1.

BASMUL CULT
Ion Creangă – Povestea lui Harap-Alb

(DATE BIOGRAFICE) Scriitor canonic, Ion Creangă este unul dintre „marii clasici” ai
Junimii, alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici. Fiecare dintre aceștia a trasat și
încărcat de conținut literatura română a secolului al XIX-lea.
(ISTORIA RECEPTĂRII) Creangă a fost permanent în atenția criticilor literari, care au
descoperit operei sale noi și noi valențe, iar prin popularitatea poveștilor și Amintirilor sale a reușit să
înfrumusețeze copilăria tuturor.
Într-un sens mai restrâns, scriitorul a fost considerat multă vreme un talentat „prelucrător de
folclor”, apoi un genial „creator de povești în stil popular-realistic”, devenind cu timpul un „jovial”
povestitor baroc în linia rabelaisiană și situat în familia de spirite a marilor clasici, dar și în cea mai
vastă a marilor umoriști ai lumii.
(BASMUL CULT) Unul dintre cele mai cunoscute basme culte, publicat în revista
„Convorbiri literare” în anul 1877 este „Povestea lui Harap-Alb”. În acest text consistent, Ion
Creangă pornește de la modelul folcloric al basmului, caracterizat de formule stereotipe, de teme
universale și motive tradiționale, de fuziunea dintre real și fabulos sau de personaje cu puteri
supranaturale.
Scriitorul însă devine adânc original printr-o uluitoare forță de creație, transformând o specie
literară stereotipă și didactică într-un spectacol al gesturilor, vorbirii și observației.
(TEMA) Basmul descrie drumul maturizării unui erou ales, în jurul căruia se coalizează toate
forțele binelui și care trebuie să înfrunte atât propriile temeri și slăbiciuni, cât și nedreptatea, răutatea,
invidia sau absurdul lumii. Călătoria se încheie cu triumful eroului, deci al binelui, dar cunoaște mai
multe faze dramatice (palpitante, emoționante, puternic conflictuale). Specific basmului, întreaga
acțiune este proiectată în supranatural, într-un univers alegoric care amplifică forțele și conflictele.
(SUPRANATURALUL)
(LUMEA PE DOS) Creangă adaugă acestei lumi o trăsătură originală, comicul, prin tendința
de a hiperboliza defectele și calitățile și prin imaginea carnavalescă, de spectacol plin de haz, culoare
și contraste. Astfel, lumea basmului ajunge să sugereze lumea reală, prin parodierea acesteia.
(PERSPECTIVA NARATIVĂ, INSTANȚELE COMUNICĂRII) Narațiunea la persoana a
III-a este realizată de un narator omniscient, dar nu și obiectiv, deoarece intervine adesea prin
comentarii sau reflecții, unele adresate interlocutorilor ipotetici (cititori sau ascultători). Atitudinea sa
față de erou este de simpatie, pare a cunoaște dinainte ritualul de inițiere prin care trece fiul Craiului.
(COMPOZIȚIA) Ca și în basmele populare, acțiunea se desfășoară linear, secvențele se
înlănțuiesc după criteriul cronologic. Scriitorul însă complică structura basmului prin introducerea
unei secvențe ample, un basm în basm, conținând proba pețitului care va determina și finalul fericit,
nunta cu fata împăratului Roș și demascarea impostorului.
Sunt prezente clișeele compoziționale (formulele tipice), plasate în incipit „Amu cică era
odată” și final „Și a ținut veselia ani întregi și acum mai ține încă; cine se duce acolo be și mănâncă.
Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă”. Pe parcursul textului,
povestitorul captează sau retrezește interesul ascultătorului prin formule mediane: „Şi merg ei o zi, și
merg două, și merg patruzeci și nouă”, Dumnezeu să ne ție, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai
este”.
Basmul are un anumit model care implică o situație inițială, apariția unui dezechilibru,
chemarea eroului, testarea acestuia, interdicția, încălcarea ei, înfruntarea eroului cu forțele malefice,
victoria și răsplata. Creangă nu modifică acest model, dimpotrivă, îl evidențiază cu ajutorul numerelor
magice, simbolice, 3, 12, 24, a obiectelor miraculoase (smicelele de apă vie și apă moartă), iar probele
prin care trece eroul său se multiplică.
