Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, Lucian Blaga

INTRODUCERE:
Perioada interbelică surprinde două direcţii de manifestare a poeziei româneşti: pe de o
parte, modernismul (care reuneşte modalităţi diverse: de la estetica urâtului în lirica lui T.
Arghezi, trecând prin expresionismul de tip blagian, până la poezia ermetică a lui Ion Barbu)
şi tradiţionalismul (Vasile Voiculescu, Ion Pillat etc.).
Alături de T. Arghezi sau I. Barbu, Lucian Blaga se înscrie, prin întreaga sa creaţie
literară, în estetica modernistă. Spre deosebire de contemporanii săi, însă Blaga optează
pentru modernismul de tip expresionist.
Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, publicată la 1 ianuarie 1919, în ziarul
Glasul Bucovinei, este o artă poetică modernistă, plasată la începutul volumului cu care a
debutat autorul, Poemele luminii (apărut în 1919).
INCADRARE ÎN MODERNISM
O caracteristică a modernismului este interesul poetilor de a reflecta asupra creaţiei
lor, de a-si sintetiza conceptia artistica si de a o transmite cititorilor, astfel ca fiecare volum
este deschis cu o arta poetica.
Dimensiunea modernista a textului blagian se evidentiaza tocmai prin caracterul sau de
ars poetica, discursul liric reflecta conceptul de poezie intelectualizata, poezia devenind un act
artistic asumat.
Poemul este o artă poetică prin exprimarea metaforică a crezului artistic al autorului.
Acesta isi exprima prin mijloace artistice conceptia despre poeziei si despre rolul poetului din
perspectiva unei estetici moderne. In opinia lui Blaga, rolul poeziei este acela ca prin mit si
simbol, elemente specifice imaginatiei, creatorul sa patrunda in tainele Universului
sporindu-le. Rolul poetului este de a potenţa tainele lumii optând pentru cunoasterea
luciferica, poetul insista pe adancirea misterului si protejarea tainei prin creatie.
De asemenea, este o meditaţie filosofică şi o confesiune elegiacă pe tema cunoaşterii,
sintagma „calea mea” subliniază caracterul de arta poetica, destinul poetic asumat printr-o
viziune proprie asupra lumii.
Este o artă poetică modernă pentru interesul autorului este deplasat de la tehnica
poetica la relatia poet-lume si poet-creaţie. În această artă poetică modernă, există o identitate
între planul autorului si cel al eului liric, deoarece discursul liric redă cu mijloace poetice
aspecte ale filozofiei lui Blaga, precum atitudinea de potenţare, de sporire a misterelor
Universului sau opţiunea pentru cunoaşterea luciferică.
Poezia apartine modernismului prin: noutatea metaforei (mefafora revelatorie). În
acest sens, organizarea ideilor poetice se face în jurul unei imagini realizate prin comparaţia
amplă a elementului abstract, de ordin spiritual (mister, întuneric, taină, adâncimi), cu un
aspect al lumii materiale (flori, ochi, buze, morminte); ambiguitatea produsă de multiplele
semnificaţii ale metaforelor revelatorii: lumina (cunoştere, creaţie, iubire), flori, ochi, buze,
morminte; inovaţia prozodică: folosirea versului alb, cu metrică variabilă, a tehnicii
ingambamentului (continuarea ideii poetice în versul următor, marcată prin scrierea cu literă
mică la început de vers).
Apar, de asemenea, elemente de expresionism specifice primei etape de creatie
blagiene: exacerbarea eului creator în raport cu lumea, tensiunea lirică, interiorizarea
peisajului, sentimentul absolutului etc.
Arta poetică modernă „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, sintetizeaza viziunea
blagiana despre lume ce se circumscrie orizontului misterului, un concept central la Blaga, in
opera filosofica si in cea poetica. Atitudinea poetului fata de cunoastere poete fi explicata cu
ajutorul terminologei filosofice ulterior constituite in „Trilogia cunoasteri”, 1933. Pentru
filosof, exista doua modalitati de cunoastere, de raportare la mister: cunoasterea paradisiaca
(de tip logic, rational, misterul fiind partial redus cu ajutorul logicii, al intelectului) si
cunoasterea luciferică care potenţează, adânceşte misterul cu ajutorul imaginaţiei poetice, al
trăirii interioare si al creatiei poetice. În plan literar, cunoaşterea se articulează prin două
tipuri de metafore: plasticizante (apropie fapte, idei care apartin lumii reale fara sa aduca un
plus de semnificatie) si revelatorii (scot la iveală misterul din fapte, lucruri si idei).
