Tema și viziunea despre lume în basmul

„Povestea lui Harap-Alb” (Ion Creangă)

Sursa: 10LaRomana.ro

Basmul este una din cele mai vechi forme de literatură populară orală aflată în
folclorul tuturor popoarelor, vârsta lui este preistorică (conţine elemente de
civilizaţie veche) fiind totodată strămoşul civilizaţiei SF de astăzi.

1. Încadrarea într-un curent/specie/mișcare

„Povestea lui Harap- Alb” este ca specie un basm cult pentru că îmbină elemente
de real (familiile) cu cele fantastice ( cerbul, ursul, ajutoarele, Sfânta Duminică).
Apare conflictul între forţele binelui (Harap Alb, Sfânta Duminică) şi forţele răului
(spânul) iar binele iese învingător. Basmul lui Creangă conţine formulele specifice:
iniţiale, mediane, finale: „Amu cică era odată…’’. Nu lipsesc reperele temporale
specifice: „era odată” – illo tempore, timp mitic fabulos, nedelimitat, spaţiu vag,
imaginar, nemăsurat, unde totul e posibil, teritoriu al fabulosului. Personajele sunt
de mai mute tipuri: pozitive (craiul, Împăratul Verde, Harap Alb, Sfânta Duminică),
fiinţe himerice, animale ce comunică, măşti ale diferitelor tipuri de indivizi-
ajutoare (Ochilă, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi- Lungilă), donatori ( furnicile
şi albinele). Ca şi în toate basmele şi aici avem iniţierea unui erou, formarea unui
tânăr- fiul cel mic al craiului. Aceasta se realizează prin trecerea unor probe: proba
vitejiei (înfruntarea tatălui îmbrăcat în urs), aducerea salăţilor din grădina ursului,
aducerea pieii cu pietre preţioase a cerbului, aducerea fetei Împăratului Roş
(ajutat de cei cinci prieteni şi de donatori). Basmul are adânci conotaţii în planul
real, atitudinea specifică fiind cultivarea virtuţilor morale: adevăr, dreptate, cinste,
omenie, ospitalitate, curaj şi condamnarea obiceiurilor rele: nedreptatea, răutatea,
minciuna, viclenia. „Povestea lui Harap Alb” conţine cifre cu valoare simbolică:
trei feciori, trei fete de împărat, trei probe, spânul îl înşală a treia oară.

2. Tema ilustrată prin două secvențe/episoade

Tema basmului o constituie maturizarea, formarea unui tânăr trecut prin probele
vieţii astfel că basmul este un buildungsroman- roman al formării, al instruirii
(ilustrat prin drumul copilului de la adolescenţă la maturitate).
O primă secvență reprezentativă este întâlnirea cu bătrânica din grădina Palatului.
Mezinul judecă după aparențe, refuză s-o miluiască și nu-și dă seama că are de-a
face de fapt cu Sfânta Duminică, deghizată într-o cerșetoare. Cu timpul băiatul se
maturizează și putem observa că în secvența întâlnirii cu ajutoarele există un
progres în comportamentul lui. Deși aceste ființe himerice arată înfricoșător, el nu
le disprețuiește ci le ia ca tovarăși de drum, creaturi ce mai târziu îl vor ajuta să
treacă probele de la curtea împăratului Roș.

Viziunea despre lume în opera „Povestea lui Harap-Alb” este pe de-o parte clasică,
prin susținerea valorilor morale tradiționale precum bunătatea, prietenia adevărul
și prin lupta binelui împotriva răului. Pe de altă parte este prezentă jovialitatea,
prin umor, printr-o bună dispoziție emanată de autor și de către personajele sale
fiind, în acest sens, nu de puține ori asemănat cu scriitorul francez Rabelais.

3. Elemente de structură

Titlul. Harap Alb este un nume primit de la Spân. Harapul este un om cu pielea şi
părul negru, rob, sclav. Astfel că rob „alb” ajunge să fie o contradicţie, un
oximoron, autorul dorind să exprime punctul cel mai de jos la care ajunge datorită
neascultării.

Incipitul este constituit de prima frază a textului „ Amu cică era odată într-o ţară
un crai…” simbol al unui timp magic, misterios, necunoscut- specific basmelor ieşit
din timpul comun, istoric, atemporal – „odată”. Deasemenea spaţiul este
unul nedefinit, misterios, – „ într-o ţară”. În astfel de timp şi spaţiu există
probabilitatea apariţiei fantasticului. Finalul: „ Şi a ţinut veselia ani întregi şi acuma
mai ţine încă; cine se duce acolo be şi mănâncă…” exprimă o continuitate, un
model de viaţă ce nu se stinge niciodată, triumful binelui ce guvernează.

