GEORGE CALINESCU

Enigma Otiliei

-relatia dintre doua personaje-

Critic si teoretician literar, George Calinescu respinge teoriile despre roman ale lui
Camil Petrescu, sustinand formula realista in defavoarea celei proustiene, in roman autorul
vazand un creator de tipuri, un mod de a crea durabil si esential. Realismul calines cian
nueste insa un realism de tip clasic, caci modelului realist ii sunt aduse inovatii fara de care
opera romanesca ar fi parut retrograda si nu ar fi atins valoarea estetica pentru a ramane in
galeria marilor romane din literature romana.

Roman realist-balzacian, cu elemente de modernism, in Enigma Otiliei George

Calinescu recurge la elemente apartinand realismului clasic: tema sociala sau constructia
personajelor si procedeele de caracterizare a acestora, alaturi de elemente specifice romanului
balzacian: motivul mostenirii sau al paternitatii, meticulozitatea descrierilor, fie ca e vorba de
descrieri de personaje prin realizarea portretelor fizice si stabilirea gradelor de rudenie, fie ca
e vorba de descrierea ambiantei, prin descrierea strazilor, a locuintelor, prin surprinderea
aspectelor definitorii, sau prin zugravirea vietii de zi cu zi prin relatarea micilor evenimente
existentiale, sub latura lor cea mai prozaica. Modernitatea formulei romanesti este data insa de
caracterul citadin, dar si de modificarile aduse naratiunii obiective, impersonale, specifica
realismului, prin prezenta unui narator care priveste critic lumea si o comenteaza cu ochi de
estet sau de ambiguitatea constructiei personajelor, care nu raman impietrite in tiparul
caracteriologic, in constructia Otiliei recurgand chiar la comportamentism sau la reflectarea
poliedrica.

Tema sociala, de sorginte realista, aceea a infatisarii vietii unei clase sociale, viata
burgheziei bucurestene de la inceputul secolului al XX-lea, este redata cu mijloace balzaciene,
caci naratorul isi insoteste personajele permanent in lumea citadina. Strazi, pravalii,
restaurante, cabinete medicale sau simple locuinte de familie reconstruiesc imaginea cetatii,
ochiul naratorului descriind o lume pe care nu pare sa o agreeze estetic. Dar romanul
calinescian este, in acelasi timp, un roman de formare, romanul maturizarii lui Felix Sima, o
maturizare sociala, dar si sentimentala, tema erotica fiind asadar si ea prezenta.

Modernitatea viziunii este vizibila inca din primele pagini in modul in care autorul isi
construieste naratiunea. Naratiunea heterodiegetica, nonfocalizata, cu perspectiva dindarat,
realizata la persoana a III-a, din perspectiva unui narator obiectiv, omniscient, omniprezent,
omnipotent care conduce destinul personajelor asemenea unui Dumnezeu, nu este insa o
naratiune impersonala, detasata. Atitudinea naratorului nu este auctorial distanta, ci linistit
critica, senin malitioasa sau detasat ironica, atitudine evidentiata de modul in care comenteaza
1 | Relatia dintre 2 personaje Enigma Otiliei
gesturile personajelor (N-avea deloc obiceiul acesta burghez de a primi invitati, dar acum
[]) sau rectifica impresia personajelor ( Felix vedea in Otilia o fata cu un bun-simt
exagerat, cu o experienta de viata dusa pana la mizantropie, dar nu era asa. Otilia era
usuratica, iubitoare.) sau in caracterul critic al comentariilor estetice (ciubucaria ridicula
prin grandoare, faceau din strada bucuresteana o caricatura in moloz a unei strazi italice).

La nivelul constructiei, circularitatea specific realista este efectul simetriei incipitului

cu finalul, in finalul romanului Felix rememorand momentul sosirii sale in casa unchiului si
auzind din nou cuvintele acestuia, anticipand parca destinul unei lumi gata sa se prabuseasca:
Nu-nu-nu, stiunu-nu, sta nimeni aici, nu cunosc. Imaginea din final reia descrierea
casei: Casa lui mos Costache era leproasa, neingrijita.[], dar si momentul primei intalniri:
I se paru ca teasta lucioasa a lui mos Costache apare la usa si vechile vorbe ii rasunara
limpede in ureche: aici nu sta nimeni! pentru a face parca posibila despartirea definitiva a
lui Felix de aceasta lume, de amintirile despre ea, de trecutul sau, accentuand astfel caracterul
inchis al romanului printr-un final cu caracter de epilog.

