Drama omului modern intr-un text dramatic postbelic

„Iona”, piesa lui Marin Sorescu, publicată în anul 1968 în revista “Luceafărul”, modifică fundamental
concepţia despre teatru, propunând o nouă viziune dramatică. Renunţând la sensul tradiţional al
conceptului de teatralitate, această creaţie ilustrează modernitatea viziunii soresciene prin renunţarea la
recuzita complicată din teatru clasic, folosind doar elemente decorative cu valoare simbolică: moara de
vânt, undiţa, acvariul.
Textul lui Sorescu este o parabolă, configurând o descriere simbolică a condiţiei omului modern în
interiorul unei istorii de inspiraţie biblică. Trebuie spus însă că din textul biblic nu se păstrează în parabola
lui Sorescu decât foarte puţine elemente: numele personajului, condiţia sa de pescar şi faptul că a fost
înghiţit de chit. În rest, textul lui Sorescu se dezvoltă într-o direcţie metafizică, în direcţia tragediei de
tip“fatum malus” şi nu într-o direcţie orientat teologică, aşa cum se plasa parabola biblică.
În ceea ce priveste tema, problema singurătăţii omului modern este cea care, în sine, induce toate
celelalte probleme pe care omul modern trebuie să le rezolve. În tabloul I Iona îşi pierde ecoul, simbol al
înstrăinării de sine. Dispariţia propriului ecou: “Gata şi cu ecoul meu... / Nu mai e, s-a isprăvit. / S-a dus şi
ăsta. / Semn rău” pare a-i anula existenţa.Singurătatea omului e efect al decuplării acestuia de la divinitate,
în sensul refuzului de a mai considera divinitatea o prezenţă dinamică, care se răsfrânge asupra existenţei
umane, modulând-o. Astfel, existenţa divinităţii este pusă sub semnul întrebării, în lumea modernă omul
raportându-se la zeu într-o manieră existenţialistă: Dumnezeu fie nu există, fie se manifestă ca o absenţă,
plasându-se extern în raport cu creaţia şi neinfluienţând-o în niciun fel. În consecinţă, omul este singur în
lume, în afara oricărei posibile salvări şi cu toate problemele “pe masă”. Această situaţie în care omul
modern se zbate singur să raspundă la toate întrebările “ruseşti” este ceea ce amplifică sentimentul său de
singurătate. Există în acest text o situaţie în care Iona ar fi putut scăpa de izolarea sa fată de semeni,
momentul în care prin scenă trec cei doi pescari, Iona încercând să iniţieze o relaţie dialogică, însă acest
lucru nu se realizează.
Discutând tema şi viziunea despre lume, spunem că elementele textului narativ sunt semnificative.
Problema configurării realităţii, a modului în care omul modern se gândeşte pe sine ca element al lumii
cunoscute, este sugerată simbolic prin prezentarea spaţială a lui Iona. Textul are o structură simetrică în
ceea ce priveşte plasamentul lui Iona în raport cu chitul, tablourile 1 şi 4 plasându-l exterior peştelui, pe
când tablourile 2 şi 3 îl pleasează în burta acestuia. Aceste poziţionări sunt relevante simbolic dacă avem în
vedere percepţia generală a lui Iona cum că toate lucrurile sunt peşti, căci dacă întreaga lume reprezintă o
“închidere” atunci plasamentul exterior/interior este irrelevant. De aici şi senzaţia că oriunde te-ai plasa eşti
captiv. Percepţiile spaţiale ale lui Iona sunt şi ele tulburate, simbolizând, încă o dată, această incapacitate a
omului modern de a defini domeniul realului.
Iona întruchipează în mod alegoric singurătatea şi căutările omului modern. Caracterizarea directă este
realizată de autor prin intermediul indicaţiilor scenice, care individualizează drama existenţială a
personajului. Fiecare tablou surprinde eroul în altă etapă a călătoriei şi a devenirii sale. Prin multitudinea
trăirilor, Iona devine imaginea generică a omului modern. Sugestive sunt notaţiile autorului din primul
tablou:“explicative”, “înţelept”,“imperativ”, “uimit”,“vesel”, “curios”, “nehotărât”, “făcându-şi curaj”. În
concordanţă cu aceste stări, limbajul personajului asociază diverse registre stilistice: colocvial şi metaforic,
ironic şi tragic, acest amestec fiind o caracteristică a teatrului modern. În text, regăsim şi procedee moderne
de caracterizare precum introspecţia şi monologul interior: “Eu cred că există în viaţa lumii o clipă când toţi
oamenii se gândesc la mama lor. Chiar şi morţii. Fiica la mamă, mama la mamă, bunica la mamă... până se
ajunge la o singură mamă, una imensă şi bună...”.
Din punct de vedere al particularităţilor de construcţie, piesa Iona, subintitulată „tragedie”, conţine 4 tablouri
în care protagonistul, personaj creat după modelul biblic, rosteşte un monolog pe tema singurătăţii, temă
care se grefează pe o supratemă, a fiinţei umane aflate într-o dramatică luptă cu destinul impus de o
instanţă divină, întotdeauna absentă.
În ceea ce priveşte limbajul, Iona încearcă să înţeleagă cine este, făcând un efort de anamneză, încercând
să definească lucrurile fundamentale (familia, lumea, existenţa socială etc.), însă anamneza nu se produce
decât odată cu rostinea numelui: „- (Strigă) Ionaaa! […] – De fapt, Iona sunt eu”. Iona rosteşte iluminat, aşa
cum spune autorul în didascalii, iar rostirea produce realitatea identităţii sale, produce anamneza de care
personajul are atâta nevoie.
În opinia mea, tragedia „Iona” este o imagine a modului în care condiţia omului modern se reflectă în textul
literar, un text care armonizează poeticul cu dramaticul în incercarea de a oferi spectatorului/cititorului un
om în faţa întrebărilor fundamentale, o parabolă care ilustrează indirect o situaţie de viaţă specifică tuturor
gânditorilor din epoca modernă.