spunea despre ea ca e "farmazoana", ca
din pricina ei împaratul facea atâtea jertfe, ca stia sa poarte "lumea pe degete", dar din toate aceste
vorbe, nu se dovedise care "este cea adevarata". Ea pare "o zgâtie de fata" sau "un drac bucatica rupta
tata-sau în picioare, ba înca si mai si", dar atunci când se convinge de vrednicia lui Harap-Alb, "fata
împaratului îngenunche dinaintea tatâne-sau" cerându-i binecuvântarea si devine supusa: "trebuie sa
merg cu Harap-Alb si pace buna!".

Craiul, tatal lui Harap-Alb, este personaj secundar, pentru ca apare numai in primul episod al basmului.
El "este un personaj de basm numai prin motivul popular al imparatului aflat in impas. Altfel, personajul
este realist si pozitiv, deoarece Ion Creanga scoate in evidenta mai ales trasaturile taranului-tata, in
ipostaza lui pedagogica.

Imparatul Ros este personajul principal negativ al operei literare „Harap-Alb „de Ion Creanga.
Imparatul Ros, care reprezinta seful sau conducatorul rau, despot si tiran. Împăratul Roş, care, zice,
cică era un om pâclişit şi răutăcios la culme: nu avea milă de om nici căt de un căine.El este un
acru,carcotas,buclucas,un om rau dusmanos,manat de focul maniei-cand petitorii nedemni ii cer mana
fetei- si al mandriei cand realizeaza ca fata sa era poate cea mai ravnita din tinut.In acelasi timp ea
reprezenta si imposibilul care nu pute fi atins.

