ESEU HARAP ALB

Pasiunea lui Ion Creangă pentru literatura populară a făcut posibilă scrierea unor basme în care
autenticitatea folclorică se îmbină în mod miraculos cu plăsmuirea artistică a realităţii, fantasticul fiind
umanizat şi puternic individualizat.

„Povestea lui Harap – Alb” se încadrează în genul epic, iar ca specie literară este un basm cult,
deoarece are un autor identificat.

Basmul cult este o specie a genului epic în care se narează întâmplări fantastice ale unor personaje
reale, simbolice sau imaginare, (feţi frumoşi, zâne, animale năzdrăvane etc.) reprezentante ale binelui
aflate în luptă cu forţe malefice ale naturii sau ale societăţii, pe care le înving în cele din urmă.

Basmul se caracterizează prin prezenţa formulelor specifice iniţiale, mediane şi finale, şi a numerelor
magice (3, 7,12, etc.), prin faptul că ilustrează o altă lume decât cea reală, faptele povestite se petrec
într-un ţinut îndepărtat, peste mări şi ţări, la capătul lumii sau pe tărâmul celălalt, se împletesc
elemente reale cu cele fabuloase şi creează fantasticul. în basm personajul principal trebuie să
depăşească probe şi să învingă obstacole puse în calea lui pentru a demonstra înalte principii morale
precum adevărul, cinstea, prietenia, curajul, vitejia. Basmele au un final fericit, deoarece din
confruntarea dintre bine şi rău iese învingător binele.

Naraţiunea la persoana a IlI-a este realizată de un narator omniscient, dar nu şi obiectiv deoarece
intervine adesea prin reflecţii sau comentarii.
Spre deosebire de basmul popular, unde predomină naraţiunea, basmul cult presupune îmbinarea
naraţiunii cu dialogul şi cu descrierea. Naraţiunea este dramatizată prin dialog, are ritm rapid şi
individualizează personajele prin limbaj.

Tema operei lui Creangă este triumful binelui asupra răului, dar se ilustrează şi iniţierea unui tânăr de
la stadiul de novice până la acela de om total. Ca motive sunt valorificate cele de circulaţie universală:
superioritatea mezinului, împăratul fără urmaş, căutarea norocului, călătoria, probele la care este supus
eroul, demascarea răufăcătorului.

Acţiunea se desfăşoară linear, succesiunea secvenţelor este redată prin înlănţuire. Coordonatele
acţiunii sunt vagi prin atemporalitatea şi aspaţialitatea convenţiei. Sunt prezente clişeele
compoziţionale. Formula iniţială: „Amu cică era odată” şi formula finală: „Şi a ţinut veselia ani întregi
şi acum mai ţine încă…” sunt convenţii care marchează intrarea şi ieşirea din fabulos. Formulele
mediane „şi mai merge el cât mai merge”, realizează trecerea de la o secvenţă la alta şi întreţin
suspansul.

Parcurgerea drumului maturizării de către erou presupune un lanţ de acţiuni convenţionale formând
momentele subiectului.

în construcţia subiectului autorul porneşte de la modelul popular, reactualizează teme de circulaţie

universală, dar le organizează conform propriei viziuni, într-un text narativ mai complex. Eroul nu are
de trecut numai trei probe, că în basmul popular, ci mai multe serii de probe. Răul nu este întruchipat
de făpturi himerice, ci de omul însemnat de o inteligenţă vicleană, cu două ipostaze: Spânul şi omul
roş (împăratul Roş). Nici protagonistul nu este un Făt Frumos, ci este unul real.
Din expoziţiune aflăm că împăratul Verde nu are urmaş şi îi cere fratelui său, craiului, să-i-1 trimită pe
unul dintre fiii săi, pe cel mai vrednic şi curajos, să-i devină urmaş. El, neavând decât fete, n-are cui
lăsa împărăţia.

Intriga este astfel marcată de „cartea” primită de crai. Această scrisoare determină parcurgerea
drumului iniţiatic de cel mai bun dintre fiii craiului (motivul superiorităţii mezinului).

