Povestea lui Harap Alb

de Ion Creangă

basmul cult

1. Basmul este o specie a genului epic în proză, în care personaje imaginare participă la
întâmplări fabuloase prin care vor impune ordinea valorică a Binelui. Personajele
poartă valori simbolice. Acestea pot fi Binele și Răul în diversele lor ipostaze:
puternicul și slabul, harnicul și leneșul, istețul și prostul. Se consideră că basmul a
apărut, în vremuri îndepărate, din dorința omului de a compensa o realitate potrivnică
(săracul devine bogat, urâtul devine frumos iar nedreptățitul are parte, în cele din urmă,
de dreptate.) Fabulosul, categoria estetică specifică basmului, reprezintă un mod de
reflectare a lumii prin folosirea de elemente supranaturale, fără corespondent cu
realitatea.
2. Basmul popular are structuri specifice care-i conferă un caracter predictibil. Textul se
încheie invariabil cu victoria binelui iar finalul aduce în prim-plan elementele
moralizatoare. Modalitatea de bază este narațiunea. Cifrele simbolice si formulele
tipice (inițiale, mediane și finale) sunt alte elemente cu valoare ordonatoare a basmului.
Formula inițială, „a fost odată ca niciodată”, plasează acțiunea într-un timp și spațiu
vag, nedeterminat, un illo-tempore, sugerând caracterul de generalitate al întâmplării;
formula mediană menține contactul cu receptorii, în vreme ce formula finală aduce în
atenție deznodământul fericit, precum și revenirea la realitate. Motivele cel mai des
întâlnite în basm sunt călătoria, lupta, victoria personajului pozitiv, probele depășite,
demascarea și pedepsirea răufăcătorului, căsătoria și răsplata eroului etc.
3. În basmul cult însă, autorul preia tiparul narativ al basmului popular, valorificându-l în
funcție de viziunea sa artistică și în funcție de propriul stil. Basmul cult presupune
existența unui stil elaborat, în care narațiunea se îmbină cu descrierea, dialogul și
monologul. Se întâlnesc situații tipice, dar și atipice iar personajele sunt rotunde,
tridimensionale. Acțiunea este mai complexă și distincția dintre bine și rău e uneori
greu de făcut, deoarece răul poate ascunde un bine sau invers.
4. În calitate de autor de basme, Ion Creangă nu este un scriitor original. Subiectele
poveștilor sale se regăsesc în toată aria balcanică („Capra cu trei iezi”, „Punguța cu doi
bani”, „Soacra cu trei nurori” etc). Original este însă Creangă prin stilul său
inconfundabil, datorită căruia a fost numit „cel mai mare povestitor român”.
5. „Povestea lui Harap –Alb” a fost publicată în „Convorbiri literare” în 1877. Este un
text complex, neobișnuit de lung (are aproximativ 50 de pagini). Ca formulă narativă
are structura unui basm în basm (evenimentele de la curtea Împăratului Roș pot fi
considerate un basm autonom). Pentru literatura română, „Povestea lui Harap Alb”,
„ilustrează realismul, pentru că fără a inventa nimic esențial, Creangă retrăiește cu
ingenuitate întâmplările povestite. Geniul humuleștean are acea capacitate
extraordinară de a-și lua în serios eroii (fabuloși sau nu, oameni sau animale), de a le
retrăi aventurile, de a pune cu voluptate propriile lui aspirații nerostite, slăbiciuni și
uimiri, adică de a crea viață” (Nicolae Manolescu). Personajele povestitorului par a fi
figuri pitorești din mediul rural în care a copilărit și a crescut acesta. Craiul, fiii lui,
calul, Sfânta Duminică, sunt personaje care se comportă și vorbesc întocmai ca oamenii
de la țară. Sunt sfătoși și au, în egală măsură, și simțul umorului și simț critic, așa cum
se-ntâmplă în cazul unor țărani autentici. Intâmplările, cadrul spațio-temporal, limbajul
poveștii refac atmosfera veridică și autentică a spațiului humuleștean.
