Modernismul este curentul literar manifestat cu predilecție în perioada interbelică, ale cărui

trăsături au fost teoretizate și promovate în spațiul românesc de către Eugen Lovinescu, prin
intermediului revistei și al cenaclului ”Sburătorul”. Orientarea artistică modernă presupune
crearea unui lirism subiectiv ca expresie a profunzimii sufletești prin mijloace artistice ca
ambiguitatea limbajului, metafora, renunțarea la prozodia tradițională și adoptarea tehnicii
ingambamentului. 

Lucian Blaga se evidenţiază în rândul scriitorilor români prin capacitatea de a-şi crea propriul
sistem filozofic, transpunând liric concepte originale. O particularitate a creației sale este faptul
că, în centrul universului, el plasează noţiunea de mister, asupra căreia se aplică două tipuri de
cunoaştere: paradisiacă (fundamentată pe raţionamente logice) şi luciferică (de natură intuitivă,
poetică).

Poezia "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" deschide primul volum blagian, "Poemele
luminii", publicat în 1919, în care se sintetizează crezul artistic al autorului, având rol de
manifest literar, realizat însă cu mijloace poetice. Opera supusă analizei este o artă poetică,
întrucât scriitorul îşi exprimă propriile convingeri despre arta literară, menirea literaturii, rolul
artistului în societate.

Opera aparține modernismului expresionist datorită particularităților acestui curent regăsite în

text: tema şi motivele abordate, ambiguitatea şi intelectualizarea limbajului, noutatea metaforei
(atât plasticizantă, cât şi revelatorie) şi înnoirea prozodiei (versul liber şi tehnica
ingambamentului), preocuparea pentru esențe, prezentarea misterului universal ca sens al
existenței.

O primă trăsătură a modernismului prezentă în creația de față este exacerbarea instanței

poetice. Autorul pune în centrul discursului liric imaginea eului redată prin mărcile
subiectivității: pronume personale la persoana I („eu”), adjective pronominale posesive („meu”,
„mea”) și verbe la persoana I („nu strivesc”). De asemenea, incipitul operei se află sub semnul
pronumelui personal „eu”, realizându-se o raportare directă a instanței poetice la misterele
universului. În acest fel, scriitorul centrează atenția asupra propriei perspective, asupra
cunoașterii, atribuindu-i cinci verbe la persoana I singular („nu strivesc”, „nu ucid”, „sporesc”,
„îmbogățesc”, „iubesc”), în timp ce acțiunilor celorlalți le asociază un singur verb („sugrumă”),
pentru a defini tipul de cunoaștere paradisiacă.

A doua trăsătură ce permite încadrarea operei în modernism, regăsită la nivel prozodic,

este utilizarea tehnicii ingambamentului, ce constă în formularea cu majusculă în incipitul
poemului și scrierea versurilor următoare cu literă mică, marcând continuitatea ideii poetice. În
prima secvență, autorul își definește atitudinea față de mister, în timp ce, în cea de-a doua,
prezintă opoziția dintre cele două tipuri de cunoaștere. Totodată, prin această tehnică, poetul
accentuează cuvintele cheie ale creației prin versuri scurte, atrăgând atenția asupra esenței ideii și
mărturisind („Eu nu ucid… lumina altora sugrumă… , dar eu… iubesc”). Versurile au măsură

1
inegală și se grupează în trei secvențe lirice, fără strofe și rime. Versul liber presupune existența
unui ritm interior și constituie un element de modernitate.

Tema poeziei ilustrează condiția creatorului în raport cu propriul univers liric, concepția acestuia
despre cunoaștere și creație. Autorul afirmă că secole de-a rândul, filozofii au căutat să descifreze
pe cale rațională secretele lumii, având ca efect reducerea misterului. Rolul poetului nu este acela
de a descifra, ci de a spori, prin creație, tainele universului. Viziunea despre lume a eului se
confundă cu viziunea despre artă. Blaga accentuează ideea acestui raport dintre poet și lume și
dintre scriitor și creația sa.

Prima imagine relevantă pentru temă este antiteza între două tipuri de cunoaștere redată
prin metaforele: “lumina mea”  și “lumina altora”. Celor două concepte le corespund verbe
antonimice: ”eu cu lumina mea sporesc”, ”lumina altora sugrumă”.

