ION CREANGĂ

Povestea lui Harap-Alb.

Lumea fascinantă a basmului nu poate rămâne neexplorată de cel al cărui
har înnăscut îşi trage seva din filonul bogat al literaturii noastre populare, de
aceea, metamorfozat într-un „păcat de povestariu”, cum se autodefineşte,
humuleşteanul Creangă altoieşte pe tipare arhaice, consacrate, mlădiţele
viguroase ale unui talent autentic, dând la iveală, modest, dar impecabil, un basm
original, „cea mai îngrijită ca formă şi mai cu dragoste scrisă dintre toate poveştile
lui” (N. Iorga) - atât de cunoscuta „Povestea lui Harap-Alb”.
Are ca sursă de inspiraţie basmul popular, de la care autorul păstrează
motivele narative tipice (superioritatea mezinului, călătoria, su 252h78c punerea
prin vicleşug, încercarea puterii în trei împrejurări diferite, izbânda, demascarea
spânului, pedeapsa, peţitul, probele, căsătoria), personajele (Craiul Verde-Împărat,
Împăratul Roş, Harap-Alb (Făt-Frumos), fata împăratului Roş (Ileana Cosânzeana,
Spânul), ajutoarele venite în sprijinul binelui,unele elemente magice (apa vie, apa
moartă, cele trei smicele). Formulele tipice inovează pentru basmul cult
umanizarea fantasticului (fabulosului) prin comportament, gestică, psihologia şi
limbajul personajelor (în basmul popular fantasticul este antropomorfizat).
Personajele fabuloase, supranaturale, se comportă, în general, ca oamenii, însă
umanizarea lor este convenţională, abstractă, fără particularităţi psihice, sociale,
naţionale. Caracteristica lui Creangă este localizarea fantasticului. Prin detalii
realiste, lumea fabuloasă coboară într-un plan de existenţă care poate fi localizat
geografic şi istoric. Personajele se comportă ţărăneşte şi vorbesc moldoveneşte.
Deşi este un basm, prin înfăţişarea atât de ţărănească a lumii evocate,
Povestea Harap-Alb apare ca un mic roman de aventuri cu subiect fabulos. E
vorba de un roman fantastic, cu eroi supranaturali, cărora autorul le împrumută „o
viaţă curat omenească, şi anume ţărănească; îi amestecă cu desăvârşire în mediul
vieţii de toate zilele din Humuleşti şi-i tratează pe picior de perfectă egalitate”(G.
Ibrăileanu, în Note şi impresii)
După cercetarea lui Lazăr Săineanu "Povestea lui Harap-AIb" include, de
altfel, episoadele (funcţiile) esenţiale ale unui basm, în viziunea lui Propp:
absenţa, necesitatea plecării eroului de acasă; înzestrarea cu unelte şi
instrumente magice (fiul cel mic dobândeşte hainele, armele şi mai ales calul
năzdrăvan); interdicţia de a trece peste podul cu ursul; încălcarea ei de către fiul
cel mic şi curajos; deplasarea spaţială între două împărăţii; vicleşugul (Spânul îşi
înşală victima şi pune stăpânire pe ea); sosirea incognito (personajele sosesc
sub identitate schimbată în împărăţia lui Verde-împărat); pretenţiile neîntemeiate
ale falsului erou; încercările grele (încercările sunt trecute de erou);
recunoaşterea (eroul va fi dezvăluit în cele din urmă); demascarea falsului erou,
în consecinţă a Spânului; pedeapsa (falsul erou este pedepşit); căsătoria (eroul
se căsătoreşte şi se înscăunează împărat).