Desfăşurarea acţiunii cuprinde succesiunea evenimentelor declanşate în intrigă. Astfel craiul deghizat
în ursul de la pod pune la încercare priceperea şi curajul fiilor. Această probă este una a bărbăţiei, a
calităţilor războinice, condiţie iniţială obligatorie pentru cel care aspiră la tron. Podul simbolizează
trecerea la o altă etapă a vieţii, „de la imaturitate la maturitate”. Mezinul trece peste această probă
ajutat fiind de Sfânta Duminică, care i-a probat milostenia deghizată în cerşetoare. Ea l-a sfătuit pe
erou să nu pornească la drum fără armele şi hainele tatălui său şi fără calul acestuia. Numai ascultând
de sfatul înţelept reuşeşte să treacă prima probă. La despărţire tatălui său îl sfătuieşte să se ferească de
omul spân sau roş. Dincolo de spaţiul protector al casei părinteşti, lipsa de maturitate a eroului este
însă sancţionată. Rătăcind prin labirintul unei păduri, de unde nu poate ieşi, are nevoie de un iniţiator.
Cele trei apariţii ale Spânului îl determină să încalce sfatul părintesc şi îl ia ca slugă. Este înşelat de
acesta. Coboară în fântână,iar acesta îl obligă să jure pe paloşul său credinţă lui şi să-i promită că îl va
sluji „până când îi muri şi iar îi învie”. De acum fiul de crai devine Harap-Alb. Numele lui este un
oximoron şi sugerează dubla identitate a eroului (harap-slugă; alb-originea nobilă, puritate). Ajuns la
curtea împăratului Verde Spânul îl supune pe Harap-Alb la trei probe: aducerea sălăţilor din Grădina
Ursului, aducerea pielii cerbului „cu cap cu tot, aşa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc”, şi a fetei
împăratului Roş pentru căsătoria Spânului. Primele două probe le trece cu ajutorul Sfintei Duminici
care îl sfătuieşte şi îi dă obiecte magice. A treia probă este mai complicată. îl vor ajuta tovarăşii de
drum: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă precum şi micile vietăţi pe care le-a
ajutat şi el: albinele şi furnicile. Probele la care este supus în curtea împăratului Roş sunt: înnoptarea în
casa de aramă (este ajutat de Gerilă); ospăţul cu vin şi mâncare din belşug (ajutat de Setilă şi
Flămânzilă); alegerea macului din nisip (ajutat de furnici); păzirea fetei de împărat care era
farmazoană şi s-a preschimbat în pasăre zburând „după lună” (Păsăr-Lăţi-Lungilă, Ochilă); ghicitul
fetei (cu ajutorul albinei), aducerea apei vii şi a apei morţii precum şi a smicelelor de măr dulce
(reuşeşte cu ajutorul calului năzdrăvan).

Probele fiind trecute, fata îl însoţeşte pe Harap-Alb în curtea împăratului Verde. Pentru erou drumul
acesta este cea mai dificilă probă, pentru că se îndrăgosteşte de fată, dar credincios jurământului făcut
nu-i mărturiseşte adevărata sa identitate.

Punctul culminant conţine motivul demascării răufăcătorului. Fata îl demască pe Spân, care îl acuză pe
Harap-Alb că a divulgat secretul şi îi taie capul. în felul acesta îl dezleagă de jurământ, semn că
iniţierea s-a încheiat.

în deznodământ Harap-Alb este reînviat de către fata împăratului Roş cu ajutorul elementelor magice
(apa moartă, apa vie, smicelele de măr). Spânul îşi primeşte pedeapsa, calul îl ucide astfel distruge
întruchiparea răului. Harap-Alb se căsătoreşte cu fata împăratului Roş. Binele triumfa în finalul
basmului.
în general în basm există un singur personaj principal, toate celelalte personaje sunt secundare.

Personajul principal al basmului este Harap – Alb, un fel de Făt – Frumos din basmele populare. Este
viteaz, generos, curajos, angajat în lupta împotriva răului, dar mai ales înzestrat cu arta de a-şi face
prieteni. El este mereu sfătuit şi ajutat de o multitudine de simboluri ale binelui (Sf. Duminică, calul
năzdrăvan, cei cinci năzdrăvani), numai astfel reuşeşte să treacă unele probe. Pe de altă parte, Harap-
Alb, este flăcăul suspus iniţierii în experienţa vieţii către maturizare, supus încercărilor sorţii din care
tânărul trebuie să devină apt pentru a-şi întemeia o familie, a avea capacitatea de a conduce, de a
păstra un secret, si de a-şi ţine cuvântul dat. Trecând toate probele se înscrie în codul civilizaţiei
ţărăneşti, demonstrând generozitate, bunătate, inteligenţă, tact, discreţie, valorificând tradiţiile
moştenite de la străbuni (hainele; armele, calul tatălui său).