Harap-Alb este un Făt-Frumos din basmele populare, destoinic şi curajos, dar rămâne în zona
umanului, fiind prietenos, cuminte şi ascultător, ca un flăcău din Humuleşti. Călătoria pe care o face
pentru a ajunge împărat este o iniţiere a flăcăului în vederea formării lui pentru a deveni conducătorul
unei familii, pe care urmează să şi-o întemeieze. El parcurge o perioadă de a deprinde şi alte lucruri afară
de cele obişnuite, de a învăţa şi alte aspecte ale unei lumi necunoscute până atunci, experienţă necesară
viitorului adult.Semnificatia numelui reiese dinscena în care spânul îl păcăleşte pe fiul craiului să intre în
fântână: “Fiul craiului, bobobc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se bagă în fântână,
fără să-i trăsnească prin minte ce I se poate întâmpla”. Naiv, lipsit de experienţă şi excesiv de credul, fiul
craiului îşi schimbă statutul din nepot al Împăratului Verde în acela de slugă a Spânului: “D-acum înainte
să ştii că te cheamă Harap-Alb, aista ti-I numele, şi altul nu.” Numele lui are sensul de “rob alb”,
deoarece “harap” înseamnă “negru, rob”.Faptele eroului rămân şi ele în limita umanului, probele care
depăşesc sfera realului sunt trecute cu ajutorul celorlalte personaje, înzestrate cu puteri supranaturale.
Întâlnirea cu spânul este punctul de plecare, cu multiple semnificaţii,în devenirea perosnajului. Codrul în
care se rătăceşte simbolizează lumea necunoscută flăcăului, care greşeşte pentru prima oară, neţinând
cont de sfatul tatălui său, de a se feri de omul span. Nesocotirea acestei restricţii, ce venea din experienţa
de viaţă a tatălui său, este momentul care declanşează asupra flăcăului un şir nesfârşit de întâmplări
neplăcute şi periculoase, care-i pun deseori viaţa în primejdie:
”… tata mi-a dat în grijă, când am pornit de acasă, ca să mă feresc de omul roş, iară mai ales de cel
span, cât oi putea; să n-am de-a face cu dânşii nici în clin, nici în mânecă; şi dacă n-ai fi spân, bucuros
te-aş tocmi. (….) Din copilăria mea sunt deprins a asculta de tată şi tocmindu-te pe tine, parcă-mi vine nu
ştiu cum”.Mezinul craiului, lipsit de experienţă, se teme mai ales pentru că încălcase promisiunea de a se
feri de omul span, simţindu-se vinovat, deoarece el fusese deprins să asculte sfaturile adulţilor care-I
voiau binele, aşa cum respectase întocmai îndrumările pe care I le dăduse cerşetoarea.Devenit sluga
spânului, îşi asumă şi numele de Harap-Alb, dovedind în acelaşi timp loialitate şi credinţă faţă de stăpânul
său, întrucât jurase pe paloş. El devine robul-ţigan, deşi era alb, nedumerind astfel chiar pe unchiul său,
împăratul Verde, precum şi pe fetele acestuia, care simt pentru el o simpatie spontană. Cu toate acestea,
flăcăul nu-şi încalcă jurământul făcut spânului, îşi respectă cuvântul dat, rod al unei solide educaţii
căpătate în copilărie, de a fi integru şi demn, capabil să-şi assume vinovăţia, cu toate urmările ce decurg
din faptul că nu urmase sfatul tatălui. Cinstit din fire, Harap-Alb nu-l trădează niciodată pe span, deşi un
stăpân tiran ca acesta ar fi meritat. De pildă, atunci când se întoarce spre împărăţie cu pielea şi capul
cerbului fabulos, “piatra cea mare din capul cerbului strălucea” atât de tare, încât mulţi crai şi împăraţi îl
rugară să-i “deie bănăret cât a cere el, altul să-i deie fata şi jumătate din împărăţie, altul să-i deie fata şi
împărăţia întreagă”, dar Harap-Alb şi-a urmat calea fără să clipească, ducând bogăţia întreagă
stăpânului. O singură dată a şovăit voinicul, atunci când, îndrăgostindu-se de fata împăratului Roş, “mai
nu-i mai venea s-o ducă” spânului.Probele la care îl supune spânul sunt menite a-l deprinde pe flăcău cu
greutăţile vieţii, cu faptul că omul trebuie să învingă toate piedicile ivite în viaţa sa, pregătindu-l pentru
viitor, când va trebui să-şi conducă propria gospodărie, propria familie. Ca şi în viaţa reală, flăcăul este
ajutat de cel mai bun prieten al său, calul fabulos şi de Sfânta Duminică, cea care îi dăduse primele
sfaturi în evoluţia maturizării sale. În trecerea acestor probe, Harap-Alb este umanizat, el se teme, se
plânge de soartă, cere numai ajutorul acelora în care avea încredere, semn că învăţase ceva din
experienţa cu spânul. De asemenea, altruismul, sufletul lui bun, dragostea pentru albine şi furnici îl fac să
ocrotească şi să le ajute atunci când le întâlneşte în drumul său, chiar dacă pentru asta trebuie să treacă
prin apă ori să zăbovească pentru a le construe un adăpost. Sigur că binele pe care Harap-Alb îl face se
întoarce atunci când el însuşi se află în impas, crăiasa furnicilor şi cea a albinelor salvându-i de
asemenea, viaţă.O experienţă determinată pentru maturizarea lui o constituie întâlnirea cu omul roş, care
este un alt pericol de care ar fi trebuit să se ferească, aşa cum îl sfătuise tatăl. Călătoria spre curtea
împăratului Roş este un necontenit prilej de iniţiere a flăcăului, deprinzând acum învăţătura că orice om,
cât de neînsemnat ori de ciudat ar părea, poate fi de folos, tânărul deprinzând experienţă mai ales în
cunoaşterea speciei umane. Harap-Alb are capacitatea de a-şi face prieteni adevăraţi, loiali, care să-l
ajute în orice împrejurare dificilă a vieţii sale, aceştia folosindu-şi tocmai trăsăturile dominante, devenite-
la nevoie- adevărate talente: “tot omul are un dar şi un amar şi unde prisoseşte darul, nu se mai bagă în
samă amarul”.

Ca şi Nică, Harap-Alb parcurge o perioadă a formării personalităţii, care, deşi înzestrat cu

importante calităţi, are slăbiciuni omeneşti, momente de tristeţe şi disperare, de satisfacţii ale
învingătorului, toate conducând la desăvârşirea lor ca oameni.

Elem de limbaj,stil,compozitie
Oralitatea se realizează prin folosirea de interjecţii : hei! hei! na, na, na !; expresii tipice: „ce mai la deal la
vale”; repetarea pronumelui personal tu: „Nici tu sat, nici tu tîrg, nici tu nimica”; locuţiuni adverbiale
formate din cuvinte rimate: „mort-copt”; întrebuinţarea dativului etic: „Aici mi-ai fost ?” „Ochilă mi ţi-o vede
şi dă de ştire lui Păsărilă”.