Conceptia poetului despre cunoastere este exprimata artistic prin opozitia dintre
metaforele revelatorii „lumina altora” (cunoasterea paradisiaca) si „lumina mea” (cunoasterea
luciferica). Rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii si de a le ucide astfel „Lumina
altora/sugruma vraja nepatrunsului ascuns”, ci de a le adanci misterul prin creatie „eu cu
lumina mea sporesc a lumii taina”.
TEMA – CELE DOUĂ SECVENŢE REPREZENTATIVE
Tema poeziei este cunoasterea, desemnata de metafora „lumina”, dar si de atitudinea
poetica in fata marilor taine ale Universului. Cunoasterea lumii in planul creatiei poetice este
posibila numai prin iubire: eu nu strivesc/ căci eu iuebesc/ si flori si ochi si buze si
morminte”. Cunoasterea poetică este un act de contemplaţie „tot... se schimbă... sub ochii
mei” si de iubire „căci eu iubesc”. Iubirea reprezinta o cale de cunoastere si in creatia
eminesciana sau barbiana.
Motivele ce sustin tema textului sunt „lumină”, „întuneric”, „taină”, „minuni” etc. la
nivelul motivelor poetice, este de remarcat simbolul central al textului, element de recurenţă
în întreaga lirică a poetului, lumina, ca metaforă pentru cunoaştere. Discursul poetic dezvoltă
opoziţia dintre „lumina mea”, prin care „nu strivesc”, „nu ucid”, „sporesc a lumii taină”, şi
„lumana altora”, care „sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”.
Poemul se centrează pe tema condiţiei artistului prin raportare la cunoaştere, aşadar
prima secvenţă lirică a textului (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/şi nu ucid/ cu
mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea/ în flori, în ochi, în buze ori morminte.) surprinde
ipostaza poetului care se imaginează ca un călător ce-şi parcurge propriul traseu existenţial
învăluit în mister, este definită metaforic atitudinea categorică a instanţei lirice de protejare a
tainelor lumii: „nu strivesc”, „nu ucid”.
Conjuncţia adversativă „dar” delimitează o altă secvenţă poetică, în care accentul se
mută de pe „lumina altora” pe „lumina mea”. În opoziţie evidentă cu lumina altora, capabilă
să distrugă un univers plasat sub semnul misterului, lumina mea, metaforă pentru cunoaşterea
poetică, are rolul de a potenţa tainele universului. Lumina altora sugereaza un tip diferit de
cunoastere (de tip rational), care risca sa distruga inefabilul lumii, verbul sugruma exprima
tentativa de anihilare a ceea ce este neînţeles vraja nepatrunsului ascuns. Versurile 9-20
insista asupra rolului poetului „dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii taina”, de a cauta
sensurile lumii si a amplifica misterele.
Cele doua tipuri de cunostere care guverneaza imaginarul poetic blagian se instituie
intr-un raport antitetic: cunoasterea paradisiaca sta sub semnul distrugerii, anihilarii, fin
reliefata prin intermediul verbelor: ucid, strivesc, sugruma, in vreme ce, pentru a sugera forta
creativa a cunoasterii de tip luciferic, sunt folosite verbele: sporesc, mareste, iubesc.
CELE DOUĂ ELEMENTE DE STRUCTURĂ, COMPOZIŢIE, LIMBAJ
Viziunea expresionistă a autorului se remarcă şi la nivelul elementelor de structură, de
compoziţie şi de limbaj ale textului poetic.