Se pot distinge, în arhetipologia generală, mai multe trepte ale arhaităţii,
dar în basmul cult, şi mai ales la Creangă, nu se mai atinge niciodată faza miticului
autentic, originar, cu întâmplări petrecute in illo tempore. Creaţiei originare a lumii
autorul îi adaugă efortul de creaţie propriu, vocaţia sa demiurgică, impregnată cu o
mare doză de ironie şi de umor faţă de evenimente şi personaje, acestea fiind, pe
scara arhetipologiei generale, atribute ale realismului. Satira, ironia, umorul sunt
modalităţi de desacralizare a mitului, de înscriere a sa, dacă nu în cotidian, ca în
literatura realistă, cel puţin aici, în poveşti, într-o fază intermediară. În "Povestea lui
Harap-Alb" mai greu este începutul acţiunii, primii doi fii de crai chiar ratându-l
definitiv, rămânând în timpul comun, comod, aparent protejat al existenţei. Pentru
ei, spaţiul se închide, devine protector, aventurile se realizează la dimensiuni
reduse, primul eşec întorcându-i acasă. Regresiunea dimensiunilor este
caracteristica esenţială a coborârii în timpul prozaic. Faptul că acţiunea oscilează
între real şi mitic sau că ne aflăm în această permanentă ambiguitate real-
fantastic este demonstrat prin aceea că personajele umane respectă toate
caracteristicile unor fiinţe obişnuite: timpul lor trece repede, ei se gândesc la
descendenţi, la substituţi care să le ducă mai departe programul existenţial: "Amu
cică împăratul acela, aproape de bătrâneţe, căzând la zăcare, a scris carte frăţine-
său craiului...". Acesta este motivul începerii aventurii şi, prin ineditul ei, ce poate
schimba destine pământene, impune şi încercarea iniţiatică pe care trebuie să o
îndeplinească cei trei fii de crai, pentru a deveni vrednici urmaşi ai tatălui lor.
Drumul presărat cu primejdii devine probă iniţiatică, pentru a face alegerea între
cei trei fii de împărat. Numărul trei este, şi acesta, ca în orice basm, magic: fiii de
crai sunt trei, dar numai al treilea are calităţi superioare, fiind capabil de aventură,
de a trece dincolo de limitele realului. În plus, el este predestinat, fapt dezvăluit
de Sfânta Duminică: "...ţie a fost scris de sus să-ţi fie dată această cinste."
 Basmul urmăreşte formarea unui tânăr în contact cu experienţa vieţii.
Întâmplările prin care trece şi încercările la care este supus sunt modalităţi de
formare a trăsăturilor lui dominante. Eroul trebuie să ajungă împărat, dar nu înainte
de a dovedi că merită. Drumurile şi acţiunile pe care le săvârşeşte îi reliefează
vrednicia, curajul, loialitatea, puterea, înţelepciunea; îl învaţă ce înseamnă
suferinţa; îi desăvârşesc cunoaşterea oamenilor. Scopul este limpede sintetizat de
unul din personaje: „Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci
lucrurile de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e
năcazul.”
Ideea esenţială a poveştii este astfel profund populară. Când ştii „ce e
năcazul” înseamnă că te-ai
lovit de toate complicaţiile vieţii şi prin aceasta ai devenit nu numai priceput, ci şi
moral, pentru că ai dobândit o scară a valorilor umane. În viziunea populară, viaţa
instruieşte, dar mai ales educă. Ea este o şcoală fără greş. Acesta este mesajul
„Poveştii lui Harap-Alb”, realizat din perspectiva umanismului popular şi cu
mijloacele folclorului românesc.
Eroii din „Povestea lui Harap-Alb”, deşi unii dintre ei crai, împăraţi ori fiinţe
supranaturale, se comportă şi vorbesc aidoma oamenilor din popor. Astfel, când se
adresează celor trei fii ai săi, mustrându-i pentru lipsa de curaj, Craiul nu se
deosebeşte prin nimic de un ţăran sfătos şi înţelept, aflat în împrejurări similare:
„- Ia spuneţi-mi, ruşinea unde-o puneţi?” îl întreabă el pe feciorul mijlociu,
când acesta se-ntorsese din drum, speriat chiar de tatăl său îmbrăcat în piele de
urs. „Din trei feciori câţi are tata, nici unul să nu fie bun de nimica? Apoi drept să vă
spun, că atunci degeaba mai stricaţi mâncarea, dragii mei. Să umblaţi numai aşa
frunza frăsinelului(...) asta nu miroasă a nas de om”1[1]
Făcând o paralelă între lumea basmului şi ţăranii din Humuleştii lui
Creangă, Harap-Alb, un fel de Făt-Frumos din basmele populare, este viteaz,
răbdător, generos, curajos, inclusiv nesocotirea la început a sfaturilor tatălui
(devenită intrigă a poveştii şi cauză a suferinţelor ulterioare) angajat cu toată
convingerea în lupta împotriva răului şi mai ales este înzestrat cu arta de a-şi face
prieteni. El este mereu condus, sfătuit şi ajutat de o multitudine de simboluri ale
binelui, numai astfel reuşind să treacă unele probe, altele fiind depăşite de bunii
1[1] Expresia „Să umblaţi numai aşa frunza frăsinelului” o vom întâlni şi în Amintiri din copilărie, dovadă că
personajul vorbeşte în termeni rustici.
