Basmul cult

„Povestea lui Harap-Alb”,

de Ion Creangă

Încadrare în epocă
Ion Creangă este prezent în epoca marilor clasici alături de Mihai Eminescu, Ioan
Slavici și Ion Luca Caragiale. Este considerat unul dintre cei mai mari povestitori ai poporului
nostru, opera sa fiind „expresia uimitoare a bunului simț și a unui suflet elementar încremenit
în formule neschimbătoare, eterne” (C.Moraru). Numit și scriitor universal, dar fără a imita
universalitatea, Creangă redă prin scrierile sale spiritul poporului român, cu care se identifică.
Operei sale capitale, scrierea memorialistică „Amintiri din copilărie”, i se adaugă basmele
culte, care proiectează în fabulos lumea țărănească.
Apariție și încadrare în specie
Basmul cult „Povestea lui Harap-Alb este publicat în revista „Convorbiri literare” la
data de 1 august 1877. Acesta respectă, în linii mari, structura basmului popular, în care
acțiunea debutează cu o situație de echilibru (expozițiunea) perturbată de un eveniment
neașteptat (intriga), care declanșează acțiunea la care participă protagonistul aflat în
confruntare cu antagonistul, primul având ajutoare, donatori, totul culminând cu un moment
de maximă intensitate (punctul culminant pentru ca apoi să fie refăcută situația de echilibru
(deznodămândul).
Titlu enunță atât specia literară, cât și drumul de inițiere, formarea personajului
principal, pornind de la condiția de mezin al craiului (dovedind de la început calități, dar și
slăbiciuni), la condiție de slugă a Spânului, cel care îi va da numele de Harap-Alb, nume
construit pe baza unui oximoron (harap-negru/ alb) și-n cele din urmă, la condiția de împărat
capabil de a conduce o împărăție.
Tema este de inspirație folclorică și prezintă lupta dintre bine și rău, finalizată cu
victoria binelui, căruia autorul moldovean îi adaugă și o latură inițiatică, întrucât mezinul are
nevoie de inițiere, formare, pentru a deveni un conducător vrednic. Pe lângă faptul că
protagonistul nu are puteri supranaturale, asemenea eroului din basmul popular, el este
construit în manieră realistă, având calități (bun la suflet, mărinimos, ascultător), dar și
slăbiciuni (naiv, judecă după aparențe). Ion Creangă conturează o lume similară realității.
Pentru a deveni cap de familie, el are nevoie de inițiere, una care poate fi realizată doar sub
îndrumarea unor pedagogi: pozitivi (Sfânta Duminică, tatăl, calul), fie negativi, cum e Spânul,
considerat „răul necesar”. De aceea, basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” este considerat un
bildungsroman, „roman al inițierii”.
Motivele prezente în basm sunt de factură populară: împăratul fără urmaș,
superioritatea mezinului, călătoria, probele, demascarea impostorului, pedeapsa și căsătoria.
Pe lângă motive, întâlnim și alte elemente care își au originea în folclor: prezența ajutoarelor
(calul, Sfânta Duminică, cei cinci prieteni), a donatorilor (crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor,
turturica), apariția obiectelor magice (apa vie, apa moartă, jăraticul, smicelele), prezența cifrei
trei, simbol al perfecțiunii (trei fii de împărat, trei fiice, trei apariții ale Spânului, trei probe
inițiate de acesta).
Acțiunea este relatată la persoana a III-a de către un narator a cărui perspectivă
narativă obiectivă este completată de comentarii subiective. Aceste completări umoristice,
ironice și lămuritoare sunt specifice stilului lui Creangă. Discursul narativ îmbină cele trei
moduri de expunere: narațiunea domină și prin intermediul frecvenței verbului se redă
înaintarea acțiunii, dialogul completează narațiunea și are dublu rol, ajutând la dezvoltarea
acțiunii, dar și la individualizarea personajelor și descrierea cu ajutorul căreia sunt conturate