6. Povestea poate fi considerată un veritabil bildungsroman românesc, pentru că prezintă
evoluția fiului de împărat de la naivitatea adolescentină până la dobândirea calităților
necesare unui împărat. Tema textului, este, pe lângă lupta Binelui cu Răul, specifică
oricărui basm, și călătoria inițiatică pe parcursul căreia tânărul fiu de crai evoluează
de la ipostaza unui mezin neajutorat la aceea de împărat luminat. Viziunea lui
Creangă asupra lumii este una hâtră și bonomă, deoarece răul nu este înspăimântător,
ci este mai degrabă caricaturizat (a se vedea portretul Spânului sau portretul
Impăratului Roș).
7. Subiectul acestui basm este destul de complex. Un crai are trei feciori. Primește o
scrisoare de la fratele său, Verde Împărat, să-i trimită un moștenitor la tron, deoarece el
are numai fete. Dintre cei trei feciori, cel mai vrednic se dovedește mezinul, care va
pleca la drum pe un cal năzdrăvan și însoțit de sfaturile părintești – de a nu avea de-a
face cu omul spân sau cu omul roș. Nereușind să găsească ieșirea dintr-o pădure,
mezinul încalcă sfatul printesc și îl ia ca tovarăș pe Spân care, în scurtă vreme, îl
păcălește și, printr-un șantaj, îl determină să facă schimb de identitate. Vor porni la
drum ca Harap-Alb, sluga Spânului, devenit acum viitorul moștenitor al tronului
Împăratului Verde. Ajuns la curtea Împăratului, Spânul se laudă cu sluga sa, și Harap
Alb este pus la mai multe probe: să aducă sălățile din Grădina Ursului, să aducă
pietrele nestemate de pe coarnele cerbului și s-o aducă pe fata Împratului Roș. Dacă la
primele două probe, Harap-Alb se descurcă ajutat de cal și de Sfânta Duminică, la
 proba a treia este ajutat de cinci prieteni fabuloși (Setilă, Flămânzilă, Gerilă, Ochilă și
Păsări-Lăți- Lungilă), dar și de regina albinelor și de regina furnicilor, cărora Harap
Alb le făcuse un bine, în drumul său spre curtea Împăratului. În cele din urmă,
Impăratul Roș e nevoit să-i dea fata și Harap Alb se întoarce la Verde Împărat. Pe
drum, cei doi tineri se îndrăgostesc. În fața Împăratului Verde, fata Împăratului Roș
deconspiră identitatea Spânului, iar acesta, furios, îi taie capul lui Harap Alb. Fata îl
învie însă cu ajutorul calului care aduce apa vie și apă moartă. La finalul basmului, are
loc nunta protagonistului și primirea tronului, în calitate de moștenitor al lui Verde
Împărat.
8. O primă trăsătură care ilustrează caracterul de basm cult al acestui text al lui Creangă o
constituie umanizarea (antropomorfizarea) fantasticului. Dacă în basmul popular,
accentul epic se pune pe neobișnuitul întâmplărilor, cele narate de Creangă sunt fapte
comune, de un firesc care dezarmează: fiul craiului improvizează un stup, trece prin
apă ca să nu strivească o nuntă de furnici, de câteva ori își plânge de milă. El nu luptă
cu zmei sau balauri, ci se împrietenește cu cinci uriași cumsecade, cinci prieteni
fabuloși, despre care putem spune că au defectele hiperbolizate - Setilă e caricatura
unui țăran care bea prea mult, Flămânzilă este caricatura unui om care mânâncă prea
mult, Gerilă este un friguros, Păsări-Lăți-Lungilă, un deșirat, iar Ochilă este caricatura
unui țăran care vede neobișnuit de bine. Fantasticul este deci umanizat, iar universul
spațio-temporal are coordonatele celui humuleștean: crăișorul caută în pod și în grajd,
Împăratul Roș caută în așternut pureci iar eroul însuși „se olicăiește ca o muiere”. Când
se enervează că tocmai cel mai răpciugos cal vine la tava cu jăretec, feciorul cel mic al
craiului îl lovește cu frâul în cap, așa cum s-ar comporta, mai degrabă, un flăcău de la
țară. Fata împăratului nu e decât „o zgâtie de fată”, iar Păsări- Lăți-Lungilă o
„găbuiește în spatele lunii”, așa cum Nică a „găbuit” pupăza în scorbură. Aceste
similitudini ne conduc către ideea că, la Creangă, avem de-a face cu un fantastic
localizat, fapt evidențiat prin comportamentul personajelor și prin vorbirea lor specific
țărănească.
