Portofoliu la limba și

literatura română

Bincu Adelin
Clasa 10G
 Povestea lui Harap-Alb
de Ion Creangă

 Autorul operei „Povestea lui Harap-Alb” este Ion Creangă, născut în

Humulești la data de 1 martie 1837 – decedat la 31 decembrie 1889 în
Iași. El este unul dintre cei mai importanți scriitori români, pe lângă I. L.
Caragiale, Ioan Slavici și bunul său prieten Mihai Eminescu. Acesta este
recunoscut datorită operei sale „Amintiri din copilărie” dar și datorită
basmului cult „Povestea lui Harap-Alb”, publicat în anul 1877 în revista
junimistă „Convorbiri Literare”.
 Basmul cult este o specie narativă amplă, cu numeroase personaje
purtătoare ale unor valori simbolice, cu acţiune implicând supranaturalul
şi supusă unor acţiuni convenţionale, care înfăţişează parcurgerea
drumului maturizării de către erou. Conflictul dintre bine şi rău se încheie
prin victorie forţelor binelui. Personajele îndeplinesc, prin raportare la
erou, o serie de funcţii: antagonist, ajutoare, donatori. Reperele temporale
şi spaţiale sunt vagi, nedeterminate.Ion Creangă şi-a câştigat faima de
mare scriitor postum, fiind încadrat între marii scriitori clasici români
relativ târziu. Între scrierile sale, „Povestea lui harap-Alb” este o creaţie
complexă care depăşeşte modelul basmului tradiţional printr-o serie de
elemente ce evidenţiază originalitatea scriitorului.Naraţiunea la pers a IIIa
este realizată de un narator omniscient, dar nu şi obiectiv, deoarece
intervine adesea prin comentarii sau reflecţii. („Eu sunt dator să vă spun
povestea şi vă rog să ascultaţi...”)Spre deosebire de basmul popular, unde
predomină naraţiunea, basmul cult presupune îmbinarea naraţiunii cu
dialogul şi cu descrierea. Naraţiunea este dramatizată prin dialoguri, are
ritm rapid, realizat prin reducerea descrierilor. Dialogul are o dublă
funcţie, ca în teatru: susţine evoluţia acţiunii şi caracterizarea
personajelor. Prezenţa dialogului susţine realizarea scenică a secvenţelor
narative, „spectatori” ai maturizării feciorului de crai fiind atât celelalte
personaje, cât şi cititorii.Tema basmului este triumfuluibinelui asupra
răului. Motivele narative specifice sunt: superioritatea mezinului,
călătoria, supunerea prin vicleşug, muncile, demascarea răufăcătorului
(Spânul), pedeapsa, căsătoria.Acţiunea se desfăşoară lineară, succesiunea
secvenţelor narative este redată prin înlănţuire. Coordonatele acţiunii sunt
vagi, prin atemporalitate şi aspaţialitatea convenţiei: „Au cică era odată
într-o ţară un crai care avea trei feciori. Şi craiul acela mai avea un frate
mai mare, care era împărat într-o altă ţară. (...) Ţara în care împărăţea
fratele cel mare era tocmai la o margine a pământului, iar crăiia ăstuilalt la
altă margine.” Fuziunea dintre real şi fabulos se realizează încă din
incipit. Reperele spaţiale sugerează dificultatea aventurii eroului, care
trebuie să ajungă de la un capăt la celălalt al lumii; în plan simbolic: de la
imaturitatea, la maturitate.În basm sunt prezente clişeele compoziţionale.
Formula iniţială, „Amu cică era odată”, şi formula finală, „Şi veselia a
ţinut ani întregi, şi acum mai ţine încă.”, sunt convenţii care marchează
intrarea şi ieşirea din fabulor. Formulele mediane-„Şi merg ei o zi, şi merg
două, şi merg 49...”, „...şi mai merge el cât merge...”- realizează trecerea
de la o secvenţă narativă la alta şi întreţin suspansul.Parcurgerea drumul
maturizării de către erou presupune un lanţ de acţiuni convenţionale,
momente ale subiectului: o situaţie iniţială de echilibru (expoziţiunea), o
parte pregătitoare, un eveniment care dereglează echilibrul iniţial (intriga),
apariţia donatorilor şi a ajutoarelor, acţiunea reparatorie, refacerea
echilibrului şi răsplata eroului (deznodământul).„Cartea” primită de la
împăratul Verde, care, neavând decât fete, are nevoie de un moştenitor la
tron, este factorul perturbator al situaţiei iniţiale şi determină parcurgerea
drumului iniţiatic de cel mai bun dintre fii craiului.Destoinicia fiilor este
probată mai întâi de crai, deghizat în ursul de la pod. Podul simbolizează
trecerea la altă etapă a vieţii şi se face într-un singur sens. Mezinul trece
această probă cu ajutorul calului năzdrăvan, care „dă năvală asupra
ursului”.Trecerea podului urmează unei etape de pregătire. Drept răsplată
pentru milostenia arătată Sfintei Duminici, deghizată în cerşetor, mezinul
primeşte sfaturi de la aceasta să ia „calul, armele şi hainele” cu care tatăl
său a fost mire pentru a izbândi. Se sugerează, astfel, că tânărul va repeta
iniţierea tatălui în aceleaşi condiţii. Calul va deveni tovarăşul şi sfătuitorul
tânărului, dar are şi puteri supranaturale: vorbeşte şi poate zbura.Trecerea
podului este urmată de rătăcirea în pădurea labirint, simbol ambivalent,
loc al morţii şi al regenerării, căci pentru tânăr se va încheia o etapă şi alta
va începe: „de la un loc i se închide calea şi încep a i se încurca cărările”.
Pentru tânărul fiu de împărat, rătăcirea în pădure şi întâlnirea spânului e
totodată un drum către centrul propriei fiinte: el cunoaşte răul, dar şi
propriile limite în faţa răului. Imaginea fântânii completează simbolistica
pădurii, putând avea semnificaţie de coborâre în Infern, adică de moarte şi
înviere. Fiul de crai dispare sub puterea spânului, renăscând în postura de
slugă. Schimbarea numelui reprezintă începutul iniţierii spirituale, unde
va fi condus de Spân. Numele de Harap- Alb, bazat pe oximoron, exprimă
pe de-o parte statutul de slujitor, iar pe de-altă parte, faptul că esenţa
morală a tânărului rămâne intactă, fapt dovedit de-a lungul călătoriei când
el respectă jurământul făcut Spânului de a-l sluji.Ajunşi la curtea
împăratului Verde, Spânul îl supune la trei probe: aducerea sălătilor din
Grădina Ursului, aducerea pielii cerbului „cu cap cu tot, aşa bătute cu
pietre scumpe, cum se găsesc” şi a feteiîmpăratului Roş pt căsătoria
Spânului.Primele două probe le trece cu ajutorul Sfintei Duminici, care îl
sfătuieşte cum să procedeze şi îi dă obiecte magice: pentru urs îi dă o
licoare cu „somnoroasă”, iar pentru cerb îi dă obrăzarul şi sabia lui Statu-
Palmă-Barbă- Cot. A treia probă presupune o altă etapă a iniţierii, este
mai complexă şi necesită mai multe ajutoare.În drum spre împăratul Roş,
Harap-Alb dă dovadă de pricepere, curaj şi înţelepciune când ajută
poporul gâzelor. În schimbul ajutorului său, crăiasa furnicilor şi crăiasa
albinelor îi oferă fiecare câte o aripă.Ceata de monştri îl însoţesc spre a-l
ajuta în încercările la care este supus la curtea împăratului Roş. Pentr că s-
a arătat prietenos şi comunicativ, i se alătură Gerilă, Flămânzilă, Setilă,
Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă.După ce trece cu bine de încercările impuse
de împăratul Roş, fata împăratului, „o farmazoană cumplită”, impune o
ultimă probă: calul lui Harap-Alb şi turturica ei trebuie să aducă „trei
smicele de măr şi apă vie şi apă moartă de unde se bat munţii în capete”.
Proba fiind trecută de cal, fata îl însoţeşte pe Harap-Alb la curtea
împăratului Verde. Pe drum, eroul se îndrăgosteşte de fată, dar rămâne
credincios jurământului către Spân şi nu-i mărturiseşte fetei adevărata lui
identitate.Fata îl demască pe Spân, care îl acuză pe Harap-Alb că a
divulgat secretul şi îi taie capul. În felul acesta îl dezleagă de jurământ, iar
rolul Spânului ia sfârşit. Calul distruge întruchiparea răului: „zboară cu
dânsul în înaltul cerului, şi, apoi, dându-i drumul de acolo, se face Spânul
până jos praf şi pulbere.”Decapitarea eroului este ultima treaptă şi finalul
iniţierii, având semnificaţia morţii iniţiatice. Învierea este realizată de
farmazoană, cu ajutorul obiectelor magice aduse de cal. În final, eroul
primeşte recompensa: pe fata împăratului Roş şi împărăţia unchiului său.
Nunta şi schimbarea statutului social confirmă maturizarea eroului.
Deznodământul constă în refacerea echilibrului şi răsplata eroului.În
basm, sunt prezente numerele magice 3, 12, 24; care sunt semne ale
totalităţii.Caracterul lui Harap-Alb evoluează pe parcursul întregii opere,
în timp ce celelalte personaje sunt tipologii umane reductibile la o
trăsătură dominantă: răul, frigurosul, mâncăciosul, etc.Harap-Alb nu are
puteri supranaturale, dar dobândeşte prin trecerea probelor o serie de
valori etice necesare unui împărat. Sensul didactic al basmului este
exprimat de Sfânta Duminică: „Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi
căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi,
pentru că ştii acum ce e necazul.”Textul se remarcă prin registrul oral,
popular al naraţiunii, susţinut de formulele adresării directe, termeni şi
expresii populare, „ziceri” tipice, ilustrând erudiţia paremiologică a
scriitorului. Proverbele, zicătorile se introduc frecvent prin expresia
„Vorba aceea...”. Citatul paremiologic dinamizează povestirea, asigură o
atmosferă de bună dispoziţie şi conturează viziunea populară asupra
întâmplărilor.Oralitatea se marchează totodată şi prin expresii
onomatopeice, exprimare afectivă prin interogaţii, excalmaţii şi dativ
etic.O altă caracteristică este umorul, dat de exprimarea ironică, mucalită
(„să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri”), porecle şi apelative
caricaturale (Buzilă), scene comice şi diminutive cu sens augmentativ
(buzişoare, băuturică).În concluzie, „Povestea lui Harap-Alb” este un
basm cult, având ca particularităţ: reflectarea concepţiei despre lume a
 scriitorului, umanizarea fantasticului, individualizarea personajelor,
umorul şi specificul limbajului. Însă, ca orice basm, pune în evidenţă
idealul de dreptate, adevăr şi cinste.