săi prieteni, personaje fabuloase de basm. Pe de altă parte, Harap-Alb este flăcăul
supus iniţierii în experienţa vieţii către maturizare, supus încercărilor sorţii, din care
tânărul trebuie să devină apt a-şi întemeia o familie, să aibă capacitatea de a
conduce, de a păstra un secret şi de a-şi ţine cuvântul dat, adică de a se putea
integra în viaţa colectivităţii. Trecând cu bine toate probele, flăcăul se înscrie în
codul civilizaţie ţărăneşti, demonstrând generozitate, bunătate, inteligenţă, tact,
discreţie, capacitatea de a întreţine o familie, valorificând tradiţiile moştenite de la
străbuni (hainele, armele, calul tatălui său).
Caracterul iniţiatic al basmului românesc este dat de o sumă de elemente,
între care cel mai important este eroul – Făt-Frumos, care moare şi învie şi pentru
care sfârşitul basmului este o hierogamie (aplicarea se face pe treptele iniţierii
eroului din Povestea lui Harap-Alb).
În viziune umanistă populară -care constituie izvorul umanismului lui
Creangă- omul nu respectă însă toate făpturle naturii, ci numai pe cele nevinovate.
Respectul lui Harap-Alb faţă de făpturile nevinovate ale naturii este unul dintre
elementele cele mai impresionante ale omeniei sale. Când se întâlneşte pe pod cu
o nuntă de furnici, „el stă oleacă şi se sfătuieşte cu gândul: să trec peste dânsele,
am să omor o mulţime; să dau prin apă, mă tem că m-oi îneca cu cal cu tot. Dar tot
mai bine să dau prin apă, cum a da Dumnezeu, decât să curm viaţa atâtor gâzuliţe
nevinovate”.
Numele personajelor constituie o particularitate a basmului lui Creangă
deoarece ele definesc trăsătura dominantă de caracter (semne ale personalităţii
umane) care-i individualizează în mod sugestiv: “Setilă” poate fi beţivul satului;
Flămânzilă - ţăranul lacom şi mâncău; “Ochilă” - cel care vede tot peste gardurile
oamenilor, oricum s-ar ascunde aceştia de ochii lumii (“care vede toate şi pe toţi
altfel de cum vede lumea cealaltă, numai pe sine nu se vede cât e de frumuşel”);
“Gerilă” care umblă şi vara înfofolit şi se vaită de frig. Dar orice trăsătură, fie ea şi
defect, ce domină omul de rând poate deveni la un moment dat benefică, “tot omul
are un dar şi un amar, şi unde prisoseşte darul, nu se mai bagă în samă amarul”.
Cei cinci năzdrăvani, ce numai făţoşi nu erau, s-au dovedit deosebit de vrednici şi
de toată lauda pentru devotamentul şi priceperea lor, pentru spiritual de colaborare
şi într-ajutorare.
Spânul nu are nume. Creangă îl numeşte în mod curent “Spânul”,
transformându-l în nume propriu, cu valoare de simbol. În mentalitatea populară
Spânul este simbolul răului, viclean, înfricoşător, agresiv şi violent, având ca
principiu de viaţă ideea că “cea mai mare parte a oamenilor sunt dobitoace care
trebuiesc ţinute în frâu”. Prin întregul său comportament, spânul ilustrează
proverbul “Să te ferească D-zeu când se face ţiganul fecior de împărat”, că devine
arogant, dictatorial, deoarece “frica păzeşte bostănăria” sau “când vezi că mâţa
face marazuri, s-o strângi de coadă până mănâncă mere pădureţe”. El
simbolizează pe omul ajuns bogat prin vicleşug şi prin minciuni, care dispreţuieşte
munca, pe care nu-l respectă nimeni în satul lui, deşi toţi îi ştiu de frică. Dar când
vine momentul dezvăluirilor, oamenii sunt necruţători, mai ales prietenii celui
persecutat în mod deosebit, ca în basm, unde calul este cel care-l pedepseşte pe
spân.
Dacă în Amintiri din copilărie introduce întâi numele eroilor, care prin înţeles
şi sonoritate hazlie, le sugerează cu anticipaţie caracterul, şi numai după aceea îl
descrie, în Povestea lui Harap-Alb, Creangă procedează invers: descrie întâi
“apucăturile” eroilor şi apoi le spune numele.