9. Un alt element care ilustrează caracterul de basm cult al „Poveștii lui Harap Alb” îl
constituie arta portretului. Personajele lui Creangă pot fi încadrate în tipologia
propusă de Vladimir Propp: eroul (Harap-Alb), donatorii (regina albinelor, regina
furnicilor), adjuvanții (calul, Sfânta Duninică), falsul erou (Spânul). Tehnica
portretizării folosite de Creangă se îndepărtează însă de aceste modele arhetipale și
creează personaje pe baza interferenței real-fantastic. Craiul, de exemplu, are împărăția
 la marginea pământului, dar se lamentează asemenea unui țăran: „degeaba stricați
mâncarea, dragii mei”. Pedagogia vieții are, în cazul lui, componentele gândirii simple
ale unui om de la țară: „În călătoria ta să ai trebuință și de răi și de buni....” Sfânta
Duminică reprezintă intervenția divinității în viața eroului aflat în formare și a cărui
credință a fost probată mereu. Calul năzdrăvan este reprezentarea zoomorfă a unui
înțelept, căci el suplinește lipsa de experiență și de încredere a eroului. Personajul
colectiv al basmului este reprezentat de cei cinci prieteni fabuloși, imortalizați prin
câte un detaliu specific-astfel: Flămânzilă „mânca brazde”, Setilă are „grozav burdăhan
și un gâtlej nesățios” iar Gerilă are „niște buzoaie groase și debălăzate”. Spânul este
antagonistul, antieroul, diavolul, însă are și el calitatea de pedagog în formarea lui
Harap-Alb.
10. În ceea ce privește portretul protagonistului, acesta este un personaj rotund, surprins
in devenirea și desăvârșirea sa morală. Numele lui este un oximoron, în sensul că el
combină contrariile. „Harapi” - erau numiți robii țigani, în vreme ce „Alb” face referire
la statutul nobil al personajului. Eroul este atipic, pentru că are și calități și defecte.
Este inteligent – la întrebarea tatălui „Aista cal ți-ai ales?”, el răspunde învăluit,
motivând că merge prin străini și nu vrea să bată la ochi. Este înțelept – îi spune
calului că preferă să meargă „ca vântul, și nu ca gândul”, ca să nu se prăpădească: este
caracterizat de bunătate (face stup albinelor, ocolește nunta furnicilor ) este sociabil –
se împrietenește ușor și are vocația prieteniei și dă dovadă de noblețe- „omul de soi
se vădește sub orice strai”. Tema generală a basmului, confruntarea dintre Bine și Rău
e susținută prin mai multe secvențe narative care subliniază caracterul omenos al lui
Harap Alb, pe de o parte, dar și caracterul ticălos și manipulativ al Spânului.
11. Astfel, o secvență care susține tema basmului și evidențiază caracterul frumos al
eroului este cea în care Harap-Alb se împrietenește cu cei cinci năzdrăvani. Scena
scoate la iveală caracterul blând, mucalit și plăcut al protagonistului. El are o vorbă
bună pentru fiecare „arătare de om”, și se gândește că fiecare o fi având un rost pe
lume, chiar dacă acesta nu poate fi văzut imediat: „hai și tu cu noi, dacă vrei, zise
Harap-Alb lui Setilă, de-abia îi scăpa de blestemul broaștelor și-i da răgaz morilor să
umble.” Naratorul însuși se arată încântat de felul de-a fi al lui Harap-Alb, notând că
„nu aducea nicio supărare. Însă ca tovarăș era părtaș la toate: și la pagubă și la câștig”
În același timp însă, este naiv – se lasă păcălit de spân, se descurajează repede – trebuie
să fie mereu încurajat de cal și de Sfânta Duminică și dă dovadă de slăbiciune pentru că
nu trece proba labirintului. Această a doua secvență narativă aduce în prim-plan arta
 manipulării pe care o stăpânește Spânul, personajul simbolic al Răului. Mai întâi îi
spune că face parte din categoria oamenilor buni care n-au noroc să-și găsească un
stăpân pe măsură, apoi îi spune că într-o fundătură din apropiere este un taur grozav
care a curmat viața multora și, în cele din urmă îl convinge să-l tocmească drept slugă,
spunându-i că se afla în țara spânilor și nu avea să găsească pe alcineva să-l scoată din
încurcătură. Este interesant de observat scara persuasiunii Spânului-întâi îi atinge
coarda sentimentelor, apoi îl sperie, iar la sfârșit îi spune că el este singura opțiune
pentru a ieși din pădurea-labirint.