Timpul și spațiul sunt cvasiinfinite, vag conturate, proiectate în mit, așa cum se întâmplă în
orice text care descrie supranaturalul. („Țara în care împărățea fratele cel mare era tocmai la o
margine a pământului, și crăiia istuilalt la altă margine”)
(REZUMAT) Situația inițială (expozițiunea) presupune o stare de echilibru: un crai avea trei
feciori, iar în alt capăt de lume, fratele său mai mare, Verde-împărat, avea doar fete.

1
 Tulburarea echilibrului, adică intriga basmului o reprezintă scrisoarea prin care Verde-împărat
îi cere fratelui pe unul din băieți, simțind că îmbătrânește și nu are cine să-i urmeze la tron.
Acțiunea se dezvoltă din acest moment din altă perspectivă, atenția naratorului concentrându-
se asupra fiului cel mic al Craiului. El este ales dintre cei frați după ce reușește să treacă proba
curajului. Tatăl său îi pregătește de drum pe frații mai mari, dar le întinde o capcană, îmbrăcând la un
capăt de pod blana unui urs. Pe rând, cei doi se sperie și fug înapoi acasă. Prâslea, mai norocos, o
întâlnește pe Sfânta Duminică deghizată în bătrână cerșetoare și, milostivind-o primește sfatul de a
căuta haniele, armele și calul cu care în tinerețe tatăl său izbândise în lupte. Deși luat în râs de ceilalți,
tânărul ascultă aceste sfaturi, ajungând stăpân peste forțele formidabile pe care le adăposteau obiectele
magice, dar și peste un cal năzdrăvan, capabil să zboare „ca vântul și ca gândul”. Astfel se confirmă
motivul tradițional al superiorității mezinului.
Craiul, încrezător, îl sfătuiește pe fecior ca în drumul său să nu se încreadă în omul spân și
omul roș și îi dăruiește pielea de urs. Interdicția este un alt reper al modelului basmului. Tânărul se
rătăcește însă într-o pădure și, încălcând interdicția, îl tocmește ca slugă pe Spânul care i se arătase de
trei ori în drum. Acesta nu pierde timpul și îl păcălește pe fiul Craiului, ademenindu-l și închizându-l
într-o fântână. Astfel, Spânul îi fură identitatea, armele, scrisorile și banii și îl transformă în robul său,
Harap-Alb.
Răutatea Spânului îl va pune pe erou în situații dificile, a căror traversare implică
demonstrarea unor calități morale și a inteligenței. Ca în oricare basm, eroul este supus la trei
încercări, numai că Harap-Alb are parte la ultima probă de alte încercări, din ce în ce mai dificile.
Harap-Alb trebuie să aducă „salăți” din grădina unui urs gigantic, apoi pietre prețioase din
blana cerbului fermecat care transforma în stană de piatră pe oricine îl privea, iar, în final, să o
pețească pe fata Împăratului Roșu, „mare farmazoană”. Primele două probe sunt trecute cu ajutorul
calului năzdrăvan și al ocrotitoarei eroului, Sfânta Duminică. Ultima încercare, o adevărată aventură, îl
arată pe Harap-Alb capabil să-și facă aliați. El ajută furnicile și un roi de albine și primește
promisiunea ajutorului crăieselor acestora. Convinge personajele cu puteri fabuloase pe care le
întâlnește în ciudata călătorie, Setilă, Flămânzilă, Gerilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă să i se alăture și
ajunge la porțile cetății Împăratului Roș.
Aparent prietenos cu oaspeții săi, acesta încearcă să-i ucidă prin arderea într-o casă de aramă
sau suprasaturarea cu mâncare și băutură. Gerilă, Flămânzilă și Setilă, fără nici un efort, dejoacă
planurile crudului împărat și reușesc să-l înfurie. De altfel, alaiul lui Harap-Alb este unul comic și plin
de contraste. Următoarele trei probe presupun alegerea macului de nisip, muncă ușoară pentru furnici,
păzirea fetei, pe care numai Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă reușesc să o dibuiască și, în final,
deosebirea ei de o fată care-i seamănă leit, luată de suflet, cu ajutorul reginei albinelor. Chiar și
ajutoarele celor doi tineri, calul și turturica trebuie să se întreacă în a aduce mai repede apă vie și apă
moartă de unde se bat munții în capete. Calul fermecat câștigă, iar fata de împărat îl accepte pe erou.
