Bacovia - PLUMB - Comentariu Literar

Comentariu literar

Tema poeziei ”Plumb” este moartea iminentă, obsesia poetului față de moarte.

”Atmosfera poeziei bacoviene iese din limitarea senzațiilor, a imaginilor, a expresiei poetice și
din repetiția lor monotonă” (E. Lovinescu)

Poezia ”Plumb” a apărut in 1918 in fruntea volumului cu același nume. Poezia ”Lacustră” face
parte din același volum. ”Plumb” este considerată o capodoperă a creației bacoveniene și o
culme a simbolismului românesc, iar ”Lacustră” reprezintă o emblemă a viziunii artistice
bacoveniene, exprimînd o stare de spirit, intr-o atmosferă specifică unei realități poetic.

Discursul poetic al poeziei ”Plumb” este conceput sub forma unui monolog tragic in care poetul
exprimă o stare sufletească disperată, lipsită de orice speranță. Poezia este alcătuită din două
catrene, care corespund celor două planuri ale realității: realitatea exterioară, alcătuită din
cuvintele ”cimitir”, ”cavoul” – simboluri ale unui univers rece, ostil, care îl împinge pe poet la
izolare și disperare și realitatea interioară, sufletească, deprimantă care nici iubirea invocată cu
disperare nu este o șansă de salvare. ”Lacustră” este alcătuită din patru catrene care la fel
corespund celor două planuri ale realității: realitatea exterioară specificată prin cuvintele
”locuințele lacustre”, ”scînduri ude”, ”podul”, ”piloții grei” și realitatea interioară in care
predomină: ”sînt singur”, ”tresar prin somn”, ”și parcă dorm”, ”simt”, ”tresărind”, ”așteptînd”.

In poezia ”Plumb” există un motiv esențial: moartea, redat prin ”sicriu”, ”mort”, ”somn”,
”dormea adînc”, ”cavou”, ”coroane”, ”era frig”, ”era vint”. Celelalte motive – amorul, tristeațea
singurătatea – sunt secundare, dar ajută la reliefarea ideii esențiale de alunecaare inevitabilă spre
moarte, neant.

Cuvîntul-cheie al poeziei este ”plumb”, care are valoare de simbol, repetiție și epitet. In
exprimarea ”sicriele de plumb” sugerează căderea, imposibilitatea zborului și a salvării.

Prima strofă definește un univers rece, străin, in care poetul trăiește sentimetnul singurătății
tragice: ”Dormeau adînc sicriile de plumb,/ Și flori de plumb și funerar veșmînt – / Stau singur in
cavou… și era vint…/ Și scîrțîiau coroanele de plumb”.

Strofa a doua definește realitatea interioară. Poetul invocă amorul, dar acesta doarme întors cu
fața spre moarte. ”Aripile de plumb” sugerează căderea surdă și grea, din care poetul nu se mai
poate înălța, căderea in moarte este inevitabilă, și nici măcar iubirea invocată cu disperare nu
reprezintă o șansă de salvare: ”Dormea întors amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb, și-am
inceput să-l strig – / Stam singur lingă mort… și era frig…/ Și-i atîrnau aripile de plumb.”

La nivelul lexical, fonetic, morfosintactic, poetul exteriorizează ideea de alunecare spre neant.
Verble la imperfect (dormeau, dormea, stam) sugereaz persistența atmosferei deprimate.
Repetiția conjuncției ”și” amplifică această atmosferă: ”Și flori de plumb și funerar veștmînt –
/… și era vint… / Și scîrțîiau coroanele/… și-am inceput să-l strig/… și era frig…/ Și-i atîrnau
aripile de plumb.”. epitetele ”adînc”, ”întors”, ”funerar”, ”singur” contribuie la realizarea unei
neliniști metavizice. Frecvența consoanelor ”m, b, v, l”, a diftongului ”au” și a triftongului ”eau”
sugerează plînsetul ca ecou al atmosferei insuportabile. Versul este iambic in exclusivitate, iar
tonul este elegiac. Structura poeziei este armonioasă, prima strofă se repetă in afară de versul al
doilea, astfel încît primul vers este in realție cu versul 5, 3 cu 7, și 4 cu 8. Din mijloace artistice
de realizare pe lingă simbol intilnim metafore și personificări: ”Dormeau adînc sicriile de
plumb”.

Sentimentul dominant este de oboseală, de trecere inevitabilă spre moarte. In numai cele două
catrene ale ei, poezia exprimă o stare sufletească de o copleșitoare singurătate, iar atmosfera este
de o dezolare totală in tremurătoarea apăsare materială fiind sugerată de greutatea metalului
întunecat.

”Lacustră” este o poezie destul de actuală deoarece noi trăim intr-o alertă permanentă și intr-o
societate plină de probleme in care banul e la putere.

