POVESTEA LUI HARAP-ALB, de ION CREANGĂ

RELAȚIA PROTAGONIST-ANTAGONIST
ESEU
Prof. dr. LUMINIŢA DIMA

Mare clasic al literaturii române, genial povestitor, comparabil cu marii povestitori ai lumii, Ion
Creangă este, fără îndoială, cel mai important întemeietor al basmului cult românesc. ,,Homer al nostru’’, cum îl
numește Garabet Ibrăileanu, Ion Creangă face trecerea de la nivelul popular al literaturii la nivelul ei cult.
Capodopera sa, ,,Povestea lui Harap-Alb”, publicată în revista ,,Convorbiri literare’’, în anul 1877, este un basm
cult original care sintetizează filozofia noastră populară, situată între fatalitatea răului și ideala căutare a binelui.
Unic în literatura noastră, acesta poate fi considerat basmul celor cinci superlative: cel mai amplu, cel mai
complex, cel mai filosofic, cel mai poetic și cel mai umoristic. Fuziunea realului cu fabulosul și
miraculosul, umanizarea fantasticului, multiplicarea/triplicarea probelor, individualizarea personajelor,
autohtonizarea imaginarului, dramatizarea epicului, homerismul viziunii, oralitatea și umorul ilustrează
originalitatea acestui basm cult și încadrarea scriitorului în realismul popular.
Mai întâi, ,,Povestea lui Harap-Alb” este centrată, ca orice basm, pe supratema triumfului Binelui
asupra Răului. Tema derivată este inițierea și maturizarea progresivă a eroului care conferă basmului
dimensiunea unui ,,bildungsroman”. Tematica este ilustrată motive narative specifice: împăratul fără succesor
la tron, superioritatea mezinului, probele depășite, călătoria, încălcarea interdicției și supunerea prin vicleșug,
animalele fabuloase (calul, crăiasa furnicilor și crăiasa albinelor), obiectele magice (Obrăzarul și soția lui,
Barbă-Cot, cele trei smicele de măr dulce, apa vie și apa moartă), pedepsirea răufăcătorului (a Spânului) și
nunta împărătească. Forțele Binelui sunt Harap-Alb, ajutoarele și donatorii săi: Sfânta Duminică, primul
mistagog, ,,calul năzdrăvan”,al doilea mistagog, crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor și cei cinci tovarăși ,,uriași”.
Forțele răului sunt reprezentate de Spân, al treilea mistagog, și de Împăratul Roș, personaje malefice pe care
mezinul este sfătuit de tatăl său, înainte de călătorie, să le evite: ,,să te ferești de omul roș, iar mai ales de omul
spân, cât ai putea, să n-ai de-a face cu dânșii că sunt foarte șugubeți’’. De altfel, Spânul și Împăratul Roș sunt
indispensabili în maturizarea eroului.
Apoi, simbolul central al basmului rămâne, evident, drumul, metaforă a descoperirii lumii, a vieții și a
sinelui. Încălcând sfatul părintesc și refuzând, astfel, experiența celor maturi, eroul este pus el însuși în situația
de a dobândi o asemenea experiență. La capătul drumului inițiatic, după depășirea mai multor probe dificile,
Harap-Alb, ,,luminatul crăișor”, ajunge înțelept și puternic, așa cum îi prevestește Sfânta Duminică: ,,Când vei
ajunge și tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a păr și vei crede celor asupriți și necăjiți,
pentru că știi acum ce e necazul.’’
În continuare, personajele specifice basmului (,,eroi himerici” cum îi numește George Călinescu în
,,Estetica basmului’’), sunt, în termenii lui Vladimir Propp (,,Morfologia basmului”), protagonistul,
antagonistul, ajutoarele și donatorii. Dacă în basmul popular personajele sunt schematice, în schimb, în
basmul cult sunt bine individualizate, portretizate atât prin modalități de caracterizare directă, cât și prin
modalități indirecte. Harap-Alb este un personaj complex, o sinteză de calități – bunătate, generozitate,
inteligență, compasiune, toleranță, onestitate, prietenie, răbdare, iscusință în toate, hărnicie și credință în
Dumnezeu - și defecte: naivitate, teamă, neîncredere în sine, îndoială/ezitare și supărare la început. Numele
oximoronic al eroului este sugestiv pentru evoluția sa de la statutul de slugă la acela de stăpân. Numele Harap-
Alb îl individualizează pe protagonist, detașându-se de basmul popular în care eroul are numele generic Făt-
Frumos.