Cunoașterea paradisiacă, rațională, reduce misterul, dar nu îl elucidează pentru că se opune

“bariera marelui Anonim” (cenzura transcendentă ce nu permite dezvăluirea completă a
secretelor). Efectul distructiv asupra tainei este sugerat prin metafore plasticizante ca “sugrumă
vraja nepătrunsului ascuns“, evidențiind faptul că omul ucide “cu mintea tainele”.

Cunoașterea luciferică separă orice concept într-o parte care se revelează, supusă contemplării
poetice și o parte care se ascunde dincolo de cunoaștere, enigma. Blaga este numit poet
transcendental, deoarece amplifică necunoscutul cu ajutorul metaforelor revelatorii. Enumerația
“în flori, în ochi, pe buze ori morminte” detaliază imaginea corolei de minuni a lumii, fiecare
termen reprezentând un mister. Ochiul devine “izvorul nopții”, florile simbolizează arta,
sensibilitatea, buzele redau ideea comunicării semnificative, iar mormintele întruchipează ceea ce
se află de dincolo de “marea trecere prin lumină”.

O a doua idee poetică o reprezintă comparația amplă a cunoașterii poetice cu luna ce

“mărește…taina nopții”. Poetul îmbogățește “întunecata zare” adăugând emoție și frumusețe prin
potențarea misterului: ”căci tot ce-i neînțeles/ se schimbă-n neînțelesuri și mai mari”. Blaga
compară efectul luminii selenare cu iluminarea artistică a lumii prin poezie. „Lumina lunii” nu
risipește întunericul nopții, ci sporește enigma, prin amplificarea umbrelor. Artistul și lumina au
aceeași menire: de a crea un univers neclar, în care toate elementele devin interpretabile. De fapt,
poezia nu explică, ci sugerează, adică „îmbogățește” „corola de minuni a lumii”, prin simboluri
care fac posibile diverse interpretări, amplificând emoția receptării. Metafora cuprinsă în versul
„cu largi fiori de sfânt mister” sugerează vibrațiile sufletului poetului.

În ceea ce privește elementele de compoziție, un aspect important îl reprezintă însuși titlul,

element paratextual ce anticipează tema cunoașterii, alcătuit dintr-o propoziție dezvoltată.
Subiectul acesteia este pronumele de persoana I, eu, marcă a eului poetic ce anticipează lirismul
subiectiv, dar și caracterul de artă poetică. Verbul la forma negativă (nu strivesc) atribuie eului o
atitudine de protejare a tainelor lumii, redate prin metafora revelatorie “corola de minuni”.
Corola, simbolul perfecțiunii, presupune totalitatea petalelor unor flori, iar sensul conotativ

2
sugerează totalitatea elementelor lumii văzute ca obiecte ale cunoașterii luciferice, minuni sau
mistere, supuse contemplării poetice.

Un alt element de limbaj care susține tema textului este prezența figurilor semantice, care
marchează limbajul expresiv folosit de autor. El evidențiază metafora revelatorie „corola de
minuni” ca simbol al misterelor universului, regăsită în titlu și în primul vers, respectiv
explicitată în finalul operei prin enumerarea a diferite tipuri de enigme. Aceeași imagine a tainei
este redată în text și prin metafore plasticizante, precum „vraja nepătrunsului ascuns”, „adâncimi
de întuneric” și, de asemenea, prin epitetul în inversiune „întunecata zare”, amplificând caracterul
criptic al misterului. În ultimul vers putem remarca enumerația „și flori și ochi și buze și
morminte” ce redă câteva din secretele lumii prin termenii enumerației: viața, sufletul, iubirea și,
respectiv, moartea. Mai mult, prezența adverbului de întărire „și” exprimă ideea de egalitate a
misterelor și, implicit, dorința de abordare globală a lor.

Opera lui Lucian Blaga evidenţiază într-o manieră originală cele două modalități de abordare a
misterului existenţei, poetul blamându-i pe cei ce-şi doresc să cunoască absolutul că "strivesc
corola de minuni a lumii", evidenţiind imposibilitatea fiinţei umane de a fi atotcunoscătoare.
Acesta evidenţiază faptul că fascinaţia vieţii provine din adâncirea neştiutului, prin contemplare
artistică, pe care scriitorul trebuie să o manifeste în vederea desăvârşirii actului creaţiei.

Astfel, opera "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" de Lucian Blaga este o "ars poetica" ce
aparține modernismului printr-o serie de particularități de structură și de expresivitate: viziunea
asupra lumii, intelectualizarea emoției, influențele expresioniste, noutatea metaforei, tehnica
poetică şi înnoirea prozodică.