Cele patru catrene ale poezieie sunt structurate și ele intr-o simetrie perfectă și concentrează
motive specifice viziunii simboliste: motivul ploii (apa), al lacustrei, nopții, al nevrozei care
lipsesc din poezia ”Plumb”, și motivul morții și al singurătății care sunt prezente și in poezia
”Plumb”. Motivul ploii este sugerat prin cuvintele ”plouînd”, ”ude”, ”lacustre”, ”val”, ”mal”,
”ploaie”, cel al lacustrei prin ”locuințe”, ”scînduri”, ”piloții”, iar cel al nopții prin ”nopți”,
”dorm”, ”somn”, ”singur”. Prin motivul morții observăm că poetul se află la limita puterilor:
”singur”, ”gol istoric”, ”prăbușesc”. Prin motivul nevrozei poetul arată că se află intr-o stare de
incertitudine și alertă: ”tresar”, ”izbește”, ”mi se pare”, ”tresărind”, ”așteptind”. Pe fundalul
adînc și larg dimensionat al timpului și spațiului, este proiectat motivul însingurării totale a
poetului și al terorii de ”umed”, ca simbol al dezagregării universului, și al morții iminente.

Din perspectiva categoriilor de spațiu și timp, se poate observa in poezie, conjugarea planului
existențial cu planul evocativ, al realității cu visul (prima și ultimă strofă). Cele două calități se
contopesc, sugerind dimensiunea infinitului, in spațiu și timp, și a monotonieie, la nivelul stării
sufletești. Ideea este susținută din punct de vedere artistic, prin senzația auditivă, creată in prima
strofă de obsesia ploii prin repetiția verbului ”a auzi” și de metafora, cu o exctraordinară forță
sugestibă ”aud materia plîngînd”. Sentimetnul de monotonie exasperantă, sugerat și prin
muzicalitatea interioară a verbelor la gerunziu (plouînd, plîngînd), de teroare sub amenințarea
descompunerii universale, se adîncește treptat, atingînd momentul culminant, al crizei
singurătății și al neantului. In acest sens, se revine in finalul poeziei la prima strofă, care se
repetă, modificîndu-se doar versul al doilea, și convertind astfel realitatea materială in viața
sufletească. Prin structurile gramaticale și lexicale ingenios construite (elemente care dezvăluie
motivul ploii: plîngînd, lacustre, unde, val; simboluri ale însingurării: folosirea in exclusivitate a
persoanei întiî, evidența la nivel verbal și pronominal, precum și al timpului prezent al verbului)
sunt potențate trăirile afective. Metaforele : ”Un gol istoric se întinde/ (…) / Și simt cum de atita
ploaie/ Piloții grei se prăbușesc” susținute prin sintagme-cheie, sugerează teama de neant,
apăsarea sufletească, suferința și înfrîngerea poetului, damnat prin condiția socială.
Spre deosebire de poezie ”Plumb”, în ”Lacustră” atmosfera este apocaliptică unde predomină
apa (plouînd, plîngînd, ude, val, ploaie).

”Nicăieri nu se pune mai tulburător problema poeziei de atmosferă ca la Bacovia… E o

atmosferă de toamnă, cu ploi putrede, cu arbori cangrenați, limitată intr-un peisaj de mahala de
oraș provincial, itnre cimitir și abator… și in această atmosferă o stare sufletească identică: o
deplină dezorganizare sufletească.” (E. Lovinescu)

222

George Bacovia a fost un scriitor roman, format la scoala simbolismului literar francez. Acesta este
autorul unor volume de versuri si de proza scrise in baza unei tehnici unice in literatura romana, cu
vadite influente din marii lirici moderni francezi pe care acesta ii admira.

Opera lui Bacovia se incadreaza in curentul literar numit simbolism. Acesta a aparut in Franta,
in secolul XIX, ca o reactie impotriva naturalismului, parnasianismului si romantismului.

Parintele simbolismului este considerat a fi Jean Moreas care publica in revista “Le figaro” un
articol numit “Le Symbolism” in care defineste acest curent literar.

Cateva caracteristici ale simbolismului sunt utilizarea simbolurilor, corespondentele,

sinesteziile, cromatica si instrumentele muzicale.

Printre caracteristicile de arta poetica a operei “Plumb”, putem aminti asezarea in fruntea
volumului de debut si conceptia autorului despre poezie.

Tema poeziei o reprezinta conditia poetului intr-o lume meschina, incapabila de a intelege si a
promova valorile.

Dupa cum putem observa, opera este organizata in strofe, doua la numar, pline de
semnificatii.

In prima strofa ne este dezvaluit universul existential, impietrit, funebru, sugerat de sintagmele:
“funerar vestmant”, “flori de plumb” si imaginea auditiva “scartaiau coroanele de plumb” care
amplifica alaturi de punctele de suspensie atmosfera macabra, sinistra, sugerand defapt frica de
moarte.

