ROLUL INDICAŢIILOR SCENICE / DIDASCALII

Indicațiile scenice, sau didascaliile (cuvânt provenit din grecescul didaskalia, termen

ce desemna caietele cu însemnări primite de către actori înaintea unei reprezentații) sunt
instrucțiunile autorului unei piese de teatru, realizate în vederea unei interpretări
corespunzătoare a operei pe scenă.
Termenul aparţine operelor dramatice: autorul îşi exprimă, între paranteze, părerile
asupra felului cum se deplasează personajele în scenă, mimica şi intonaţia acestora, limbajul,
comportamentul, elementele de decor, vestimentaţia, detalii ale acţiunii (timp şi spaţiu) etc.
Indicaţiile scenice transmit iniţial preferinţele scriitorului şi fac legătura, între aceste preferinţe
şi felul cum este montată piesa de teatru. Aceste indicaţii se adresează, de regulă, în special
actorilor şi regizorului, dar servesc şi cititorului în lectura textului dramatic.
Didascaliile nu se citesc niciodată cu voce tare, ci se urmează de către actorii și
realizatorii spectacolului. În anumite reprezentări moderne ale pieselor de teatru, se obișnuiește
devierea de la aceste indicații în vederea unei interpretări personale a regizorului.
Analizând fragmentul din opera “_____”, de _____ , actul ___, scena ___, se observă că
acesta cuprinde in nunce elementele constitutive ale operei. Se poate constata dezvoltarea
invazivă a didascaliilor, rolul lor fiind de a stabili ex abrupto un pact ficţional cu cititorul,
respectiv cu regizorul ca mijlocitor către public. Astfel, indicaţia scenică ……….., oferă
lectorului informaţii despre…… (se explică 2-3 didascalii).
Purtând uneori eticheta de paratext teatral, se poate constata că didascaliile au ocupat
un rol important de-a lungul timpului în teatru.