Alcatuit din douazeci de capitole, romanul se desfasoara epic prin inlantuirea

cronologica a secventelor narative, exceptiile fiind minore, de tip insertie. Conflictele
genereaza miscarea epica din cele doua planuri, intr-un plan conflictul fiind unul exterior, cel
pentru obtinerea mostenirii, intr-un alt plan fiind surprins destinul tanarului Felix Sima,
incercarile sale de a-si construi o cariera medicala si maturizarea sa sufleteasca. In planurile
secundare sunt infatisate destinul Otiliei sau al lui Pascalopol, destinul lui Stanica Ratiu, viata
obisnuita a unor personaje din spatiul urban, pentru a putea reda imaginea ampla a vietii din
Bucurestiul inceputului de secol XX.

Planul narativ central descrie istoria unei mosteniri, tema balzaciana, personajul-pivot
fiind Costache Giurgiuveanu, in jurul averii acestuia gravitand cele doua tabere: familia lui
Costache, Felix si Otilia, si familia Tulea. Incercarile familiei Tulea de a impiedica infierea
Otiliei, asediul permanent al casei lui Giurgiuveanu, dublate de actiunile lui Stanica Ratiu
de a-si insusi mostenirea sunt cele care genereaza desfasurarea epica. Indivizii care populeaza
acest plan sunt creaturi bolnave moral, aceasta boala fiind reflectata si in fragilitatea lor
fiziologica sau sufleteasca, fiinte debile, care transforma dorintele in obsesii sau patimi,
monstrii care nu reusesc sa fie fericiti si vad in fericirea celorlalti doar sursa propriei
nefericiri. Moartea batranului avar este si momentul care aduce deznodamantul, despartind
pentru totdeauna personajele si lasandu-le, in sfarsit, libere.

Exista insa in roman si o alta lume, total diferita, ale carei personaje cauta tocmai
evadarea din lumea meschina care ii inconjoara si cauta sa-i cucereasca, personaje care scapa
intentiei satirice a autorului. Superiori sufleteste, Felix, Otilia sau Pascalopol traiesc insa nu
numai drama propriei solitudini, ci si pe aceea a neputintei de a accepta valorile unei lumi
careia simt ca nu i se pot adapata si din care nu se pot sustrage.

Relatia dintre Felix si Otilia este cea care devine fundamentul acestui plan narativ, in
care este urmarita maturizarea sociala si sentimentala a tanarului. Relatia dintre cei doi,
dezvaluita atat prin conflictele prezente in roman, cat si prin numeroase mijloace ale

2 | Relatia dintre 2 personaje Enigma Otiliei

caracterizarii directe sau indirecte, permite autorului asadar nu doar dezvoltarea temei iubirii,
ci si constructia unor personaje care, prin frumusete sufleteasca si inocenta sociala,
accentueaza si mai mult decaderea lumii burgheze.

Felix Sima, personaj central si personaj-reflector, este un tanar care, ramas singur dupa
moartea tatalui sau, medic, vine de la Iasi la Bucuresti pentru a locui in casa tutorelui sau
Costache Giurgiuveanu, fratele mamei sale, in grija caruia au fost trecute administrarea averii
si grija tanarului. Orfan de mama de la o varsta frageda, baiatul a crescut mai mult in
internate, departe de tata, lipsit de afectiune parinteasca si de orice fel de afectiune si lipsit de
experienta relatiilor sociale. Portretul fizic, redat in tehnica detaliului inca din incipitul
romanului: Fata ii era insa juvenila si prelunga, aproape feminina [], dar culoarea maslinie
a obrazului si taietura elinica a nasului corectau printr-o nota voluntara intaia impresie, ofera
informatii asupra portretului moral, element de balzacianism, si anticipeaza evolutia sa prin
sugerarea contrastului dintre fragilitate si hotarare. Biografia sa este recuperata prin
intermediul unei analepse de tip rezumativ: Uimirea liceanului va parea cum nu se poate mai
indreptatita, daca vom sti cine era., procedeu realist prin care se asigura verosimilitatea
evolutiei personajelor.