Sursele umorului in Povestea lui Harap-Alb sint diverse . Uneori el este

sustinut prin zicale, rostite in versuri: „Poftim punga la masa / Daca ti-ai adus de-acasa” „Voinic tinar, cal
batrin / Greu se-ngaduie la drum”Alteori, Creanga foloseste proverbe si zicatori hazlii: „fiecare pentru
sine, croitor de pine”, „apara-ma de gaini, ca de cini nu ma tem”, „cine poate oase roade, cine nu, nici

carne moale”.Umorul alteori provocat si prin exprimari neasteptate: „sa traiasca trei zile
cu de alaltaieri” „Pin-acum ti-a fost mai greu, dar de-acum inainte tot asa are sa-ti fie”. Alta sursa de umor
o constituie vorbirea in proza rimata: „Poate ca aceasta-i vestitul Ochila, frate cu Orbila, var primar cu

Chiorila, nepot de sora lui Pindila, din sat de la Chitila, peste drum de

Nimerila, ori din tirg de la Sa-l-cati, megies cu Cautati si de urma nu-i mai dati”.O alta
sursa de umor o constituie numele personajelor. Creanga descrie intii : „apucaturile” acestora si abia le
spune numele: „Se vede ca aceasta-i prapadenia apelor, vestitul Setila, fiul secetei”.
In "Povestea lui Harap-Alb" fabulosul pare a se ascunde in spatele realitatii, iesind la lumina in mod
surprinzator.Astfel, in scena intalnirii dintre mezinul craiului si batrana cersetoare, insusirile supranaturale
cu care aceasta se lauda ("Caci multe au mai vazut ochii mei de-atata amar de veacuri cate port pe
umerele acestea") par, a fi niste minciuni, tanarul intelegand miracolul numai atunci cand batrana dispare
in vazduh; tot asa, calul care se apropie de tava cu jaratec este numit "ghijoaca uricioasa", abia
transformarea lui miraculoasa, datorata interventiei unui factor sacru (Sfanta Duminica), convingandu-1
pe feciorul de crai.Un loc aparte il ocupa Spanul. La inceput, el nu se abate cu nimic de la
comportamentul normal ai unui om viclean, numai schimbarea infatisarii la fiecare intalnire putand sugera
ca apartine altei ordini/"... numai iaca ce iar ii iese Spanul inainte, imbracat altfel si calare pe un cal
frumos, si, prefacandu-si glasul ..."). Abia atunci cand coboara in fantana, Spanul isi striga numele
("Chima raului") dovedind ca este diavolul. ".Rezultatul folosirii acestui procedeu are efecte comice, prin
coborarea fabulosului la nivel uman.Modalitatile de expunere sunt naratiunea, dialogul,descrierea,
monologul interior umorul, ironia si autoironia.