După ce înfăţişează “o dihanie de om, care se părpălea pe lângă un foc de
douăzeci şi patru de stânjeni de lemne şi tot (…) striga cât îl lua gura că moare de
frig” şi după ce adaugă: “omul acela era ceva de spăriet: avea nişte urechi
clăpăuge şi nişte buzoaice groase şi dăbălăzate”, conchide: “Măi tartorule, (…)
spune drept, tu eşti Gerilă? Aşa-i că taci!... Tu trebuie să fii, pentru că şi focul
îngheaţă lângă tine, de arzuliu ce eşti…”. Deci, după cum se vede, iniţial, nu
numele sugerează înfăţişarea şi caracterul personajului, ci invers. Filzofia lui
Creangă este filozofia poporului. Spânul ilustrează proverbul “fă-te frate cu dracu
până treci puntea”, iar Harap-Alb – “unde nu-i cap, vai de picioare”. Soluţia lor este
“cine sapă groapa altuia cade el în ea”, aşa cum i s-a întâmplat Spânului uzurpator
şi duşman de moarte al fiului de împărat. Ca şi poporul, Creangă gândeşte mitic şi
epic. Moralist şi psiholog, el nu uită natura umană nici în jocul cel mai liber al
fanteziei, împinsă până la fantasticitate.2[2]
Un prim semn al perceperii personalităţii cuiva este căutătura, de aceea, la
bineţele adresate de Spân lui Harap-Alb, acesta îi răspunde printr-o formulă plină
de subtilitate psihologică: “Bună să-ţi fie inima, cum ţi-i căutătura”. Când românul

2[2] CONSTANTINESCU, POMPILIU - Centenarul lui Creangă, în „Vremea”, X, 478,7 martie, 1937, p.9.
zice că “haina îl face pe om”, sancţionează astfel orice încercare de acoperire a
“nudităţii” spirituale ori de caracter cu un veşmânt fals.Comportamentul , “felul de a
fi”, gesturile, modul de a vorbi sunt şi ele o marcă a personalităţii.
Singurele personaje negative din opera lui sunt acelea care contrazic
natura, ca de exemplu, omul spân sau omul roş. Fără a ieşi din schemele basmului
popular, fără a inventa nimic esenţial, Creangă retrăieşte cu ingenuitate
întâmplările povestite. „Geniul humuleşteanului este această capacitate
extraordinară de a-şi lua în serios eroii (fabuloşi sau nu, oameni sau animale), de a
le retrăi aventurile nerostite, slăbiciuni, vicii, tulburări şi uimiri, adică de a crea
viaţă.” 3[3]
Creangă a fost un creator în sensul cel mai înalt al cuvântului. În simplitatea
lui, stă, de fapt, o imensă ştiinţă a vieţii intuită în raporturile ei fundamentale. El ştie
totul despre mersul anotimpurilor şi despre rosturile gospodăreşti ale omului de la
ţară, cunoaşte uneltele meşteşugului şi le numeşte cu inepuizabilă plăcere, ştie
unde s-ascunde ursul, dar şi unde se tupilează, ghemuită după lună, fata
împăratului, prefăcută în pasăre nevăzută. El ştie, mai cu seamă, să ne descopere
tainiţele sufletului popular. Formulele tipice, împrumutate de Creangă din vorbirea
populară, oralitatea şi spontaneitatea stilului său dau culoare şi autenticitate
scenelor de viaţă descrise. Opera lui depăşeşte sensibil basmul popular cu
simbolurile lui tradiţionasle, ridicându-se la o semnificaţie filozofică mai
cuprinzătoare. 4[4]
Semnificaţia titlului, numelui Harap-Alb reiese din scena în care spânul îl
păcăleşte pe fiul craiului să intre în fântână. Fântâna este prelungirea
suprapământeană a axului vertical al lumii (axis mundi), iar arta fântânilor este arta
sacră, de magie. Iniţierea lui Harap-Alb (nume românesc al Yin–Yang–ului,
echilibrare perfectă), aflat în vârful ierarhiei iniţiatice, îl construieşte sub semnul
renaşterii din catabaza fântânii, al cărui „păzitor de prag” este Spânul. Intrarea în
fântână a eroului generează moartea vechii individualităţi profane şi simetric va
avea o nouă regenerare prin atingerea cu „apa vie”, dar nu înainte de traversarea
pădurii-lume, plină de probe şi de capcane.