Prima scena narativa a romanului este si cea in care are loc intalnirea dintre cele doua
personaje, dupa patrunderea in casa unchiului cu ajutorul Otiliei. Intampinat cu ostilitate chiar
de la usa, tanarul se simte derutat, astfel ca vede atentia verisoarei Otilia ca pe un colac de
salvare intr-o lume noua, necunoscuta. La masa de joc sunt asezate celelalte personaje, in
aceasta scena fiind anuntate conflictele majore ale romanului si fiind prefigurata evolutia
personajelor, permitand autorului sa realizeze matricea narativa a romanului intr-o aparenta de
firesc, dar si sa sugereze o metafora esentiala: viata ca joc al hazardului, intr-un fel sau altul,
toate personajele infruntand roata norocului, unele iesind invingatoare, iar altele nu. Functia
anticipativa si simbolica a acestei scene este evidenta, prin schitarea tipurilor si a conflictelor
dintre ele, in gesturile, cuvintele sau atitudinea acestora reflectandu-se comportamentul lor
ulterior: Aglae intampina cu ostilitate pe Felix, orfan care ar putea s-o indeparteze de
mostenirea fratelui sau ca si cealalta orfana, Otilia; Pascalopol priveste pe Felix fara excesiva
cordialitate, iar gestul de a-i darui fetei un inel sugereaza apropierea si intentiile sale;
atitudinea protectoare a Otiliei fata de tanar sau gesturile ei de afectiune fata de mos Costache
si Pascalopol sunt elemente definitorii ale evolutiei sale ulterioare; Simion Tulea este trimis
la culcare de Aglae, sugerand dezinteresul total al acesteia fata de sot si obsesia pentru copiii
sai: o Aurica vulgara sau un Titi debil mintal; aparitia neasteptata a lui Stanica Ratiu
anticipeaza capacitatea sa de a schimba cursul evenimentelor si destinul celorlalte personaje.

Intr-un univers nou si nu prea primitor, Otilia devine pentru Felix singura fiinta in care
simte ca poate sa aiba incredere si sentimentul de liniste pe care il are in preajma ei se
transforma curand intr-o nevoie fireasca: Simtea o ciudata nevoie de prezenta fetei, si adesea
nu putea dormi. Tanara fata, ii apare ca o faptura de vis, suava, desteapta si spontana, care il
tulbura insa prin instabilitatea comportamentului. Parand uneori fragila, neajutorata si avand
nevoie de protectie, Otilia trece cu repeziciune de la o stare la alta si devine rasfatata si
independenta, astfel ca tanarul, fara experienta apropierilor de o femeie traieste
descumpanirea de a nu o putea intelege. Departe de ea, in camera fetei, Felix o simte mai
3 | Relatia dintre 2 personaje Enigma Otiliei
aproape, in universul acela descoperind amestecul fermecator de maturitate si refuz al
maturizarii, de inocenta si feminina cochetarie: Ii placea parfumul nedefinit pe care-l lasa ea
multa vreme dupa trecerea ei, dezordinea gratioasa din care ii reconstituia miscarile,
semnaturile, lucrurile uitate prin carti.. Protectoare cu varul sau, fata ii intelege nevoia de
apropiere, caci ea insasi se simte neprotejata, in ciuda tuturor oamenilor care par sa-i fie
aproape, mos Costache patern sau Pascalopol senzual si patern, nici el neputand sa-si
inteleaga prea bine sentimentele.

Dragostea celor doi este o dragoste romantica intr-o lume in care romantismul a
disparut, este prima iubire a unor fiinte care cauta iesirea din solitudine, este sentimentul
nascut din nevoia de evadare dintr-o lume urata, din care cred ca se pot salva. Dar niciunul
dintre ei nu este pregatit sa transforme dragostea juvenila intr-o iubire matura, neavand nici
experienta si nici forta interioara de a lupta pentru aceasta. Episodul vizitei la mosie
evidentiaza incapacitatea celor doi de a-si asuma relatia, lecuind de romantism pe un Felix
care crede ca reprimarea pasiunii si castitatea amorului pot aduce iubirea lor pe o treapta
superioara. Numai ca fidelitatea pe care o cere fetei devine constrangatoare prin incordarea
statornica, nesovaitoare pe care o asteapta de la ea, iar aceasta se simte incapabila sa accepte
ingradirea propriei libertati. Intelegerea propriei personalitati si intelegerea faptului ca
protectorii sai nu-i pot garanta o viata senina sau gelozia lui Felix sunt pentru ea motive in a
prelungi existenta unui triunghi amoros. Cei doi barbati, Felix si Pascalopol, nu reusesc decat
impreuna sa fie barbatul pe care tanara fata il cauta, un barbat in preajma caruia sa se simta
protejata si libera si care sa aiba entuziasmul tineretii si inocenta sentimentelor: Daca un
tanar ar avea rabdarea si bunatatea lui Pascalopol, l-as iubi.. Simtindu-se mai matura,
romantismul idilic al lui Felix i se pare usor desuet, simtind ca asteapta de la ea mai mult
decat ii poate darui: Insa casatoria e un legamant tainic, care ne da incredere in amandoi..

