Cain

de Lord Byron
În conștiința publică a secolului al XIX-lea, lord Byron a fost identificat cu
romantismul mai mult decât oricare alt contemporan. Influența pe care creația acestuia a
exercitat-o asupra gândirii literare europene a fost comparată cu cea a operei lui Shakespeare,
deși creația shakespeariană nu a fost interpretată de scriitorii veacului său ca un reper al
valorii, privilegiu de opera lui Byron s-a bucurat.
Date biografice și opera:
Lordul Byron, pe numele lui întreg George Gordon Noel Byron, se naște la 22 ianuarie
1788, fiind fiul lui „Jack Byron – Nebunul”, ofițer de gardă, și al Catherinei Gordon,
descendentă a unei familii de nobili din Scoția. Copilul se naște cu o infirmitate la piciorul
drept, acesta fiind mai scurt, ceea ce îi afectează considerabil viața. Tatăl lui Byron moare în
anul 1791, pe când acesta avea doar trei ani, moment în care mama lui hotărăște să se mute la
Aberdeen, unde băiatul face școala primară. În 1789 moare fratele bunicului lui Byron, astfel
că băiatul moștenește titlul nobiliar și devine cel de-al șaselea lord Byron. În 1801, lordul
Byron devine elev al colegiului Harrow, unde se distinge în întrecerile sportive. Trei ani mai
târziu, poetul scrie volumul „Piese fugare”, care se va publica în 1806, iar în 1805 devine
student la Trinity College de la Cambridge. În 1807, lordul publică „Poeme scrise cu diferite
prilejuri”, iar apoi volumul „Ceasuri de răgaz”. Acesta din urmă se va publica într-o nouă
versiune, violent atacată de Edinburgh Review. Byron însuși îi scrie unui prieten pentru a-și
sublinia dezamăgirea: „Am fost făcut puzderii de Edinburgh Review. Totul s-a sfârșit, unica
mea părticică de celebritate s-a risipit. E o purtare neașteptată din partea unei reviste liberale.”
În anul 1809, poetul pleacă în călătorie spre Spania, Malta, Albania și Grecia și începe
să scrie „Pelerinajul lui Childe Harold”. În 1810, Byron părăsește Grecia. În 1813 apar
„Ghiaurul” și „Mireasa din Abydos”, iar un an mai târziu sunt publicate „Lara” și „Corsarul”.
În anul 1815, Byron se căsătorește cu lady Annabella Milbanke și au împreună o fetiță, pe
Augusta Ada. Căsătoria nu îi aduce nicidecum fericire zbuciumatului poet, ci îi adâncește și
mai mult nefericirea, după cum declară el însuși: „O viață de infern, căreia fiecare zi îi adaugă
noi chinuri și umilințe.” În 1821 compune „Profeția lui Dante”, „Cain”, iar în 1824, la 19
aprilie, moare din cauza unui grav atac de febră.
A dus o viață tumultoasă, trăită în extravaganță, cu numeroase povești amoroase, cu
datorii, despărțirii. A fost acuzat chiar și de homosexualitate. Încă din anii petrecuți la
Cambridge a început să iubească viața mondenă. Simțea o mare satisfacție atunci când
purtările lui ciudate îi derutau și îi speriau pe ceilalți tineri de vârsta lui. Byron a fost un lider
regional al organizației revoluționare „Carbonari” din Italia, în revolta lor împotriva Austriei,
și mai târziu a călătorit pentru a lupta împotriva turcilor în Războiul de Independență al
Greciei, fapt pentru care grecii îl socotesc drept erou național.
Primele sale poeme „nu au fost rodul unui impuls lăuntric, al unei nevoi de a se regăsi
pe sine”, ci mult mai probabil au reprezentat „produsul unei ambiții adolescentine, al dorinței
de a se impune în fața unor tineri care-l priveau de sus”.
 Cain, rezumat, personaj
„Cain”, opera dramatică a lui lord Byron a fost publicată în anul 1821. În aceasta,
Byron dramatizează relatarea biblică despre Cain și Abel, din viziunea lui Cain.
Opera alcătuită din trei acte începe prin refuzul lui Cain de a participa împreună cu
familia sa la rugăciunea de mulțumire adresată lui Dumnezeu. Prin această separare de
ceilalți, de societatea în care trăiește, Cain se auto-poziționează în sfera alienatului social
pentru că nu se poate supune valorilor celorlalți membri ai familiei. Acesta îi spune tatălui său
că nu găsește niciun motiv pentru care ar trebui să-i mulțumească lui Dumnezeu, căci destinul
lui este oricum înveninat din cauza morții. Cain găsește că moartea este o pedeapsă nedreaptă
pentru un păcat pe care nu l-a înfăptuit el, ci părinții lui. Frica acestuia în prevederea morții
este amplificată și prin faptul că această experiență este încă necunoscută primilor oameni. În
dorința lui de a cunoaște ceva despre această experiență, Cain acceptă călăuzirea lui Lucifer,
care îl poartă până în Abis, arătându-i o lume a spiritelor și a morții. În actul al treilea, Cain se
reîntoarce pe pământ, împovărat de viziunea morții eterne. Urmează actul jertfei de mulțumire
închinată lui Dumnezeu, în care Cain, la îndemnurile fratelui său, se închină Creatorului, însă
nu într-un spirit mulțumitor și nici smerit, ci cu o atitudine de îndoială și nesupunere. În timp
ce jertfa lui Abel este primită de Dumnezeu, jertfa lui Cain este respinsă. Mânia îl cuprinde pe
Cain și își omoară fratele, urmând să plece din sânul familiei împreună cu soția sa, Adah și cu
copiii. În ciuda crimei sale, Îngerul îi promite lui Cain că nu va fi ucis.
