Clasa a IX-a A, B, D

BASMUL Definiţie: Basmul este specia epicii populare şi culte, cu largă răspândire, în care se narează
întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare (feţi-frumoşi, zâne, animale şi păsări năzdrăvane
etc), aflate în luptă cu forţe malefice ale naturii sau ale societăţii, simbolizate prin balauri zmei,
vrăjitoare etc, pe care le biruiesc în cele din urmă. Basmul are formule specifice iniţiale, mediane şi
finale, metafore tipice şi personaje cheie pentru acţiunea narativă. Termenul de "basm " vine din
slava veche, de la "basnî", care înseamnă "născocire", "scornire".

Trăsăturile basmului:
• ilustrează o altă lume decât cea reală, personajele fiind împăraţi şi împărătesc feţi-frumoşi şi fiice
de crai, Muma-pădurii, zmei sau balauri înfricoşători;
• faptele povestite se petrec într-un ţinut îndepărtat, peste mări şi ţări, la capătul lumii sau pe
tărâmul celălalt;
 • împletirea elementelor reale cu cele fabuloase creează fantasticul, ca specific ancestral al
basmelor;
• personajele sunt reale şi fabuloase, acestea din urmă având puteri supranaturale şi putăndu-se
metamorfoza în animale, plante, insecte sau obiecte ori pot reînvia prin leacuri miraculoase, dacă
sunt omorâţi;

• personajul principal trebuie să depăşească probele şi să învingă obstacolele puse în cale cu scopul
de a demonstra virtuţi morale excepţionale şi a deveni apt pentru a-şi întemeia şi conduce propria
gospodărie;
• acţiunea are la bază conflictul dintre forţele binelui şi ale răului, dintre adevăr şi minciună, iar
deznodământul constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative;
• ca mijloace de compoziţie, basmele conţin formule specifice iniţiale, mediane şi finale, metafore
tipice pentru acţiunea narativă;

• prezenţa numărului trei, ca cifră cu încărcătură magică şi cu forţă pentru depăşirea probelor şi
învingerea obstacolelor la care este supus personajul principal din basm;
• cultivă înalte principii morale esenţiale ca adevărul, dreptatea, cinstea, prietenia, ospitalitatea,
curajul, vitejia prin personajele pozitive şi condamnă nedreptatea, răutatea, minciuna întruchipate
de zmei, balauri, Muma-Pădurilor, spâni etc.;
Clasa a IX-a A, B, D

BASMUL CULT "POVESTEA LUI HARAP-ALB" de Ion Creangă -basm cult-

Basmul "Povestea lui Harap-Alb" se încadrează în genul epic, iar ca specie literară este un basm cult,
deoarece are un autor, Ion Creangă. A apărut în revista "Convorbiri literare", la 1 august 1877, apoi
în acelaşi an în ziarul "Timpul". împletirea elementelor reale cu cele fabuloase creează fantasticul, ca
specific ancestral (străvechi) al basmelor, însă, în această creaţie narativă, Creangă îmbină
supranaturalul popular cu evocarea realistă a satului moldovenescde unde reiese şi originalitatea
unicăa acestei creaţii.

Semnificaţia titlului "Harap-Alb" reiese din scena în care spânul îl păcăleşte pe fiul craiului să intre în
fântână: Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se bagă în
fântână, fără să-l trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla". Naiv, lipsit de experienţă şi excesiv
de credul, fiul craiului îşi schimbă statutul din nepot al împăratului Verde în acela de slugă a
Spânului: "D-acum înainte să ştii că te cheamă Harap-Alb, aista ţi-i numele, şi altul nu." Numele lui
are sensul de "rob alb", deoarece "harap" înseamnă "negru, rob". Devenit sluga spânului, îşi asumă şi
numele de Harap-Alb, dovedind în acelaşi timp loialitate şi credinţă faţă de stăpânul său, întrucât
jurase pe paloş. El devine robul-ţigan, deşi era alb, nedumerind astfel chiar pe unchiul său, împăratul
Verde, precum şi pe fetele acestuia, care simt pentru el o simpatie spontană. Cu toate acestea,
flăcăul nu-şi încalcă jurământul făcut spânului, îşi respectă cuvântul dat, rod al unei solide educaţii
căpătate în copilărie, de a fi integru şi demn, capabil să-şi asume vinovăţia, cu toate urmările ce
decurg din faptul că nu urmase sfatul tatălui.
Clasa a IX-a A, B, D

