BASM

Realismul viziunii este dat de fixarea cu minuțiozitate în detalii a caracterelor personajelor: craiul are
orgoliu familial, împăratul Verde este naiv și ușor de manipulat, împăratul Roș este aspru, cârcotaș. Autorul
scoate în evidență psihologia personajelor. De asemenea, realismul lui Creangă reiese din faptul că
fantasticul său e umanizat și localizat în Humulești, cronotop arhetipal al operei. Ilustrativă este în acest sens
și relația între protagonist și antagonist, între Harap-Alb și Spân. Harap-Alb este neinițiatul, tânărul care
parcurge un drum al maturizării necesare, dar care dovedește calitatea neprețuită a unui fond moral superior.
hiar monștrii sunt țărani cu calități deosebite, dar nu surprinzătoare în varietatea lumii satului.
TEMA
Conform celei mai cunoscute definiții, tema basmului este lupta dintre bine și rău, cu triumful binelui.
Cu alte cuvinte, eroul luptă pentru impunerea unor valori morale. Ca în epopeile homerice, realitatea se
redimensionează la modul enorm. În această lume războaiele erau grozave, drumurile pe ape și pe uscat
erau puțin cunoscute și foarte încurcate și de aceea nu se putea călători așa de ușor și fără primejdii ca în
ziua de astăzi, caii zboară până la lună și la soare, există uriași precum Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă,
Păsări-Lăți-Lungilă. Fiind supus unor încercări, Harap-Alb se confruntă cu diferite situații extreme, care îl
formează. Deși Spânul pare un personaj malefic, rolul său este de a se implica în maturizarea eroului, acesta
din urmă fiind, în final, triumfător, în ciuda dificultăților întâlnite în drumul său. Tocmai de aceea Spânul,
„răul necesar” al basmului își va găsi sfârșitul și se va face „praf și pulbere”, pentru că orice încercare de a
încălca legile unei lumi tradiționale va fi aspru pedepsită. Deci, viziunea autorului se reflectă și în aceste
intenții moralizatoare, Spânul având un destin tragic.
Tema este susținută și prin fantasticul construit prin împletirea elementelor realiste cu cele fabuloase, ca
specific ancestral (străvechi) al basmelor, însă, în această proză narativă, Creangă îmbină supranaturalul
popular cu evocarea realistă a satului moldovenesc, de unde reiese şi originalitatea acestei creaţii. Fabulosul
în Povestea lui Harap-Alb prezintă o serie de particularităţi. El este tratat în mod realist, caracterizându-se
prin alăturarea miraculosului cu realitatea. Fabulosul pare a se ascunde în spatele realităţii, ieşind la lumină
în mod surprinzător. Astfel, în scena întâlnirii dintre mezinul craiului şi bătrâna cerşetoare, însuşirile
supranaturale cu care aceasta se laudă par a fi nişte minciuni. Tânărul înţelege miracolul numai când bătrâna
dispare în văzduh. Tot aşa, calul care se apropie de tava cu jăratec este numit „ghijoagă uricioasă”; abia
transformarea lui miraculoasă, datorată intervenţiei unui factor sacru (Sf. Duminică) convingându-l pe
feciorul de crai.
Una dintre condițiile fantasticului pur este perfecta împletire a straniului cu miraculosul. În Povestea lui
Harap-Alb predomină miraculosul. Neîncrezător în soluția magică, de sorginte miraculoasă, furnizată de
cerșetoare, Harap-Alb nu renunță la criteriul judecății dictate de bunul-simț, dar subconștientul mitic îl
determină să acorde credit sfatului de a -i aduce răpciugii tava de jăratic (este aici amintirea ancestrală a
simbolismului purificator al focului). Când vede calul răpciugos nu-și poate stăpâni uimirea, și-l mustră într-
un limbaj pur țărănesc: — Ghijoagă urâcioasă ce ești! din toți caii, tocmai tu te-ai găsit să mănânci jăratic?
