Plumb de G.

Bacovia – text poetic simbolist

Simbolismul este un curent literar aparut in Franta, la sfarsitul secolului al XIX-lea, ca

reactie impotriva romantismului si parnasianismului.
In Romania, simbolismul a aparut sub auspiciile revistei „Literatorul” a
lui Alexandru Macedonski, care s-a evidentiat mai ales ca teoretician al acestui curent si mai
putin ca poet simbolist. Reprezentantii romani ai simbolismului au fost: George Bacovia, Ion
Minulescu, Dimitrie Anghel, Traian Demetrescu etc.
Tema generala a poeziilor simboliste o constituie conditia nefericita a poetului intr-o
societate superficiala, meschina, incapabila sa inteleaga si sa aprecieze nivelul artei adevarate.
Raportul dintre simbol si eul poetic nu este exprimat, ci sugerat, deci sugestia este o modalitate
obligatorie a simbolismului. Poezia simbolista exprima numai atitudini poetice sau stari sufletesti
specifice acestui curent literar: spleen-ul, angoasa, oboseala psihica, disperarea, apasarea
sufleteasca, nevroza, toate fiind insa sugerate, fara a fi numite.
George Bacovia (1881-1957), pe numele sau adevarat George Vasiliu, imprumuta
pseudonimul de la numele roman al orasului natal Bacau. Temele fundamentale ale liricii
bacoveniene sunt: lumea orasului de provincie, a targului sufocant, singuratatea (solitudinea),
natura bacoviana, care este, de fapt, o stare de spirit, iubirea si moartea.
Poezia „Plumb” deschide volumul omonim, publicat în anul 1916.
Textul se încadrează în simbolism prin: folosirea simbolurilor, cromatica, tehnica
repetițiilor și dramatismul trăirilor eului liric. Dramatismul este sugerat prin corespondența ce se
stabilește între materie (planul exterior) și sentimente (trăirile interioare ale eului liric). Totodata,
este o arta poetica simbolista. Conceptul de arta poetica exprima un ansamblu de trasaturi care
compun viziunea despre lume si viata a autor, despre menirea lui in Univers si despre misiunea
artei sale, intr-un limbaj literar care-l particularizeaza
Titlul poeziei este simbolul plumbului, care sugerează greutatea, apăsarea și accentuează
cromatica monotonă dată de cenușiul plumbului. Acesta se repetă de 6 ori pe parcursul celor
două strofe, accentuând tragicul existențial văzut fără soluții de ieșire.
Tema poeziei o constituie condiția poetului într-o societate ostilă, astfel el apare în
ipostaza însinguratului și trăiește sentimente de disperare.
Compoziţional, fluxul liric este structurat în două catrene care constituie imaginarul
poetic, având la bază laitmotivul „plumb”. Cele două strofe corespund celor două planuri:
realitatea exterioară, simbolizată de cavou și realitatea interioară, trăirile eului liric și pierderea
sentimentului de iubire.
Lirismul subiectiv este redat prin mărcile lexico-gramaticale ale eului liric: verbele la
persoana I: „stam” „am început” „să strig” și forma pronominală la persoana I: „meu” (amorul
meu).
Strofa întâi surprinde elementele unui cadru spațial închis în care eul poetic se simte
claustrat (captiv): un cavou care simbolizează mediul înconjurător apăsător. Elementele
decorului funerar sunt sicriele de plumb, funerar veșmânt, flori de plumb și coroane de plumb,
acestea subliniind artificialitatea planului exterior. Frumusețea florilor este anulată prin
mineralizarea lor. Repetarea sintagmei „de plumb” are sugestii multiple: cromatică, apăsare,
lipsa posibilității de salvare. Lumea este marcată de împietrire, vântul fiind singurul element care
sugerează mișcarea, însă produce efectele reci ale morții: „Și scârțâiau coroanele de plumb”.
Strofa a doua debutează sub semnul tragicului existențial generat de pierderea iubirii:
„Dormea întors amorul meu de plumb”. Cuvântul „întors” constitiue misterul poeziei, fiind
primele semne ale înstrăinării. Eul liric își privește sentimentele ca un spectator, iar încercarea
eșuată de a-l salva sporește disperarea: „și-am început să-l strig”.
Elementele naturii sunt frigul și vântul.
Starea de solitudine a eului liric este sugerată de repetarea sintagmei „stam singur”, care
alături de celelalte simboluri accentuează senzația de pustietate. Înstrăinarea, izolarea și
solitudinea eului liric se înscriu în estetica simbolistă.
La nivel fonetic, repetarea cuvântului „plumb” accentuează muzicalitatea interioară
stridentă prin constituirea aliterațiilor, evidențiind închiderea și apăsarea spațiului exterior.
Verbele remarcate în text sunt, in cea mai mare parte, la timpul imperfect. Prin folosirea
acestui timp se permanentizează starea de angoasă: „dormeau”, „stam”, „era”, „atârna”.
În concluzie, prin folosirea simbolului ca mijloc de sugestie, cromatica monotonă
susținută de culoarea plumbului, temele și motivele specifice, poezia „Plumb” de George
Bacovia se încadrează în simbolism.