Moara cu noroc
de Ioan Slavici

 Ioan Slavici aparţine epocii marilor clasici , alãturi de M. Eminescu, Ion

Creangã şi I.L.Caragiale. Cele mai reprezentative nuvele ale sale sunt:
“Moara cu noroc”, “Gura satului”,“Comoara”, “Popa Tanda”, “Budulea
Taichii”, "Pãdureanca”etc.
 Nuvela este o specie a genului epic, în prozã, de dimensiuni medii, cu o
acţiune riguroasã, organizatã pe un singur fir narativ, la care participã
puţine personaje, individualizând personajul principal.
 “Moara cu noroc” este o nuvelă psihologicã de factură realistă, publicată
în 1881, în volumul “Novele din popor”, inspiratã din realitãţile satului
transilvãnean din a doua jumãtate a secolului al XIX-lea. Se încadrează
esteticii realiste prin: temă, atitudinea critică faţă de aspecte ale societăţii
(dorinţa de înavuţire), veridicitatea întâmplărilor, verosimilitatea
personajelor, personaje tipice (cârciumarul) în situaţii tipice, obiectivitatea
perspectivei narative, tehnica detaliului semnificativ şi interesul pentru
analiza psihologică.
 Fiind o nuvelă psihologică, în ”Moara cu noroc” de Ioan Slavici,
conflictul central este cel moral – psihologic. Personajul principal, Ghiţă,
trăieşte un puternic conflict interior, oscilând între două dorinţe puternice,
dar contradictorii: dorinţa de a rămâne om cinstit, pe de o parte, şi dorinţa
de a se îmbogăţi, pe de o altă parte. În conştiinţa sa, acest conflict duce la
pierderea încrederii în sine, care, în plan exterior, afectează grav relaţiile
sale de familie. De asemenea, conflictul interior se reflectă în plan
exterior, prin confruntarea dintre cârciumarul Ghiţă şi Lică Sămădăul.
 Tema textului poate fi privită din mai multe perspective. Din perspectivă
socială, nuvela prezintă încercarea lui Ghiță de a-și schimba statutul social
(din cizmar vrea să devină hangiu) și de a asigura familiei sale un trai
îndestulat. Din perspectivă moralizatoare, nuvela prezintă consecințele
nefaste ale dorinței de a avea bani. Din perspectivă psihologică, nuvela
prezintă conflictul interior trăît de Ghiță, care, dornic de prosperitate
economică, își pierde pe rând încrederea în sine și în familie.
 Titlul ales este ironic, mutarea la Moara cu noroc aduce destrămarea
familiei lui Ghiţă, fiind mai degrabă Moara cu ghinion.
 Construcţia subiectului, pe coordonate spaţio-temporale bine precizate
(acţiunea are loc la hanul Moara cu noroc aflat într-o zonă a Ardealului,
în valea dintre dealuri, la o răscruce, iar timpul este şi el bine precizat,
acţiunea fiind delimitată de două repere temporale, cu valoare religioasă:
de la Sf. Gheorghe până la Paşte) creează impresia de veridicitate.
 Perspectiva narativã este obiectivã, naraţiunea realizându-se la persoana a
III-a de cãtre un narator omniscient şi omniprezent. Aceasta este dublatã
de vocea bãtrânei, soacra lui Ghiţã, în cuvintele căreia se ascunde vocea
auctorială, iar intenția moralizatoare este astfel pusă sub masca
obiectivității. Bãtrâna este simbolul omului cu experienţã de viaţã,
cunoscătoare a legilor nescrise ale lumii satului, pãstrate din generaţie în
generaţie și care intervine în momente esenţiale, trãgând anumite
concluzii.
 În incipitul nuvelei, Ghiță este surprins într-un dialog cu soacra sa,
sfătuindu-se cu privire la oportunitatea de a lua în arendă o cârciumă
numită Moara cu noroc.Bătrâna rosteşte o replicã ce anticipeazã oarecum
acţiunea nuvelei şi destrămarea familiei lui Ghiţă: “omul să fie mulţumit
cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face
fericit”. Aceasta asociază Sărăcia cu fericirea, în timp ce bogăția o vede ca
posibilă sursă de nefericire.
 Acelaşi personaj rosteşte şi cuvintele din finalul nuvelei, o concluzie
moralizatoare, ce vine ca o confirmare a temerilor exprimate în incipit: “
(…) simţeam eu că nu are să iasa bine; dar aşa le-a fost dat”. Cei doi soți
au murit în condiții dramatice, Ana ucisă de Ghiță, iar Ghiță ucis de Răuț,
din ordinul lui Lică. Cârciuma de la Moara cu noroc a ars, întreaga
agoniseală, câștigată atât prin muncă, cât și prin mijloace necinstite, se
risipește. Destinul nu iartă, cum nu iartă nici moralistul Slavici. Se
salvează doar cei inocenți, copiii celor doi și bâtrâna.
 Nuvela capătă astfel o construcţie circulară, simetrică, se porneşte de la o
idee, de la o temere , şi în final se revine la aceasta, după ce a fost
confirmată.
 Alcătuită din 17 capitole, nuvela are un subiect concentrat. În expoziţiune,
Ghiţă, cizmar sărac, dar onest şi muncitor, doreşte să-şi schimbe statutul
social şi ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc. O vreme afacerile
merg bine.
 Apariţia lui Lică Sămădăul, şeful porcarilor, constituie intriga nuvelei
pentru că declanşează în sufletul lui Ghiţă conflictul interior şi tulbură
echilibrul familiei sale.
 Desfăşurarea acţiunii ilustrează procesul de înstrăinare a cârciumarului
faţă de familia sa, căci, dornic de a se îmbogăţi, se îndepărtează treptat de
Ana şi devine complicele lui Lică în diverse nelegiuri, primind de la
acesta bani obţinuţi din crime şi jafuri. Mustrările de conştiinţă alternează
 cu momentele de sinceritate în care îi cere iertare soţiei. Cârciumarul se
aliază cu Pintea, jandarmul, fost hoţ şi tovarăş de-al lui Lică, pentru a-l da
în vileag pe Sămădău, dar nu joacă cinstit, deoarece doreşte să-şi păstreze
banii obţinuţi din afaceri necurate.
 Punctul culminant prezintă dezumanizarea lui Ghiţă care îşi aruncă
nevasta în braţele lui Lică, încercând să-l atragă într-o capcană.
Dezgustată de laşitatea soţului ei, Ana i se dăruieşte lui Lică. Când Ghiţă
îşi dă seama de acest lucru, o ucide, iar apoi este şi el ucis din ordinul lui
Lică.
 Deznodământul este tragic. Un incendiu provocat de oamenii lui Lică,
mistuie cârciuma de la Moara cu noroc. Pentru a nu fi prins de Pintea,
Lică se sinucide.
 Singurele personaje care supravieţuiesc sunt bătrâna şi copii, nuvela
având astfel un caracter moralizator.
 Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcţii epice în discursul
narativ. Descrierea iniţialã are pe lângã rolul de descriere spaţialã şi
funcţia de anticipare . Dialogul contribuie la caracterizarea indirectã a
personajelor. Monologul interior, de facturã tradiţionalã, monologul
interior adresat, stilul indirect liber sunt principalele mijloace de
investigare psihologicã a personajului principal.