Subiectul.
Verde Împărat îi cere fratelui său, Craiul, să-I trimită pe cel mai viteaz dintre cei
trei fii, ca să-i urmeze la tron (intriga basmului), deoarece el avea numai fete.
Pentru a-i pune la încercare, Craiul se îmbracă într-o piele de urs şi îi sperie pe cei
doi fii mari. Cel mic însă reuşeşte să învingă proba şi obţine încuviinţarea de a
pleca spre împărăţia lui Verde Împărat. Ajutat de Sfânta Duminică, băiatul îşi alege
calul, armele şi hainele, pe care le avuse tatăl său când fusese mire şi pleacă la
drum după ce primeşte sfaturile Craiului. Craiul (tatăl său) îl roagă să se ferească
de omul spân (fără păr) şi de omul roş (roşcat). Cu toate acestea, el este păcălit
de Spân, care, fiind viclean, îl face sluga lui. Spânul îi dă numele de Harap-Alb, iar
acesta îl slujeşte cu credinţă, respectându-şi jurământul făcut. Ajunşi la palatul
Împăratului Verde, Spânul se dă drept nepotul acestuia şi îl supune pe Harap-Alb
la încercări primejdioase, cu speranţa că va scăpa de el: să-i aducă „salăţi
din grădina ursului”; pielea bătută în pietre preţioase a unui cerb fabulos, fata
Împăratului Roş, ca să se însoare cu ea.
Ajutat de Sfânta Duminică, de furnici, şi de albine şi sfătuit permanent de calul
său, Harap-Alb reuşeşte să învingă toate probele. Cei cinci prieteni fabuloşi:
Ochilă, Setilă, Gerilă, Flămânzilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă îl ajută să învingă piedicile
apărute în încercarea de a o aduce pe fiica Împăratului Roş la curtea lui Verde-
Impărat (camera încălzită, ospăţul uriaş, deosebirea macului de nisip, deosebirea
fetei de împărat, păzirea fetei de împărat, întrecerea cal- turturică). Întorși, sunt
întâmpinaţi cu toate onorurile, dar fata Împăratului Ros îl respinge pe Spân şi le
spune celor de faţă că Harap-Alb este adevăratul nepot al lui Verde-Împărat.
Atunci Spânul se repede şi taie capul lui Harap-Alb, dar fata îl înconjoară „cu cele
trei smicele de măr dulce”, îl stropeşte cu apa vie şi îl invie pe Harap- Alb. Calul
fermecat îl apucă pe Spân şi îl aruncă până în ceruri, de unde cade pe pământ şi
moare (punctul culminant). Verde-Împărat îl căsătoreşte pe Harap-Alb cu fata lui
Roşu-Împărat, iar la nunta lor au fost poftiţi toţi prietenii care l-au ajutat. Veselia a
ţinut ani întregi şi mai ţine şi acum, iar “cine se duce acolo, be şi mănâncă, … “.

4. Statut personaje principale

Harap-Alb, fecior de crai, este un Făt-Frumos din basmele populare, destoinic şi

curajos, dar rămâne în zona umanului, ca un flăcău din Humuleşti. El este un
personaj pozitiv şi întruchipează înaltele principii morale cultivate de orice basm,
ca adevărul, dreptatea, cinstea, prietenia, ospitalitatea, curajul, vitejia, trăsături ce
reies indirect din întâmplări, fapte, din propriile vorbe şi gânduri şi direct din ceea
ce alte personaje spun despre el. Călătoria pe care o face pentru a ajunge împărat
este o iniţiere a flăcăului în vederea formării lui pentru a deveni conducătorul unei
familii, pe care urmează să şi-o întemeieze.

5. Trăsături ale personajului principal evidențiate prin secvențe specifice

Harap-Alb este un personaj care evoluează. La început reacţionează impulsiv, nu

vorbeşte la supărare şi nici nu miluieşte bătrâna pe care o judecă după aparenţe,
o respinge şi nu bănuieşte că puterea şi înţelepciunea ei vor fi de o mare
importanţă în succesul său final şi în triumful binelui. Cu timpul el învaţă să fie
precaut, să nu mai judece după aparenţe (deşi ajutoarele sale inspiră teamă iniţial),
să aprecieze totul, inclusiv înţelepciunea celor în vârstă. De asemenea, altruismul,
sufletul lui bun, dragostea pentru albine şi furnici îl fac să le ocrotească şi să le
ajute atunci când le întâlneşte în drumul său, chiar dacă pentru asta trebuie să
treacă prin apă ori să zăbovească pentru a le construi un adăpost. Sigur că binele
pe care Harap-Alb îl face se întoarce atunci
când el însuşi se află în impas, crăiasa furnicilor şi cea a albinelor salvându-i
deasemenea viaţa.

6. Relația dintre două personaje

Secvența coborârii în fântână surprinde momentul schimbării vieții mezinului.

Neascultând sfatul tatălui, îl ia pe spân ca tovarăș de drum, dând dovadă
de naivitate și neintuind caracterul acestuia. Prin viclenie, spânul aruncă apa din
ploscă sub pretextul că ar fi stătută și îl convinge pe mezin să intre după el în
fântână, apoi pune capacul peste el și-l obligă să i se supună și să-i jure credință,
inversând rolurile. Băiatul, victimă a minciunii Spânului, este nevoit să accepte și
să-și piardă identitatea de prinț devenind slugă.

La final, după parcurgerea cu succes a tuturor probelor, secretul lor este demascat
de fata împăratului Roș, care se îndrăgostise de Harap-alb și nici nu voia să audă
de spân. Acest lucru provoacă mânia spânului care, plin de cruzime, îl ucide pe
Harap-alb, tăindu-i capul, deși băiatul a dat dovadă de loialitate, respectându-și
jurământul făcut la fântână. Atunci calul, tovarășul credincios al mezinului, îl ia pe
spân și-l urcă până la ceruri, de unde-i dă drumul ca să devină una cu pământul.
În urma ospățului fabulos de la final, binele iese învingător, respectându-se astfel
tipologia basmului tradițional.