Exista cinci simboluri principale: APA VIE SI APA MOARTA, CALUL NAZDARVAN, SPANUL,
IMPARATUL ROS, IMPARATUL ROS, PADUREA.In mitologia universala, apa este un simbol polivalent,
figurand intre cele 4 elemente cosmogonice fundamentale: foc, aer, apa, pamant. Simbol arhetipal, apa
vie figureaza, de regula, in relatie de complementaritate cu apa moarta. Ambele simboluri poseda
proprietati terapeutice miraculoase. Eroul de basm, ranit sau ucis de zmeu, isi redobandeste integritatea
corporala, inclusiv viata, cu ajutorul apei vii si apei moarte. De obicei, apa moarta reface integritatea
corporala, dar readucerea eroului la viata se face aproape intotdeaunacu ajutorul apei vii.In „Povestea lui
Harap-Alb” fata imparatului Ros „repune capul lui Harap-Albla loc, il inconjura de trei ori cu cele trei
smicele de mar dulce, toarna apa moarta sa steie sangele si sa se prinda pielea, apoi il stropeste cu apa
vie, si atunci Harap-Alb indata invie”.Trebuie sa precizam ca moartea si invierea eroului nu reprezinta in
basmul lui creanga un scop in sine, un simplu detaliu formal.In esenta, e vorba de ceva mult mai profund.
Murind, Harap-Alb se elibereaza de povara juramantului de credinta si de supunere fata de span.Inviind,
el isi redobandeste potentialitatea initiala, fiind acum o fiinta libera si, pe deasupra, un initiat, ceea ce-l
indreptateste sa devina stapanul imparatiei unchiului sau.Calul este vazut, in mai toate religiile antice, ca
singurul prieten adevarat al omului, calauza sigura si sfetnic devotat al eroului.Dupa cum spune si Jean
Paul Clebert, „el vede ceea ce omul nu vede” si ca, in ultima instanta, „el este cel care-l conduce pe
calaret”, „care-si calareste stapanul”.Alegerea calului se dovedeste a fi intotdeauna, in basme, un lucru
extrem de dificil, aproape imposibil, in absenta unui sprijin din partea unor pesonaje ajutatoare.In
„Povestea lui Harap-Alb” alegerea calului nazdravan devine o proba initiatica, pe care eroul n-ar fi
trecut-o, asa cum nici fratii sai n-au reusit, daca n-ar fi beneficiat de sfatul batranei cersetoare.Harap-Alb
e sfatuit sa aleaga dintre toti caii pe acela care va veni sa manance jaratic.Respectand intocmai sfaturile
Sfintei Duminici, eroul ii cere tatalui sau „calul, armele si hainele cu care a fost el mire” si alege, in cele
din urma, „o rapciuga de cal, grebanos, dupuros si slab, de-i numarai coastele”, care se va dovedi cel mai
bun, mai istet si mai tanar dintre toti caii.Acestui cal nazdravn ii va reveni misiunea de a-l purta pe Harap-
Alb in lungul drum spre imparatia unchiului sau si de a-l razbuna, in final, ridicandu-l pe span in inaltul
cerului, de unde i-a dat drumul, sa se faca pana jos praf si pulbere.In „Povestea lui Harap-Alb”,
intruchiparea raului absolut nu e zmeul, nu e balaurul sau alt animal fabulos, ci un om.Un om ca toti
ceilalti, cu o singura deosebire: el e un span. imparatul Ros reprezinta pesoana ce detine un secret, un
mister al vietii, al inimii, sufletului, culoarea ce-i da numele fiind cea a stiintei, a cunoasterii ezoterice,
interzisa neinitiatilor precum Harap-Alb.Astfel, imparatul il intruchipeaza pe cel ce pune capat unei serii de
testari, de probe, pe care eroul le trece cu bine avand ajutoare, iar ca rasplata, Ros ii da fata, aceasta
detinand marea taina a invierii, ce-l va ajuta cand spanul ii va taia capul.Padurea este vazuta de Creanga
ca un labirint, ca o incrucusare de drumuri dintre care unele sunt fara iesire si constituie fundaturi, prin
mijlocul carora trebuie sa descoprei drumul ce duce in centrul acestei ciudate panze de păianjen.
Padurea trebuie sa ingaduie accesul la centru printr-un fel de calatorie initiatica si sa-l interzica celor care
nu sunt calificati pentru aceasta.De asemenea, dup aparerea lui Jung, ea mai poate insemna si frica in
fata revelatiilor inconstientului, locul in care, singur fiind, te cuprinde spaima doar lasandu-ti libere
gandurile.

Dintre cuvintele folosite de Creanga, cele mai multe sunt de origine populara

sau au aspect fonetic moldovenesc (multe sunt regionalisme). Lipsesc aproape complet

neologismele.Contributia lui Creanga la imbogatirea si mladierea limbii noastre e una

dintre cele mai mari. Criticii au afirmat ca “limba lui Creanga e o limba
literara cu inalte calitati artistice, fiind lesne de inteles de toti locuitorii tarii”. Varietatea termenilor de

care dispune autorul e impresionanta. Se observa ca limbajul e presarat cu numeroase

exclamatii si interjectii. Scrisul lui Creanga e lipsit de metafore, el fiind asa cum afirma

Garabet Ibraileanu, “unicul prozator roman care are particularitatea asta”. Expresivitatea
limbii provine in mod deosebit din folosirea de comparatii, repetitii si hiperbole. Semnul

distinctiv al oralitatii stilului lui Creanga este abundenta expresiilor

onomatopeice, a interjectiilor si a verbelor imitative: “hat!”, “tusti!”, “zbrrr!”, “alelei”, “harsti”, “hustiuluc”,
“huta”, “trosc”, “pleosc”, “a bocani”, “a bazai”, “a clampani”, “a gabui”.Creanga foloseste in mod frecvent

dativul etic, pentru a arata ca povestitorul sau ascultatorul participa sufleteste la actiune:
“aici mi-ai fost?”, “si odata mi ti-l insfaca cu dintii de cap”.

Concluzii
“Povestea lui Harap-Alb” este o operă epică în proză de dimensiuni medii, cu un număr
mediu de personaje, în care se dă o luptă intre forţele binelui si cele ale răului, învingând
intotdeauna cele dintâi şi în care se împletesc elemente ale realului cu elemente
miraculoase. Aşadar, “Povestea lui Harap-Alb” este încadrabilă în categoria basmelor. Pe de
altă parte, întâlnim şi alte elemente comune cu cele ale basmului popular: prezenţa
formulelor, tema călătoriei, motivul mezinului, cifrele simbolice, lupta dintre bine şi rău,
elemente supranaturale (puterea furnicilor şi a albinelor), motivul apei vii şi al celor trei
smicele, finalul fericit.