 În nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea
personajelor.
 Personajul principal, Ghiţă, este unul complex, al cărui destin ilustrează
consecinţele nefaste ale setei de înavuţire. La început, el este un om
energic, bun meseriaş, harnic, blând şi cumsecade. El este capul familiei
pe care încearcă să o conducă spre bunăstare.
 Apariţia lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc tulbură echilibrul familiei,
dar şi pe cel interior, al lui Ghiţă. Acesta, cu toate că este conştient de
pericolul pe care-l reprezintă Lică, nu se poate sustrage ispitei malefice pe
care acesta o exercită asupra sa. Ghiţă devine temător, suspicios, ezitant şi
îşi pierde liniştea. Temerile îl fac să îşi ia măsuri de precauţie (îşi ia câini,
pistoale şi o slugă). Caracterizarea indirectă este constituită din conflictul
interior care este trădat de gesturi, gânduri, fapte, de schimbările în relaţia
cu membrii familiei. Este brutal cu Ana şi copiii, este violent, ursuz,
crispat şi mohorât. În mintea şi sufletul lui Ghiţă încolţesc tentaţiile (îi
pare chiar rău că are familie şi nu-şi poate asuma riscuri mai mari). Un
mijloc de caracterizare (autocaracterizarea) este monologul interior care
transcrie gândurile şi frământările personajului. Ghiţă devine laş, fricos şi
subordonat în totalitate lui Lică.
 Ghiţă este caracterizat direct de Lică drept un „om de nădejde”. Treptat,
însă el se trezeşte complicele lui în diferite fărădelegi, jurând strâmb
pentru acesta la proces. În ciuda compromisurilor, Ghiţă are încă
 remuşcări, semn că nu şi-a pierdut de tot omenia, pierzându-şi însă
încrederea în sine. Axa vieţii sale morale este distrusă treptat, se simte
înstrăinat de toţi şi de toate. De ruşinea lumii, de dragul soţiei şi al
copiilor, se gândeşte că ar fi mai bine să plece de la han. Începe să
colaboreze cu Pintea, dar nu este sincer în totalitate.
 Ultima treaptă a degradării morale a lui Ghiţă are loc când, orbit de furie
şi de dorinţă de răzbunare, o foloseşte pe Ana ca momeală, aruncând-o în
braţele lui Lică şi în cele din urmă o ucide. La rândul său, el este omorât
de Răuţ, din ordinul lui Lică.
 Sfârşitul tragic este modul în care destinul îl sancţionează pe protagonist
pentru patimile sale exagerate, care l-au adus la cea mai joasă treaptă a
degradării morale.
 Lică Sămădăul exercită asupra celorlalte personaje din nuvelă o fascinaţie
diabolică. Lică este caracterizat în mod direct de narator: „un om ca de
treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu
ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese împreunate la mijloc. Lică este
porcar ...”. Printr-o scurtă autocaracterizare este arătat orgoliul de stăpân
al lui Lică, care îşi impune, încă de la început, regulile. Tot în mod direct
îl caracterizează şi Ana, care intuieşte că acesta este „om rău şi
primejdios”.
 Bun cunoscător de oameni, Lică ştie cum să utilizeze slăbiciunile
celorlalţi. Se foloseşte de patima lui Ghiţă pentru bani, atrăgându-l în
afacerile lui necurate. Profită de fascinaţia pe care o exercită asupra Anei,
determinând-o să i se dăruiască. Chiar Ghiţă îi spune: „Tu nu eşti om,
Lică, ci diavol”. Lică marchează nefast destinul celor care intră în contact
cu el, iar sfârşitul lui cumplit este pe măsura propriilor fapte.
 Ana, personaj realist, este soţia cizmarului Ghiţã, mama a doi copii şi
împãrtãşeşte acelaşi destin tragic, pentru cã încalcã virtuţi morale
importante, cum ar fi cinstea şi devotamentul faţã de soţul ei, pe care îl
înşalã cu Licã.
 Portretul fizic, realizat direct de cãtre narator, simbolizeazã fondul sãu
moral în care tandreţea, duioşia şi cãldura sufleteascã ar fi putut da
echilibru cãminului ei: "Ana era tânãrã şi frumoasã [...] fragedã şi
subţiricã [...], sprintenã şi mlãdioasã."
 Având un fond etic sãnãtos, ea simte cã Licã "e om rãu şi primejdios".
Ştiindu-şi soţul un om cinstit şi iubitor de familie, ea trãieşte un sentiment
de vinovãţie cã n-a ştiut sã-i fie mereu alãturi şi sã-1 ajute în momentele
dificile prin care trecea de când se însoţise cu Licã în afacerile necinstite.
 Veselã şi vioaie la început, ea devine din ce în ce mai îngrijoratã de
întâmplãrile de la han şi de starea soţului ei. Simţindu-se tot mai
înstrãinatã de Ghiţã, "Ana cea blândã şi delicatã", cum este caracterizatã
direct, alunecã rapid spre prãpastia pãcatului, trãdându-şi bãrbatul pe care
 ajunsese sã-1 dispreţuiascã pentru slãbiciunea şi laşitatea lui, gânduri pe
care le mãrturiseşte Sãmãdãului: "Tu eşti om, Licã, iar Ghiţã nu e decât
muiere îmbracatã în haine bãrbãteşti, ba chiar mai rãu decât aşa."
 Sfârşitul Anei este inevitabil, fiind înjunghiatã de soţul ei, cãruia-i strigã
cu disperare: "Nu vreau sã mor, Ghiţã!". Când Licã se aplecã asupra ei, cu
ultimele puteri, Ana "îi muşcã mâna şi îşi înfipse ghiarele în obrajii lui",
adunând în gestul ei ura şi dispreţul pentru soţul nedemn, setea de
rãzbunare şi patima neostoita pentru Licã, regretul înfiorãtor pentru
propriile-i pãcate, conştiinţa vinovãţiei şi în acelaşi timp a nevinovãţiei"
(Pompiliu Marcea).
 Bun cunoscãtor al psihologiei umane, a rânduielilor rurale, a datinilor,
obiceiurilor şi superstiţiilor, Ioan Slavici este neîndurãtor cu cei care se
abat de la principiile fundamentale ale moralei şi-şi pedepseşte
personajele proporţional cu greşelile sãvârşite de acestea. Focul din finalul
nuvelei este sugestiv pentru nevoia de a fi purificat locul acela de toate
relele ce se înfaptuiserã la cârciuma Moara cu noroc.
 Stilul nuvelei este sobru, concis , fãrã podoabe.
 Limbajul naratorului si al personajelor valorificã aceleaşi registre
stilistice: limbajul regional, ardelenesc, limbajul popular, oralitatea.
Înţelesul clasic-moralizator al nuvelei este sustinut prin zicale şi provorbe
populare sau prin replicile-sentinţã rostite de bãtrânã la începutul şi
sfârşitul nuvelei.
 În opinia mea, prin puternicul caracter moralizator, nuvela se constituie ca
o pildã pentru aprecierea corectã a valorilor în viaţã, într-o societate
degradatã moral de puterea banului.
 Textul lui Ioan Slavici se încadreazã nuvelei psihologice de tip realist prin
conturarea, în detaliu, a conflictului interior al personajului, prin tehnicile
folosite spre a transpune transformãrile moral – comportamentale ale
acestuia într-un context aparţinând realitãţii contemporane autorului.
 Hanul Ancuței
de Mihail Sadoveanu

