Comentariu Ultima noapte de dragoste intaia

noapte de razboi
de Camil Petrescu

- roman modern subiectiv/ interbelic/ roman de analiză psihologică/ roman al experienţei -

Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu a apărut în
perioada interbelică (1930) marcând un moment novator în contextul prozei româneşti prin
sincronizare cu literatura universală.

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de tip subiectiv, de
analiză psihologică, fiind, totodată, şi un roman al autenticităţii şi al experienţei.

Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de tip
subiectiv, de analiză psihologică deoarece deplasează interesul spre estetica autenticităţii,
naraţiunea concentrându-se asupra evenimentelor vieţii interioare, autenticitatea fiind redată prin
exprimarea “exactă”, cu sinceritate, a trăirii unor experienţe de viaţă “adevărate”. Este un roman
al experienţei şi al autenticităţii pentru că valorifică trăirea cât mai intensă, în plan interior, de
către personaje, a unor experienţe definitorii.

În „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, Camil Petrescu surprinde drama
intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de iubire, „povestea studentului în
filozofie Ştefan Gheorghidiu, care odată cu războiul trăieşte agonia şi moartea iubirii lui” (Tudor
Vianu).

Tema romanului o constituie dragostea şi războiul ca experienţe fundamentale de cunoaştere

trăite de protagonist.

Titlul romanului sugerează două experiente extreme, alternative ale vieţii. Simetria titlului
corespunde celor două părţi ale romanului. Persistenţa cuvântului „noapte” în ambele părţi ale
titlului este o sugestie a tenebrelor interioare ce marchează cele două experienţe în care se
consumă frământările personajului: iubirea si razboiul.

Sunt prezente toate modurile de expunere. Naraţiunea este principalul mod de expunere, prin
descriere sunt conturate personajele, atât în mod direct cât şi indirect, prin fapte, gânduri, gesturi,
sentimente iar dialogul susţine veridicitatea.

Caracterul subiectiv al romanului este redat de (prin) naraţiunea la persoana I, sub forma unei
confesiuni a naratorului – personaj, cu focalizare exclusiv internă, subiectivă, naratorul utilizând
pentru analiza psihologică atât dialogul, monologul interior cât şi flashback-ul (memoria
involuntară).
Conflictele romanului sunt interioare şi au in vedere raporturile lui Gheorghidiu cu sine (în
relaţia de cuplu cu Ela) şi cu lumea însăşi (în razboi).

Romanul este structurat în două părţi, precizate în titlu, care indică temele romanului: cele două
experienţe fundamentale de cunoaştere trăite de protagonist.

Prima parte, „Ultima noapte de dragoste”, este în totalitate o ficţiune şi exprimă aspiraţia către
sentimentul de iubire absolută.

Incipitul romanului îl prezintă pe Ştefan Gheorghidiu, potrivit jurnalului de front al acestuia, ca

proaspăt sublocotenent rezervist în primavara anului 1916, în timpul unei concentrări pe Valea
Prahovei.

Eroul asistă la popota ofiţerilor la o discuţie despre dragoste şi fidelitate, pornind de la un fapt
divers aflat din presă: un bărbat care şi-a ucis soţia infidelă a fost achitat la tribunal. Această
discuţie îi declanşează lui Gheorghidiu amintiri legate de cei doi ani şi jumătate de căsnicie cu
Ela.

Iniţial, căsnicia sa cu Ela este liniştită, cei doi duc un trai modest dar par fericiţi. Ulterior,
moştenirea primită în urma decesului unchiului Tache schimbă radical viaţa tânărului cuplu.
Noul statut social şi material o transformă pe Ela, îidezvăluie adevăratul caracter, ceea ce duce la
destrămarea iubirii dintre cei doi tineri..

Sub influenta unei verisoare a lui Stefan, Ela este atrasa intr-o lume mondena, lipsita de griji. În
casa acestei verişoare cei doi îl cunosc pe domnul G, iar Ştefan observă că Ela pare foarte fericită
în preajma acestuia. Stefan începe să fie din ce în ce mai suspicios că Ela l-ar putea înşela.

Odată cu această situaţie, începe calvarul protagonistului: gelozia. Gheorghidiu, narator-personaj,

se autoanalizază în toate etapele acestui sentiment. Nevoia de certitudini îl determină să pună la
cale o întragă activitate detectivistică, demarând o adevărată anchetă pe cont propriu. Din toată
această situaţie rezultă o tensiune dramatică, frămantări sufleteşti şi de conştiinţă.

După o scurtă despărţire, Ela şi Ştefan se împacă şi îi aranjează Elei petrecerea verii la
Câmpulung. Când îl zăreşte în oraş pe domnul G., are certitudinea că acesta este în oraş pentru a
se vedea cu Ela şi prin urmare îi este, cu siguranţă, amant. Plănuieşte să-i omoare pe amândoi,
dar planul îi este zădărnicit fiind obligat să meargă la regiment.

Partea a doua, „Întâia noapte de război”, este inspirată dintr-o experienţă reală a autorului,
valorificând jurnalul de pe front al acestuia precum şi articole şi documente din perioada
Primului Război Mondial, ceea ce conferă autenticitate romanului.

