Plumb

George Bacovia
INTRODUCERE

G.B. este poetul ce marchează etapa simbolismului autentic românesc și anticipează

modernismul prin starea de neliniște continuă din opera sa. Supranumit “poetul toamnelor
târzii“, acesta construiește în lirica sa o imagine a dezolării, o atmosferă în care ființa
alienată nu-și mai găsește locul.

Poezia “Plumb” deschide volumul cu același titlu din 1916 și se încadrează în

simbolism printr-un nou tip de sensibilitate artistică “decadentă” caracterizată prin stări
confuze: spleen, nevroză, singurătate, melancolie gravă.

Simbolismul este un curent literar apărut în Franța, la sfârșitul secolului al XIX-lea, ca o

reacție împotriva romantismului și a parnasianismului. Manifestul literar este articolul “Le
Symbolisme”, de Jean Moreas, publicat în revista “Le Figaro”. Din Franța, curentul se
extinde și în alte țări europene, iar la noi are trăsături specific, fiind autohtonizat.

Trăsăturile acestui curent sunt: folosirea simbolului, a sugestiei și a sinesteziei, lirica

citadină, muzicalitatea, preferința pentru stări confuze, introducerea versului liber, precum și
teme specifice (toamna, ploaia, plânsul, singurătatea).

I. TRĂSĂTURI CURENT

În poezia “Plumb” se utilizează laitmotivul prin repetarea simbolului din titlu de șase
ori în cadrul unor structuri metaforice, “sicriele de plumb“, “flori de plumb“, “aripile de
plumb“. Întreaga atmosferă este dominată de monotonie și de tristețe, stările eului fiind
redate prin intermediul sinesteziei, figura de stil preferată a simboliștilor ce constă în
realizarea unor corespondențe sau legături invizibile între starea interioară și simbol sau între
diferite imagini vizuale, auditive, olfactive și tactile.

De asemenea, o serie de simboluri conturează atmosfera sumbră, marcată de obsesia

morții: Cimitirul este imaginea societății lipsite de idealuri și incapabile să-l înțeleagă pe
poet. Sicriele și cavoul definesc spații închise, apăsătoare, ce limitează ființa, iar “aripile de
plumb“ simbolizează zborul frânt, inevitabila prăbușire.

1
 Tema este condiția creatorului într-o lume dominată de pesimism și singurătate. Poezia
conturează atmosfera specifică întregii creații bacoviene, universul liric reliefează stări de
spleen, melancolie gravă, angoasă și nevroză.

II. IDEI POETICE

O primă imagine poetică este cea a cimitirului, simbolul morții, al încarcerării eului în
lume, în sine, în propria odaie. Toate verbele (“dormeau, stam, era vânt, scârțâiau”) sunt la
imperfect și sugerează o stare de apatie asemănătoare unui somn profund sau morții din care
eul nu poate ieși, idee exprimată prin verbul “dormeau” și prin epitetul “adânc”.

Structura “stam singur” conține verbul la persoana I, marcă a lirismului subiectiv. Eul
își exprimă direct stările de solitudine și de izolare prin epitetul “singur”. Aliterația
“scârțâiau coroanele” și imaginea auditivă a vântului ilustrează disconfortul psihic, iar
repetarea consoanelor dure “r” și “t” creează o tonalitate sumbră. Vântul este simbolul
haosului interior, al neliniștii existențiale. Substantivele fac parte din câmpul semantic al
morții, conturează imagini vizuale, în corespondență cu cele auditive, denumesc spații
închise și intră în componența metaforelor, alături de simbolul “plumb”. Florile și coroanele
își pierd semnificația pozitivă, vitalitatea sub greutatea plumbului și devin simbolurile
morții.

O a doua idee poetică reliefează tema iubirii văzute ca un refugiu, o cale de salvare a
eului din infernul existențial. Către amor se îndreaptă strigătul disperat al eului: “am început
să-l strig”. Verbul la perfect compus exprimă o acțiune încheiată ca și cum eul și-ar dori să
lase în urmă trecutul și să înceapă o viață nouă prin iubire. Strigătul rămâne “fără ecou”, căci
amorul i se refuză (“adormea întors amorul meu de plumb”), eul fiind incapabil de iubire.
Percepția auditivă a vântului se transformă într-o senzație de frig interior, iar ființa se
prăbușește definitiv, idee sugerată prin metafora “aripile de plumb”.

III. ELEMENTE COMPOZIȚIE OPERĂ

Un prim element de compoziție este titlul, substantiv comun, defectiv de plural,

simbolul singurătății absolute. Plumbul, simbolul dominant al întregului univers bacovian
exprimă surparea lăuntrică, prăbușirea speranței, viața cenușie, opacă, lipsită de orice
deschidere. Cuvântul conține patru consoane ce închid vocala “u”, aspect ce trimite către
ideea prizonieratului, a încarcerării eului în sine și în lume. Fiind un metal greu, gri, toxic,
acesta sugerează monotonie, apăsare sufletească și moarte.

2
 În ceea ce privește versificația, poezia conține două catrene ce definesc cele două
planuri: cel exterior, al cimitirului și cel interior, al iubirii. Versurile au măsură de zece
silabe, ritm iambic și rimă îmbrățișată. Rimele în consoană (“mb” și “nt”) reliefează
tonalitatea gravă a poeziei în corespondență cu sentimentele exprimate. Discontinuitatea
discursului întretăiat de punctele de suspensie, repetarea conjuncției și, repetițiile obsesive
confirmă ideea că eul ajunge să funcționeze automatic, el devine un suflet-cavou rătăcit într-
un univers al claustrării.

În concluzie, G.B. este un simbolist autentic atât prin stare, cât și prin mijloace poetice
folosite. Acesta scrie o poezie a disperării în care eul este copleșit de pesimism și obsedat de
ideea morții, ducând o existență inutilă într-o lume ternă, apăsătoare, imobilă ca plumbul.