In a doua strofa ne este dezvaluita o alta secventa lirica, in care iubirea ca mijloc de salvarea
din acest univers macabru este refuzata. Acest fapt este identificat in expresia “dormea intors
amorul meu de plumb” care propune o viziune concreta si antropomorfa asupra iubrii, ca un mit
ce moare si isi pierde calitatea de absolut.

In text apar elemente de prozodie precum masura versurilor de zece silabe, rima imbratisata si
ritmul trohaic care alterneaza cu amfibranhul.
 Titlul poeziei este unul incifrat, plin de semnificatii. Plumbul semnifica greutate, se face astfel
referire la greutatea sufleteasca. Prin culoarea gri se exprima plictisul existential, prin consoanele
“p”, ”l”, “m”, “b” se exprima caderea in neant, iar prin capacitatea rapida de oxidare exprima ca
dupa bucurii vin si suparari.

Toate cuvintele incipitului au un tipar sintactic clasic: predicat, complement, subiect, atribut
sunt metafore simbol ale mortii, ale caderii in inertia plumbului. Incipitul debuteaza cu “dormeau
adanc, sicriele de plumb” scotand in evidenta atat somnul Bacovian, halucinatoriu cat si
imaginea macabra a sicrielor.

Opera este incheiata prin “si atarnau airipile de plumb” care in viziunea lui Lucian Blaga
semnifica zborul intors spre apus.

In concluzie, datorita elementelor prezentate mai sus, putem afirma ca “Plumb” de George
Bacovia intruneste toate notele definitorii curentului literar numit simbolism.

Varianta 2:
Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa ca reacţie împotriva parnasianismului, a
romantismului retoric şi a naturalismului, promovând conceptul de poezie modernă, care este
definită ca „arta de a simţi”. Simboliştii susţin ideea că fiecărui obiect din lumea înconjurătoare îi
corespunde un sentiment, o stare care poate fi exprimat şi explicat prin simboluri. Teoreticianul
simbolismului este Jean Moreas, prin manifestul literar „Le symbolisme”, în care vorbeşte despre
o artă care va fi împotriva falsei sensibilităţi şi susţine că poezia trebuie să sugereze doar şi nu să
descrie.

Apărut la sfârşitul sec. al XlX-lea, în poezii domină atmosfera sfârşitului, de aceea viziunile
poetice ating domeniul suprarealităţii, al iraţionalului. Astfel, poezia încearcă să găsească o cale
între realitate şi suprarealitate prin simboluri, corespondenţe şi sugestii. Poeţii îşi manifestă
preferinţa pentru imagini imprecise, confuze prin care se transmit diverse senzaţii, impresii, stări
ale spiritului. Starea poetică este caracterizată prin decadenţă, astfel sentimentele şi stările
sugerate sunt: tristeţea, suferinţa, deznădejdea, frica, delirul, nevroza, plictisul, splin-ul, apăsarea
singurătăţii, spaima de moarte sau de neant, izolarea, oboseala psihică, monotonia. Principalele
teme şi motive simboliste reprezintă aceste stări şi atitudini poetice, de aceea se preferă teme ca
condiţia poetului nefericit, lumea oraşului sufocant, moartea văzută ca descompunere a lumii,
natura dezolantă, apocaliptică, amorul defunct, singurătatea, evadarea spre mari depărtări sau
tărâmuri misterioase. Aceste teme sunt ilustrate prin câteva motive tipice, cum ar fi ploaia sau
apa, materia aflată în descompunere, iubita moartă, amurgul, frigul, vântul, metale preţioase sau
instrumente muzicale. O trăsătură definitorie a poeziei simboliste este muzicalitatea, realizată
prin enumeraţii, repetiţii, refrene sau prezenţa unor instrumente muzicale. O mare inovaţie din
punct de vedere prozodic este cultivarea versificaţiei libere, ceea ce corespunde muzicalităţii
interioare. Simbolistica culorilor este o altă trăsătură a creaţiilor simboliste, culorile redând stări
profunde, emoţii puternice.