 Nascut la Pascani, Mihail Sadoveanu (1880 – 1961) este unul dintre cei
mai mari prozatori, care a scris foarte mult dovada faptul ca el a debutat
editorial in anul 1904, cu 4 volume ( Povestiri, Soimii, Dureri inabusite,
Crasma lui mos Precu).
 Hanul Ancutei a aparut in 1928 si este un volum de 9 povestiri care poate
fi considerata cea mai stralucita creatie lirica epica. Frumusetea deosebita
a limbii si vraja stilului in dezvaluirea sentimentelor, tainelor sufletesti,
cadrul de legenda sunt elemente care dau viata povestii. Cele 9 povestiri
sunt intamplari relatate in Hanul Ancutei de catre taranii moldoveni ce
poposeau aici pentru odihna si distractie. Intamplarile se petrec in timp
mitic, romanesc, dar nu intr-o anumita opera sociala.
 Hanul este situat pe malul Moldovei, la o rascruce de drumuri si de
destine, in afara orasului. Actiunea se petrece pe la jumatatea secolului
XIX. Pe aici treceau mai multi calatori, cu carutele,si poposeau la hanul
Ancutei pentru a se odihni, pentru a manca si mai ales pentru a-si povesti
viata plina de peripetii,in jurul focului. Dorinta arzatoare de comunicare
este un element unificator.
 Deasemenea in povestirea cadru sunt povestite noua intamplari, de catre
diversi calatori.
 Hanul este vazut ca o cetate,este umanizat, personificat si reactioneaza la
miezul noptii,cand da tarcoale Satana. Hanul este mitic, fabulos; el
apartine legendei.
 Momentul din nuvela este prezentat intr-un timp mitic, atunci cand tara
era de un belsug nesfarsit, cu toamne extrem de bogate: „rod in podgoriile
din Tara –de jos,de nu mai aveau vierii unde sa puie mustul”…
 Spatiul si atmosfera unde se intalneau calatorii sunt mitice, fabuloase:
“taberele de cara nu se mai istoveau,lautarii cantau fara oprire,…cadeau
doborati de truda si de vin… si la focuri oamenii si mesterii frigeau
hartane de berbeci”.Toata actiunea si atmosfera nuvelei sunt proiectate
intr-un timp si spatiu mitic. Sadoveanu porneste de la un modul deja
existent: bogatia si belsugul nesfarsit al unei tari binecuvantate de
Dumnezeu.
 Povestirea- specie epica cu trasaturi distinctive destul de slab
individualizate. Sunt in general caracteristice pt povestire:- importanta
acordata naratorului si actului nararii si accentul pus pe intamplari si
situatii, mai putin personaje. Ca dimensiuni si ca amploare a subiectului
povestirea se situeaza intre schita si roman. Se confunda adesea cu nuvela,
de altminteri, in unele limbi ca de exemplu engleza nu exista o distinctie
terminologica intre aceste 2 specii literare. Povestirea in rama reprezinta o
 forma de incadrare a uneia sau mai multor naratiuni de sine statatoare in
prezentarea unei situatii de comunicare. In cel de-al 2-lea caz, numit si
povestire in povestire, un personaj al naratiunii principale intrerupe firul
actiunii printr-o istorisire proprie, preluand in raport cu acesta, rolul
naratorului. Si in povestirea Hanul Ancutei Sadoveanu foloseste
povestirea in rama.Sadoveanu este un povestitor liric, reflectiv care
imbina oralitatea stilului popular cu eruditia livresca. Povestirea este la
persoana I “am umblat”; “ne-am despartit”; “am pierdut”; “am venit”; “m-
am imbracat”; “o asteptam” etc.
 Tot limbajul din nuvela este protocolar, ceremonios, chiar
ritualic:”stimate fete, domnilor”, “cinstiti prieteni”. Toate personajele
imprumuta acest limbaj (inclusiv Sadoveanu). Intre limbajul personajului
si cel al autorului nu este nici o diferenta adancirea ideii de arhetip.
 In povestirea ” Fantana dintre plopi ” care face parte din Hanul Ancutei,
naratiunea debuteaza cu evocarea reintalnirii dupa aproape un sfert de
veac, la hanul Ancutei (tinere), dintre comisul Ionita din Draganesti si
capitanul Neculai Isac ( “un om ajuns laarunteala dar care se tinea drept si
sprinten pe cal” ). Cu mult mestesug scriitorul prelungeste trecutul in
prezent, stabilind o legatura dintre timpul real si cel legendar “iar calaretul
de pe cal pag parca venea spre noi de demult, de pe departatele taramuri” .
Scriitorul ii pune fata in fata pe cei doi prieteni de o viata care se bucura
de aceasta intalnire, iar Ionita nu ezita al intreba pe Isac in ce imprejurari
“a pierdut o lumina oculara” ? Capitanul le povesteste cu tristete tot prin
aceste locuri dar cu un sfert de veac in urma a avut loc o intamplare
naprasnica iar Dumnezeu l-a intors iar prin aceste locuri care ii trezesc un
sentiment de durere. Isac isi incpe povestirea ca pe o terapie imporiva
suferintei, dar constata uimit ca amintirile dureroase din tinerete ramasera
la fel de vii. Isac recunoaste ca in tinerete “era buiac si ticalos”, iar Ionita
ii confirma numele de Don Juan moldov, evocandu-i viata aventuroasa si
disponibilitatea erotica. Fiind indragostit de o tanara tiganca, pe nume
Marga capitanul va fi atacat intr-o noapte de complici fetei cu scopul de a-
l jefui. Deoarece Marga ii tradeaza pe tigani aceasta o ucid si o arunca in
fantana.
 Privit din ansamblul sau, opera Hanul Ancutei are toate tresaturile
caracteristice ale unei povestiri care niciodata nu a fost mai rafinata in
simplitatea ei, originalitatea lui Sadoveanu absoluta constand in arta
povestirii. In viziunea lui Sadoveanu, civilizatia Ardealului este o
civilizatie net superioara celei din Occident, pentru ca oameni sunt niste
arhetipuri ce nu sau lasat schimbate de vreme. Este o lume de legenda,
care desi primitiva, este un ascendent asupra tuturor civilizatilor
europene.Prezenta autorului in nuvela, da unitate. Evocand, in 1961,
personalitatea titanica a scriitorului, G. Calinescu ii creiona un portret pe
masura: “Chipul lui Mihail Sadoveanu a capatat la senectute o frumusete
 superba, frumusetea geniului pe care numai Tizian in persoana ar fi putu
sa o traduca in culori, iar ochii sai albastri, au o adancime celesta. De l-as
vedea pe Goethe, n-as fi mai tulburat …”