12. Coordonatele cele mai importante ale basmului cult al lui Creangă sunt însă oralitatea
și umorul. Oralitatea este abilitatea autorului de a imita în scris vorbirea, de aceea
textele lui Creangă par că se adresează unor ascultători, mai mult decât unor cititori. Se
observă abundența exclamațiilor și a interjecțiilor care dau dinamism textului și
semnalează miraculosul existenței: „Multe mai vede omul cât trăiește!”, „Alelei, fecior
de om viclean ce te găsești!”. Se întâlnesc repetițiile care au rolul de a da muzicalitate
frazei – „Râzi, tu, râzi, Harap-Alb” sau „Vai de mine și de mine, Harap-Alb...”
Comparațiile în stil popular - „răcni el ca un zmintit” sau, „Spânul le era drag ca sarea
în ochi (fetelor de împărat)” și construcțiile idiomatice: împăratul Roș le vorbește
oaspeților „cam cu jumătate de gură” asigură oralitatea textului, împreună cu inserarea
abundentă a zicătorilor și proverbelor: „Fală goală, traistă ușoară”, „Omul sfințește
locul”, sau „La unul fără suflet, trebuie unul fără lege.” Impresia de oralitate a acestui
basm cult e dată și de abundența secvențelor dialogate. Acțiunea e dramatizată prin
dialog, aspect despre care Tudor Vianu nota: „Creangă topește povestirea în dialog,
reface evenimentele din convorbiri sau introduce în povestirea faptelor dialogul
personajelor, ceea ce îi dă putința să intre în psihologia lor, să ni-i arate cum gândesc și
cum simt, cum ezită și cum se hotărăsc.”
13. Umorul constituie, de asemenea, o nota distinctă a basmului cult al lui Creangă.
Autorul este o ființă jovială, care are vervă și căruia îi place să stârnească veselie.
Printre modalitățile de a crea această notă comică, se numără exprimarea mucalită:
„intră buluc în ogradă... care de care mai chipos și mai îmbrăcat de se târa ațele după
dânșii”. Ironia creează efecte comice și ea: „Doar unu-i împăratul Roș, vestit prin
meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea nepomenită și pentru milostivirea lui cea
neauzită”. Stârnesc râsul poreclele si apelativele caricaturale: „țapul cel roș”,
„mangosiți”, „farfasiți”, ca și anumite citate și expresii de duh: „Dă-i cu cinstea, să
peară rușinea”.
14. Nu în ultimul rând, caracterul de basm cult este dat de prezența unui narator ludic.
Acesta se joacă adesea cu cititorul, ignorând regulile și clasificările. Astfel, la început
se prezintă ca un narator, trăitor al altui timp decât al întâmplărilor: „pe vremurile
acelea, drumurile erau cu primejdie, nu ca în ziua de astăzi”, pentru ca, la sfârșit, să
sugereze că a fost invitat la ospăț ca: „un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu”.
Ulterior, se preface că nu cunoaște evoluția evenimentelor și că el nu știe dacă eroul va
izbuti în încercările sale: „așa și cu Harap-Alb și cu ai săi; poate or izbuti să ieie fata
Împăratului Roș, poate nu.... Ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să spun povestea și vă rog
să ascultați.”
15. În concluzie, putem spune că „Povestea lui Harap Alb” este un text excepțional, o
poveste a poveștilor, care reunește în țesătura elementelor tipice basmului popular, o
mulțime de elemente care asigură originalitatea textului, atât datorită viziunii inedite a
autorului asupra lumii, cat și datorită stilului acestuia.