Demascarea Spânului din final și recunoașterea eroului sunt cele mai dramatice momente ale
basmului. Răufăcătorul îi taie capul lui Harap-Alb, dar este ucis de calul năzdrăvan care îl aruncă din
înaltul cerului. Fata îl vindecă folosind apa vie și apa moartă, iar cei doi domnesc fericiți până la
adânci bătrâneți.
Basmul nu poate fi repovestit decât în pierdere, scriitorul individualizând narațiunea prin
detalii și transformând-o într-un adevărat spectacol cu ajutorul dialogului spumos dintre personaje.
Supranaturalul basmului devine prin detalii și arta portretului umanizat și localizat, astfel că împărații,
Feți-Frumoșii, Ilenele Cosânzenele și monștrii din basm se poartă și vorbesc precum țăranii
humuleșteni din „Amintiri din copilărie”.
(PERSONAJELE) Harap-Alb nu are puteri supranaturale și nici însușiri excepționale (vitejie,
dârzenie, istețime), dar dobândește prin trecerea probelor o serie de calități morale, de valori precum
mila, bunătatea, generozitatea, prietenia, respectarea jurământului, răbdarea necesare unui împărat sau
oricărui om destoinic, în viziunea autorului. Sensul didactic al basmului este exprimat de Sfânta
Duminică: „Când vei ajunge și tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir a păr și vei
crede celor asupriți și necăjiți, pentru că știi acum ce e necazul.”
Răul nu este întruchipat de făpturi himerice (fantastice), ci de omul însemnat, perfid, de o
inteligență malefică. Ipostazele sale în basm sunt Spânul și Împăratul Roș, ambele cele mai crude
personaje din toată opera lui Creangă.

2
 Eroul este sprijinit de ajutoare și donatori: ființe cu însușiri supranaturale (Sfânta Duminică),
animale fabuloase (calul, crăiasa furnicilor și a albinelor), făpturi himerice și grotești ilustrând, potrivit
lui G. Călinescu fie păcate veniale (ce pot fi iertate), fie aspirații umane (să zboare, să-și extindă
puterile). De asemenea, eroul se ajută de obiecte magice. El își găsește perechea care îl va și salva, fata
de împărat, pe care o umanizează și o face să îl iubească.
(STIL ȘI LIMBAJ) Limbajul basmului lui Creangă este deosebit de expresiv. Având ca
trăsătură principală oralitatea, care dă vestita culoare populară textelor sale, limbajul se nuanțează prin
umor și ironie, precum și prin plasticitatea descrierii sau erudiția paremiologică. Personajele trăiesc
prin limbaj, vorbesc mult și colorat, mereu pregătite să descopere defectele celorlalți și să facă haz de
acestea.
Vocabularul abundă în regionalisme, totuși textul se înțelege ușor, printr-o excelentă
contextualizare a cuvintelor rare și prin gestica febrilă a personajelor și chiar a naratorului care răzbate
din text sub forma vorbirii ritmate, a interjecțiilor ori a exclamațiilor și interogațiilor.
(ÎNCHEIERE) Deși este basm, prin înfățișarea atât de țărănească a lumii evocate, „Povestea
lui Harap-Alb” apare ca un mic roman de aventuri cu subiect fabulos. Urmărește formarea unui tânăr
în contact cu experiența vieții. Eroul trebuie să ajungă împărat, dar nu înainte de a dovedi că merită.
Ideea esențială a poveștii este astfel profund populară, viața instruiește, dar mai ales educă, e o școală
fără greș. Din perspectiva umanismului popular, cu mijloacele folclorului, Creangă construiește o
întreagă lume, de un farmec și savoare inimitabile.