1
portretele personajelor (fata împăratului Roș și cei cinci prieteni sunt descriși cu detalii
semnificative).
Subiectul ilustrează fabulosul, prin plasarea într-un timp și spațiu specifice basmului:
„Amu cică era odată într-o țară îndepărtată, un crai”. Acesta, craiul, primește o scrisoare de la
fratele său, Verde-Împărat, prin care îi cere să-l trimită pe cel mai vrednic dintre fiii săi,
pentru a-i urma la tron, el având doar fete. Craiul le povestește fiilor săi și cel mare decide că
lui „i se cuvine această cinste”, își ia hainele și calul și pornește la drum. Craiul decide să-i
testeze curajul fiul cel mare, îmbracă pielea de urs (deghizare, ursul fiind simbolul nordic al
castei răzbunătorilor), iese pe ascuns și-l așteaptă sub un pod. Ajungând la pod, iese craiul
îmbrăcat în pielea de urs, mormăind. Calul se sperie, iar fiul face cale-ntoarsă, spunându-i că
i-a ieșit în cale un urs „grozav” și abia a reușit să scape din ghearele sale. Își încearcă norocul
și fiul cel mijlociu, însă pățește la fel, spunându-i tatălui că un astfel de urs este în stare să
prăpădească o oaste întreagă. Craiul este profund dezamăgit de faptul că cei doi fii mari nu
sunt curajoși și-și doresc doar să ducă o viață liniștită la palatul său. Mezinul este singurul
afectat de vorbele părintelui său și adânc afectat de amărăciunea tatălui său se duce în grădina
castelului „să plângă în inima sa”. Acolo, își face apariția Sfânta Duminică deghizată într-o
babă „gârbovă de bătrânețe” care-i cere milostenie și care i se adresează cu apelativul
„luminate crăișor”, ilustrând astfel capacitatea de a prevedea viitorul statut al mezinului. Aici,
în grădina palatului, mezinul va trece prima probă, proba milosteniei, dovedind bunătate.
Aceasta îl sfătuiește pe mezin să-i ceară tatălui său calul, hainele și armele care i-au aparținut
în tinerețe pentru a reuși, ceea ce arată un destin privilegiat.
După ce dovedește curaj în fața probei la care au fost supuși și frații săi și-și înfruntă
tatăl deghizat în urs, acesta îi dă un sfat deosebit de important: „să te ferești de omul roș, iar
mai ales de omul spân”, aceștia fiind considerați oameni răi, prefăcuți. Este important de
reținut faptul că podul este locul de trecere spre o altă lume și conform lui Mircea Eliade, este
o probă inițiatică, o trecere de la un mod de existență la altul, de la imaturitate la maturitate.
Podul pe care îl va trece Harap-Alb reprezintă întocmai momentul afirmării sale în lume și cel
în care se diferențiază de frații săi mai mari. Totodată, podul îi oferă șansa transformării,
deoarece este nevoie de curaj pentru a te afunda în necunoscut.
Călătoria inițiatică începe cu trecerea prin pădurea labirint, un spațiu necunoscut în
care își va pierde identitatea pentru a dobândi una nouă. De asemenea, pădurea poate fi
considerată o probă prin intermediul căreia protagonistul își poate dovedi maturitatea, însă el
se rătăcește, dovedind astfel că mai are multe de învățat. Din cauza rătăcirii, este nevoit să se
abată de la sfatul părintesc și-l acceptă pe Spân drept tovarăș, după ce acesta din urmă îi apare
de trei ori în cale, deghizat de fiecare dată altfel. Spânul, antagonistul, dar și cel care-l
formează pe erou, se remarcă prin șiretenie și perseverență, reușind să-l păcălească pe mezin,
„boboc în felul său la trebi din astea”.
Victoria Spânului determină în același timp și schimbarea destinului mezinului. Prin
urmare, coborârea în fântână, sub pretextul că se va răcori, este momentul în care Spânul pune
stăpânire pe destinul eroului. Fântâna este spațiul nașterii și renașterii, echivalează cu o
moarte spirituală și o renaștere sub o altă identitate, Harap-Alb, slugă a Spânului: „...jură-mi-
te pe ascuțișul paloșului tău că mi-i da ascultare întru toate.....”. Spânul preia astfel identitatea
feciorului de crai și ajung împreună la curtea împăratului. Orgoliul Spânului, dar și dorința de
a scăpa de Harap-Alb, duc la trecerea lui H-A prin trei probe inițatice: aducerea sălăților din
Grădina Ursului, aducerea nestematelor care decorau pielea unui cerb fermecat și pețirea, în
numele stăpânului, a fetei împăratului Roș. Primele două probe sunt trecute cu ajutorul
sfaturilor și obiectelor magice oferite de Sfânta Duminică (obrăzarul și sabia lui Statu-Palmă-
Barbă-Cot), însă pentru a treia probă este nevoit să pornească într-o nouă călătorie.
Primul semn al trecerii sale spre o altă etapă spirituală, a propriei formări este podul,
corespondent al primului pe care îl trecuse, locul în care își dovedise curajul și superioritatea

