Simbolismul este un curent literar apărut în Franța, a doua jumătate al secolului al XIX-lea, ca

reacție împotriva parnasianismului, a romantismului retoric și a naturalismului, promovând

conceptul de poezie modernä, definită ca „arta de a simți". Teoreticianul simbolismului este Jean
Moreas, prin manifestul literar ,,Le symbolisme", în care descrie o artă împotriva falsei
sensibilități și susține că poezia trebuie doar să sugereze, fără să precizeze.

George Bacovia este unul dintre marii poeţi originali din literatura română, ce reușește să se
impună la nivel artistic printr-o atmosferă lăuntrică particulară, în spirit simbolist. Astfel,
Bacovia este poetul toamnelor dezolante, al iernilor ce dau sentimentul de sfârşit de lume, al
căldurilor toride, al primăverilor nevrotice, iritante.

Reprezentativă pentru viziunea despre lume a poetului este opera literară ,,Plumb”, ce deschide
volumul cu titlu omonim, apărut în anul 1916. Creația supusă analizei este o artă poetică,
deoarece se evidențiază printr-un ansamblu de trăsături care alcătuiesc concepția despre lume și
viață a autorului, despre menirea lui în univers și despre misiunea creației sale, folosind un
limbaj literar unic.

Tematica și formula estetică se înscriu în problematica mai amplă a poeziei simboliste. Plumbul
reprezintă materialitatea densă, copleșitoare și sugerează moartea, decadența, depresia. Poezia
concentreaza câteva dintre temele creației bacoviene de ansamblu: solitudinea absolută,
concepția poetului despre lume și atitudinea sa față de societatea burgheză artificială, lipsită de
aspirații. Lumea ostilă și stranie, conturată de câteva pete de culoare, este proiecția universului
interior, de un tragism asumat cu luciditate.

Viziunea despre lume accentuează efemeritatea universului, caracterizat printr-o imagine

sumbră, dezolantă. Eul liric este prizonierul sinelui, înspăimântat de neant şi de lumea
înconjurătoare, precum şi de propria persoană. Este analizată astfel existența fără sens a unui
individ aflat într-o lume în disoluţie.

Motivele lirice cu valoare de simbol aparțin câmpului semantic al morții, întregul decor fiind
funerar: plumbul, sicriele, cavoul, somnul, vântul și frigul. Acestea conturează corespondența
planului exterior cu stările sufletești apăsătoare de spleen, nevroză, depresie.

Poezia supusă analizei poate fi încadrată în curentul simbolist, prezentând fidel trăsături specifice
ale acestuia, printre care se numără folosirea simbolurilor și a corespondenței, tehnica
repetițiilor, cromatica specifică și dramatismul trăirilor eului poetic.

O primă astfel de trăsătură este utilizarea tehnicii simbolului. Astfel, se remarcă imaginea
centrală a plumbului, laitmotivul fiind asociat cu moartea și cu termeni din câmpul său lexical.
Întrucât, din punct de vedere chimic și fizic, plumbul este un metal foarte greu ce izolează
radiația, de culoare gri închis, acesta sugerează o stare de apăsare, disconfort și înghesuială. De
asemenea, simbolistica este realizată și la nivel cromatic: griul este un amestec de non-culori,
asociat unei stări de monotonie și vid. Alte două idei poetice care derivă din imaginea centrală
sunt cea a cavoului, prezent în prima strofă a poeziei, reprezentând mediul înconjurător, redus la
un spațiu definit ce exprimă o stare de apăsare, disconfort și lipsă de viață, respectiv, ideea iubirii
pierdute, prezentă în cea de-a doua strofă, unde metafora „amor de plumb” simbolizează moartea
trăirilor instanței lirice.

O altă trăsătură a simbolismului prezentă în text este utilizarea corespondenței, stabilită între
planul interior, al eului liric și cel exterior, de care aparține mediul înconjurător, aflat în continuă
degradare. Lumea exterioară este văzută ca una lipsită de viață, un cadru mortuar căruia îi
corespunde un „funerar veștmânt”. În schimb, universul interior este dominat de stări negative, 
dintre care se remarcă pesimismul, singurătatea și presiunea. Mai mult, la nivel morfologic se
realizează o corespondență între verbele „dormeau” și „dormea”, având la bază același verb,
folosit în construcții diferite: numărul plural sugerează lumea exterioară, în timp ce numărul
singular sugerează lumea interioară.