Numai elementul miraculos îl convinge pe erou: calul se și scutură de trei ori, și îndată rămâne cu părul
lins-prelins și tânăr ca un tretin, de nu era alt mânzoc mai frumos în toată herghelia. Se poate observa, în
acest episod, cum miraculosul se pune în slujba straniului, constituindu-se în soluție salvatoare, când intriga
intră în impas. Personajele sunt reale şi fabuloase, iar relaţia acestora cu protagonistul reflectă sprijinul
acordat pentru învingerea răufăcătorilor (personaje antagoniste) şi se numesc donatori (eroi supranaturali
care-i oferă un obiect miraculos pentru a-l ajuta la nevoie) sau ajutoare/mistagogi (personaje năzdrăvane
care-l sprijină necondiţionat). Titlul basmului este un oximoron, sugerând dubla personalitate a
protagonistului: el are o identitate reală (fiu de crai) și una aparentă (ca slugă a Spânului), având sensul de
„rob alb”, deoarece „harap” înseamnă „negru, rob”. Devenit sluga Spânului, îşi asumă şi numele Harap-Alb
pe care i-l dăduse acesta, dovedind în acelaşi timp loialitate şi credinţă faţă de stăpânul său, întrucât jurase
pe paloş. El devine robul-ţigan (până la jumătatea secolului al XIX-lea în Moldova şi Ţara Românească ţig
nii erau robi), deşi era alb, ajungând în cea mai umilă ipostază umană. Semnificaţia titlului „Harap- Alb
reiese din scena în care Spânul îl păcăleşte pe fiul craiului să intre în fântână: Fiul craiului, boboc în felul
său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se bagă în fântână, fără să-i trăsnească prin minte ce i se
poate întâmpla. Naiv, lipsit de experienţă şi excesiv de credul, fiul craiului îşi schimbă statutul din nepot al
împăratului Verde în acela de slugă a Spânului: D-acum înainte să ştii că te cheamă Harap-Alb, aista ţi-i
numele, şi altul nu.
Din punct de vedere compozițional, Povestea lui Harap-Alb este alcătuită din șapte părți: punerea la
încercare, plecarea celui mai tânăr; întâlnirea cu Spânul, substituirea, sosirea la Împăratul Verde; episodul cu
salatele; episodul cu cerbul; plecarea la Împăratul Roșu și întâlnirea cu tovarășii fabuloși; cucerirea fetei de
împărat cu ajutorul a șase încercări; întoarcerea la Împăratul Verde, pedepsirea trădătorului și căsătoria lui
Harap-Alb.
De factură folclorică sunt, deci, motivele narative tipice: călătoria, supunerea prin vicleșug, probele,
demascarea impostorului, căsătoria. Se remarcă existența unor formule prestabilite, care intervin în cazuri
determinate: fraze întregi (Harap-Alb îi cere tatălui calul, armele și hainele cu care ai fost d-ta mire);
dialoguri stereotipe (— Cum să te duc, ca vântul ori ca gândul?/ — De mi-i duce ca gândul, tu mi-i
prăpădi...); expresii (despre fata Împăratului Roș se spune: la soare te puteai uita, dar la dânsa ba);
formule inițiale (Amu cică era odată); formule mediane (Și merge el, și merge, până se înnoptează bine/
Mers-au ei zi și noapte, nu se știe cât au mers); formule finale (Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai
ține încă; cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se
uită și rabdă). De factură folclorică sunt și personajele adjuvante: calul năzdrăvan, Sfânta Duminică, dar și
unele elemente magice: apa vie, apa moartă, smicelele de măr. Basmul este construit, în întregime, pe
principiul cifrei trei: confruntarea fiilor de crai cu ursul; apariția Spânului; încercările la care Spânul îl
supune pe Harap-Alb (salata, cerbul, aducerea fetei Împăratului Roș); probele pețitului (casa de fier, ospățul
pantagruelic, separarea macului de nisip); probele la care îl supune fata însăși (s-o păzească, s-o identifice,
să aducă apa vie și apa moartă). Construirea subiectului pe principiul cifrei trei este considerată de Vladimir
Propp o trăsătură specifică basmului și se numește triplicare.
În concluzie, Povestea lui Harap-Alb este un basm cult, în care miraculosul și fantasticul sunt estompate în
favoarea verosimilității. Astfel, discursul literar ilustrează viziunea autorului despre lume, care integrează în
universul ficțional doar elementele ce pot sugera un scop moralizator și o perspectivă realistă. Se remarcă
faptul că din basmul popular autorul păstrează personajele fabuloase, dar și umanizarea fantasticului prin
comportamentul, gestica și limbajul personajelor. Prin Harap-Alb autorul evidențiază destinul unui personaj
care, deși nu are puteri supranaturale (cum se întâmplă, de regulă, cu protagonistul din literatura populară),
izbutește să parcurgă drumul inițiatic. El devine împărat „iubit”, „slăvit” și „puternic”, împlinind astfel
profețiile Sfintei Duminici. În ansamblul ei, Povestea lui Harap- Alb poate fi considerată un
bildungsroman, cu subiect fabulos, structurat în modalități de exprimare realistă.