3[3] MANOLSCU, NICOLAE -Recitind poveştile lui Creangă, în lecturi infidele, Editura pentru literatură, 1966, p.7-15
4[4] BĂLAN, ION DODU - Ion cel Mare-fiul răzeşului din Humuleşti, în vol. Ethos şi cultură sau vocaţia tinereţii,
Bucureşti, Editura Albatros, 1972, p. 293-295
 Naiv, lipsit de exprienţă şi excesiv de credul, fiul craiului îşi schimbă statutul
din nepot al împăratului Verde în acela de slugă a Spânului. Numele lui are sensul
de „rob alb”, deoarece „harap” înseamnă „negru, rob”. Din poreclă devine nume,
pentru ca apoi să capete valoare de renume.
Îşi respectă cuvântul dat, rod al unei solide educaţii căpătate în copilărie, de
a fi integru şi demn, capabil să-şi asume vinovăţia, cu toate urmările ce decurg din
faptul că nu urmase sfatul tatălui. Cea mai mare culpă a eroului pare să fie
necunoaşterea oamenilor. În acest sens, opera lui Creangă se constituie într-un
original manual de psiho-socio-pedagogie practică. Individul este un univers
complex, contradictoriu, amestec de bine şi rău, aşa cum este de fapt însăşi
lumea. I-o spune lui Harap-Alb şi calul „Acum cred că mă cunoşti şi de urât şi de
frumos, şi de bătrân şi de tânăr, şi de slab şi de puternic”.
Drumul reprezintă semnul aventurii, al evenimentului şi deci al naraţiunii, ca
întâmplare povestită. Tot din punctul de vedere al productivităţii narative a
basmului, drumul măsoară şi distanţa dintre real şi fantastic, dintre „Amu cică era
odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori...” şi tărâmurile populate de fiinţe
supranaturale, fabuloase, teritorii aflate dincolo de capătul lumii. Omul pornit la
drum devine drumeţ. („Bună cale, drumeţule!”, i se adresează Spânul lui Harap-
Alb. Fiind „rătăcit”, trebuind să reacţioneze la întâmplările prilejuite de drum,
„drumeţul” capătă valoare de erou, personajul având ca însoţitor nedespărţit calul
(atât ca interlocutor cât şi călăuză).
Parcurgerea unui drum are şi o valoare simbolică, drumul fiind unul al
formării unei personalităţi care nu se formează decât pe coordonatele necesare ale
continuităţilor, ale însuşirilor şi ducerii mai departe a unei experienţe umane
acumulate. Acest fapt este sugerat şi prin faptul că drumul parcurs de Harap-Alb
este acelaşi pe care-l străbătuse în tinereţe şi craiul, tatăl acestuia. Tot simbolică
este şi întâlnirea celor doi la pod, tatăl şi fiul, podul reprezentând locul de joncţiune
a două drumuri, a două destine care se aseamănă. Povestea lui Harap-Alb are
nevoie de mai multe poduri: unul leagă curtea craiului de cea a Împăratului Verde,
al doilea deschide calea către Împăratul Roş. Podul, ca topos narativ, se
completează cu alte elemente de semnificaţie naratologică apropiată: fântâna,
strâmtorile şi grădina, şi ele deopotrivă porţi de trecere, dar şi iniţiatice.
Necunoaşterea drumului duce la rătăcirea lui.
 Probele la care îl supune spânul sunt menite a-l deprinde pe flăcău cu
greutăţile vieţii, cu faptul că omul trebuie să învingă toate piedicile ivite în viaţa sa,
pregătindu-l pentru viitor, când va trebui să-şi conducă propria gospodărie şi
propria familie.
Momentul întâlnirii cu Spânul poate fi şi el interpretat ca o modalitate
specifică de metamorfozare prin aceea că unul preia rolul celuilalt. Aici se produce,
pe de-o parte, o renaştere a lui Harap-Alb, de vreme ce el este rebotezat („De-
acum înainte să ştii că te cheamă Harap-Alb; aista ţi-i numele, şi altul nu”) dar, în
acelaşi timp, şi începutul sfârşitului pentru Spân, în sensul că în timp ce unul
câştigă, celălalt pierde.
Metamorfozări sunt şi cele cinci fiinţe năzdrăvane care reprezintă
întruchipări ale unor nevoi esenţiale, cum sunt foamea, setea, securitatea fizică,
orientarea şi adaptabilitatea.
