Sunteți pe pagina 1din 4

POVESTEA LUI HARAP-ALB

de Ion Creangă
- Particularităţi ale textului narativ –

Ion Creangă, scriitorul care a consacrat specia basmului în literatura română, este
considerat de către criticul George Călinescu “un mare prozator” pe care “numai cititorul
de mare rafinament artistic îl poate gusta cum trebuie.”
„Povestea lui Harap-Alb” a apărut în anul 1877 în „Convorbiri literare” și este un
basm cult, păstrând trăsăturile fundamentale ale speciei, dar în același timp se deosebește
de basmul popular prin: dimensiunile ample, conflict prelungit, sporirea numărului de
probe, amânarea deznodământului, protagonist fără puteri supranaturale, importanța
acordată dialogului, individualizarea personajelor, umanizarea fantasticului, digresiuni
care întrerup firul povestirii, oralitate și umor. Creangă preia în ,,Povestea lui Harap-Alb”
schema populară, dar o umple de viață prin atmosferă, umor şi dramatizarea povestirii.
Un prim argument ce ilustrează caracterul realist al operei este descrierea
obiectivă a mediului şi a personajelor: “craiul acela avea un frate mai mare, care era
împărat într-o altă ţară”. Un al doilea argument, pentru evidenţierea viziunii realiste a
basmului, constă în caracterul tipic al personajelor, protagoniştii neavând puterii
supranaturale, având trăsături reprezentative pentru unele aspecte morale: Harap-Alb
este eroul, Spânul este răufăcătorul, Sfânta Duminică este pedagogul. De asemenea,
realismul lui Creangă reiese din faptul că fantasticul său e umanizat și localizat în
Humulești, cronotop arhetipal al operei. Ilustrativă este în acest sens și relația dintre
protagonist și antagonist, dintre Harap-Alb și Spân. Harap-Alb este inițiatul, tânărul care
parcurge un drum al maturizării necesare, dar care dovedește calitatea neprețuită a unui
fond moral superior („- Fii incredintat că nu eu, ci puterea milosteniei si inima ta cea bună
te ajută, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică..”); Spânul este omul lingușitor, mincinos și
abuziv care își maschează cu greu malignitatea (,,Hei, hei! zise Spânul în sine, tremurând
de ciudă.”
Tema basmului este lupta dintre bine şi rău, cu triumful binelui. Eroul luptă pentru
impunerea unor valori morale. Motivele narative specifice sunt: superioritatea mezinului,
călătoria, supunerea prin vicleşug, muncile, demascarea răufăcătorului, pedeapsa,
căsătoria.
Coordonatele acţiunii sunt vagi, prin atemporalitatea şi aspaţialitatea convenţiei:
Amu cică era odată într-o ţară un craiu, care avea trei feciori. Şi craiu acela mai avea un
frate mai mare într-o altă ţară, mai depărtată…tocmai la o margine a pământului. Fuziunea
dintre real şi fabulos se realizează încă din incipit. Reperele spaţiale sugerează dificultatea
aventurii eroului, care trebuie să ajungă de la un capăt la celălalt al lumii, în plan simbolic:
de la imaturitate la maturitate. El părăseşte lumea aceasta, cunoscută, şi trece dincolo, în
lumea necunoscută.
Un prim episod ilustrativ pentru tema textul narativ este cel al coborârii fiului
de crai în fântână- simbol ambivalent al vieții și al morții. Convins să se lase însoțit de
Spân la primul obstacol greu de trecut- pădurea labirint - fiul de crai cade în capcana
Spânului. Notația naratorului evidențiază diferența dintre cele două personaje: ,,Fiul
craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește Spânului…”. Dacă Spânul are o
îndelungă experiență în exploatarea slăbiciunilor celorlalți, fiul de crai, protejat până
atunci la casa părintească, ignoră răul. Schimbarea identității înseamnă, de fapt, începutul
inițierii sale, iar numele oximoronic dobândit oglindește noblețea sufletească a slugii,
contrastul dintre esență și aparență. Jurământul pe ascuțișul sabiei-simbol heraldic
cavaleresc- închide inițierea în limitele sacrului. La ieșirea din fântână, Harap-Alb va fi
nevoit să înfrunte sarcinile dificile ale unei noi etape existențiale.
Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului
și restabilirea echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a devenit îndurător și
tolerant, a învățat prudența, răbdarea, valoarea ajutorului, a învățat să ocolească
vicleșugurile. Deși este o încercare dificilă, duce Spânului pe fata împăratului Roș și își
respectă până la sfârșit cuvântul dat. Spânul urzește planuri de răzbunare și ,,icnește în
sine”. Deconspirat, retează capul lui Harap-Alb, dar este aruncat de cal din înaltul cerului
și ucis. Harap-Alb, înviat de apa vie și apa moartă a fetei împăratului Roș, este pregătit să
conducă împărăţia. Aici se încheie şi conflictul dintre personaje, în care binele iese
victorios. Triumful moral al binelui reface ordinea și firescul lumii, într-o concluzie în final
pozitivistă a autorului. Conform viziunii pe care o propune prin cele două personaje, răul
va fi învins de bine și lumea căzută în dezechilibru își va reface constant echilibrul.
Titlul basmului este un oximoron, sugerând dubla personalitate a
protagonistului. Numele personajului îi reflectă condiția duală: rob, slugă (Harap), de
origine nobilă (Alb). Statutul de rob pe care îl are flăcăul alb îl nedumereşte pe unchiul
său, împăratul Verde, precum şi pe fetele acestuia, care simt pentru el o simpatie
spontană.
Relația incipit-final se realizează prin clișee compoziționale: formula inițială: amu