Autorul transcrie experienţa realităţii atroce, devastatoare a războiului, imaginea acestuia fiind
demitizată. Experienţele dramatice de pe front modifică atitudinea personajului – narator faţă de
celelalte aspecte ale existenţei sale.
Pe front, Ştefan Gheorghidiu este rănit şi spitalizat. Fiind în convalescenţă, el se întoarce în
Bucureşti. Pentru prima dată o percepe pe Ela ca o străină şi îşi dă seama, cu luciditate, că
oricând ar fi putut „găsi alta la fel”. Se hotărăşte să o părăsească lăsându-i totul: „absolut tot ce e
în casă, de la obiecte de preţ la cărţi ..., de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul”,
rămânând singur.

Construcţia personajelor este realizată într-o manieră modernă. Naraţiunea se concentrează

asupra evenimentelor vieţii interioare, fiind utilizate mijloace moderne de analiză psihologică
(introspecţia, monologul interior), demitizari (iubirea, războiul, statul).

Ştefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului fiind în acelaşi timp şi personajul –
narator care oferă o perspectivă narativă subiectivă asupra întâmplărilor, fiind un alter-ego al
autorului. El trăieşte în două realităţi temporale: cea a timpului cronologic (obiectiv), în care
povesteşte întâmplările de pe front şi cea a timpului psihologic (subiectiv), în care analizează
drama iubirii. Toate faptele, reale sau psihologice, sunt consemnate în jurnalul de front, în care
Gheoghidiu investighează cu luciditate atât experienţa subiectivă a iubirii, cât şi pe cea obiectivă
a razboiului.

Conflictul interior al personajului-narator este de natură filozofică: el caută cu încăpăţânare

adevarul, fiind un pasionat al certitudinii absolute.

Caracterizarea directă este realizată prin autocaracterizare, autoanaliză lucidă şi introspecţie: „mă
chinuiam lăuntric ca să par vesel şi eu mă simţeam imbecil şi ridicol şi naiv”.

Caracterizarea indirectă se constituie treptat, din faptele, gesturile şi cuvintele lui cât şi din relaţia
protagonistului cu celelalte personaje protagonistului.

Ştefan Gheorghidiu reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior, care trăieşte drama
îndrăgostitului de absolut.

Prima experienţă a cunoaşterii, iubirea, este trăită sub semnul incertitudinii. Fire pasională,
puternic reflexivă şi hipersensibilă, Ştefan Gheorghidiu adună progresiv semne ale neliniştii, ale
îndoielilor sale chinuitoare, pe care le analizează minuţios, cu luciditate. Personalitatea sa se
defineşte în funcţie de acest ideal – dragostea, Ştefan sperând să găsească în Ela idealul său de
iubire şi feminitate către care aspira cu toată fiinţa.

Iniţial, el a crezut că trăieşte marea iubire: „Simţeam că femeia aceasta era a mea în exemplar
unic”, iubirea lui fiind născută din admiraţie şi duioşie: „Iubeşti întâi din milă, din admiraţie, din
duioşie”, dar mai ales din orgoliu. Tot din orgoliu, Gheorghidiu încearcă să o modeleze pe Ela
după propriul tipar de idealitate, ceea ce favorizează eşecul. Primirea moştenirii generează criza
matrimonială. Ela cedează tentaţiilor mondene spre deosebire de Ştefan, care refuză să adopte
comportamentul superficial al celorlalţi.

Gelozia, îndoiala personajului înregistrează şi alte etape ale destrămării cuplului: ruptura,
împăcarea temporară, până la izbucnirea războiului.
A doua experienţă a cunoaşterii, războiul, este o experienţă trăită direct şi care lasă definitiv în
umbră experienţa iubirii. Demistificat - războiul e tragic şi absurd, înseamnă noroi, arşiţă, frig,
foame, păduchi, murdărie şi mai ales frică – descris într-o viziune realistă, în numele
autenticităţii şi al adevărului.

Confruntat cu situaţii-limită, protagonistul se autoanalizează lucid: „Ştiu că voi muri, dar mă

întreb dacă voi putea îndura fizic rana care îmi va sfâşia trupul”. Drama colectivă a războiului
anulează drama personală, a iubirii. Experienţele dramatice de pe front modifică atitudinea
personajului – narator faţă de celelalte aspecte ale existenţei sale.

În concepţia lui George Călinescu, Ştefan Gheorghidiu este „un om cu un suflet clocotitor de idei
şi pasiuni, un om inteligent”.

Limbajul. În romanul modern, de analiză psihologică, relatarea şi povestirea sunt înlocuite cu

analiza şi interpretarea. Stilul anticalofil, folosit de autor, susţine autenticitatea limbajului, care se
caracterizează prin claritate, sobrietate, fraza scurtă şi nervoasă, fiind analitic şi intelectualizat.

Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu este un
roman modern de analiză psihologică, fiind, totodată, şi un roman al autenticităţii şi al
experienţei prin temele abordate (iubirea şi războiul), prin complexitatea personajelor, prin
concentrarea naraţiunii asupra evenimentelor vieţii interioare, prin deplasarea interesului spre
estetica autenticităţi şi prin valorificarea trăirii cât mai intense, în plan interior, de către
personaje, a unor experienţe definitorii, înscriindu-se, prin valoarea sa, în seria capodoperelor
literaturii române.