Byron și-a numit piesa „Cain: A Mystery”, făcând astfel referire la „mystery plays”,
scrise în perioada medievală. Acestea erau povestiri biblice relatate dintr-o nouă perspectivă.
Totuși, aceste „mystery plays” transmit de obicei o atitudine de reverență la adresa lui
Dumnezeu, în timp ce Byron folosește în opera lui un ton ironic la adresa divinității prin
vocea protagonistului.
Probabil că una dintre sursele de inspirație ale lui Byron pentru poemul Cain a fost
Paradisul Pierdut al lui John Milton. Pentru Byron, dar și pentru alți poeți romantici, Satan a
fost eroul, personajul principal al Paradisului Pierdut, iar personajul Cain reprezintă o
remodelare a protagonistului lui Milton. Lucifer apare și în poemul tragic al lui Byron,
arătând că Dumnezeu nu face decât să distrugă ceea ce a creat. Acesta îi arată lui Cain cât de
efemer este și cât de puține cunoaște, chiar dacă Adam și Eva au mușcat din pomul
cunoștinței binelui și răului.
Cain este eroul, protagonistul piesei, un erou romantic, căci el este diferit de cei din
jurul său, se remarcă prin setea de cunoaștere, de absolut, prin răzvrătirea față de divinitate. În
viziunea romantică, diferită de cea clasică, în care eroul era personajul care ieșea în evidență
prin curajul său, prin virtuțile de care dădea dovadă, eroul romantic este cel care se află în
conflict nu doar cu cei din jurul său, cu circumstanțele socio-economice, ci cu întreaga lume,
cu întregul univers. Acesta este și cazul lui Cain, care se poziționează împotriva familiei,
împotriva lui Dumnezeu și chiar împotriva lui însuși. Eroul romantic este un personaj extrem
de complex, a cărui lume interioară este contradictorie.
Antiteza este prezentă pe tot parcursul poemului: mai întâi antiteza dintre Cain și
familia sa, cea dintre Cain și divinitate, dintre Cain și Abel, dintre Dumnezeu și Lucifer,
dintre viață și moarte, păcat și neprihănire. În căutarea răspunsurilor pentru întrebările pe care
le are, Cain parcurge un drum al cunoașterii, însă nu o cunoaștere completă, căci condiția
umană nu o permite. Întrebările sale nasc conflictele poemului: „De ce trebuie să ispășească
toți pedeapsa pentru vina lui Adam și a Evei?”, „Ce este moartea?”, „Este Dumnezeu bun sau
rău?”, „Dacă este bun de ce a permis existența răului?”, „De ce a pus acel pom în grădină?”
etc.
Catastrofismul:
„Teoria catastrofismului afirmă că Pământul și cele mai multe dintre componentele sale au
fost formate prin succesiunea de evenimente catastrofale care au cauzat dispariția anumitor
specii, animale și plante, și au permis apariția altora.”
Teme și motive:
Dintre temele și motivele romantice prezente în piesă, amintim: antiteza bine-rău,
viața, moartea, divinitatea, condiția umanității, jertfa, iubirea, cosmosul, spiritele, etc.
În concluzie, poemul „Cain” este o operă în care o temă biblică este abordată dintr-o
perspectivă romantică, personajul Cain fiind eroul, protagonistul zbuciumat, ale cărui căutări
sunt nesfârșite. Poemul este reprezentativ pentru romantismul secolului al 19-lea prin temele
și motivele abordate, prin subiect, prin problematica personajului, fiind de o mare valoare
literară.
Hugo: Poezia are trei perioade, fiecare dintre ele corespunzând unei epoci a
civilizației. Prima perioadă: oda, a doua: epicul, a treia: drama. Epoca primitivă este lirică:
oda. Epoca antică este epică. Epoca modernă este dramatică. Odele cântă eternitatea, epicul
cântă istoria, iar drama descrie viața. Personajele odei sunt coloșii sau uriașii: Adam, Cain,
Noe. Personajele epicului sunt giganții: Ahile, Atreu, Oreste. Personajele dramei sunt
oamenii: Hamlet, Macbeth, Othello. Viețile din ode se inspiră din ideal, cele din epic se
inspiră din grandios și cele din dramă se inspiră din real. În cele din urmă, cele trei tipuri de
poezie care rezultă de aici au la bază trei mari surse: Biblia, Homer, Shakespeare (modelul lui
Victor Hugo).