------------------------------------------------------ARGUMENTARE BASM--------------------------------------------
--------------
În primul rând, la fel ca în basmul popular, textul lui Creangă se focalizează pe tema luptei
dintre Bine și Rău. Astfel, protagonistul, calul, Sfânta Duminică, regina furnicilor, crăiasa albinelor sau
cei cinci tovarăși năzdrăvani reprezintă întruchipări ale Binelui, în vreme ce Spânul sau Împăratul Roș
sunt ipostazieri ale maleficului. Dar dimensiunea simbolică a narațiunii, ca trăsătură specifică basmului
cult, orientează lectura textului prin prisma temei inițierii.
Dincolo de împărțirea personajelor în cele două categorii consacrate de basmul popular, ca
ipostaze ale Binelui și Răului, nota de originalitate a basmului cult se remarcă la nivelul construcției
lor pe principiul ambiguizării. Harap-Alb nu seamănă cu Făt-Frumos din basmul popular. El este lipsit
de puteri supranaturale, având un caracter profund uman, cu calități și defecte. Nici Spânul nu este
întruchiparea absolută a maleficului
O altă particularitate a basmului cult o constituie tipul de erou (antieroul). Mobilul
călătoriei este practic moştenirea tronului Împăratului Verde, fiul cel mic ieşind învingător nu datorită
unor puteri supranaturale, ci datorită milosteniei sale. Singura sa putere supranaturală este aceea de a
înţelege glasul calului şi al celorlalte fiinţe ajutătoare, neavând însă capacităţi de a se metamorfoza, de
a anticipa anumite situaţii, de a lupta făţiş cu forţe negative. Nici craiul nu se înscrie în tipologia
clasică. Este ironic: Mai ştii, pâcatul, poate să-ţi iasă înainte vreun iepure, ceva... şi popâc! M-oiu trezi
cu tine acasă, ca şi cu frate-tău. Apelează la efectul paremiologic, este neîncrezător în forţele fiului
celui mic, ba chiar cârcotaş. Spânul şi Împăratul Roş nu sunt zmeii din basme, ci par oameni obişnuiţi,
dar care ies din normă prin înfăţişarea lor (natura i-a „însemnat” pentru a le arăta răutatea). Spânul este,
de fapt, un rău necesar, ajutându-l pe erou să se maturizeze.
Conflictul este determinat de nerespectarea sfaturilor părinteşti, eroul fiind nevoit să refacă
experienţa de viaţă a tatălui, pe care-l purtase calul în tinereţe prin aceleaşi locuri. Plecarea spre
împărăţia Împăratului Verde îl conduce printr-o pădure unde drumurile se încurcă. Acest drum este un
labirint având semnificaţia unui spaţiu capcană în care domnea Spânul. Întâlnirea cu Spânul prilejuieşte
astfel o îndelungată confruntare dintre cele două forţe, simboluri ale binelui şi ale răului (unul dintre
conflicte). În interiorul labirintului – la capăt – se găseşte o fântână, care este locul naşterii şi
regenerării eroului nostru. El intră fiu de împărat şi iese rob. Este, deci, un nou-născut. Schimbarea
numelui nu este doar o problemă de onomastică, ci implică o nouă traiectorie spirituală, un nou drum.
Eroul a ieşit din fântână cu o altă identitate, pe care o va abandona abia după trecerea ultimei probe.

--------------------------------------------CARACTERIZARE----------------------------------------------------------
Satatutul social al protagonistului este surprins încă din incipitul discursului narativ, când
cititorul află că este mezinul craiului. Pe parcurs, apare în ipostaza de slugă a Spânului, ca, în final, să
dobândească statutul de moștenitor la tronul împăratului Verde, echivalent, în plan simbolic, cu cel de
inițiat. Traseul inițiatic al protagonistului se impune a fi analizat și din perspectiva moralității.
Crăișorul poate fi acuzat de imoralitate atunci când încalcă sfatul părintesc și acceptă tovărășia
Spânului. Cu toate acestea, el trebuie absolvit de vină, având în vedere faptul că este imatur.