Baltagul
de Mihail Sadoveanu

 Mihail Sadoveanu, autorul acestei opere a fost unul dintre marii prozatori
ai secolului al XX-lea. Opera sa cuprinde povestiri, nuvele si romane.
Temele esentiale ale creatiei sadoveniene sunt istoria (“Fratii Jderi”,
“Neamul soimarestilor”), viata satului romanesc (“Hanu Ancutei”,
“Baltagul”), natura (“Dumbrava minunata”, “tara de dincolo de negura”),
conditia umana (“Locul unde nu s-a intamplat nimic”, “Haia Sanis”).
 Incadrat in “monumentul sadovenian”, romanul “Baltagul” este o opera
reprezentativa a scriitorului sau, iubitor al oamenilor de sub cetina
brazilor. Conceput intr-un timp relativ scurt, “Baltagul” se constituie ca o
monografie a satului moldovenesc de la munte, avand ca puncte de
plecare trei balade populare: Salga, din care preia setea de dreptate a
eroinei; Dolca, care infatiseaza prietenia dintre om si animalul credincios
si Miorita, din care sunt preluate simbolul, structura epica si conflictul, si
fata de care reprezinta o replica si o continuare in acelasi timp. Motto-ul
din “Miorita”: “Stapane, stapane,/ Mai cheama s-un cane…”, l-a facut pe
criticul literar George Calinescu sa afirme ca “Baltagul reprezinta o
Miorita in dimensiuni mai mari”.
 Realizat in numai saptesprezece zile si publicat in 1930, romanul
reprezinta un poem al naturii si al sufletului omenesc. Opera prezentata
este o opera epica, adica un gen literar in care naratiunea, descrierea si
dialogul altereaza, accentul cazand asupra naratiunii. Romanul este o
specie a genului epic in proza, cu actiune mai complicata si de mai mare
intindere decat a celorlalte specii epice in proza, desfasurata pe mai multe
planuri, cu personaje numeroase.
 Ca structura, “Baltagul” este alcatuit din trei parti care formeaza trei
nuclee epice: asteptarea lui Nechifor Lipan, cautarea lui si pedepsirea
ucigasilor, toate acestea, fiind prezentate in toate cele cinci momente ale
subiectului.
 Romanul incepe cu o legenda populara despre impartirea pe care a facut-o
Dumnezeu la inceputul lumii, la care ciobanii au ajuns ultimii, pentru ca
aveau mult de mers si nu s-a mai putut face nimic, in schimb
Atotputernicul, pentru ca ii erau dragi le-a dat o inima linistita, dar ei tot
la munte au ramas, ducandu-si traiul in conditii aspre. Apoi expozitiunea
se continua cu prezentarea situatiei initiale. Timpul actiunii este limitat,
 intamplarile petrecandu-se de toamna pana primavara, adica de la plecarea
oilor la iernat pana la intoarcerea acestora la pasunat (transhumanta).
Locul desfasurarii actiunii este insa amplu, cuprinzand muntii stancosi ai
Moldovei si deplasarea actiunii in diverse localitati precum Borca, Suha,
Sabasa si Dorna. In aceasta parte, autorul include elemente de monografie
a satului, unde oamenii traiesc in respectul traditiei, caci barbatii sunt mai
mult plecati cu oile, iar femeile pastreaza unitatea familiei. Vitoria Lipan
este o reprezentanta a acestei lumi, fiind nelinistita de plecarea sotului la
Dorna, ea cauta sprijin la preotul satului, la manastire, apoi merge la
vrajitoarea satului si in cele din urma depune o reclamatie la Prefectura.
Disparitia lui Nechifor constituie intriga, drept urmare femeia pleaca in
cautarea sotului, fiind convinsa ca acesta nu se va mai intoarce. Ea se
conduce in cautarea ei dupa semnele aparute in vis sau dupa cele pe care i
le transmite natura.
 Partea a doua a operei, adica desfasurarea actiunii, infatiseaza drumul
Vitoriei prin munti. Ea intreaba de omul “cu caciula brumarie”, prima
urma descoperind-o la potcovar, apoi ea reconstituie fiecare urma a
barbatului ei pana la Dorna. Aici afla ca a avut loc o mare vanzare de oi si
ca Nechifor Lipan a cedat o turma altor doi ciobani, cu care a plecat apoi
in munti la iernat. Sadoveanu include alte elemente de monografie: un
botez si o nunta, in ambele Vitoria se comporta dupa datina. De la Dorna
va reconstitui drumul celor trei oieri pana la Suha si Sabasa, unde “omul
cu caciula brumarie” nu mai apare in amintirea oamenilor.
 Partea a treia a romanului se aseamana cu un demers politienesc, caci fara
ajutorul autoritatilor, Vitoria descopera mai intai cainele disparut, pe care-
l tine ascuns, apoi pe cei doi vinovati. Va descoperi in continuare cu
ajutorul cainelui osemintele lui Nechifor Lipan si ale calului sau. Abia
dupa aceasta va cere ajutorul autoritatilor. Ea va reusi cu viclenie si
abilitate “sa ii intepe cu vorba” pe cei doi ciobani si il determina pe
subprefect sa faca o ancheta, urmarind nu un furt de oi, ci o crima.
Inmormantarea sotului Vitoriei presupune un adevarat ritual: car
impodobit cu cetina, buciumasi, bocitoare si preoti, bucate impartite
pentru pomenirea mortului si praznic la care este poftita multa lume.
Acum, in fata oamenilor, Vitoria reconstituie crima si ii invinuieste pe
faptasi de aceasta. Cel care l-a lovit pe Nechifor Lipan cu baltagul,
Calistrat Bogza, isi piedre cumpatul sa-l loveasca din nou, dar de data
aceasta pe Ghiorghita, fiul celui ucis. Cainele ii va sfasia insa beregata si
in fata mortii, Bogza isi marturiseste fapta. Acest moment al demascarii
vinovatilor reprezinta punctul culminant al romanului.
 In deznodamant vedem imaginea Vitoriei care isi face planuri pentru
viitor coplesita de grijile gospodaresti si de cele legate de copii, semn ca
lovitura aceasta pe care a primit-o neasteptat nu sta in calea continuarii
 vietii, pe care o va trai de acum doar cu amintirea celui pe care-l iubeste
ca in tinerete.
 Vitoria Lipan este protagonista romanului. Ea este caracterizata in mod
direct de catre autor inca din expozitiune: “Ochii ei caprii, in care parca se
rasfrangea lumina castanie a parului, erau dusi departe. Fusul se invartea
harnic, dar singur….Acei ochi aprigi si inca tineri cautau zari
necunoscute.” Din aceasta descriere intelegem ca Vitoria nu inceta sa se
gandeasca la sotul ei, care plecase deja de mult timp si nu se mai
intorsese. De asemenea ne dam seama din portretul facut, femeia nu era in
varsta, fiind o munteanca mai frumoase ca celelalte. Ea nu ii isi arata
temerile fata de copii ei, tine totul in ea, deoarece nu vrea sa-si sperie
copii cu visele si superstitiile pe care le are. Pana si cuvantul “tatu-tau” il
rosteste greu, cu emotie in glas, pentru ca se teme sa nu o podideasca
plansul de fata cu Ghiorghita si Minodora, mai bine se incuie in odaia sa
si plange singura acolo. Starea mamei obisnuita era “melancolia”, dar ea
era si autoritara, prin faptul ca ea nu doreste sa lase totul in mana politiei,
ci mai degraba se ocupa insusi de aflarea criminalului.
 Ca in orice opera epica, modul de expunere predominant este naratiunea,
impletit cu dialogul si descrierea. Cu ajutorul acesteia din urma, autorul
creioneaza elemente de monografie a satului.
 Protagonista este convinsa de adevarul unor zicale populare, ca de
exemplu: “Om cerca; cine nu cearca, nu izbuteste.” in discursul epic sunt
folosite regionalisme precum: “bondita”, “stuh”, “drusca”, “tintirim”.
 Romanul “Baltagul”, scris de Mihail Sadoveanu are un puternic caracter
moralizator, autorul dorind sa ne incurajeze ca, prin orice rau am putea
trece, viata se continua si trebuie traita asa cum se cuvine.
 Ion
de Liviu Rebreanu

