Enigma Otiliei

de G. Călinescu
1. Realismul. Aspecte teoretice (partea introductivă+principii estetice:
înclinația spre observație socială, aspecte negative)
2. Încadrarea textului în opera scriitorului
Personalitate proteică a culturii române, G. Călinescu a abordat în activitatea sa
prolifică diferite domenii, de la istorie, teorie și critică literară, până la eseistică și
literatură. Vocația narativă, talentul creator se vădesc în cele 4 romane ale sale:
„Cartea nunții”, „Enigma Otiliei”, „Scrinul negru”, „Bietul Ioanide”. În plan
teoretic, autorul consideră clasicismul „un mod de a crea durabil și esențial”, iar
despre realism afirmă ca Honoré de Balzac „este un necesar model romanesc.
Balzac este creatorul lui”. Apărut în 1938, roman realist de inspirație citadină,
„Enigma Otiliei” se află la confluența a două modele de creație:
a) balzacianismul → prin tehnici narative, modalități de individualizare a
personajelor
b) caragialismul → prin viziunea asupra lumii burgheze, prin conturul unor
personaje, mai ales arivistul
3. Substratul antropologic (geneza)
Este legat de imaginea unei fete din familia autorului, devenită proiecție
feminină ideală, pe care Călinescu o portretizează astfel: „o fată cu părul de fum,
exuberantă și reflexivă, cultă, nebunatică, serioasă, furtunoasă, meditativă
muzicală”. În spirit flaubertian, Călinescu afirmă: „Otilia c’est moi! E fondul meu
de ingenuitate și copilărie. Eroina este tipizarea mea fundamentală în ipostază
feminină, Otilia este oglinda mea de argint”. Totodată, critica literară a stabilit
subtile asemănări între Felix Sima și autorul însuși (tăietura elinică a nasului, tenul
măsliniu, preocuparea excesivă pentru studiu, ochiul esteticului care construiește
cadrul bucureștean), de aceea, personajul poate fi considerat un simbolic alter ego
al autorului.
4. Semnificația titlului
„Cheie interpretativă a textului” (Umberto Eco),element paratextual ce
identifică o creație, titlul este un „motiv anticipativ” (Boris Tomașevski) cu valoare
simbolică, întrucât avertizează lectorul asupra personajului principal, pivot al
diegezei pe care o justifică. Titlul inițial al romanului a fost „Părinții Otiliei”, creat
în stil balzacian, pentru a susține tema paternității, însă editorului i s-a părut mai
sonor „Enigma Otiliei”. Călinescu a fost de acord cu acest nou titlu, precizând că:
„Enigmă este acel amestec de luciditate și ștrengărie, de onestitate și ușurință.
Această criză din tinerețea lui Felix, pus pentru întâia oară față în față cu
absurditatea sufletului unei fete, aceasta este enigma”.
5. Problematica operei
Roman de ascuțită critică socială, „Enigma Otiliei” ilustrează o frescă a
societății burgheze bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, prin raportare
la două aspecte esențiale: moștenirea, care pune în prim-plan problematica banului,
considerat de Balzac „zeul suprem la care se închină toți” și paternitatea,
monstruos modificată de aviditatea de avere. Dimensiunea romantică a romanului
vizează cuplul adolescentin Felix-Otilia, construit în contrast cu derizoriul
anticuplului Stănică-Olimpia.
6. Elemente de structură și compoziție
Materia epică este structurată în 20 de capitole ce dezvoltă două mari planuri
narative, aflate adeseori în interferență. Cel dintâi urmărește destinul lui Felix
Sima, pornit spre realizare profesională, ca viitor medic, dar marcat decisiv de
experiența erotică pe care o trăiește cu Otilia Mărculescu. Al doilea plan narativ
pune în lumină istoria unei moșteniri, luptele acerbe pentru obținerea averii lui moș
Costache Giurgiuveanu. Conflictul fundamental, ce susține arhitectura narativă,
vizează relațiile dintre cele două familii: a lui moș Costache (Otilia, Felix,
Pascalopol) și clanul Tulea (dominat de Aglae, sora bătrânului). În jurul lor
gravitează Stănică Rațiu, avocat fără procese, spirit cameleonic, aflat în căutarea
unei șanse pentru parvenirea socială și politică.