Intr-o lume nesigura, cei doi nu sunt decat fiinte care isi cauta drumul, in lume si spre
sine. Dar drumurile lor par sa nu se poata intalni, caci daca Felix este o fire cerebrala,
echilibrata, hotarat sa reuseasca in tot ceea ce si-a propus, Otilia ii admira stapanirea de sine si
abnegatia, dar se simte mai matura decat el, avand capacitatea de a intelege deja functionarea
mecanismelor lumii sociale, dar si pe sine insasi. Pentru amandoi, iubirea aceasta nu este
decat o treapta in maturizarea lor sentimentala, o vindecare de romantism prin trairea lui, o
etapa spre a putea merge mai departe, chiar daca asta inseamna renuntarea la ei insisi.

Otilia pare sa inteleaga mai bine nu doar propria ei natura sufleteasca, ci si pe cea a lui
Felix, iar plecarea ei cu Pascalopol il elibereaza pe Felix de trairi pentru care nu era inca
pregatit, astfel ca acum se poate concentra definitiv si cu toata puterea asupra carierei: Cine a
fost in stare de atata stapanire, e capabil sa invinga si o dragoste nepotrivita pentru marele lui
viitor.. Ins cu aspiratii superioare, tanarul evadeaza din lumea burgheza stramta si, prin
autodisciplina si ambitie, isi construieste cariera pe care si-a dorit-o, ajungand in varful
ierarhiei profesionale bucurestene: nici nu putea sa-si inchipuie ca n-ar fi cel dintai intr-o
ramura de activitate. Dupa razboi , cariera lui devine infloritoare: fu aproape numaidecat
profesor universitar, specialist cunoscut, autor de memorii si comunicari stiintifice,
colaborator la tratate de medicina. Abia acum el se simte in siguranta cu adevarat, departe de
incertitudinile iubirii, de nestatornicia Otiliei, de contrarietatea reactiilor ei. Aici, in lumea
4 | Relatia dintre 2 personaje Enigma Otiliei
rece a cartilor, poate in sfarsit sa-si regaseasca echilibrul interior fundamentat pe certitudini,
adevaruri de necontestat sau valori durabile. Reusita sa profesionala ii asigura si reusita
sociala, iar casatoria cu o fata din lumea buna bucuresteana este ultimul pas in despartirea de
lumea burgheza si de umbra Otiliei, inseamna vindecarea sufleteasca definitiva de o dragoste
de la care a asteptat prea mult, crezand intr-o iubire ca in carti.

Intalnirea cu Pascalopol il readuce aproape de un trecut pe care il credea uitat si

reintalnirea, pentru ultima data, cu fata care ii bantuise odata visele si viata. Dar Otilia din
fotografie nu mai este fata tulburatoare, a carei dorinta de a trai viata cu toata fiinta sa, mereu
cautand sa scape de monotonie, ci doar o doamna foarte picanta, gen actrita intretinuta, iar
el intelege abia acum vorbele ei noi nu traim decat cinci-sase ani. Speriat, Felix descopera
femeia care a devenit fata nebunatica: Femeia era frumoasa, cu linii fine, dar nu era Otilia,
nu era fata nebunatica. Un aer de platitudine stingea totul.. Fata delicioasa, dar cam ciudata
pentru Pascalopol, fe-fetita tatii pentru mos Costache, femeie care s-a ajuns, pentru
Stanica, fata ramane o enigma pentru cei care au cunoscut-o, o enigma a feminitatii insesi,
nascuta din contradictoriul naturii sale, o imagine lunara si feminina, cum o considera G.
Calinescu. In fata imaginii de demult in mintea lui Felix se naste o singura certitudine: Nu
numai Otilia era o enigma, ci si destinul insusi.

In opinia mea, relatia dintre cele doua personaje nu este doar fundament in redarea
temei iubirii, ci este modalitatea pe care G. Calinescu o alege pentru a pune mai bine in
evidenta antiteza dintre cele doua lumi, cea a Aglaei Tulea sau a lui Stanica Ratiu si cea a lui
Felix si a Otiliei. Cu ochi inocent, nepervertit inca de experientele sociale, Felix descopera
cititorului o lume burgheza, profund macinata, gata sa se prabuseasca, o lume hidoasa
asemenea casei lui mos Costache, o lume careia simte ca nu trebuie sa-i apartina. Iar evadarea
o cauta mai intai in iubire, cu avantarea si nerabdarea tineretii, o iubire pentru o fiinta care
pare sa-i semene, o fiinta care nu apartine nici ea acestei lumi. Dar iubirea lor romantica este
sortita de lumea, din care, oricat se autoiluzioneaza, nu pot scapa, si de ei insisi la moarte.
Inocenta, visul de fericire a perechii, dorinta de a prinde viata cu amandoua mainile si de a-i
trai bucuriile se transforma in dorinta de afirmare, dorinta de eliberare, in maturitate
resemnata.

5 | Relatia dintre 2 personaje Enigma Otiliei