Spânul este personajul antagonist, este simbolul răului. Inteligent, făţarnic, simulând prietenia el îl
înşeală pe naivul fiu de crai. îl închide în fântână preluându-i numele, identitatea sub ameninţarea cu
moartea. Spânul poate întruchiparea individului de condiţie obscură, dar plin de ambiţia parvenirii,
care vrea să devină împărat şi foloseşte şantajul drept mijloc de ascensiune socială. El are însă şi rolul
iniţiatorului, este un „rău necesar”. „De aceea unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru
a face pe oameni să prindă minte.”

Celelalte personaje sunt ajutoare şi donatoare, au forţe supranaturale, îl ajută necondiţionat pe erou.
Sunt simboluri ale binelui.

Specific basmului cult este modul în care se individualizează personajele. Cu excepţia eroului, al cărui
caracter evoluează pe parcurs, celelalte personaje reprezintă tipologii umane reductibile la o trăsătură
dominantă. Astfel, împăratul Roş şi Spânul sun răi şi vicleni, Sf. Duminică este înţeleaptă. Prin
portretele celor cinci năzdrăvani se ironizează defecte umane, dar aspectul lor caricatural şi grotesc
ascund calităţi sufleteşti precum bunătatea şi prietenia.
Arta narativă se caracterizează prin oralitatea stilului lui Ion Creangă. Aceasta este dată de impresia de
spunere a întâmplărilor în faţa unui public care ascultă, şi nu cititorilor. Oralitatea se realizează prin
diferite mijloace precum: dialogul; folosirea dativului etic: „mi-ţi-1 înşafcă cu dinţii de cap, zboară cu
dânsul în înaltul cerului…”; prezenţa exclamaţiilor, interogaţiilor, interjecţiilor: „Măi, Păsărilă, iacătă-
oi, ia” ; adresarea directă: „Ce – mi pasă mie? Eu sunt dator să spun povestea şi să vă rog să
ascultaţi…”; utilizarea diminutivelor cu valoare augmentativă: „buzişoară”, „băuturică”; introducerea
unor formule specifice oralităţii: „voie de nevoie”, „vorba ceea” şi a proverbelor şi zicătorilor: „Cine
poate oase roade, cine nu, nici carne moale”.

Umorul este dat de starea permanentă de bună voie a autorului, de verva şi plăcerea de a povesti
pentru a stârni veselia „ascultătorilor”. Jovialitatea şi plăcerea zicerii se reflectă în mijloace lingvistice
de realizare a umorului precum:exprimarea poznaşă, mucalită: „Să trăiască trei zile cu cea de
alaltăieri”; combinaţii neaşteptate de cuvinte: „Tare mi- eşti drag, te- aş vârî în sân, dar nu-ncapi de
urechi”; vorbe de duh:„Dă-i cu cinstea să peară ruşinea”; ironie (împăratul Roş): „Doar unu-i
împăratul Roş, vestit pe meleagurile acestea pentru bunătatea lui cea nepomenită şi milostirea lui cea
neauzită”; „…„ apără – mă de găini că de câini nu mă tem”; poreclele personajelor: Păsărilă, Buzilă;
situaţii şi întâmplări în care sunt puse personajele (probele din curtea împăratului Roş); diminutive cu
valoare augmentativă: băuturică, buzişoare.

Diferenţele dintre un basm popular, şi unul scris de Ion Creangă pot fi foarte bine relevate şi prin
realizarea unei analize la nivelul artei narative, al fantasticului, al erudiţiei paremiologice şi la nivelul
limbajului.

La nivelul fantastic în basmul popular personajele supranaturale sunt umanizate, dar aceasta este
abstractă, convenţională, pe când eroii din „Povestea lui Harap – Alb” amintesc de personajele din ,
„Amintiri din copilărie” prin comportamentul, gesturile, psihologia, mentalitatea şi limbajul lor. Astfel
împăratului Roş se uită „de-a mirarea la peţitori”, „caută prin aşternut să vadă ce l-a pişcat”, Harap –
Alb „plânge când îl dojeneşte părintele său”. Omeneşte se comportă şi tovarăşii năzdrăvani. Un
element absolut nou în basmul lui Creangă, este localizarea fantasticului din punct de verde istoric şi
geografic. Personajele par a fi nişte ţărani, care vorbesc un grai moldovenesc.

„Povestea lui Harap -Alb” este un basm cult având ca particularităţi reflectarea concepţiei despre lume
a scriitorului, umanizarea fantasticului, individualizarea personajelor, umorul şi arta narativă. Dar
asemenea basmului popular cultivă înalte principii morale precum adevărul, cinstea, prietenia, curajul,
vitejia, fiind o creaţie care oglindeşte în mod fabulos viaţa.