 Un prim element de structură reprezentativ pentru tema cunoaşterii este titlul, o
amplă metaforă revelatorie. Acesta este alcătuit din două mărci gramaticale ale prezentei eului
liric in text (pronumele personal de persoana I „eu”, verbul de persona I, forma negativă „nu
strivesc”) si sintagma „corola de minuni a lumii”, definiţie inedită a poeziei înseşi,
simbolizând perfectiunea universului.
Titlul exprimă atitudinea poetului, izvorâtă din iubire, de protejare a misterului.
Pronumele „eu”, reluat de cinci ori în poezie, evidenţiază rolul eului liric de centru creator al
propriului univers poetic, fiind de asemenea dovada unei influenţe expresioniste (exacerbarea
eului creator), dar şi o marca a confesiunii. Verbul la forma negativă „nu strivesc” exprimă
refuzul cunoaşterii de tip raţional şi opţiunea pentru cunoaşterea luceferică, poetică.
Totodată, distingem reluarea titlului în incipit, pentru a întări legătura dintre paratext şi
mesajul poetic, iar sensul său, îmbogăţit prin seria de antiteze şi de metafore, se întregeşte cu
versurile finale: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/... căci eu iubesc /si flori si ochi si
buze si morminte”. Universul armonios este numit prin metafora revelatorie „corola de
minuni” si este o sumă de taine, imaginate ca petalele unei corole, care se revelează eului liric
într-o enumerare metaforică. Reluarea sintagmei din titul în incipit şi a metaforelor în prima şi
ultima secvenţă ilustrează simetria textului.
Discursul liric se construieste in jurul relatiei de opozitie dintre cele doua tipuri de
cunoastere, care se realizeaza prin antiteza eu-alţii, lumina mea-lumina altora, prin alternanta
motivului luminii si al intunericului, evidentiate prin conjunctia „dar”.
Seriile verbale antitetice redau atitudinea fată de mister ilustrate de cele două tipuri de
cunoastere: lumina altora – sugruma (vraja, adica striveste, ucide (nu sporeste, micsoreaza, nu
imbogateste, nu iubeste), lumina mea: sporesc (a lumii taină), mareste, îmbogatesc, iubesc (nu
sugrum, nu strivesc, nu ucid) – cunoasterea luciferica.
Un alt element esenţial îl reprezintă structura. Prima secvență (primele cinci versuri)
exprimă concentrat refuzul cunoașterii logice, raționale, paradisiace, prin verbe la forma
negativă: „nu strivesc”, „nu ucid (cu mintea)”. Enumerația de metafore revelatorii, cu multiple
semnificații desemnează temele poeziei lui Blaga: „flori” – viața, efemeritatea, frumosul;
„ochi” – cunoașterea, spiritualitatea, contemplarea poetică a lumii; „buze” – iubirea, rostirea
poetică; „morminte” – tema morții, eternitatea. Cele patru elemente pot fi grupate simbolic:
flori – morminte, ca limite temporale ale ființei; ochi – buze, ca două modalități de
cunoaștere: spirituală – afectivă sau contemplare – verbalizare.
A doua secvență, mai amplă, se construiește pe baza unor relații de opoziție: „eu” –
„altora”, „lumina mea” – „lumina altora”, ca o antiteză dintre cele două tipuri de cunoaștere,
paradisiacă și luciferică. Conjuncția adversativă „dar”, reluarea pronumelui „eu” și verbul la
persoana I singular, forma afirmativă, „sporesc” afirmă opțiunea poetică pentru modelul
cunoașterii luciferice. Prin comparația amplă introdusă de „ntocmai cum” cunoașterea pe care
poetul o aduce în lume prin creația sa este asemănată cu lumina lunii, care, în loc să
lămurească misterele nopții, le sporește.
Ultimele două versuri constituie o a treia secvență, cu rol concluziv, deși exprimată
prin raportul de cauzalitate („căci”). Cunoașterea poetică este un act de contemplație („tot...se
schimbă...sub ochii mei”) și de iubire („căci eu iubesc / și flori și ochi și buze și morminte”).
În concluzie, arta poetică Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, de L. Blaga apartine
modernismului printr-o serie de particularitati de structura si expresivitate: intelectualizarea
emotiei, influentele expresioniste, noutatea metaforei, innoirile prozodice etc.