Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă

-basm cult-

Basmul este una din cele mai vechi forme de literatură populară orală aflată în folclorul tuturor
popoarelor, vârsta lui este preistorică (conţine elemente de civilizaţie veche) fiind totodată
strămoşul civilizaţiei SF de astăzi.

1. Încadrarea într-un curent/specie/mișcare

„Povestea lui Harap- Alb” este ca specie un basm cult pentru că îmbină elemente de real
(familiile) cu cele fantastice ( cerbul, ursul, ajutoarele, Sfânta Duminică). Apare conflictul între
forţele binelui (Harap Alb, Sfânta Duminică) şi forţele răului (spânul) iar binele iese învingător.
Basmul lui Creangă conţine formulele specifice: iniţiale, mediane, finale: „Amu cică era
odată…’’. Nu lipsesc reperele temporale specifice: „era odată” – illo tempore, timp mitic
fabulos, nedelimitat, spaţiu vag, imaginar, nemăsurat, unde totul e posibil, teritoriu al
fabulosului. Personajele sunt de mai mute tipuri: pozitive (craiul, Împăratul Verde, Harap Alb,
Sfânta Duminică), fiinţe himerice, animale ce comunică, măşti ale diferitelor tipuri de indivizi-
ajutoare (Ochilă, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi- Lungilă), donatori ( furnicile şi
albinele). Ca şi în toate basmele şi aici avem iniţierea unui erou, formarea unui tânăr- fiul cel mic
al craiului. Aceasta se realizează prin trecerea unor probe: proba vitejiei (înfruntarea tatălui
îmbrăcat în urs), aducerea salăţilor din grădina ursului, aducerea pieii cu pietre preţioase a
cerbului, aducerea fetei Împăratului Roş (ajutat de cei cinci prieteni şi de donatori). Basmul are
adânci conotaţii în planul real, atitudinea specifică fiind  cultivarea virtuţilor morale: adevăr,
dreptate, cinste, omenie, ospitalitate, curaj şi condamnarea obiceiurilor rele: nedreptatea,
răutatea, minciuna, viclenia. „Povestea lui Harap Alb” conţine cifre cu valoare simbolică:
trei feciori, trei fete de împărat, trei probe, spânul îl înşală a treia oară.

2. Tema ilustrată prin două secvențe/episoade

Tema basmului o constituie maturizarea, formarea unui tânăr trecut prin probele vieţii astfel
că basmul este un buildungsroman- roman al formării, al instruirii (ilustrat prin drumul copilului
de la adolescenţă la maturitate).
O primă secvență reprezentativă este întâlnirea cu bătrânica din grădina Palatului. Mezinul
judecă după aparențe, refuză s-o miluiască și nu-și dă seama că are de-a face de fapt cu Sfânta
Duminică, deghizată într-o cerșetoare. Cu timpul băiatul se maturizează și putem observa că
în secvența întâlnirii cu ajutoarele există un progres în comportamentul lui. Deși aceste ființe
himerice arată înfricoșător, el nu le disprețuiește ci le ia ca tovarăși de drum, creaturi ce mai
târziu îl vor ajuta să treacă probele de la curtea împăratului Roș.
Viziunea despre lume în opera „Povestea lui Harap-Alb” este pe de-o parte clasică, prin
susținerea valorilor morale tradiționale precum bunătatea, prietenia adevărul și prin lupta binelui
împotriva răului. Pe de altă parte este prezentă jovialitatea, prin umor, printr-o bună dispoziție
emanată de autor și de către personajele sale fiind, în acest sens, nu de puține ori asemănat cu
scriitorul francez Rabelais.
3. Elemente de structură

Titlul. Harap Alb este un nume primit de la Spân. Harapul este un om cu pielea şi părul
negru, rob, sclav. Astfel că rob „alb” ajunge să fie o contradicţie, un oximoron, autorul dorind
să exprime punctul cel mai de jos la care ajunge datorită neascultării.
Incipitul este constituit de prima frază a textului „ Amu cică era odată într-o ţară un crai…”
simbol al unui timp magic, misterios, necunoscut- specific basmelor ieşit din timpul comun,
istoric, atemporal – „odată”. Deasemenea spaţiul este unul nedefinit, misterios, – „ într-o ţară”.
În astfel de timp şi spaţiu există probabilitatea apariţiei fantasticului. Finalul: „ Şi a ţinut veselia
ani întregi şi acuma mai ţine încă; cine se duce acolo be şi mănâncă…” exprimă o continuitate,
un model de viaţă ce nu se stinge niciodată, triumful binelui ce guvernează.
Subiectul.