 Până în secolul XX, literatura română s-a caracterizat de o preocupare a

scriitorilor îndeosebi pentru proza scurtă, preponderent nuvelistică. Sunt
înregistrate scrieri românești și pentru secolul anterior („Mara” de Ioan
Slavici, „Ciocoii vechi și noi” de Nicolae Filimon, „Viața la țară” a lui
Duiliu Zamfirescu sau „Manoil și Elena” de Dimitrie Bolintineanu), însă
nu se poate vorbi de o tranziție în cazul acestei specii literare. Astfel, anul
1920, când Liviu Rebreanu publică opera realistă obiectivă. „Ion”
coincide cu momentul nașterii romanului românesc modern, după o
perioadă în care nuvela poate fi privită ca un exercițiu literar premergător
unei specii mai ample, cum este romanul.
 Caracterul realist al operei se evidențiază la nivelul intenționalității actului
artistic al scriitorului de a realiza o literatură de tip simetric. Universul
ficțional creat de autor aduce în fața cititorului imaginea satului
transilvănean Pripas de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul
secolului al XX-lea. Spațiul rural este surprins prin elementele sale de
detaliu, astfel încât romanul dobândește caracter monografic, aspect de
frescă socială.
 Totodată, romanul „Ion” se înscrie în estetica realistă și prin modul de
construcție a personajelor, care întruchipează adevărate tipologii umane,
reprezentative pentru universul rural al epocii. Protagonistul întruchipează
tipul țăranului sărac, nemulțumit de propria condiție socială, pe care vrea
să și-o îmbunătățească.
 Viziunea despre lume înfățișată în acest roman epopeic este strâns legată
de concepția scriitorului despre literatură și despre menirea ei. Pentru
Liviu Rebreanu, literatura „este creație de oameni și de viață”, iar romanul
este discurs care „fixează curgerea vieții, dă vieții un tipar care îi
surprinde dinamismul și fluiditatea”. Scriitorul se dezice de realismul care
copia sincer, fidel și fotografic lumea și cere ca romanul să se îndrepte
spre un „realism al esențelor”. Această traiectorie modernă permite
reprezentarea lumii cu o „privire” imparțială, cu o „voce” imposibilă,
atribute ale unui narator auctorial, omniscient, omniprezent, care
urmărește existența umană angrenată în fluxul oarbei deveniri.
 Tema romanului este prezentarea problematicii pământului particularizată
în confruntarea devastatoare a lui Ion între două pasiuni puternice și la fel
de îndreptățite: iubirea pentru pământ și iubirea pentru o singură femeie.
Puternic individualizat Ion trăiește apriga dorință de a ieși din cercul unui
destin pe care îl percepe ca străin și nesubstanțial ființei lui. Aceste
pasiuni care, prin legile sociale și morale nu îi mai poate aparține.
 În viziunea tradițională a scriitorului asupra lumii, ființa umană trebuie să
se înscrie în limitele unui destin prestabilit, încercarea de a-l depăși având
consecințe tragice.
 primă secvență narativă, semnificativă pentru problematica textului, poate
fi considerată cea a borei duminicale surprinsă în expozițiunea discursului
narativ. Această boră dobândește semnificațiile unui joc al destinului. De
pildă, pasiunea cu care tinerii învârt Someșona reflectă viziunea optimistă
pe care omul tradițional o are asupra existenței. În plus, faptul că Ion
alege să o joace pe Ana, deși o iubește pe Florica, evidențiază tocmai
destinul nefast pe care și-l va alege tânărul: căsătoria cu fata boierului
Vasile Baciu.
 A doua secvență semnificativă evidențiază prezența factorului irațional și
explică geneza romanului: sărutarea pământului. Stăpân al tuturor
pământurilor, Ion se simte un uriaș la picioarele căruia se zbate un balaur.
Îngenuncheat în gestul mistic al sărutări pământului, Ion simte „fiorul
rece”, iar lutul îi „țintuiește” picioarele și îi îmbracă mâinile cu niște
„mănuși de doliu”. În această scenă este concentrată soarta eroului,
prizonier al patimii pentru pământ.
 Varietatea și complexitatea conflictelor este o trăsătură fundamentală a
speciei romanului. Conflictul central al acestui roman realist este
determinat de lupta pentru pământ în satul tradițional, ardelenesc în mod
special. Drama lui Ion, țăran sărac, este de a nu putea însemna nimic în
ordinea socială și umană a lumii, din cauza lipsei averii. Calitățile
personale nu sunt luate în calcul acestei ierarhii, de aceea personajul este
pus în situația de a alege între iubirea pentru Florica și pământurile Anei.
 Principalul conflict exterior, social, se manifestă între Ion al Glanetașului
și Vasile Baciu, adversarii care își dispută pretențiile la posesiunea
pământului, Ana fiind doar pretextul neglijabil al confruntării. Adevărata
dimensiune a dramei personajului principal o dă conflictul interior,
precizat în structura romanului prin titlul celor două părți: Glasul
pământului și Glasul iubirii. Cele două voci rezonează în sufletul lui Ion
când succesiv, când simultan, până la explozia lor asurzitoare în situația-
limită. O rețea complexă de conflicte secundare completează tabloul
complicatelor relații umane: învățătorul Herdelea – preotul Belciug, Ion
(al Glanetasului) – George Bulbuc, Ion-Simion Butunoiu. Modernitatea
romanului constă, însă în surprinderea unor conflicte interioare, redate
prin stil indirect liber sau prin secvențe monologate.