Elementele de structură, compoziție și limbaj au, de asemenea, un rol semnificativ în construcția

textului. O primă astfel de componentă este titlul, relevant pentru tema poeziei, întrucât
reprezintă o cheie de interpretare a semnificațiilor acesteia. Având la bază un presentiment al
morții, relația dintre titlu și această idee se stabilește la nivel fonetic. Cuvântul „plumb” este
format din patru consoane și o vocală închisă, relevând o sonoritate marcată de monotonie,
gravitate, în timp ce vocala închisă sugerează ideea de sufocare și apăsare, închiderea într-un
pesimism organic. Titlul apare de șase ori în text, repetiția acestui cuvânt contribuind la
muzicalitatea specific simbolistă și, totodată accentuând suferința eului liric, marcată de o
resemnare apăsătoare. Substantivul nearticulat creează ideea de universalitate a stărilor de
angoasă, decadență exprimate în cadrul operei.

Un alt element specific și reprezentativ pentru tema operei îl constituie utilizarea figurilor
semantice. Discursul poetic se concentrează în jurul metaforei fundamentale a plumbului,
definită ca un atribut al morții. Astfel, metafora „aripi de plumb” evidențiază zborul invers, o
cădere lentă spre moarte, dar în același timp și greutate sau suferință, sugerate concomitent de
verbul „atârnau” și de simbolul central, plumbul. Mai mult, se poate remarca și epitetul „funerar
veștmânt”, care surprinde imaginea universului exterior – o lume mortuară cu o imagine
decadentă, sugerată de adjectivul „funerar” și „dormeau adânc”, epitet care conturează ideea unui
coșmar, a unui somn agitat, prevestitor de moarte. Autorul însuși mărturisește obsesia pentru
plumb, simbol saturnian în poemele lui Baudelaire: ”Plumbul ars este galben; sufletul ars este
galben”.

O primă imagine poetică reprezentativă pentru tema condiției poetului, dar și pentru tema morții
este dezvoltată în incipitul operei prin simbolul cavoului și cel al sicrielor, aceste elemente ale
planului exterior reprezentând spații închise, delimitate, conturând o atmosferă apăsătoare și
sumbră. Cromatica cenușie, opacizată se asociază cu sentimentul dezolării, al depresiei acutizate,
fără posibilitate de eliberare. ”Dormeau adânc sicriele de plumb/ Și flori de plumb și funerar
veștmânt”. Multe poezii bacoviene pun accentul pe diferitele valențe ale verbului. ”Dormeau”, la
imperfect, alături de epitetul ”adânc” sugerează nemișcarea, încremenirea pe o durată
nedeterminată. Imaginile vizuale, în structura antitetică, flori (gingășie, viață) de plumb (natură
mineralizată, moartă), sunt completate de imagini auditive cu sonorități lugubre sau tactile
(sinestezii) ce subliniază amenințarea sfârșitului: ”era vânt”, ”scârțâiau coroanele de plumb”.
Tabloul culminează cu claustrarea în spațiul cavoului, ilustrare a sfârșitului continuu bacovian.

A doua imagine semnificativă pentru tema operei este cea simbolică a ”amorului de plumb”,
regăsită în strofa a doua, unde atenția eului liric se transferă în plan interior, tonul devenind
confesiv. Metafora ”amorul meu de plumb” sugerează mineralizarea sentimentului, apăsarea
cauzată de pierderea iubirii. Imaginea sinestezică ”dormea întors...și-am început să-l strig...”
amintește motivul folcloric al morții ca întoarcere către apus. Acesta se asociază cu un efort
disperat al instanței lirice de recuperare a sentimentului. Metafora finală ”atârnau aripile de
plumb” pune în opoziție zborul și căderea ca pierdere definitivă a speranței.

Creaţia lui George Bacovia evidenţiază într-o manieră complexă efemeritatea şi absurdul
existenţei umane, marcată de o societate degradantă, explorând universul lăuntric al individului
copleşit de sentimentele provocate de descompunerea lumii înconjurătoare. Forma de exprimare
se situează între simbolism si modernism, aspect precizat şi de Rodica Zafiu: "Bacovia aparţine
unei faze mai târzii a simbolismului, în care [...] se presimte un modernism mai acut, scindat".

Astfel, poezia „Plumb" de George Bacovia, prin atmosfera conturată, prin muzicalitatea
interioară, prin cromatică, prin simboluri și sugestii aduce în lirica românească sentimentul tragic
al spaimei, al însingurării, opera înscriindu-se în rândul artelor poetice. Lumea bacoviană este
închisă, fără iluzia salvării, monotonă, artificială, dezolantă.