1
 Mai departe, relațiile dintre protagonist și cei doi antagoniști – Spânul și împăratul Roș – reliefează
conflictul dintre forțele binelui și cele ale răului și dezvăluie viziunea scriitorului despre lume, filosofia sa
țărănească. Deloc întâmplător, protagonistul și antagoniștii săi nu au însușiri supranaturale. Harap-Alb se
confruntă cu răul din lumea oamenilor, cu răutatea, viclenia, lăcomia și cruzimea acestora. De asemenea,
procesul de maturizare treptată a eroului conferă și o altă dimensiune relației sale cu Spânul. Astfel, Spânul este
și formatorul, ,,răul necesar” pentru erou, realizarea spirituală nefiind posibilă fără participarea
acestuia.
Întâlnirea lui Harap-Alb cu Spânul are loc în pădurea întunecoasă (,,selva oscura”), străbătută în
tovărășia calului năzdrăvan, călăuză sigură și sfetnic devotat care îl poartă în lungul drum spre împărăția
unchiului său. De trei ori (cifră magică) îi apare Spânul în cale, de fiecare dată ,,prefăcut în alte straie” și cu glas
schimbat. La a treia întâlnire, mezinul se vede nevoit să accepte ajutorul Spânului: ,,Apoi mai îmi vine a crede
că aiasta-i țara spânilor și n-am încotro; mort-copt, trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că știi bine locurile pe
aici.” Spânul îl supune prin vicleșug pe inocentul călător. Se preface că îi este sete, varsă toată apa din plosca
dată de ..stăpânul” său și coboară în fântâna adâncă din poiană pentru a lua ,,apă dulce și rece ca gheața”.
,,Boboc în felul său la trebi de aieste”, cum îl caracterizează direct naratorul omniscient, feciorul de crai se lasă
convins de Spânul cel viclean să intre în fântână pentru a se răcori. Captiv în fântână, este obligat să jure
,,credință și supunere întru toate, lăsându-se în știrea lui Dumnezeu”, devenind sluga Spânului care îi și prezice
destinul: ,,și atâta vreme să ai a mă sluji, până când îi muri și iar învie”.
Simbolica scenă a coborârii în fântână semnifică începerea inițierii spirituale a protagonistului.
Echivalentă cu o ,,descensus ad Inferos”, descinderea în fântână simbolizează moartea ritualică și învierea.
Scenariul devenirii feciorului de crai este regizat de Spân: îl botează în apa fântânii, dându-i o nouă identitate
și numele inițiatic Harap-Alb, apoi îl conduce spre împărăția lui Verde-Împărat și-l determină să parcurgă o
serie de trepte ale desăvârșirii: dobândirea ,,sălăților” din Grădina Ursului, a pieii cu nestemate din Pădurea
Cerbului și a fetei împăratului Roș. Rolul de maestru spiritual al Spânului este dezvăluit de calul năzdrăvan: ,,și
unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte…” Scena finală, în
care Spânul îl decapitează pe Harap-Alb cu o singură lovitură de paloș simbolizează al doilea botez
ritualic, cel al morții. Calul năzdrăvan își răzbună stăpânul: ,,Pân-aici, Spânule! Și odată mi ți-l înșfacă cu
dinții de cap, zboară cu dânsul în înaltul ceriului și apoi dându-i drumul de acolo, se face Spânul până jos praf și
pulbere.” Fata împăratului Roș, farmazoană, îl învie cu apa vie și cele trei smicele de măr dulce, îl sărută cu
drag și îi restituie paloșul, însemnul puterii.
Astfel, relația protagonist-antagonist este de complementaritate, semnificând dualitatea ființei
umane, defectele și calitățile omului. Spânul este și întruchiparea păcatelor lui Harap-Alb pe care acesta le
descoperă de-a lungul călătoriei în propriul suflet și le învinge cu ajutorul virtuților morale personificate de
personaje fabuloase ca Regina furnicilor, Crăiasa albinelor și cei cinci prieteni – Gerilă, Flămânzilă, Setilă,
Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă. Inseparabili pe tot parcursul basmului, protagonistul și antagonistul sunt bine
individualizați nu numai prin statutul social, ca în basmul popular, ci și prin statutul lor psihologic, prin
comportament și limbaj.
În sfârșit, nu lipsesc din basm formulele tipice pe care Ion Creangă le prelucrează original: formula
inițială - ,,Amu, cică era odată într-o țară un crai care avea trei feciori”, formulele mediane - ,,Și merg ei o zi, și
merg două, și merg patruzeci și nouă” - și formula finală ,,Și-a ținut veselia ani întregi (…)”. Aceste clișee
compoziționale ilustrează stereotipia basmului. Arta narativă se particularizează prin oralitate și umor.
Așadar, raportul dintre Harap-Alb și Spân este conflictual, determinat de confruntarea dintre bine și rău,
definitorie pentru basm. Neofitul și mistagogul ne oferă o lecție de viață, de filosofie și de înțelepciune din care
învățăm că tot răul este spre binele nostru, spre împlinire și fericire.