Harap-Alb este ajutat mereu de cel mai bun prieten al său, calul fabulos
(care suportă două metamorfozări: prima, când dintr-un cal răpciugos devine unul
tânăr, frumos, bineînţeles, îndurând şi el cele trei probe, a doua oară, ca
personificare prin dovedirea calităţilor de a gândi şi a vorbi) şi de Sfânta Duminică,
cea care îi dăduse primele sfaturi în evoluţia maturizării sale. Ea îi apare lui Harap-
Alb cu funcţionalitate iniţiatică conform regulei basmului, de trei ori: prima dată,
când îi spune soluţia depăşirii impasului pentru a putea pleca la drum către
Împăratul Verde, a doua oară, înaintea confruntării cu ursul, păzitorul salatelor şi a
treia oară, pentru răpunerea cerbului cu diamante în coarne.
Călătoria spre curtea împăratului Roş este un necontenit prilej de iniţiere a
flăcăului, deprinzând acum învăţătură ca orice om, căpătând experienţă mai ales
în cunoaşterea speciei umane.
Umanitatea operei lui Creangă rămâne totuşi, în marea ei majoritate, „cu
frica lui Dumnezeu în inimă”, dar şi cu speranţa izbăvirii.
Cele cinci personaje supranaturale întâlnite în drumul său spre împăratul
Roş, îi devin ajutoare de nădejde şi-l ajută în trecerea probelor. Harap-Alb are
capacitatea umană de a-şi face prieteni adevăraţi, loiali, care să-l ajute în orice
împrejurare dificilă a vieţii, aceştia folosindu-şi tocmai trăsăturile dominante,
devenite (la nevoie) adevărate talente: „tot omul are un dar şi un amar, şi unde
prisoseşte darul nu se mai bagă în seamă amarul” (Ochilă). Priceperea lui Harap-
Alb de a-şi face prieteni buni vine dintr-o filozofie străveche de viaţă, aceea că
omul nu poate trăi de unul singur: „ca tovaraş era părtaş la toate, şi la pagubă şi la
câştig şi prietenos cu fiecare pentru că avea nevoie de dânşii în călătoria sa la
împăratul Roş”. De asemenea, sufletul lui bun, dragostea pentru albine (albina
este simbolul spiritual al unei caste) şi furnici îl fac să le ocrotească şi să le ajute
atunci când le întâlneşte în drumul său, chiar dacă pentru asta trebuie să treacă
prin apă ori să zăbovească pentru a le construi un adăpost. Sigur că binele pe care
Harap-Alb îl face se întoarce atunci când el însuşi se află în impas, crăiasa
furnicilor şi cea a albinelor salvându-i de asemenea viaţă.
Ursul este socotit simbol al clasei războinicilor deţinători ai puterii
temporale, care se manifestă agresiv faţă de un centru spiritual. Agresivitatea
ursului este indiciul net al unora din acele revolte a inferiorului contra superiorului,
a puterii contra autorităţii spirituale. Nu întâmplător Craiul îşi încearcă fiii îmbrăcat
într-o blană de urs.
Cerbul, ale cărui coarne ar fi o variantă a caducelui lui Hermes, este un
simbol al fluenţei universale, masacrul capului ar fi sacrificial, abolirea timpului şi
spaţiului, el este astfel simbol al primenirii lumii, „Renovaţio Mundi” o dată la şapte
ani, prin pierderea pietrelor nestemate, în basmul lui
Creangă.
În această etapă a iniţierii, Harap-Alb cunoaşte dragostea pentru o fată,
care vine, din aceeaşi lume cu el, pregătindu-l pentru căsătorie, unul din reperele
finale ale devenirii sale. Probele de la împărăţia fetei trimit spre ritualurile ţărăneşti
ale peţitului, între care însoţirea mirelui de un alai de tineri, trecerea lor prin foc,
alegerea motivată a miresei, ospăţul oferit de gazdă sunt tot atâtea încercări la
care îl supune viitorul socru şi cărora mirele trebuie să le facă faţă. Ultima probă la
care îl supune fata este, de data aceasta, o demonstrare a calităţilor viitoarei soţii,
care va şti să aibă grijă de barbatul ei, să-i stea aproape la bine şi la rău, acest fapt
fiind ilustrat atunci când ea îi salvează viaţa, trezindu-l din morţi cu smicele şi apă
vie. Această întâmplare simbolizează ideea că acum Harap-Alb redevine el însuşi,
fiu de crai, viitorul împărat care-şi poate asuma răspunderea închegării unei familii
şi conducerii unei gospodării, întrucât experienţa căpătată îi conferă statutul de
adult pregătit pentru viaţă.