Harap-Alb, fecior de crai, este un Făt-Frumos din basmele populare, destoinic şi curajos, dar rămâne
în zona umanului, fiind prietenos, cuminte şi ascultător, ca un flăcău din Humuleşti. El este un
personaj pozitiv şi întruchipează înaltele principii moralecultivate de orice basm, ca adevărul,
dreptatea, cinstea, prietenia, ospitalitatea, curajul, vitejia, trăsături ce reies indirectdin întâmplări,
fapte, din propriile vorbe şi gânduri şi directdin ceea ce alte personaje spun despre el. Călătoria pe
care o face pentru a ajunge împărat este o iniţiere a flăcăului în vederea formăriilui pentru a deveni
conducătorul unei familii, pe care urmează să şi-o întemeieze. El parcurge o perioadă de a deprinde
si alte lucruri decât cele obişnuite, de a învăţa şi alte aspecte ale unei lumi necunoscute până atunci,
experienţă necesară viitorului adult. Semnificaţia numelui: Rreiese din scenaîn care spânul îl
păcăleşte pe fiul craiului să intre în fântână: "Fiul craiului, boboc în felul său latrebi de aieste, se
potriveşte Spânului şi se bagă în fântână, fără să-l trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla".
Naiv, lipsit de experienţă şi excesiv de credul, fiul craiului îşi schimbă statutul din nepot al
împăratului Verde în acela de slugă a Spânului, numele lui poate fi un oximoron, Harap-Alb putând
însemna "negru alb", deoarece "harap" înseamnă "negru, rob". Faptele eroului rămân şi ele în limita
umanului, probelecare depăşesc sfera realului Fiind trecute cu ajutorul celorlalte personaje,
înzestrate cu puteri supranaturale. Codrul în care se rătăceşte simbolizează lumea necunoscută
flăcăului, care greşeşte pentru prima oară, neţinând cont de sfatul tatălui său, de a se feri de omul
spân. Deşi cuminte şi ascultător de felul său, nesocotirea acestei restricţii declanşează asupra
flăcăului un şir nesfârşit de întâmplări neplăcute şi periculoase, care-i pun deseori viaţa în primejdie.
Lipsit de experienţă, "boboc în felul său la trebi de aieste.", mezinul craiului devine sluga spânului, îşi
asumă şi numele de Harap-Alb, dovedind în acelaşi timp loialitate şi credinţă faţă de stăpânul său,
întrucât jurase pe paloş, îşi respectă cuvântul dat, rod al unei solide educaţii căpătate în copilărie, de
a fi integru şi demn, capabil să-şi asume vinovăţia, cu toate urmările ce decurg din faptul că nu
urmase sfatul tatălui. Cinstit din fire, Harap-Alb nu-1 trădează niciodată pe spân, deşi un stăpân tiran
ca acesta ar fi meritat. De pildă, atunci când se întoarce spre împărăţie cu pielea şi capul cerbului
fabulos, "piatra cea mare din capul cerbului strălucea" atât de tare, încât mulţi crai şi împăraţi îl
rugară să-i "deie bănăret cât a cere el, altul să-i deie fata şi jumătate din împărăţie, altul să-i deie fata
şi împărăţia întreagă", dar Harap-Alb şi-a urmat calea fără să clipească, ducând bogăţia întreagă
stăpânului. O singură dată a şovăit voinicul, atunci când, îndrăgostindu-se de fata împăratului Roş,
"mai nu-i venea s-o ducă" spânului. Probele: La care îl supune spânul sunt menite a-1 deprinde pe
flăcău cu greutăţile vieţii, cu faptul că omul trebuie să învingă toate piedicile ivite în viaţa sa,
pregătindu-1 pentru viitor, când va trebui să-şi conducă propria gospodărie, propria familie. Ca şi în
viaţa reală, flăcăul este ajutat de cei mai buni prieteni, calul fabulos şi de Sfânta Duminică. Harap-Alb
este umanizat, el se teme, se plânge de soartă, cere numai ajutorul acelora în care avea încredere,
semn că învăţase ceva din experienţa cu spânul. Depăşind cu bine toate probele, flăcăul
demonstrează că e "soi bun" (G.Călinescu) prin valorile morale care compun codul
comportamentului ţărănesc: inteligenţa, bunătatea, perseverenţa, răbdarea, capacitatea de
adaptare Ia diverse situaţii ale vieţii. De asemenea, altruismul, sufletul lui bun, dragostea pentru
albine şi furnici îl fac să le ocrotească şi să le ajute atunci când Ie întâlneşte în drumul său, chiar dacă
pentru asta trebuie să treacă prin apă ori să zăbovească pentru a le construi un adăpost. Sigur că
binele pe care Harap-Alb îl face se întoarce atunci când el însuşi se află în impas, crăiasa furnicilor şi
cea a albinelor salvându-i, de asemenea, viaţa. O experienţă determinantă pentru maturizarea lui o
constituie întâlnirea cu omul roş, care este un alt pericol de care ar fi trebuit să se ferească, aşa cum
îl sfătuise tatăl. Episodul călătorieispre curtea împăratului Roş este un necontenit prilej de iniţierea
flăcăului (călătoria este un mijloc de cunoaştere), deprinzând acum învăţătura că orice om, cât de
Clasa a IX-a A, B, D