În spirit realist, cronotopul este bine delimitat, pentru a se susține
verosimilitatea faptelor și veridicitatea personajelor, impresia de viață trăită.
Astfel, diegeza este plasată în București, pe strada Antim, la care se adaugă moșia
lui Pascalopol din Bărăgan, la începutul secolului al XX-lea (acțiunea debutează
„într-o seară, în iulie 1909, cu puțin înainte de orele zece”). Având ca atribut
esențial obiectivitatea, stilul sobru, impersonal este validat de perspectiva narativă
obiectivă, heterodiegetică, având ca marcă lexico-gramaticală persoana a III-a a
formelor verbale și pronominale. Naratorul extradiegetic este detașat, omniscient,
vocea sa neavând inflexiuni care să trădeze o atitudine explicită față de întâmplări
și personaje. Viziunea narativă este actorială, iar focalizarea dominant neutră.
Există secvențe în care naratorul se plasează în umbra lui Felix și, mai rar, a lui
Pascalopol sau Stănică, de aceea, apare și focalizarea internă.
În ceea ce privește compoziția clasică, echilibrată, armonioasă, aceasta este
validată de raportul incipit-final. În acest sens, incipitul este disipat în 3 secvențe:
descrierea străzii Antim și a casei lui moș Costache Giurgiuveanu, conversația
absurdă dintre Felix și bătrân (replica absurdă a lui moș Costache – „Nu stă nimeni
aici”, asigurând circularitate discursului narativ) și prezentarea, ca pe o scenă, prin
tehnica stop-cadrului, a unora dintre personajele centrale ale diegezei. Finalul este
format din două secvențe: deznodământul diegetic (cartea poștală ilustrată pe care
Felix o primește de la Otilia, aceasta explicându-și gestul părăsirii – „Cine a fost în
stare de atâta stăpânire e capabil să învingă și o dragoste nepotrivită pentru marele
lui viitor”) și epilogul în care se ilustrează lapidar evoluția unor personaje
ulterioară diegezei. Astfel, Stănică Rațiu parvine social și politic („fu chiar prefect
într-o scurtă guvernare”, „proprietarul unui blockhaus”, „gazetele de șantaj îl acuză
că patronează tripouri și cercuri de morfinomani”), Felix își materializează idealul
devenirii profesionale („profesor universitar, specialist cunoscut, autor de memorii
și comunicări științifice, colaborator la tratate de medicină cu profesori francezi”),
însă naratorul, cu ironie, precizează căsătoria acestuia, „într-un chip care se
cheamă strălucit”, semn al ratării sentimentale, căci soția îi permite intrarea în
cercurile înalte ale societății, legătura lor nefiind întemeiată pe iubire, ci pe un
contract social. Otilia rămâne o enigmă, imaginea acesteia construindu-se pe
tehnica reflectării poliedrice. Se căsătorește și divorțează de Pascalopol, pare că a
devenit nevasta unui conte și că a pierdut atributele esențiale ale feminității. După
conversația cu Pascalopol, Felix simte nevoia să se întoarcă pe strada Antim, locul
în care destinul său s-ar fi putut împlini cu adevărat, conștientizarea erorii fiind
redată simbolic prin enunțul ce susține ciclitatea compozițională, înadins
modificat: „Aici nu stă nimeni”.
7. Elemente realiste
În „Clasicism, realism, baroc”, G. Călinescu afirmă: „Trebuie să fim
originali și ceea ce conferă originalitate nu e metoda, ci realismul fundamental”,
de aceea scriitorul preia metoda de creație uzitată de Honoré de Balzac și
teoretizată de acesta în studiul „În căutarea absolutului”. Francezul consideră
psihologia o funcție a mediului căci „O casă este un document sociologic și
moral. Din descrierea ei o întreagă lume poate fi ghicită”. În acest sens,
Călinescu valorifică tehnica descrierii cu funcție simbolică ca modalitate de
realizare a observației sociale, care se răsfrânge asupra toposurilor, atmosferelor
 sau a prosopografiei personajelor. ! SCENA 1!Semnificativă este prima
secvență a romanului, în care, prin tehnica mise en abîme (punere în
adâncime), se realizează trecerea de la perspectiva de ansamblu asupra cadrului
diegetic (strada Antim din București) la una particulară(casa lui moș Costache).
