În mijlocul lupilor

de Vasile Voiculescu
În opera „În mijlocul lupilor”, Vasile Voiculescu aduce în discuție tema vânătorii,
activitate de mult uitată de oamenii moderni, după cum spun personajele. Însă mai presus de
această temă este dorința de a readuce omul contemporan la acea familiaritate, acea uniune cu
natura, caracteristică strămoșilor. Voiculescu deplânge, așadar, „coada acestui veac, în care
puterea omului s-a strămutat în fier și în oțel, magia lui istovindu-se datorită lipsei de
activitate în duh”. „În mijlocul lupilor” este o povestire fantastică, prin îmbinarea realului cu
fabulosul mitic. Povestirea este construită în ramă, aceasta fiind alcătuită din grupul alcătuit
din tânărul magistrat și prietenii lui, aflați la masă împreună.
Firul narativ evocă o întâmplare veche din viața magistratului anonim, tocmai prin
vocea acestuia. Întâmplarea îl are în prim plan pe straniul mag bătrân, un om ciudat, un
înstrăinat al societății, care are un simț special și o putere magică de a vrăji haitele de lupi, de
a comunica cu fioroasele animale. Aflat în satul în care locuia acest om, magistratul le
povestește prietenilor întâmplarea curioasă și fantastică. Preocupat mai ales de viitoarea
carieră și de modalitățile de avansare pentru a scăpa din satul respectiv, intenționa totuși să
adune material din folclorul local pentru un eventual studiu. În calitatea sa de judecător de
pace la ocolul rural, el hotărăște achitarea unui țăran care fusese învinuit că vânase fără
permis și în sezon închis o căprioară, fiind surprins tocmai când o jupuia. Învinuitul se apără,
spunând că „o scosese din gura unor lupi care o încolțiseră”. Cercetarea a demonstrat că nu s-
au găsit găuri de gloanțe, ci numai „urmele colților adânc înfipți în gâtul prăzii”. Însă sătenii
nu sunt mulțumiți de această explicație, ci spun că omul respectiv i-a pus pe lupi să atace
căprioara, el fiind un mare „vrăjitor de lupi”. Intrigat de această acuză, judecătorul îi face o
vizită Luparului, care locuiește izolat, departe de societate, în sărăcie și mizerie. Curios,
magistratul îi pune tot felul de întrebări Luparului, aflând de la acesta că a crescut în pădure,
în compania lupilor, și că le cunoaște graiul. Bătrânul mag îi promite apoi tânărului că îl va
lua cu el în pădure în noaptea de Sf. Andrei, pentru a-i vedea pe lupi. În noapte de Sf. Andrei,
cei doi ajung pe tărâmul care părea fermecat sub lumina lunii și se suie într-un copac, de unde
Luparul emite sunete stranii menite să îi cheme pe lupi. Naratorul-martor vede cu uimire cum
lupii, „mereu cu gâtlejurile în sus, își schimbau între ei locurile, se târau pe burtă, săreau în
picioare, se porneau pe bocet, clănțăneau din dinți, dănțuind parcă așa cum le buciuma
stăpânul”. Hipnotizat de „reprezentația aceasta ca de circ”, naratorul scapă din mână pușca și
cade din copac în interiorul cercului făcut de lupi, sucindu-și piciorul. Luparul coboară iute
din copac și îl ia pe judecător în spate, continuându-și cântecul magic, iar lupii se retrag în
pădure. Fără să știe ce se petrecuse exact, judecătorul se trezește a doua zi dimineața în patul
lui de la reședința judecătoriei.
În final, se revine la cadrul inițial, rama povestirii. Prietenii magistratului sunt intrigați
de această întâmplare și doresc detalii suplimentare. Judecătorul le prezintă părerea lui: el
crede că Luparul era un mag primitiv, un solitar care, printr-o formidabilă activitate de duh,
devenea „arhetipul lupului” și astfel îi putea stăpâni.

Toiagul minunilor
În cadrul prozei lui Vasile Voiculescu un loc special este ocupat de povestirile cu
nucleu biblic. Multe dintre acestea, precum „Mântuirea smochinului”, „Lupta cu îngerul”,
„Toiagul minunilor”, „Bunavestire”, etc., reprezintă rescrieri ale episoadelor sau ale
parabolelor biblice. O astfel de povestire cu subiect biblic este „Toiagul minunilor”. Încă din
titlu este anunțată tema religioasă și obiectul-simbol, toiagul lui Moise. Povestirea surprinde
drumul lui Moise spre muntele Nebo, loc în care avea să moară singur. După o viață petrecută
în fruntea poporului Israel, ca om al lui Dumnezeu și izbăvitor al israeliților, Moise avea să
moară singur, fără ca măcar să vadă țara promisă. Vestirea morții și înțelegerea misiunii sale îl
fac pe Moise să suspine: „Tot un fluier am fost și eu în mâinile poporului ales. M-am scobit
tot, am zvârlit afară măduva iubirii de sine, ca văzduhul întreg, plinătatea de pretutindeni să
mă umple. Gol de mine m-am dat lor. Pe douăsprezece găuri tăiate în sufletul meu, cele
douăsprezece triburi și-au plimbat degetele grele de dureri și păcate”. Același toiag, cel prin
care s-au înfăptuit atâtea minuni, care a înghițit șerpii egiptenilor, care a despicat Marea Roșie
în două, care a prefăcut apele Egiptului în sânge, este folosit de Moise pentru lovirea stâncii la
Meriba. Lovirea stâncii, neascultarea de porunca lui Dumnezeu, reprezintă cauza pentru care
alesul lui Dumnezeu va muri fără a intra în țara sfântă. Povestirea spune: „E drept că lovise cu
sete și mânie, deși primise poruncă numai să grăiască. Dar când, pentru ascultarea oamenilor,
avea nevoie de vargă, mai putea sta el la vorbă tocmită cu gresiile?... Poate că piatra era o
piatră ascultătoare de cuvânt”. La sfârșitul povestirii înțelegem mai bine neascultarea lui
Moise și cauza pentru care nu i-a fost îngăduit să intre în Canaan. Vasile Voiculescu prezintă
neascultarea omului lui Dumnezeu astfel: „El era încă omul bătăii cu toiagul. Spiritul sfânt
nu-și găsea întruparea în el și tăcea. Moise nu vorbise, lovise, trădase intențiile divine.
Trebuia să moară afară din Canaan, cu generația bătăii, cu care, ca-ntr-o minune, trecuse de la
clădirea piramidelor la clădirea unui popor”. Ultimele fraze anunță moartea marelui izbăvitor
al israeliților: „acolo sus îl aștepta, îngrozitoare, neagra pronie a morții”.
Poeme într-un vers:
1. Îmbrățișare
Suia o viță de-aur pe negrul chiparos.
2. Artă poetică
Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas.
3. Reîntoarcere
Am pribegit cu zeii, la oameni să mă-ntorc.
4. Copilărie
O jucărie spartă găsită într-un pod
5. Lacrimi
De plângi, o primăvară s-a scutura de flori.
6. Nemuriri plăpânde
Migdalul meu în floare și tu zâmbind sub el.
7. Logodnă
Pe mal un singur paltin, pe ape doar o stea.
8. Marinarul
Din larg zăream pământul, pe țărm privesc în larg.
9. Murmur etern
În golul scoicii marea; în suflet nemuriri.
10. Golful
A strâns albastru-n brațe și-l leagănă mereu.