GEORGE CALINESCU

Enigma Otiliei
-roman din perioada interbelica, roman realist-balzacian, roman obiectiv-

Critic si teoretician literar, George Calinescu respinge teoriile despre roman ale lui
Camil Petrescu, sustinand formula realista in defavoarea celei proustiene, in roman autorul
văzând un creator de tipuri, “un mod de a crea durabil si esential”. Realismul calinescian nu
este însa un realism de tip clasic, caci modelului realist ii sunt aduse inovatii fara de care opera
romanesca ar fi părut retrograda si nu ar fi atins valoarea estetica pentru a ramane in galeria
marilor romane din literatura romana.
Viziunea autorului este o viziune realist-balzaciana, cu elemente de modernism, George
Calinescu recurgand in “Enigma Otiliei” la elemente apartinand realismului clasic: tema sociala
sau constructia personajelor si procedeele de caracterizare a acestora, alaturi de elemente
specifice romanului balzacian: tema mostenirii sau a paternitatii, meticulozitatea descrierilor,
fie ca e vorba de descrieri de personaje prin realizarea portretelor fizice si stabilirea gradelor de
rudenie, fie ca e vorba de descrierea ambiantei, prin descrierea strazilor, a locuintelor, prin
surprinderea aspectelor definitorii, sau prin zugravirea vietii de zi cu zi prin relatarea micilor
evenimente existentiale, sub latura lor cea mai prozaica. Modernitatea formulei romanesti este
data insa de caracterul citadin, dar si de modificarile aduse naratiunii obiective, impersonale,
specifica realismului, prin prezenta unui narator care priveste critic lumea si o comenteaza cu
ochi de estet sau de ambiguitatea constructiei personajelor, care nu raman impietrite in tiparul
caracteriologic, in constructia Otiliei recurgand chiar la comportamentism sau la reflectarea
poliedrica.
Poliedrismul si ambiguitatea constructiei sunt anticipate, de altfel, chiar de titlu,
“Enigma Otiliei”, o structura nominala care aduce in prim-plan numele unuia dintre personajele
centrale ale romanului, un titlu ales insa din motive editoriale si care a inlocuit titlul initial,
“Parintii Otiliei” in care se reflecta mai puternic caracterul balzacian prin ideea paternitatii.
Tema sociala, de sorginte realista, aceea a infatisarii vietii unei clase sociale, viata
burgheziei bucurestene de la inceputul secolului al XX-lea, este redata cu mijloace balzaciene,
caci naratorul isi insoteste personajele permanent in lumea citadina. Strazi, pravalii, restaurante,
cabinete medicale sau simple locuinte de familie reconstruiesc imaginea cetatii, ochiul
naratorului descriind o lume pe care nu pare sa o agreeze estetic. Dar romanul calinescian este,
in acelasi timp, un roman de formare, romanul maturizarii lui Felix Sima, o maturizare sociala,
dar si sentimentala, tema erotica fiind asadar si ea prezenta.
Modernitatea viziunii este vizibila inca din primele pagini in modul in care autorul isi
construieste naratiunea. Naratiunea heterodiegetica, nonfocalizata, cu perspectiva “dindarat”,
realizata la persoana a III-a, din perspectiva unui narator obiectiv, omniscient, omniprezent,
omnipotent care conduce destinul personajelor asemenea unui Dumnezeu, nu este insa o
naratiune impersonala, detasata. Atitudinea naratorului nu este auctorial distanta, ci linistit
critica, senin malitioasa sau detasat ironica, atitudine.
Relatiile spatio-temporale sunt redate prin indici precisi de timp si spatiu, element de
realism, prin intermediul carora se urmareste nu doar plasarea cu exactitate in timp si spatiu,
1909, in capitala, ci si intentia de a crea „iluzia realitatii” prin asigurarea veridicitatii si a
verosimilitatii. Indicii de timp, „Intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909, cu putin inainte de
orele zece” redau un timp al inceputului de secol, permitand mai apoi o descriere in tehnica
detaliului a spatiului, o strada bucuresteana, strada Antim.
La nivelul constructiei, circularitatea specific realista este efectul simetriei incipitului
cu finalul, in finalul romanului Felix rememorand momentul sosirii sale in casa unchiului si
auzind din nou cuvintele acestuia, anticipand parca destinul unei lumi gata sa se prabuseasca:
„Nu-nu-nu, stiu…nu-nu, sta nimeni aici, nu cunosc…”. Imaginea din final reia descrierea casei:
„Casa lui mos Costache era leproasa, neingrijita.[…]”, dar si momentul primei intalniri.
Alcatuit din douazeci de capitole, romanul se desfasoara epic prin inlantuirea
cronologica a secventelor narative, exceptiile fiind minore, de tip insertie,. Conflictele
genereaza miscarea epica din cele doua planuri, in primul plan conflictul fiind unul exterior, cel
pentru obtinerea mostenirii, in cel de-al doilea plan fiind surprins destinul tanarului Felix Sima,
incercarile sale de a-si construi o cariera medicala si maturizarea sa sufleteasca. In planurile
secundare sunt infatisate destinul Otiliei sau al lui Pascalopol, destinul lui Stanica Ratiu, viata
obisnuita a unor personaje din spatiul urban, pentru a putea reda imaginea ampla a vietii din
Bucurestiul inceputului de secol XX.