cică era odată are rolul de a introduce pe cititor în lumea basmului, iar formula finală: și a
ținut veselia ani întregi și acum mai ține încă; cine se duce acolo bea și mănâncă.
Totodată, subiectul basmului este un element de structură important. Un crai
avea trei feciori, iar în alt capăt de lume, un frate, Verde-Împărat avea trei fete. Îi trimite
craiului o scrisoare prin care îi cere un moștenitor la tronul său, însă să fie vrednic. Această
vrednicie trebuie însă dovedită prin trecerea mai multor probe. Tatăl își supune fiii la o
probă: se îmbracă în piele de urs și le iese în cale. Primii doi eșuează, iar mezinul dovedește
curaj și sfătuit de Sfânta Duminică, pe care o miluiește cu un ban, depășește proba. Acesta
constituie un simbol al trecerii spre altă etapă a vieții. Trecerea podului este urmată de
rătăcirea în pădurea –labirint, simbol ambivalent, loc al morţii şi al regenerării, căci pentru
tânăr se va încheia o etapă şi va începe alta: de la un loc i se încheie calea şi încep a i se
încurca cărările. Tatăl îl sfătuiește să se ferească de Omul Spân și de Omul Roș, și îi
dăruiește pielea de urs, calul, hainele de la nuntă. Pe drum se întâlnește cu Spânul, de
două ori refuză să vorbească, dar a treia oară își încalcă interdicția, astfel, Spânul îl supune
prin vicleșug, îl testează și îl face slugă. Personajul intră în fântână ca un naiv fecior de crai,
pentru a deveni Harap-Alb, rob al Spânului. “Răutatea” Spânului îl va pune în situaţii
dificile, a căror traversare implică demonstrarea unor calităţi morale necesare în viitor.
Ajunși la împărăție, Spânul îl supune la o serie de probe: aducerea salatelor din Grădina
Ursului, aducerea pietrelor prețioase din Pădurea Cerbului și pe fata de împărat. Primele
două probe sunt trecute cu ajutorul obiectelor magice de la Sfânta Duminică. A treia
probă cuprinde mai multe serii. Pe drumul spre Împăratul Roș, crăiasa furnicilor și crăiasa
albinelor îi dăruiesc câte o aripă drept răsplată pentru că le-a ajutat poporul de gâze, iar
cei cinci tovarăși (Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă) reușesc să-l ajute
la probele de la împărăție (reglarea temperaturii din casa înroșită, ospățul, alegerea
macului de nisip, fuga nocturnă a fetei transformată în pasăre, ghicitul fetei și proba
impusă de fata farmazoană - aducerea a „trei smicele de măr dulce și apă vie și apă moartă
de unde se bat munții în capete”). Cei doi tineri, mezinul si fata, se îndrăgostesc, iar aceasta
îi dezvăluie adevărata identitate a fiului de crai. Spânul, enervat la culme, îi taie capul fiului
de crai, calul îl aruncă în înaltul cerului, făcându-l praf și pulbere, iar fata îl învie pe Harap-
Alb cu apă vie și cu apă moartă. Fiul de crai reintră în posesia paloșului și primește
recompensa: pe fata Împăratului Roș și împărăția, ceea ce confirmă maturitatea.
Harap-Alb nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri excepţionale (vitejie, dârzenie,
isteţime), dar dobândeşte prin trecerea probelor o serie de calităţi (milă, bunătate,
generozitate, prietenie, curaj), necesare unui împărat.
Viziunea scriitorului despre lume este una fabuloasă, deoarece sunt prezente
multe întâmplări supranaturale, săvârşite de personaje cu însuşiri ieşite din comun şi astfel
lumea basmului devine ,,o oglindire a vieţii în moduri fabuloase’’(G. Călinescu). Nota
comică adaugă viziunii fabuloase şi una umoristică, desprinzându-se din portretele
caricatură pe care autorul le face însoţitorilor lui Harap-Alb sau din scenele în care sunt
descrise probele pe care trebuie să le treacă eroul şi însoţitorii săi. Viziunea despre lume
asociază supranaturalul popular cu evocarea universului rural, în mod realist, astfel încât
comportamentul personajelor şi relaţiile dintre ele ilustrează cotidianul din lumea satului.
Naraţiunea la persoana a III-a este realizată de un narator omniscient, dar nu şi
obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii sau reflecţii. Spre deosebire de basmul
popular unde predomină naraţiunea, basmul cult presupune îmbinarea naraţiunii cu
dialogul şi descrierea. Naraţiunea se dramatizează prin dialog, are ritm rapid, iar
individualizarea personajelor şi acţiunilor se realizează prin amănunte (limbaj, gesturi,
detalii de portret fizic). Dialogul are un dublu rol: caracterizează personajele şi
dinamizează acţiunea. Modalităţile narării sunt povestirea şi reprezentarea. Povestirea
faptelor este însoţită de comentariile naratorului şi este dublată de un plan al
semnificaţiilor simbolice.
Oralitatea limbajului este dată de registrul popular, oral şi regional, prin folosirea
proverbelor, zicătorilor, însoţite de expresia vorba ceea, interjecţii (ia!, iacătă-o), expresii
narative tipice (şi atunci, şi apoi, în sfârşit), propoziţii interogative (ce pot să zic?) şi
exclamative (ce să vă spun mai mult!).
Având în vedere toate aspectele referitoare la conţinutul textului, precum şi la
elementele de formă, se poate observa că în basmul său Ion Creangă abordează o viziune
fabuloasă asupra realităţii, dar apropiată acesteia, fiind prezentată cu o pronunţată notă
de originalitate manifestată prin umanizarea fantasticului, atât în privinţa acţiunii, cât şi a
personajelor, prin folosirea unor tehnici narative aparte, prin adăugarea unei viziuni
comice celei fabuloase şi prin oralitate.

S-ar putea să vă placă și