Bacovia este cel mai mare reprezentant al simbolismului românesc, un poet vizionar, creând
drama însingurării prin poeziile sale. Este un poet al sensibilităţii, un spirit decadent, un poet al
marilor tristeţi. Lirica lui evidenţiază stări depresive, de adâncă tristeţe, degradarea psihicului
până la distrugere sau dispariţie. Starea obişnuită e tristeţea, deznădejdea, frica, delirul, nevroza,
ca rezultate ale singurătăţii, ale descompunerii lumii. Baeovia este parcă poetul coborât în Infern
pentru a aduce la suprafaţă vedenii stranii, strigăte de teroare. Prin aceste stări reprezintă refuzul
lumii; poezia lui este sinceră, e un semnal de alarmă, o autosalvare în faţa lumii nesigure.
Baeovia îşi compune un stil din suferinţă şi izolare, creând poezii de o frumuseţe stranie,
inimitabilă.
Poezia „Plumb” a apărut în fruntea volumului de debut, intitulat „Plumb” în anul 1916 şi este o
poezie programatică, o ars poetica, sintetizând motive şi mijloace de expresie, stări poetice şi
viziuni caracteristice pentru creaţiile bacoviene. Poezia exprimă starea de melancolie, de tristeţe,
de izolare a poetului, care se simte însingurat în lume. Tema poeziei este moartea, sugerată în
primul rând prin cuvântul „plumb”, repetat simetric şi obsesiv de şase ori, respectiv singurătatea,
sugerată prin reluarea simetrică a sintagmei „stăm singur”.

Titlul este un simbol, plumbul este un metal greu, de culoare cenuşie. Greutatea metalului
sugerează o stare sufletească apăsătoare, grea, astfel destinul se pare că este de plumb, adică
greu, apăsător. Culoarea gri redă o existenţă monotonă şi astfel cadrul în care trăieşte poetul este
un spaţiu al pierderii speranţelor. Maleabilitatea metalului sugerează labilitatea psihică, starea de
nevroză a poetului, astfel cadrul produce o stare de nelinişte, o stare depresivă. Sonoritatea surdă
a cuvântului face trimitere la izolare, la închidere definitivă, astfel eul liric se află într-un cadru
care trimite la singurătate.
Poezia are două catrene, formând două planuri: cel exterior, material, redând imaginea unei lumi
care determină izolarea şi cel interior, spiritual, simbolizând starea sufletească deprimantă a eului
liric.

Prima strofa conţine înfăţişarea unei lumi artificiale, este un spaţiu sufocant în care trăieşte
poetul. Elementele acestui cadru sunt „sicriele”, „florile de plumb”, „funerar veşmânt”, „cavou”,
„coroanele” prin care acest spaţiu devine un spaţiu al morţii, al prăbuşirii sub apăsarea
plumbului. Verbele la imperfect „dormeau”, „stăm”, „scârţâiau” sugerează o stare de durată,
totul este împietrit pe vecie. Starea de solitudine a poetului este exprimată prin sintagma „stăm
singur” – reluată şi în a două strofă – care alături de elementele funerare reprezintă pustietatea
sufletească. Imaginile auditive „era vânt” şi „scârţâiau” redau starea de nevroză şi frica poetului.

însingurarea este mai adâncă în a doua strofă, unde spiritul este pus sub semnul somnului
apropiat morţii. „Dormea întors amorul meu de plumb”. Perspectiva pe care o dă această strofă
este una de răsturnarea normalului, este o realitate anormală, creând disperare în sufletul
poetului. în aceste condiţii tensiunea; însingurarea creşte până la strigăt disperat: „şi-am început
să-l strig…”. Dar strigătul rămâne fără efect, eul liric rămâne tot singur. Ultimul vers „şi-i
atârnau aripile de plumb” reflectă pe de o parte imposibilitatea eliberării de singurătate prin
zborul frânt pe care o dau aripile

de plumb, care sunt atârnate, pe de altă parte poate semnifica imposibilitatea refacerii lumii
întoarse. Sentimentul înspăimântător al morţii şi al însingurării devin o stare generală, cosmică.

Imaginile surprinzătoare dau o profundă semnificaţie stărilor sufleteşti: oximoronul „flori de

plumb” reprezintă identitatea vieţii şi a morţii, „amorul de plumb” aduce sugestia unei stări de
dezamăgire, „aripile de plumb” redă imposibilitatea eliberării de aceste stări. Totul este trist,
apăsător, monoton, fără speranţă.

Alte simboluri sunt create prin verbele auditive, cu sonoritate enervantă: „să strig” redă starea de
disperare, „scârţâiau” sugerează starea de nevroză, „era vânt” şi „era frig” fac trimitere la frigul
morţii. Rimele au tonalitate închisă (plumb, veşmânt, vânt, plumb / frig, strig) prin care se
accentuează senzaţia de închidere, de izolare, de apăsare sufletească. Monotonia nesfârşită şi
oboseala sufletească este redată prin cromatică, totul fiind gri, prin elementele funerare prezente
în prima strofă, respectiv prin imaginile olfactive ale florilor şi ale coroanelor.

Poezia „Plumb”, prin atmosfera ei, prin muzicalitatea interioară, prin cromatică, prin simboluri şi
sugestii aduce în lirica românească sentimentul tragic al spaimei, al însingurării. Lumea
bacoviană este închisă, Iară iluzia salvării; este o lume monotonă, artificială, dezolantă. „Cât
priveşte despre mine, am fost şi rămân un poet al decadenţei”.