Astfel, imaginea străzii Antim, configurată cu ajutorul unor detalii
semnificative („ciubucăria ridiculă prin grandoare”, „umezeala care dezghioca
varul”, „uscăciunea care umfla lemnăria”), este restrânsă la un enunț asertiv cu
valoare conclusivă: „Făceau din strada bucureșteană o caricatură în moloz a
unei străzi italice”, semn că burghezii bucureșteni sunt ființe incapabile de mari
resorturi lăuntrice, limitate la dimensiunea materială, egoistă a existenței.
Impresia de labirint este stăruitoare, centrul acesteia fiind casa lui moș
Costache, construită cu ajutorul detaliului plasticizant. Ochiul estetului, al
tânărului Felix, este uimit și înfiorat de:
- aspectul degradat („Acest sistem de decorație, precum și crăpăturile lungi și
neregulate ale pereților dădeau încăperii un aer de ruină sau răceală”), de
kitsch – imitații ieftine, lipsa de armonie între detalii arhitecturale („un
Hermes de ipsos, destul de grațios, o copie după un model clasic, dar vopsit
detestabil cu vopsea cafenie”), decorul grotesc, intenția de a executa
grandiosul clasic în materiale nepotrivite trădează simptomul unei lumi
preocupate de imitație, dovadă a ignoranței și a avariției;
- decrepitudinea, delăsarea („Zidăria era crăpatăși scorojită în multe locuri, și
din crăpăturile dintre fațada casei și trotuar ieșeau îndrăzneț buruienile.”)
- tipologia avarului: „un omuleț subțire și puțin încovoiat”, „capul îi era atins
de o calviție totală”, buzele îi erau întoarse și galbene de prea mult fumat”,
„numai doi dinți vizibili, ca niște așchii de os” – portretul formează o
imagine grotescă (urâțenia fizică devine expresie metaforică a celei
spirituale)
- sterilitatea spirituală
- mercantilism sordid
- xenofobie.
De figura lui moș Costache Giurgiuveanu se leagă tema paternității, element
de recurență și în creația lui Balzac („Eugénie Grandet” și „Moș Goriot”). Astfel,
în centrul diegezei stau doi orfani, ale căror destine depind de determinantele
materiale ale paternității. Felix Sima trebuie să-și construiască singur un viitor căci,
deși se află sub tutela lui moș Costache, nu primește niciun sprijin. În ceea ce o
privește pe Otilia Mărculescu, aceasta este favorizată de două prezențe masculine:
Costache Giurgiueanu (avarul umanizat de dragostea pentru „fe-fetița” lui, dar care
„își exercită în mod lamentabil misiunea de protector”, întrucât amână continuu
proiectul înfierii) și Leonida Pascalopol (care, pentru a-i deveni tată, trebuie să-i fie
soț, deoarece nu poate discerne între instictul patern și cel erotic – „nu știu ce e
viril și ce e patern din dragostea mea pentru domnișoara Otilia”).
Fiind un roman nonevenimențial, „Enigma Otiliei” este creator de atmosferă și,
mai ales, de tipologii, Călinescu realizând, după cum afirmă Nicolae Manolescu,
„adevărate studii caracterologice”. Personajele sunt dominate de o trăsătură de
caracter, reprezintă tipuri umane de circulație universală, așa cum concepea
autorul: „psihologia unui individ n-a devenit interesantă decât când a intrat într-un
tipar”. Astfel, opera dezvăluie următoarele tipologii: Felix Sima → ambițiosul,
Costache Giurgiuveanu → avarul, Aglae Tulea → „baba absolută fără cusur în
rău”, Simion Tulea → alienatul, Titi Tulea → retardatul, Aurica Tulea → fata
bătrână, Olimpia Rațiu → femeia depersonalizată, Stănică Rațiu → arivistul,
Leonida Pascalopol → cosmopolitul, Georgeta → cocota. Romancierul creează
adevărate fișe biografice, precizând că „Opera se bizuie în totalitate pe tipologii.