Dobândirea maturității reflectă, însă, moralitatea personajului. Când se întoarce cu pielea cu nestemate
din Pădurea Cerbului, rezistă tentației de a se îmbogăți, fiind loial jurământului depus în fața Spânului.
Moral, este un reprezentant al binelui, în ciuda defectelor sale (nu face diferența între aparență și
esență atunci când își alege calul, respingându-l pe cel slab).
Din punct de vedere psihologic, acesta trece prin stări conflictuale, dar alege calea cea mai bună
pentru stadiul în care se află (acceptă tovărășia Spânului când se rătăcește).
Altruismul este una dintre calitățile protagonistului. Momentul cheie este cel al întâlnirii
tânărului, cu Sfânta Duminică, deghizată în cerşetoare, care îl roagă să o miluiască. El îşi demonstrează
altruismul, eroina supranaturală răsplătindu-i generozitatea, dezvăluindu-i destinul excepţional ce-l
aşteaptă: ... puţin mai este şi să ajungi împărat, cum nu a mai stat pe faţa pământului, aşa de iubit, de
slăvit şi de îndrăgit.
Altruismul, sufletul lui bun se manifestă în alte două secvențe narative, indirect, prin
dragostea pentru albine şi furnici, însuşiri ce îl determină să le ocrotească şi să le ajute atunci când le
întâlneşte în drumul său. Pe un pod, Harap-Alb întâlnește o nuntă de furnici și trece prin apă ca să nu
curme viața atâtor gâzulițe nevinovate. Regina furnicilor îi da voinicului o aripioară, ca atunci când va
crede că are nevoie de ea să dea foc aripii. După un timp, călătorii văd un roi de albine care se
învârteau bezmetice, neavând pe ce să se așeze. Atunci, Harap-Alb își scoate pălăria, o așază pe pământ
cu gura în sus, iar albinele se îngrămădesc acolo. Voinicul cioplește un buștean și le face un adăpost,
după care crăiasa albinelor îi dă o aripă, ca, în caz de nevoie, Harap-Alb să-i dea foc și ea va veni în
ajutor. Pentru că fusese milos, binele pe care Harap-Alb îl făcuse se întoarce, furnicile alegând macul
de nisip şi crăiasa albinelor identificând-o pe adevărata fată a împăratului Roş, micile insecte salvând
astfel viaţa protagonistului.
Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului și restabilirea
echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a devenit îndurător și tolerant, a învățat prudența,
10
răbdarea, valoarea ajutorului, a învățat să ocolească vicleșugurile. Deși este cea mai dificilă încercare,
duce Spânului pe fata împăratului Roș și își respectă cuvântul dat. Spânul urzește planuri de răzbunare
și icnește în sine. Deconspirat, retează capul lui Harap-Alb, dar este aruncat de cal din înaltul cerului și
ucis. Harap-Alb, înviat de apa vie și apa moartă a fetei împăratului Roș, este pregătit să conducă
împărăția. Spânul spusese verișoarelor sale: Hei, dragele mele vere… d-voastră încă nu știți ce-i pe
lume. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe om. Filozofia sa de viață este
infirmată. Harap-Alb dovedește milă și prietenie față de cel lipsit. Triumful moral al binelui reface
ordinea și firescul lumii, într-o concluzie în final pozitivistă a autorului.
----------------------------------------RELATIE INTRE DOUA PERSONAJE----------------------------------------
Harap-Alb dovedește calitatea neprețuită a unui fond moral superior (— Fii încredințat că
nu eu, ci puterea milosteniei și inima ta cea buna te ajută, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică.). În
conflictul dintre protagonist și antagonist el reprezintă forțele binelui. Spânul este rău și plin de ură
nejustificată, invidios, mascându-și cu greu malignitatea (Hei, hei! zise Spânul în sine, tremurând de
ciudă).
Odată trecut de proba impusă de tatăl său deghizat în urs, mezinul craiului pornește la drum,
rătăcindu-se în pădure, unde se întâlnește cu Spânul care îi apare sub trei înfățișări. Pentru că este încă
imatur și nu se pricepe la oameni, crăișorul încalcă sfatul părintesc și acceptă tovărășia Spânului, în
momentul în care acesta îl amenință că îl va lăsa să moară. Secvența narativă a fântânii este încărcată
de valențe simbolice, amintind de taina botezului. Intrat în puț, mezinul craiului traversează o moart e
simbolică în raport cu vechea sa identitate de ființă profană. Aici va primi o nouă identitate conferită de
Spân, care îi dă numele de Harap-Alb. Mai mult, Spânul, în calitatea sa de maestru spiritual, îl
deposedează de arme, pentru că nu de acestea are nevoie fiul de crai, ci să prindă la minte.
