Particularitățile unui text poetic simbolist

„Plumb”, de George Bacovia

Simbolismul a fost un curent literar de circulație universală apărut în a doua jumătate

a secolului al XIX-lea, ca reacție împotriva romantismului și a parnasianismului. Cel care a dat
numele curentului simbolist a fost poetul francez Jean Moréas, care a publicat un manifest
literar intitulat „Simbolismul” în anul 1886. Simbolismul impunea o nouă expresie lirică,
având tendința să ocolească sentimentalismul, retorismul și patetismul romantic. Printre cei
mai importanți poeți simboliști francezi s-au numărat: Paul Verlaine, Arthur Rimbaud,
Stephane Mallarmé, iar în literatura română: Alexandru Macedonski (cu revista
„Literatorul”), Ion Minulescu, Traian Demetrescu, Dimitrie Anghel, George Bacovia etc.

Arta poetică simbolistă promovează conceptul modern de poezie, caracterizându-se

prin următoarele trăsături mai importante: respingerea prozaismului, cultivarea simbolului
ca figură de stil centrală, folosirea sugestiei drept cale poetică de exprimare a sentimentelor,
prezentarea corespondențelor dintre natură și stările de spirit umane, înclinația spre stprile
interioare nedefinite, muzicalitatea interiorizată, teme specifice (iubirea pierdută, natura
ostilă, scurgerea ireversibilă a timpului), motive specifice (târgul de provincie, boala, parcul,
statuile, culorile violet, cenușie, neagră), deschiderea către inovații prozodice precum versul
liber.

Apărută în 1916, poezia „Plumb” deschide volumul cu același titlu al lui George
Bacovia și îl definește. Este un text reprezentativ pentru întregul univers liric bacovian care
este unul „de toamne reci, cu ploi putrede, cu arbori cangrenați, limitată într-un peisaj de
mahala de oraș provincial, între cimitir și abator, atmosferă de plumb în care plutește
obsesia morții și a neantului”, după cum afirma criticul literar Eugen Lovinescu. Sursa
primară de inspirație pare să fi fost vizita pe care poetul a făcut-o la cavoul familiei Sturdza
dintr-un cimitir băcăuan, iar impresiile trăite acolo au fost atât de intense încât l-au
determinat să scrie acest text poetic. Promotorul simbolismului românesc, Alexandru
Macedonski, a apreciat mult această poezie, scriind despre Bacovia următoarele versuri:
„Poet, acum pe frunte / Porți mândre foi de laur / Căci singur pân-acuma / Din plumb făcut-
ai aur”.

O primă trăsătură a simbolismului identificabilă în poezia „Plumb” este folosirea

simbolurilor ca figuri de stil esențiale. Motivele poetice cu valoare de simbol aparțin
câmpului semantic al morții: plumbul, cimitirul, sicriele, cavoul, somnul, vântul, frigul.
Acestea se asociază cu stări lăuntrice confuze: singurătatea, izolarea, spaima de moarte,
spleen, tragicul existențial etc. Ele configurează un decor funerar specific și subliniază
senzația de pustiire interioară. Prin intermediul lor, eul liric transmite ideea că ființele umane
sensibile nu-și găsesc locul într-o societate refractară la adevăratele valori.

O a doua trăsătură a simbolismului ce se regăsește în poezia „Plumb” este

muzicalitatea obsedantă. Cuvintele sunt alese în așa fel încât să creeze efecte sonore
specifice. Muzicalitatea interioară, specific simbolistă, se realizează prin sonoritatea dată de
consoanele „grele” ale cuvântului „plumb”, repetat obsesiv în cadrul poeziei, prin alternarea
verbelor „dormeau” / „dormea” la începutul fiecărei strofe și, mai ales, prin verbul
„scârțâiau” din ultimul vers al primei strofe, care creează senzația unui sfârșit de lume. Astfel
textul poetic bacovian capătă aspectul unui vaier monoton al eului liric înspăimântat de
iminența morții.

Tema poeziei „Plumb” este cea existențială, punând accentul pe destinul tragic al
eului liric care agonizează într-un univers încremenit parcă pentru veșnicie în plumb și în
moarte. El își reliefează imposibilitatea comunicării și a evadării, precum și cea a salvării prin
iubire.

O primă secvență lirică ilustrativă pentru tema destinului tragic al însinguratului

bacovian apare în prima strofă, care corespunde dimensiunii exterioare a existenței. Cadrul
spațial este cel al cavoului care devine un simbol al lumii alienante în care eul liric nu-și
găsește locul: „Dormeau adânc sicriele de plumb”. Folosirea verbului la timpul imperfect
„dormeau” este de natură să sugereze o stare nefericită care nu are început și nici sfârșit.
Este vorba de moartea care ajuns stăpână peste întreaga lume. Apare în acest punct o
referire la un vechi obicei funerar conform căruia sicriele erau învelite cu un strat de plumb
pentru a întârzia procesul de descompunere a cadavrelor. Privind în jurul său, eul liric
distinge câteva elemente ale cadrului funerar: „sicriele de plumb”, , „flori de plumb” și apoi
un „funerar vestmânt”. Aceste obiecte par împietrite, sugerând astfel o existență mohorâtă
și anostă, lipsită de posibilitatea evadării. Până și florile și-au pierdut culorile vii și
strălucitoare, căpătând nuanța cenușie a plumbului. În acest mediu lugubru, spaima eului
liric atinge cote înalte la gândul că a rămas complet izolat: „Stam singur în cavou...”.
Folosirea punctelor de suspensie are rolul de contura ideea cp eul liric ar mai avea multe alte
sentimente de exprimat, dar groaza șederii în cavou îl împiedică s-o facă. Șuieratul vântului
de afară provoacă scârțâitul florilor din coroanele funerare aflate în cavou: „Și scârțâiau
coroanele de plumb”. Această imagine auditivă produce stridențe acustice și amplifică
senzația de rece, specifică morții. Atmosfera generală a poeziei este acum similară cu cea din
tabloul „Țipătul” al pictorului norvegian Edvard Munch.