Eroii de roman trebuie să se deosebească bine între ei, structural rămânând, totuși,
în cadrele tipologice existente”.
8. Îndepărtarea de Balzac
În „Arca lui Noe”, Nicolae Manolescu admite că la Călinescu este „un
balzacianism fără Balzac”, întrucât există numeroase elemente de compoziție, de
tehnică narativă, de creare a personajelor care îndepărtează autorul de sub tutela
balzaciană și îl înscriu în sfera modernității. Semificativ, în acest sens, este
personajul feminin central – Otilia Mărculescu – al cărui caracter enigmatic se
construiește cu ajutorul tehnicii reflectării poliedrice: portretul spiritual se
conturează prin personaje-oglindă, cu unghiuri de incidența variantă. Astfel, pentru
moș Costache, Otilia este „fe-fetița” lui dragă, pentru Felix este o domnișoară
capricioasă, dar și un ideal de feminitate. Cunoscând-o cel mai bine, Pascalopol
înțelege că este o ființa enigmatică, în vreme ce Stănică Rațiu, superficial în esență,
este convins că Otilia este o „femeie faină”, care știe să se descurce în viață.
Totodată, răutatea venală, structurală a ființei le îndeamnă pe Aglae și Aurica să o
catalogheze pe Otilia drept „dezmățată”, „stricată”, respectiv femeie ușoară,
interesată, care fură pretendenți.
Tragicul lui Balzac se convertește în comic la Călinescu, cu tendința spre
bufonerie, căci unele personaje și întâmplări ce le alcătuiesc viața sunt
caricaturizate, tratate cu ironie și sarcasm, corespund „paiaței automate din
comedii, ce poate fi redusă la o singură formulă energică” (Nicolae Manolescu),
toate resursele sufletești ale acestora fiind consumate în vederea materializării
interesului material egoist. !SCENA 2! Relevantă este scena din capitolul al
XVIII-lea, în care atacul lui moș Costache devine prilej de a ilustra degradarea
unei lumi obsedate de avere. Aglae, masculinizată și agresivă, uită să păstreze
măcar o urmă de decență în comportament, pune în aplicare un întreg plan de atac,
comandă militărește ocuparea casei și stabilește pentru fiecare membru al familiei
sale punctul de observație. Nimeni din clanul Tulea nu are nicio urmă de
compasiune pentru bolnav, se observă doar dorința de a-l vedea sfârșit și, odată cu
aceasta, posibilitatea de a-i obține averea. Ospățul improvizat care substituie
veghea la căpătâiul bătrânului ilustrează simptomatic anormalitatea
comportamentală, cauzată de lăcomie, egoism feroce, lipsă de empatie și
umanitate: „Aurica scoase farfurii și tacâmuri din bufet și așeză masa, liniștită, ca
pentru un festin. Felix, scârbit, plecă sus, în căutarea Otiliei. (...) Comesenii
începură să mănânce cu poftă, clipocind furculițele. Odaia se umplu de miros de
varză acră și de bâzâitulconversației mărunte, care se părea că tulbură pe bolnav.”
Pe de altă parte, victimă a propriilor slăbiciuni, în loc să stârnească măcar
îngrijorare, moș Costache apare ridicol, „trona pe spate stupid”. Singurii plasați în
afara acestui spectacol grotesc sunt Felix care se simte cuprins de milă și uită
„toată dușmănia” pentru bătrân și Otilia care are un aer rătăcit, se simte rău „de
oboseală și zbucium”.
9. Concluzie
Rezumarea ideilor din comentariu + „Enigma Otiliei” este „o culme a epicii
citadine, comparabilă cu aceea a lui Rebreanu în epica satului” (C. Jalbă).