Verde Împărat îi cere fratelui său, Craiul, să-i trimită pe cel mai viteaz dintre cei trei fii, ca să-
i urmeze la tron (intriga basmului), deoarece el avea numai fete. Pentru a-i pune la încercare,
Craiul se îmbracă într-o piele de urs şi îi sperie pe cei doi fii mari. Cel mic însă reuşeşte să
învingă proba şi obţine încuviinţarea de a pleca spre împărăţia lui Verde Împărat. Ajutat de
Sfânta Duminică, băiatul îşi alege calul, armele şi hainele, pe care le avuse tatăl său când fusese
mire şi pleacă la drum după ce primeşte sfaturile Craiului. Craiul (tatăl său) îl roagă să se
ferească de omul spân (fără păr) şi de omul roş (roşcat). Cu toate acestea, el este păcălit de Spân,
care, fiind viclean, îl face sluga lui. Spânul îi dă numele de Harap-Alb, iar acesta îl slujeşte cu
credinţă, respectându-şi jurământul făcut. Ajunşi la palatul Împăratului Verde, Spânul se dă drept
nepotul acestuia şi îl supune pe Harap-Alb la încercări primejdioase, cu speranţa că va scăpa de
el: să-i aducă „salăţi din grădina ursului”; pielea bătută în pietre preţioase a unui cerb fabulos,
fata Împăratului Roş, ca să se însoare cu ea.
Ajutat de Sfânta Duminică, de furnici, şi de albine şi sfătuit permanent de calul său, Harap-
Alb reuşeşte să învingă toate probele. Cei cinci prieteni fabuloşi: Ochilă, Setilă, Gerilă,
Flămânzilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă îl ajută să învingă piedicile apărute în încercarea de a o aduce
pe fiica Împăratului Roş la curtea lui Verde-Impărat (camera încălzită, ospăţul uriaş, deosebirea
macului de nisip, deosebirea fetei de împărat, păzirea fetei de împărat, întrecerea cal- turturică).
Întorși, sunt întâmpinaţi cu toate onorurile, dar fata Împăratului Ros îl respinge pe Spân şi le
spune celor de faţă că Harap-Alb este adevăratul nepot al lui Verde-Împărat. Atunci Spânul se
repede şi taie capul lui Harap-Alb, dar fata îl înconjoară „cu cele trei smicele de măr dulce”, îl
stropeşte cu apa vie şi îl invie pe Harap- Alb. Calul fermecat îl apucă pe Spân şi îl aruncă până în
ceruri, de unde cade pe pământ şi moare (punctul culminant). Verde-Împărat îl căsătoreşte pe
Harap-Alb cu fata lui Roşu-Împărat, iar la nunta lor au fost poftiţi toţi prietenii care l-au ajutat.
Veselia a ţinut ani întregi şi mai ţine şi acum, iar “cine se duce acolo, be şi mănâncă, … “.
4. Statut personaje principale

Harap-Alb, fecior de crai, este un Făt-Frumos din basmele populare, destoinic şi curajos,
dar rămâne în zona umanului, ca un flăcău din Humuleşti. El este un personaj pozitiv şi
întruchipează înaltele principii morale cultivate de orice basm, ca adevărul, dreptatea, cinstea,
prietenia, ospitalitatea, curajul, vitejia, trăsături ce reies indirect din întâmplări, fapte, din
propriile vorbe şi gânduri şi direct din ceea ce alte personaje spun despre el. Călătoria pe care o
face pentru a ajunge împărat este o iniţiere a flăcăului în vederea formării lui pentru a deveni
conducătorul unei familii, pe care urmează să şi-o întemeieze.

5. Trăsături ale personajului principal evidențiate prin secvențe specific

Harap-Alb este un personaj care evoluează. La început reacţionează impulsiv, nu vorbeşte

la supărare şi nici nu miluieşte bătrâna pe care o judecă după aparenţe, o respinge şi nu bănuieşte
că puterea şi înţelepciunea ei vor fi de o mare importanţă în succesul său final şi în triumful
binelui. Cu timpul el învaţă să fie precaut, să nu mai judece după aparenţe (deşi ajutoarele sale
inspiră teamă iniţial), să aprecieze totul, inclusiv înţelepciunea celor în vârstă. De
asemenea, altruismul, sufletul lui bun, dragostea pentru albine şi furnici îl fac să le ocrotească
şi să le ajute atunci când le întâlneşte în drumul său, chiar dacă pentru asta trebuie să treacă prin
apă ori să zăbovească pentru a le construi un adăpost. Sigur că binele pe care Harap-Alb îl face
se întoarce atunci
când el însuşi se află în impas, crăiasa furnicilor şi cea a albinelor salvându-i deasemenea viaţa.
6. Relația dintre două personaje

Secvența coborârii în fântână surprinde momentul schimbării vieții mezinului. Neascultând

sfatul tatălui, îl ia pe spân ca tovarăș de drum, dând dovadă de naivitate și neintuind caracterul
acestuia. Prin viclenie, spânul aruncă apa din ploscă sub pretextul că ar fi stătută și îl convinge pe
mezin să intre după el în fântână, apoi pune capacul peste el și-l obligă să i se supună și să-i jure
credință, inversând rolurile. Băiatul, victimă a minciunii Spânului, este nevoit să accepte și să-și
piardă identitatea de prinț devenind slugă.
La final, după parcurgerea cu succes a tuturor probelor, secretul lor este demascat de fata
împăratului Roș, care se îndrăgostise de Harap-alb și nici nu voia să audă de spân. Acest lucru
provoacă mânia spânului care, plin de cruzime, îl ucide pe Harap-alb, tăindu-i capul, deși băiatul
a dat dovadă de loialitate, respectându-și jurământul făcut la fântână. Atunci calul, tovarășul
credincios al mezinului, îl ia pe spân și-l urcă până la ceruri, de unde-i dă drumul ca să devină
una cu pământul. În urma ospățului fabulos de la final, binele iese învingător, respectându-se
astfel tipologia basmului tradițional.