 Caracterul oral al stilului lui Creangă îşi are izvorul în felul în care se unesc
cuvintele cu locuţiunile tipice, în interiorul frazei, încât acestea par făurite pentru a
fi spuse, nu citite. Procedând aşa, „Creangă restituie povestirea funcţiei ei estetice,
care este de a se adresa nu unor cititori, ci unui auditor capabil de a fi cucerit prin
toate elementele de sugestie ale graiului viu”(T. Vianu).
Analizată din acest punct de vedere, Povestea lui Harap Alb pare într-
adevăr scrisă nu pentru a fi citită, ci spusă. Dealtfel, însuşi autorul are grijă să
precizeze din când în când că el îşi spune povestea în faţa unor ascultători, pe
care îi simte mereu prezenţi, asemenea povestitorului popular, care e în largul lui
numai atunci când se află în faţa unui public ascultător: „dar ia să nu ne depărtăm
cu vorba- exclamă Creangă chiar de la început- şi să încep a depăna firul poveştii”.
Astfel de consideraţii mai face şi altă dată: „Dar iaca ce m-am apucat de spus. Mai
bine vă spuneam că turturica ajunsese la împăratul Verde...” , sau îi roagă pe
cititori, consideraţi mereu auditori, să-l asculte: „Ce-mi pasă mie? Eu sânt dator să
spun povestea şi vă rog s-ascultaţi”.
Oralitatea stilului este realizată, din punct de vedere artistic, prin
numeropase procedee. Unul din acestea îl constituie folosirea interjecţiei: hei, hei
”... Hei, hei! Nu ştiţi dumneavoastră ce poam-a dracului este Harap-Alb aista...”;
na,na,na!: Na, na, na! D-apoi pentru vrednicia lui l-a dat tata”...”; măi, măi, măi!:
„Măi, măi, măi! Că multe-ţi mai văd ochii...”. Anumite expresii tipice, extrase din
vorbirea vie a poporului: „ Mă rog, ce mai la deal la vale? Aşa e lumea asta, şi de
ai face ce-ai face rămâne cum este...”, „toate ca toate”, „vorba ceea”, „de voie de
nevoie”, ; ori din repetarea pronumelui personal tu în propoziţii de felul acesta:
„Nici tu sat, nici tu tîrg, nici tu nimica....”. În alte cazuri, oralitatea stilului lui Creangă
izvorăşte din folosirea de locuţiuni adverbiale formate din cuvinte rimate: „mort-
copt” („mort-copt trebuie să te ieu cu mine...”), întrebuinţarea dativului etic („Şi
odată mi ţi-l înşfacă cu dinţi de cap, zboară cu dânsul în înaltul ceriului şi apoi,
dându-i drumul de-aclo, se face spânul până jos praf şi pulbere”) pentru a arăta că
povestitorul sau cel care ascultă participă sufleteşte la desfăşurarea acţiunii.
Foarte interesante, pentru îmbogăirea oralităţii stilului sunt cazurile în care
dativul etic constă din folosirea împreună a pronumelor neaccentuate de pers. I şi
a II-a, totdeauna în ordinea mi, ţi, construcţia devenind mult mai expresivă, fiindcă
exprimă, pe de o parte, participarea sufletească la acţiune a povestitorului (”mi”),
pe de altă parte, a cititorului, considerat mereu ca un ascultător („ţi”). „Şi odată mi
ţi-l înşfacă cu dinţii de cap, zboară cu dânsu în înaltul ceriului...”sau „Ochilă, el
sireicanul mi ţi-o vede şi dă de ştire lui Păsărilă... .În felul acesta se creează o
solidaritate între vorbitor şi ascultător din punctul de vedere al interesului lor faţă
de acţiunile întâmplate.
„Creangă recurge extraordinar de des atât la idiotisme, cât şi la proverbe,
cum fac de obicei, şi oamenii simpli, când folosesc un proverb. Procedeul
seamănă cu citatele din limbajul ştiinţific: pentru a mări forţa convingătoare a unei
constatări sau observaţii personale, pentru a-i acorda o valoare oarecum generală,
vorbitorul invocă autoritatea unui for consacrat, în cazul proverbelor, autoritatea
întregii colectivităţi umane, care, fiind veşnică, „ştie ce spune”, deci nu poare greşi.