Prima scena din roman, o scena realista prin excelenta, este o scena in care sunt anuntate
conflictele majore ale romanului si este prefigurata evolutia personajelor: Aglae intampina cu
ostilitate pe Felix, „orfan” care ar putea s-o indeparteze de mostenirea fratelui sau ca si cealalta
orfana, Otilia; Pascalopol priveste pe Felix fara excesiva cordialitate, iar gestul de a-i darui fetei
un inel sugereaza apropierea si intentiile sale; atitudinea protectoare a Otiliei fata de tanar sau
gesturile ei de afectiune fata de mos Costache si Pascalopol sunt elemente definitorii ale
evolutiei sale ulterioare; Simion Tulea este trimis la culcare de Aglae, sugerand dezinteresul
total al acesteia fata de sot si obsesia pentru copiii sai: o Aurica vulgara sau un Titi debil mintal.
Planul narativ central descrie istoria unei mosteniri, tema balzaciana, personajul-
pivot fiind Costache Giurgiuveanu, in jurul averii acestuia gravitand cele doua tabere: familia
lui Costache, Felix si Otilia, si familia Tulea. Incercarile familiei Tulea de a impiedica infierea
Otiliei, „asediul” permanent al casei lui Giurgiuveanu, dublate de actiunile lui Stanica Ratiu de
a-si insusi mostenirea sunt cele care genereaza desfasurarea epica. Moartea batranului avar este
si momentul care aduce deznodamantul, despartind pentru totdeauna personajele si lasandu-le,
in sfarsit, libere.
Conflictul permite autorului surprinderea a doua lumi diferite, cea burgheza, animata de
puterea banului si dorinta parvenirii, si cealalta, a personajelor animate de valori morale, de
principii si aspiratii superioare, Otilia, Felix sau Pascalopol. Lupta pentru mostenire acapareaza
intreaga existenta a Aglaei Tulea, sora lui Costache, devenita simbol al unei lumi macinate din
interior, o lume lipsita de valori morale, pentru care banii sunt unicul ideal.
Superiori sufleteste, Felix, Otilia sau Pascalopol traiesc insa nu numai drama propriei
solitudini, ci si pe aceea a neputintei de a accepta valorile unei lumi careia simt ca nu i se pot
adapata si din care nu se pot sustrage. Cel de-al doilea plan este romanul formarii intelectuale
si sentimentale a lui Felix, evolutia sa fiind surprinsa prin relatiile cu Otilia sau Pascalopol.
Setea lui de afirmare il transforma intr-un judecator al lumii in care traieste: „indiferenta tuturor
[…] pentru orice atitudine intelectuala” si din al carei cerc stramt ar vrea sa evadeze. Ramane
insa prizonierul acestei lumi burgheze, caci aceasta este lumea Otiliei, si devine si prizonierul
un unui triunghi amoros din care mai face parte si Pascalopol.
Si in constructia personajelor este vizibila influenta balzaciana, dar tipologicul
caracteriologic sau social, determinismul social si linearitatea evolutiei personajelor este
depasita prin tehnici moderne: studiul comportamental sau poliedrismul.
Caracterizarea prin mediul din care provin, prin vestimentatie sau limbaj completeaza
caracterizarea prin comportament sau relatia cu celelalte personaje, facand sa apara personaje
care parca fac totul pentru a arata cine sunt.
Mos Costache, tipul avarului, personaj balzacian, este insa un personaj complex prin
neputinta sa de a alege intre bani si dragostea pentru Otilia. Tipuri umane reduse la o singura
coordonata sufleteasca sunt aproape toate personajele: Aglae Tulea, „baba absoluta, fara cusur
in rau”, Aurica, fata batrana, a carei existenta e condusa de obsesia maritisului; Titi, retardat
mintal, incapabil de eforturi intelectuale, protejat excesiv de mama, cu comportament infantil,
inadecvat varstei sale; Simion, sotul Aglaei, dezechilibrat mintal, care se crede Isus si isi petrece
timpul brodand; Stanica Ratiu, tipul parvenitului, permanent la panda.
Exista insa la Calinescu si personaje care se sustrag acestei lumi si care se sustrag si
viziunii comice. Naufragiati in oceanul patimilor de imbogatire, ei cauta permanent sa se
diferentieze. Felix Sima care, cu abnegatie si stapanire de sine va reusi in plan intelectual, iar
casatoria cu o fata din lumea buna bucuresteana ii va aduce o pozitie sociala de invidiat.
dragostea pentru Otilia nefiind decât o etapă în procesul maturizării sau Otilia, al cărei portret
se contureaza progresiv, din perspectiva unor personaje diferite, poliedrismul sau reflectand
tocmai „enigma” ei, o enigma generata de neputinta barbatilor din jur de a o intelege.
In opinia mea, viziunea din „Enigma Otiliei” este mai intai de toate calinesciana si abia
apoi balzaciana, caci realismul, clasic sau balzacian, se individualizeaza pana la a deveni
aproape o modaliate estetica noua in acest roman. Autorul se foloseste de mijloacele realiste
sau de cele balzaciene, dar ele sunt directionate nu doar pentru a crea „iluzia realitatii”, ci si
pentru a judeca aceasta realitate. Ea este mai intai recreata, apoi descrisa si mai apoi criticata
subtil, iar formulele estetice sunt doar instrumente.