Comentariu literar

Plumb
de George Bacovia

George Bacovia a fost unul dintre cei mai interesanți poeți ai

secolului XX , reprezentantul major al simbolismului românesc, cel
care prin noutatea formulei sale artistice a deschis calea marilor poeți
moderniști interbelici (Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu).
Criticul literar N. Manolescu îi observă originalitatea: „Dintre
toți poeții români, Bacovia este singurul care s-a coborât în Infern.
Cântare lui e obsesivă , monotonă , sfășietoare”.
Opera nu este complexă, ci impresionează prin șlefuire și
concentrare: volumul esențial este „Plumb” (1916), urmat de patru
variațiuni pe aceași temă: „Scântei galbene”, „Cu voi”, „Comedii în
fond” și „Stanțe burgheze”.
Formula estetică este implicită în cadrul discursului liric și
explicită în interviurile sale în care mărturisea spre exemplu : „În
poezie m-a obsedat întotdeauna un subiect de culoare”.
Curentul literar de care aparține este simbolismul , apărut în
literatura franceză din 1886, odată cu seria de eseuri „Le
Symbolisme”, a lui Jean Moréas și în cultura română începând cu anul
1892, când Al. Macedonski publică în revista „Literatorul” „Poezia
viitorului” în care afirma : „poezia viitorului va fi numai muzică și
imagine”. Reprezentanții majori ai curentului provin din Franța: Paul
Verlaine, Arthur Rimbaud, Charles Baudelaire, Emile Verhaeren.
Lidia Bote redactează o Antologie a poeziei simboliste românești
în care reunește o mare varietate de autori români care au găsit în acest
curent expresia perfectă a sensibilității lor . Tudor Vianu face o
clasificare a acestora în funcție de zona din care provin. Cei din
Muntenia sunt legați de climatul de metropolă prin stări de astenie și
plictis (Ion Minulescu, Dimitrie Anghel); cei din Moldova se simt
sufocați de atmosfera orașului de provincie (George Bacovia).
Poezia „Plumb” deschide volumul cu același titlu , apărut în anul
1916. Textul se încadrează în simbolism prin: folosirea simbolurilor,
cromatica, tehnica repetițiilor și dramatismul trăirilor eului liric.
Dramatismul este sugerat prin corespondența ce se stabilește între
materie (planul exterior) și sentimente (trăirile interioare ale eului
liric).
Arta poetică ori poetica este un concept cu caracter subiectiv,
specific esteticii, ce desemnează un ansamblu de norme sau reguli
privind „nașterea“ sau „facerea“ poeziei, ori, în general, tehnica
literaturii – cu abordări dinspre genuri sau specii literare, dinspre
prozodie, figuri de stil, compoziție, stilistică –, în funcție de doctrinele
și dogmele curentelor înregistrate în plan diacronic: clasicismul,
romantismul, realismul, parnasianismul, simbolismul, expresionismul,
suprarealismul, dadaismul etc.
Titlul poeziei este simbolul plumbului, care sugerează greutatea,
apăsarea și accentuează cromatica monotonă dată de cenușiul
plumbului. Titlul se repetă de 6 ori pe parcursul celor două strofe,
lucruri care accentuează tragicul exisistențial văzut fără soluții de
ieșire.
Tema poeziei o constituie condiția poetului într-o societate
ostilă, astfel el apare în ipostaza însinguratului și trăiește sentimente
de disperare.
Textul este structurat în două catrene care constituie imaginarul
poetic, având la bază cuvântul „plumb”. Cele două strofe corespund
celor două planuri: realitatea exterioară, simbolizată de cavou și
realitatea interioară, trăirile eului liric și pierderea sentimentului de
iubire.
Lirismul subiectiv este redat prin mărcile lexicogramaticale ale
eului liric: verbele la persoana I: „stam” „am început” „să strig” și
forma pronominală la persoana I: „meu” (amorul meu).
Strofa întâi surprinde elementele unui cadru spațial închis în care
eul poetic se simte claustrat (captiv): un cavou care simbolizează
mediul înconjurător apăsător. Elementele decorului funerar sunt
sicriele de plumb, funerar veșmânt, flori de plumb și coroane de
plumb, acestea accentuând artificialitatea planului exterior.
Frumusețea florilor este anulată prin mineralizarea lor. Repetarea
structurii „de plumb” are sugestii multiple: cromatică, apăsare, lipsa
posibilității de salvare. Lumea este marcată de împietrire, vântul fiind
singurul element care sugerează mișcarea, însă produce efectele reci
ale morții: „Și scârțâiau coroanele de plumb”.
 Strofa a doua debutează sub semnul tragicului existențial generat
de pierderea iubirii „Dormea întors amorul meu de plumb”. Cuvântul
„întors” constitiue misterul poeziei, fiind primele semne ale
înstrăinării. Eul liric își privește sentimentele ca un spectator, iar
încercarea eșuată de a-l salva sporește disperarea: „și-am început să-l
strig”. Elementele naturii sunt în poezie frigul și vântul. Starea de
solitudine a eului liric este sugerată de repetarea sintagmei „stam
singur”, care alături de celelalte simboluri accentuează senzația de
pustietate.
Înstrăinarea, izolarea și solitudinea eului liric se înscriu în
estetica simbolistă.
La nivel fonetic, repetarea cuvântului „plumb” accentuează
muzicalitatea interioară stridentă prin constituirea aliterațiilor,
evidențiind închiderea și apăsarea spațiului exterior.
Verbele remarcate în text sunt in cea mai mare parte la timpul
imperfect. Prin folosirea acestui timp se permanentizează starea de
angoasă: „dormeau”, „stam”, „era”, „atârna”.
Așadar, textul „Plumb” rămâne o artă poetică simbolistă,
sintetizată astfel de Ion Rotaru: „Aceasta este o poezie de o tehnică
perfectă. Ea este conținută potențial într-o metaforă simbol, cuvântul
„plumb”, care sugerează vag dar tocmai de aceea cu mai multă putere,
apăsarea grea, pământeană, telurică, strivitoare.