2
față de frații săi. De data aceasta, va ocoli o nuntă de furnici care traversau pe pod, riscându-și
propria viață și trecând prin apă. Gestul său nobil este răsplătit de crăiasa furnicilor care îi va
da o aripă pe care să o folosească la nevoie. Și albinele sunt ocrotite de Harap-Alb, care le va
construi un stup și va fi și de această dată răsplătit cu o aripă de la crăiasa albinelor.
În drum spre împăratul Roș se întâlnește cu cele cinci personaje miraculoase care
exagerări ale defectelor umane, dar transmit și mesajul că omul poate trece peste orice probă:
Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă. Și împăratul Roș îndeplinește rolul său
de formator pentru Harap-Alb, supunându-l și el unor probe: casa de aramă, ospățul exagerat,
alegerea macului de nisip, găsirea fetei, ghicitul ei. Proba casei de aramă (a camerei
supraîncălzite) este trecută cu ajutorul lui Gerilă, ospățul, cu ajutorul lui Flămânzilă și Setilă,
macul este separat de nisip cu ajutorul furnicilor, fata de împărat este găsită de Ochilă și
Păsări-Lăți-Lungilă, iar albina ajută la găsirea fetei nobile dintre cele două identice. Fata
împăratului Roș propune și ea o probă, întrecerea dintre cal și turturică. Calul eroului câștigă
prin vicleșug și aduce fetei apă moartă, apă vie și smicele de măr. Drumul de întoarcere spre
împărăția unchiul său dovedește o altă calitate a lui Harap-Alb, loialitatea, cea pe care o va
dovedi față de Spân, cu toate că se îndrăgostise de fată.
Personajele din basmele populare prezintă trăsături omenești, se aseamănă foarte mult
cu lumea țărănească din Humulești, familiară autorului. De aceea, se poate spune că o
particularitatea a scrierii sale este umanizarea fantasticului. Este vorba despre o lume
complet țărănească: Calul sau Sfânta Duminică se poartă omenește, folosind termeni și
expresii populare și chiar zicători. De exemplu, semnificativ este comportamentul fiului de
crai care plânge atunci când este certat de tată, se enervează și lovește calul, este ușor de
păcălit de către Spân, are momente de teamă profundă înainte de orice încercare peste care
urmează să treacă, își exprimă explicit sentimentele și „se bate peste gură” de uimire la
întâlnirea cu Gerilă.
Trăsătura de bază a operei lui Creangă este oralitatea stilului prin care autorul lasă
impresia adresării directe către un public vast, denotând un aer de familiaritate. Aceasta este
obținută prin folosirea într-un mod original a exprimării populare (reliefând mentalitatea
țăranului român) dominată de regionalisme, expresii populare, ziceri, interjecții, exclamații,
dativul etic. Umorul inconfundabil și comicul sunt, de asemenea, alte două trăsături: „Tare-mi
ești drag!... Te-aș vârî în sân, dar nu încapi de urechi.” De asemenea, comicul de situație,
cearta dintre cei cinci prieteni și Harap-Alb în casa de aramă, limbajul acestora, constituie o
altă trăsătură importantă. Principala sursă de inspirație a lui Creangă o constituie înțelepciunea
populară, prezentă în text sub formă de proverbe și zicători, potrivite fiecărei situații în parte,
introduse prin sintagma „vorba aceea”: „La plăcinte înainte, /Și la războiu înapoi”, „Apără-mă
de găini, că de câini nu mă tem”, „Lac de-ar fi, broaște sunt destule”, „Fiecare pentru sine,
croitor de pâine” etc.
George Călinescu definea basmul ca fiind „oglindirea vieții în moduri fabuloase”, o
operă în care Creangă redă concepția sa despre perioada maturității și care se individualizează
prin amprenta inconfundabilă de umor și prin extraordinara sa legătură emoțională pe care o
stabilește cu cititorul.