POVESTEA LUI HARAP-ALB, de ION CREANGĂ

ESEU
Tema şi viziunea despre lume
Trăsături ale basmului cult
Construcția unui personaj
Relația dintre două personaje

Mare clasic al literaturii române, genial povestitor, comparabil cu marii povestitori ai

lumii, Ion Creangă este, fără îndoială, cel mai important întemeietor al basmului cult
românesc. ,,Homer al nostru’’, cum îl numește Garabet Ibrăileanu, Ion Creangă face trecerea
de la nivelul popular al literaturii la nivelul ei cult. Capodopera sa, ,,Povestea lui Harap-Alb’’,
publicată în revista ,,Convorbiri literare’’, în anul 1877, este un basm cult amplu, complex și
original care sintetizează filozofia noastră populară situată între fatalitatea răului și ideala
căutare a binelui. Amestecul realului cu fabulosul și miraculosul, umanizarea fantasticului,
multiplicarea probelor, individualizarea personajelor (autohtonizarea imaginarului,
dramatizarea epicului), homerismul viziunii, oralitatea și umorul ilustrează originalitatea
acestui basm cult.
Mai întâi, ,,Povestea lui Harap-Alb’’ este centrată, ca orice basm, pe supratema
triumfului Binelui asupra Răului. Tema derivată este inițierea și maturizarea progresivă a
eroului care conferă basmului dimensiunea unui ,,bildungsroman”. Tematica este ilustrată
motive narative specifice: împăratul fără succesor la tron, superioritatea mezinului, probele
depășite, călătoria, încălcarea interdicției și supunerea prin vicleșug, animalele fabuloase
(calul, crăiasa furnicilor și crăiasa albinelor), obiectele magice (Obrăzarul și soția lui, Barbă-
Cot, cele trei smicele de măr dulce, apa vie și apa moartă), pedepsirea răufăcătorului (a
Spânului) și nunta împărătească. Aceste motive literare de largă circulație sunt însă
valorificate original prin deplasarea accentului dinspre etic spre psihologic. Forțele Binelui
sunt Harap-Alb, ajutoarele și donatorii săi: întâi Sfânta Duminică, apoi ,,calul năzdrăvan’’,
crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor și cei cinci tovarăși ,,uriași”. Forțele răului sunt
reprezentate de Spân și de Împăratul Roș, personaje malefice pe mezinul, înainte de călătorie,
este sfătuit de crai să le evite: ,,să te ferești de omul roș, iar mai ales de omul spân, cât ai
putea, să n-ai de-a face cu dânșii că sunt foarte șugubeți’’.
Apoi, spre deosebire de basmul popular, în care narațiunea este predominantă, în
basmul cult narațiunea se îmbină cu dialogul și descrierea. Ion Creangă dramatizează
narațiunea prin dialog și individualizează personajele. Secvențele narative sunt redate prin
înlănțuire și ilustrează desfășurarea lineară a acțiunii. ,,Povestea lui Harap-Alb’’ este
structurată în două mari părți compoziționale, fiecare însumând câte patru episoade narative.
În prima parte, eroul este prezentat în ipostaza de novice/neinițiat și cuprinde o suită de probe
pe care Harap-Alb le depășește: proba milosteniei (întâlnirea cu Sfânta Duminică deghizată,
travestită în bătrâna cerșetoare), proba hărniciei (hrănirea calului, armura), proba curajului
(înfruntarea ursului, travestirea tatălui), proba labirintului – cele trei întâlniri cu Spânul
(travestit) în pădurea-labirint, coborârea în fântână simbolizând moartea ritualică, proba
vredniciei și a înțelepciunii – aducerea ,,Sălăților’’ din Grădina Ursului, proba curajului și a
răbdării – uciderea Cerbului și aducerea pielii și a capului bătut cu pietre scumpe. Partea a
doua redă alte serii de probe necesare pentru maturizarea lui Harap-Alb: proba altruismului și
a prieteniei – furnicile, albinele și cei cinci ,,monștri simpatici’’, probele de la curtea
împăratului Roș – casa de aramă încinsă (Gerilă), ospățul pantagruelic (Flămânzilă, Setilă),
alegerea macului din nisip (furnicile), păzirea fetei (Ochilă, Păsărilă), ghicirea miresei