O altă secvență lirică ilustrativă pentru tema poeziei poate fi întâlnită în a doua strofă
a poeziei, care corespunde dimensiunii interioare a vieții eului liric. Ea începe sub semnul
tragicului existențial generat de moartea iubirii. Confruntat cu tragismul situației sale
existențiale, eului liric îi rămăsese o singură iluzie: cea a salvării prin puterea sentimentului
de dragoste. Din păcate, însă, această speranță se dovedește a fi o simplă iluzie, fapt care
reiese din versul: „Dormea întors amorul meu de plumb”. Poziția întoarsă, răsucită în somn a
amorului duce cu gândul la întoarcerea cu fața spre apus, care înseamnă moarte, în opinia
unui alt poet, Lucian Blaga. Sugestia simbolistă se manifestă în acest pasaj poetic prin faptul
că cititorii ar putea înțelege fie că iubita eului liric a murit în adevăratul sens al cuvântului, fie
că sentimentele de afecțiune ale celor doi sunt de domeniul trecutului. În orice caz,
însinguratul bacovian mai face o ultimă încercare de a-și resuscita fie iubita, fie iubirea
pierdută, dar chemările sale se dovedesc zadarnice: „și-am început să-l strig”. Dezamăgit de
nereușitele sale repetate, eul liric ajunge să-și privească sentimentul ca un spectator, iar
imaginea tragică a înstrăinării de sine este transmisă prin versul: „Stam singur lângă mort”.
Senzația tactilă a frigului care provine de la pereții cavoului și de la cadavrele din jur îl duce
pe însingurat la apogeul groazei și al anxietății sale: „...și era frig...”. Ultima imagine poetică
este cea a statuii îngerului care nu-și menține aripile ridicate, ci lăsate spre pământ, semn că
orice speranță este iluzorie: „Și-i atârnau aripile de plumb”. Atmosfera este similară cu cea
de la intrarea în Infernul poetului italian Dante Alighieri, acolo unde era prezentă
următoarea inscripție: „Lăsați orice speranță voi, cei care intrați aici”.

Două elemente reprezentative pentru construcția discursului liric bacovian sunt: titlul
și figurile semantice.

Ca element paratextual în concepția criticului literar francez Gérard Genette, titlul

prezintă și în contextul acestei poezii o importanță deosebită pentru înțelegerea textului. El
exte compus din patru consoane care închid la mijloc o vocală. În mod simbolic s-ar putea
considera că și eul liric se simte încarcerat, la fel ca vocala „u”, într-un spațiu sufocant și
apăsat de obsesia morții. Însușirile fizice ale metalului plumb (culoarea cenușie, greutatea și
toxicitatea sporită) contribuie și ele la conturarea unei atmosfere apăsătoare. Prin repetiție,
substantivul comun „plumb” devine motiv central al întregului text. El sugerează faptul că
lumea exterioară și cea interioară sunt supuse mineralizării sub efectul metalului toxic.

Dintre figurile de stil pot fi menționate: metaforele „sicriele de plumb” și „flori de

plumb”, inversiunea „funerar vestmânt”, repetiția simbolului „plumb”, epitetul „dormea
întors”, personificarea „Și-i atârnau aripile de plumb”, antiteza dintre cadrul exterior
sufocant al cavoului și interiorul sensibil al eului liric.

O figură de stil reprezentativă a textului poetic bacovian este metafora „flori de

plumb” care se referă la coroanele funerare existente în cavou. Nu se referă doar la acele
plante care alcătuiesc ansamblul coroanei, ci mai ales la ființele umane fragile și
impresionabile ca eul liric, condamnate să-și ducă existența anostă într-o lume dură și
indiferentă față de adevăratele valori. Așa cum petalele florilor se ofilesc în mediul întunecat
al cavoului, tot astfel și eul liric se vede încarcerat într-o existență care nu-i oferă niciun fel
de bucurie.

În concluzie, poezia „Plumb” este una reprezentativă pentru universul liric al lui
George Bacovia, conturând stările de angoasă și deziluzie ale unui însingurat incapabil să
evadeze la lumină, atât din cauze exterioare, cât și din cauze care țin de propria sa persoană.
Prin atmosfera generală, simboluri, corespondențe, sugestie și muzicalitate, „Plumb” devine
unul dintre cele mai memorabile texte poetice ale simbolismului românesc. După cum afirma
și criticul Nicolae Manolescu, „Bacovia este omul care a coborât în infern și căruia întunericul
i-a ars ochii”.