neînsemnat ori de ciudat ar părea, poate fi de folos, tânărul deprinzând experienţă mai ales în
cunoaşterea speciei umane. Harap-Alb are capacitatea de a-şi face prieteni adevăraţi, loiali, care să-1
ajute în orice împrejurare dificilă a vieţii sale, aceştia folosindu-şi tocmai trăsăturile dominante,
devenite - la nevoie - adevărate talente: "tot omul are un dar şi un amar, şi unde prisoseşte darul, nu
se mai bagă în samă amarul". In această perioadă a iniţierii, Harap-Alb cunoaşte dragostea aprinsă
pentru o fată de împărat, care vine, aşadar, din aceeaşi lume cu el, pregătindu-l pentru căsătorie,
unul dintre reperele finale ale devenirii sale. Probelede la împărăţia fetei trimit spre ritualurile
ţărăneşti ale peţitului, între care însoţirea mirelui de un alai de tineri, trecerea lor prin foc, alegerea
motivată a miresei, ospăţul oferit de gazdă sunt tot atâtea încercări la care îl supune viitorul socru şi
cărora mirele trebuie să le facă faţă. Ultima probă la care îl supune fata este, de data" aceasta, o
demonstrare a calităţilor viitoarei soţii, care va şti să aibă grijă de bărbatul ei, să-i stea aproape la
bine şi Ia rău, acest fapt fiind ilustrat atunci când ea îi salvează viaţa, trezindu-l din morţi. Această
întâmplare simbolizează ideea că acum Harap-Alb redevine el însuşi, fiul craiului, scăpând de povara
jurământului făcut spânului, acela că îi va fi slugă "până când va muri şi iar va învia". Ca şi Nică,
Harap-Alb parcurge o perioadă de formare a personalităţii, care, deşi înzestrat cu importante calităţi,
are slăbiciuni omeneşti, momente de tristeţe şi disperare, de satisfacţii ale învingătorului, toate
conducând la desăvârşirea lor ca oameni. Craiul, tatăl lui Harap-Alb este un personaj de basm prin
motivul împăratului aflat în impas. Ion Creangă scoate însă în evidenţă, prin caracterizare indirectă,
trăsăturile umane ale ţăranului-tată, în ipostaza lui pedagogică. Pentru a verifica dacă fiii lui au
depăşit vârsta infantilismului, el se deghizează într-o piele de urs, se ascunde pentru a-i observa, iar
limbajul său este tipic humuleştean, cu pilde şi proverbe populare: "lac de-ar fi, broaşte sunt
destule", "fiecare pentru sine, croitor de pane" etc. Ironia amară a tatălui dezamăgit de fiii lui este
tot de natură ţărănească, umană: "Să umblaţi numai aşa de frunza frăsinelului toată viaţa voastră şi
să vă lăudaţi că sunteţi feciori de crai, asta nu miroasă a nas de om...". Om trecut prin viaţă, cu o
experienţă solidă, el nu-şi pune în pericol fiii, până nu se convinge că sunt în stare să învingă piedicile
iminente unei călătorii în necunoscut. Ca orice tată responsabil şi preocupat de soarta fiilor, le
verifică nu numai curajul, cutezanţa, ci şi isteţimea de a face faţă întâmplărilor. Sfatul pe care-1 dă
mezinului, acela de a se feri de omul spân şi de omul roş, se dovedeşte esenţial pentru maturizarea
flăcăului, care trebuia totuşi să treacă personal prin această experienţă de viaţă. împăratul Verde,
fratele craiului şi unchiul lui Harap-Alb, străbătuse în tinereţe acelaşi drum iniţiatic până la statutul
actual de conducător recunoscut, energic, care îşi câştigase dreptul de a şedea la ospeţe, înconjurat
de oameni de vază, de a colecţiona pietre preţioase scumpe, de a organiza mese luxoase, cu fast.
Trăsăturile morale reies indirect, din faptele şi vorbele personajului. Mândru de împărăţia sa vestită
în toată lumea, îşi educase fetele în respectul cuvenit părinţilor, chiar dacă acestea aveau alte opinii,
ele nu îndrăzneau să încalce poruncile tatălui. Păstrător al tradiţiilor străbune, împăratul Verde
apelează la fratele lui pentru a-i trimite un fiu care să-i urmeze la tron, întrucât el avusese numai
fete. Ospitalier şi încrezător în oameni, el primeşte cu cinste pe nepotul său, pe fata împăratului Roş
şi se comportă necruţător cu minciuna, atunci când este demascat spânul.