 Ca roman realist, Ion propune o lume ficțională creată în concordanță cu

mecanismele realității, pe care însă nu o copiază, ci o reface prin analogie.
Straniul amestec de real și ficțional induce în eroare, amânând
descoperirea fundamentală asupra perspectivei narative. Cititorul e,
oarecum, îndemnat să uite că în viața reală, evenimentele se desfășoară de
 la cauză, la efect, în timp ce, în universul ficțional, sensul este invers:
naratorul cunoaște destinele personajelor și plasează indicii, semne și
simboluri care le anticipează devenirea. Acest tip de narator, aparent
tradițional și demiurg, care își menține privilegiul omniprezenței și al
omniscienței, devine o voce care își neagă orice implicare.
 Impersonalitatea naratorului îi permite să se situeze total în afara lumii
prezentate: își asumă punctul de vedere al personajelor, prezentându-le
dramele, dar nu formulează sentințe, nu emite judecăți de valoare, nu
moralizează și, mai des, nu empatizează cu ele. Personajele își desfășoară
acțiunile din resortul lor intern, fără niciun accent de simpatie sau de
antipatie din partea autorului/creatorului lor.
 Perspectiva narativă semnifică în cele mai profunde resorturi chiar
viziunea despre lume a autorului, o lume în care personajele își poartă
destinul implicabil în esența unei divinități care să le pedepsească sau să
le recompenseze.
 Mentorul modernismului românesc, criticul Eugen Lovinescu, vedea în
romanul Ion, „o realizare definitivă”, monumentală a lui Liviu Rebreanu
ca „adevăratul roman, realist prin metodă și epic prin amploarea
planului”. „Ion” rămâne capodopera unui romancier atent la modul în care
viața este transfigurată în universul ficțional, dar și la influența pe care
ficțiunea o exercită asupra realității.
 Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război
de Camil Petrescu