( proverbe propriu-zise: „Vorba ceea: Paza bună trece primejdia rea”, „Toată
pasărea pe limba ei piere”; zicale: „Vorba ceea: Golătatea înconjură, iar foamea dă
de-a dreptu”, „Vorba ceea: Arde focu-n paie ude”; citate: „Ş-apoi vorba ceea:
Ţiganul, cînd i-e foame, cîntă; boierul se primblă cu mîinile dinapoi, iar ţăranul
nostru îşi arde luleaua şi mocneşte într-însul”; „Dar vorba ceea: Poţi opri vîntul,
apa şi gurile oamenilor?”)”5[5]
Sursele umorului în Povestea lui Harap-Alb sunt diverse fiind date de starea
permanentă de bună dispoziţie a autorului, de jovialitatea, verva şi plăcerea lui de
a povesti pentru a stârni veselia „ascultătorilor”: exprimarea poznaşă, mucalită,
într-o şiretenie a frazei la care este imposibil să nu te amuzi („Şi înălţimei voastre
gând bun şi mână slobodă, ca să ne daţi cât se mai poate mai multă mâncare şi
băuturică, zise Setilă, căruia îi lăsa gura apă; că din mâncare şi băutură las dacă
ne-a întrece cineva; numai la treabă nu ne prea punem cu toţi nebunii”); combinaţii
neaşteptate de cuvinte („Tare-mi eşti drag!...Te-aş vârî în sân, dar nu încapi de
urechi...”), caracterizări pitoreşti cu ajutorul cuvintelor familiale : fata împăratului
Roş este „o zgâtie de fată”, „un drac, bucăţică ruptă din tată-său din cap până în
picioare, ba încă şi mai şi”; ironia („Ei, dragul tatei, aşa-i că s-a împlinit vorba ceea:
apără-mă de găini, că de câini nu mă tem”).
Arta povestirii la Creangă nu este dominată de acţiune, deşi cititorul este
surprins de năvala întâmplărilor. Scriitorul are ochi pentru ceea ce este particular,
iar auzul lui reţine cu exactitate schimbul de cuvinte dintre oameni. Prin detalii

5 [5] IORDAN, IORGU - Limba lui Creangă, în Contribuţii la istoria

particulare, Creangă face ca basmul să nu mai poată fi repovestit decât în
pierdere. El trebuie citit ca operă cultă, individuală.
O altă trăsătură a artei de povestitor a lui Creangă este tendinţa de a
dramatiza acţiunea prin dialog. La povestitorul popular, utilizarea dialogului este
urmarea unei opţiuni între stilul indirect şi cel direct. La Creangă, dialogul are
funcţie dublă, ca la teatru. Prin el se dezvoltă acţiunea şi se caracterizează
personajele, care trăiesc şi se individualizează prin limbaj. Dacă se încearcă
transformarea în stilul indirect a unui fragment din cearta lui Gerilă cu ceilalţi sau
din dialogul întregii cete cu Împăratul Roş în legătură cu ospăţul promis, se
reuşeşte reconstrucţia povestirii, dar nu se poate sugera felul de a fi al
personajelor decât venind cu explicaţii suplimentare, inexistente în text. Suprimat
şi refăcut, „dialogul” îşi pierde din efect, devenind altceva. Sub acest aspect,
Creangă nu poate fi în nici un fel repovestit.
Fară îndoială o capodoperă, “Povestea lui Harap-Alb” este cel mai
reprezentativ basm al lui Creangă, nu pentru că în el sunt cumulate majoritatea
temelor, motivelor, modalităţilor narative specifice basmului, ci pentru că relevă
conştiinţa scriitoricească a autorului, faptul că opera literară este o plăsmuire
artistică a realitatii cu multiple valenţe psihologice, etice şi estetice.
În “Povestea lui Harap-Alb” Creangă a retopit structuri epice tradiţionale,
într-un stil puternic individualizat care poartă amprenta modernităţii. Dar
elementele populare nu exclud pe cele care conferă povestirii o certă notă de
originalitate.
BIBLIOGRAFIE
1. BĂLAN, ION DODU - Ion cel Mare-fiul răzeşului din Humuleşti, în vol. Ethos şi cultură sau vocaţia tinereţii,
Bucureşti, Editura Albatros, 1972, p. 293-295

2. IORDAN, IORGU - Limba lui Creangă, în Contribuţii la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, Editura
Academiei, 1956, p. 137-170

3. MANOLESCU, NICOLAE -Recitind poveştile lui Creangă, în lecturi infidele, Editura pentru literatură, 1966, p.7-15
4. CONSTANTINESCU, POMPILIU - Centenarul lui Creangă, în „Vremea”, X, 478, 7 martie, 1937, p.9.