Finalul textului se constituie într-o altă secvență narativă, semnificativă pentru relația dintre
cele două personaje. Harap-Alb a reușit să treacă toate probele la care a fost supus de Spân, întorcânduse
cu fata împăratului Roș la curtea împăratului Verde. Aceasta îl deconspiră pe Spân, dezvăluind -i
adevărata identitate. Spânul îl acuză pe Harap-Alb de divulgarea secretului și îi retează capul,
provocându-i, așadar, a doua moarte simbolică. Fata împăratului Roș este cea care îl învie pe
protagonist, gest care marchează, în plan simbolic, dobândirea de către mezinul craiului a statutului de
inițiat. Calul, tovarășul de drum al lui Harap-Alb, îl omoară pe Spân, semn că rolul său în procesul
inițiatic a luat sfârșit.
Un prim episod ilustrativ pentru relația între cele două personaje este cel al coborârii fiului
de crai în fântâna-simbol, ambivalent al vieții și al morții. Convins să se lase însoțit de Spân la primul
obstacol greu de trecut − pădurea labirint − un loc unde i se închide calea și încep a i se încurca
cărările, fiul de crai cade în capcana Spânului. Notația naratorului evidențiază diferența între cele două
personaje: Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește Spânului. Dacă Spânul are o
îndelungă experiență în exploatarea slăbiciunilor celorlalți, fiul de crai, protejat până atunci la casa
părintească, ignoră răul. Schimbarea identității înseamnă, de fapt, începutul inițierii sale, iar numele
oximoronic dobândit oglindește noblețea sufletească a slugii, contrastul între esență și aparență.
Jurământul pe ascuțișul sabiei − simbol heraldic cavaleresc − închide inițierea în limitele sacrului. La
ieșirea din fântână, Harap-Alb va fi nevoit să înfrunte sarcinile dificile ale unei noi etape existențiale.
Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului și restabilirea
echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a devenit îndurător și tolerant, a învățat prudența,
răbdarea, valoarea ajutorului, a învățat să ocolească vicleșugurile. Deși este o încercare dificilă, duce
Spânului pe fata Împăratului Roș și își respectă până la sfârșit cuvântul dat. Spânul urzește planuri de
răzbunare și icnește în sine. Deconspirat, retează capul lui Harap-Alb, dar este aruncat de cal din înaltul
cerului și ucis. Harap-Alb, înviat de apa vie și apa moartă a fetei Împăratului Roș, este pregătit să
conducă împărăția.
Întregul conflict este generat de relațiile dintre mezinul craiului și antagonist. Cu toate acestea,
Creangă își construiește personajele pe principiul ambiguizării. De aceea, protagonistul nu reprezintă o
întruchipare desăvârșită a Binelui, având un caracter profund uman, cu calități și defecte. Nici Spânul
nu este o reprezentare a maleficului desăvârșit, ca în basmul popular, el jucând un rol esențial în
procesul maturizării fiului de crai, fiind, așadar, un rău necesar. Construcția subiectului, de la
expozițiune la deznodământ, evidențiază două părți distincte, care conțin confrunta rea cu Spânul, ce
implică și o altă forță a răului – Împăratul Roș. Confictul textului este unul dublu, fiind vorba, pe de o
parte, de un confict ge n e r a l , s p e c i f i c b a smu lu i (Bi n e ș i Rău ) ș i , p e d e a l t ă p a r t e , de
u n c on f i c t particular, între Harap-Alb și Spân. Conflictul debutează în momentul întâlnirii
celor doi, când fiul Craiului este păcălit de Spân și devine sluga acestuia, fiind constrâns să
respecte cu sfnțenie toate regulile impuse. Evoluția conflictului se bazează pe toate probele la
care este supus Harap-Alb, menite să îl ducă la pierzanie, dar care, în cele din urmă, îl
fac mai puternic. Conflictul se finalizează într-un mod pozitiv, deoarece Harap-Alb, deși este
decapitat de Spân, este mai apoi readus la viață de fata împăratului Roș, iar Spânul sfârșește prin a fi
omorât de cal.