1
adevărate (crăiasa albinelor), întrecerea dintre cal și turturică, proba iubirii, recuperarea
identității și a paloșului, dezvăluirea adevărului despre Spân, moartea și învierea lui Harap-
Alb, uciderea Spânului de către cal și răsplata eroului: fata împăratului Roș și împărăția.
Nunta și schimbarea statutului social din supus în împărat confirmă maturizarea eroului.
Simbolul centrat al basmului rămâne, evident, drumul, metaforă a descoperirii lumii, a
vieții și a sinelui. Încălcând sfatul părintesc și refuzând, astfel, experiența celor maturi, eroul
este pus el însuși în situația de a dobândi o asemenea experiență. La capătul drumului inițiatic,
Harap-Alb, ,,luminatul crăișor’’ ajunge înțelept și puternic, așa cum îi prevestește Sfânta
Duminică: ,,Când vei ajunge și tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a păr
și vei crede celor asupriți și necăjiți, pentru că ști acum ce e necazul.’’
În continuare, personajele specifice basmului (,,eroi himerici” cum îi numește George
Călinescu în ,,Estetica basmului’’), sunt, în termenii lui Vladimir Propp (,,Morfologia
basmului”), protagonistul, antagonistul, ajutoarele și donatorii. Dacă în basmul popular
personajele sunt schematice, în schimb, în basmul cult sunt bine individualizate, portretizate
atât prin modalități de caracterizare directă, cât și prin modalități indirecte. Harap-Alb este un
personaj complex, o sinteză de calități - generozitate, inteligență, compasiune, toleranță,
onestitate, prietenie, răbdare, iscusință în toate, hărnicie - și defecte: naivitate, teamă,
neîncredere în sine la început, supărare. Numele oximoronic al eroului este sugestiv pentru
evoluția sa de la statutul de slugă la acela de stăpân. Numele Harap-Alb îl individualizează pe
protagonist, detașându-se de basmul popular în care eroul are un nume generic: Făt-Frumos.
Naratorul îl portretizează moral pe Harap-Alb drept ,,boboc în felul său la trebi de aieste”, iar
Sfânta Duminică îi evidențiază slăbiciunile pe care trebuie să le învingă: ,,slab de înger”, ,,mai
fricos decât o femeie’’.
În plus, relațiile dintre protagonist și cei doi antagoniști – Spânul și împăratul Roș –
reliefează conflictul dintre forțele binelui și cele ale răului și dezvăluie viziunea scriitorului
despre lume. Deloc întâmplător, protagonistul și antagoniștii săi nu au însușiri supranaturale.
De asemenea, procesul de maturizare treptată a eroului conferă și o altă dimensiune relației
sale cu Spânul. Astfel, Spânul este și formatorul, ,,răul necesar” pentru Harap-Alb. Eroul -
Harap-Alb - este individualizat nu numai prin statutul social de prinț, ca în basmul popular, ci
și prin statutul psihologic, prin comportament și limbaj.
Nu în ultimul rând, Ion Creangă este foarte modern în construirea personajelor
fabuloase; cei cinci prieteni ai lui Harap-Alb sunt portretizați umoristic, caricatural și
hiperbolic într-o viziune homerică. Scenele memorabile cu fabuloșii tovarăși de drum sunt
realizate în viziune carnavalescă, dezvăluind motivul ,,lumii pe dos”: ,,Lumea asta e pe dos/
Toate merg cu capu-n jos;/ Puțini suie, mulți coboară/ Unul macină la moară.” O scenă
antologică este cea petrecută în casa de aramă încinsă pe care ,,năzdrăvanul” Gerilă o răcește
suflând de trei ori ,,cu buzișoarele sale cele iscusite” (și în care el tremură de frig) și în care se
ceartă cu tovarășii săi, râzând în hohote de ei.
În sfârșit, nu lipsesc din basm formulele tipice pe care Ion Creangă le prelucrează
original: formula inițială - ,,Amu, cică era odată într-o țară un crai care avea trei feciori’’,
formulele mediane - ,,Și merg ei o zi, și merg două, și merg patruzeci și nouă” - și formula
finală ,,Și-a ținut veselia ani întregi (…)’’. Aceste clișee compoziționale ilustrează stereotipia
basmului.
În concluzie, ,,Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult în care genialul povestitor
moldovean valorifică modelul popular, depășindu-l prin elementele de originalitate
evidențiate. ,,Povestea lui Harap-Alb” rămâne o capodoperă a genului și a prozei fantastice
românești.