 Camil Petrescu a fost un mare si cunoscut poet, prozator și dramaturg

interbelic modernist, creator al romanului subiectiv în literatura română,
adept al sincronismului lovinescian. Acesta preia tehnica memoriei
involuntare de la scriitorul francez Marcel Proust.
 Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de
Camil Petrescu a apărut în perioada interbelică (1930) marcând un
moment novator în contextul prozei româneşti prin sincronizare cu
literatura universală.
 „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman
modern de tip subiectiv, de analiză psihologică, fiind, totodată, şi un
roman al autenticităţii şi al experienţei.
 Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un
roman modern de tip subiectiv, de analiză psihologică deoarece
deplasează interesul spre estetica autenticităţii, naraţiunea concentrându-
se asupra evenimentelor vieţii interioare, autenticitatea fiind redată prin
exprimarea “exactă”, cu sinceritate, a trăirii unor experienţe de viaţă
“adevărate”. Este un roman al experienţei şi al autenticităţii pentru că
valorifică trăirea cât mai intensă, în plan interior, de către personaje, a
unor experienţe definitorii.
 În „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, Camil Petrescu
surprinde drama intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului
de iubire, „povestea studentului în filozofie Ştefan Gheorghidiu, care
odată cu războiul trăieşte agonia şi moartea iubirii lui” (Tudor Vianu).
 Tema romanului o constituie dragostea şi războiul ca experienţe
fundamentale de cunoaştere trăite de protagonist.
 Titlul romanului sugerează două experiente extreme, alternative ale vieţii.
Simetria titlului corespunde celor două părţi ale romanului. Persistenţa
cuvântului „noapte” în ambele părţi ale titlului este o sugestie a tenebrelor
interioare ce marchează cele două experienţe în care se consumă
frământările personajului: iubirea si razboiul.
 Sunt prezente toate modurile de expunere. Naraţiunea este principalul
mod de expunere, prin descriere sunt conturate personajele, atât în mod
direct cât şi indirect, prin fapte, gânduri, gesturi, sentimente iar dialogul
susţine veridicitatea.
 Caracterul subiectiv al romanului este redat de (prin) naraţiunea la
persoana I, sub forma unei confesiuni a naratorului – personaj, cu
focalizare exclusiv internă, subiectivă, naratorul utilizând pentru analiza
 psihologică atât dialogul, monologul interior cât şi flashback-ul (memoria
involuntară).
 Conflictele romanului sunt interioare şi au in vedere raporturile lui
Gheorghidiu cu sine (în relaţia de cuplu cu Ela) şi cu lumea însăşi (în
razboi).
 Romanul este structurat în două părţi, precizate în titlu, care indică temele
romanului: cele două experienţe fundamentale de cunoaştere trăite de
protagonist.
 Prima parte, „Ultima noapte de dragoste”, este în totalitate o ficţiune şi
exprimă aspiraţia către sentimentul de iubire absolută.
 Incipitul romanului îl prezintă pe Ştefan Gheorghidiu, potrivit jurnalului
de front al acestuia, ca proaspăt sublocotenent rezervist în primavara
anului 1916, în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei.
 Eroul asistă la popota ofiţerilor la o discuţie despre dragoste şi fidelitate,
pornind de la un fapt divers aflat din presă: un bărbat care şi-a ucis soţia
infidelă a fost achitat la tribunal. Această discuţie îi declanşează lui
Gheorghidiu amintiri legate de cei doi ani şi jumătate de căsnicie cu Ela.
 Iniţial, căsnicia sa cu Ela este liniştită, cei doi duc un trai modest dar par
fericiţi. Ulterior, moştenirea primită în urma decesului unchiului Tache
schimbă radical viaţa tânărului cuplu. Noul statut social şi material o
transformă pe Ela, îidezvăluie adevăratul caracter, ceea ce duce la
destrămarea iubirii dintre cei doi tineri..
 Sub influenta unei verisoare a lui Stefan, Ela este atrasa intr-o lume
mondena, lipsita de griji. În casa acestei verişoare cei doi îl cunosc pe
domnul G, iar Ştefan observă că Ela pare foarte fericită în preajma
acestuia. Stefan începe să fie din ce în ce mai suspicios că Ela l-ar putea
înşela.
 Odată cu această situaţie, începe calvarul protagonistului: gelozia.
Gheorghidiu, narator-personaj, se autoanalizază în toate etapele acestui
sentiment. Nevoia de certitudini îl determină să pună la cale o întragă
activitate detectivistică, demarând o adevărată anchetă pe cont propriu.
Din toată această situaţie rezultă o tensiune dramatică, frămantări
sufleteşti şi de conştiinţă.
 După o scurtă despărţire, Ela şi Ştefan se împacă şi îi aranjează Elei
petrecerea verii la Câmpulung. Când îl zăreşte în oraş pe domnul G., are
certitudinea că acesta este în oraş pentru a se vedea cu Ela şi prin urmare
îi este, cu siguranţă, amant. Plănuieşte să-i omoare pe amândoi, dar planul
îi este zădărnicit fiind obligat să meargă la regiment.
 Partea a doua, „Întâia noapte de război”, este inspirată dintr-o experienţă
reală a autorului, valorificând jurnalul de pe front al acestuia precum şi
articole şi documente din perioada Primului Război Mondial, ceea ce
conferă autenticitate romanului.
 Autorul transcrie experienţa realităţii atroce, devastatoare a războiului,
imaginea acestuia fiind demitizată. Experienţele dramatice de pe front
modifică atitudinea personajului – narator faţă de celelalte aspecte ale
existenţei sale.
 Pe front, Ştefan Gheorghidiu este rănit şi spitalizat. Fiind în
convalescenţă, el se întoarce în Bucureşti. Pentru prima dată o percepe pe
Ela ca o străină şi îşi dă seama, cu luciditate, că oricând ar fi putut „găsi
alta la fel”. Se hotărăşte să o părăsească lăsându-i totul: „absolut tot ce e
în casă, de la obiecte de preţ la cărţi ..., de la lucruri personale la amintiri.
Adică tot trecutul”, rămânând singur.
 Construcţia personajelor este realizată într-o manieră modernă. Naraţiunea
se concentrează asupra evenimentelor vieţii interioare, fiind utilizate
mijloace moderne de analiză psihologică (introspecţia, monologul
interior), demitizari (iubirea, războiul, statul).
 Ştefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului fiind în acelaşi
timp şi personajul – narator care oferă o perspectivă narativă subiectivă
asupra întâmplărilor, fiind un alter-ego al autorului. El trăieşte în două
realităţi temporale: cea a timpului cronologic (obiectiv), în care povesteşte
întâmplările de pe front şi cea a timpului psihologic (subiectiv), în care
analizează drama iubirii. Toate faptele, reale sau psihologice, sunt
consemnate în jurnalul de front, în care Gheoghidiu investighează cu
luciditate atât experienţa subiectivă a iubirii, cât şi pe cea obiectivă a
razboiului.
 Conflictul interior al personajului-narator este de natură filozofică: el
caută cu încăpăţânare adevarul, fiind un pasionat al certitudinii absolute.
 Caracterizarea directă este realizată prin autocaracterizare, autoanaliză
lucidă şi introspecţie: „mă chinuiam lăuntric ca să par vesel şi eu mă
simţeam imbecil şi ridicol şi naiv”.
 Caracterizarea indirectă se constituie treptat, din faptele, gesturile şi
cuvintele lui cât şi din relaţia protagonistului cu celelalte personaje
protagonistului.
 Ştefan Gheorghidiu reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul
superior, care trăieşte drama îndrăgostitului de absolut.
 Prima experienţă a cunoaşterii, iubirea, este trăită sub semnul
incertitudinii. Fire pasională, puternic reflexivă şi hipersensibilă, Ştefan
Gheorghidiu adună progresiv semne ale neliniştii, ale îndoielilor sale
chinuitoare, pe care le analizează minuţios, cu luciditate. Personalitatea sa
se defineşte în funcţie de acest ideal – dragostea, Ştefan sperând să
găsească în Ela idealul său de iubire şi feminitate către care aspira cu toată
fiinţa.
 Iniţial, el a crezut că trăieşte marea iubire: „Simţeam că femeia aceasta era
a mea în exemplar unic”, iubirea lui fiind născută din admiraţie şi duioşie:
 „Iubeşti întâi din milă, din admiraţie, din duioşie”, dar mai ales din
orgoliu. Tot din orgoliu, Gheorghidiu încearcă să o modeleze pe Ela după
propriul tipar de idealitate, ceea ce favorizează eşecul. Primirea moştenirii
generează criza matrimonială. Ela cedează tentaţiilor mondene spre
deosebire de Ştefan, care refuză să adopte comportamentul superficial al
celorlalţi.
 Gelozia, îndoiala personajului înregistrează şi alte etape ale destrămării
cuplului: ruptura, împăcarea temporară, până la izbucnirea războiului.
 A doua experienţă a cunoaşterii, războiul, este o experienţă trăită direct şi
care lasă definitiv în umbră experienţa iubirii. Demistificat - războiul e
tragic şi absurd, înseamnă noroi, arşiţă, frig, foame, păduchi, murdărie şi
mai ales frică – descris într-o viziune realistă, în numele autenticităţii şi al
adevărului.
 Confruntat cu situaţii-limită, protagonistul se autoanalizează lucid: „Ştiu
că voi muri, dar mă întreb dacă voi putea îndura fizic rana care îmi va
sfâşia trupul”. Drama colectivă a războiului anulează drama personală, a
iubirii. Experienţele dramatice de pe front modifică atitudinea
personajului – narator faţă de celelalte aspecte ale existenţei sale.
 În concepţia lui George Călinescu, Ştefan Gheorghidiu este „un om cu un
suflet clocotitor de idei şi pasiuni, un om inteligent”.
 Limbajul. În romanul modern, de analiză psihologică, relatarea şi
povestirea sunt înlocuite cu analiza şi interpretarea. Stilul anticalofil,
folosit de autor, susţine autenticitatea limbajului, care se caracterizează
prin claritate, sobrietate, fraza scurtă şi nervoasă, fiind analitic şi
intelectualizat.
 Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de
Camil Petrescu este un roman modern de analiză psihologică, fiind,
totodată, şi un roman al autenticităţii şi al experienţei prin temele abordate
(iubirea şi războiul), prin complexitatea personajelor, prin concentrarea
naraţiunii asupra evenimentelor vieţii interioare, prin deplasarea
interesului spre estetica autenticităţi şi prin valorificarea trăirii cât mai
intense, în plan interior, de către personaje, a unor experienţe definitorii,
înscriindu-se, prin valoarea sa, în seria capodoperelor literaturii române.