Romanul „Enigma Otiliei” apare în 1938, o perioadă în care proza modernă intră definitiv Personaj principal, eponim, rotund,
m, rotund, Otilia, din romanul călinescian Enigma Otiliei,
în spațiul literar autohton și devine o operă reprezentativă a stilului balzacian prin ideile
formative ale diegezei și arta narativă în sine. Opera reprezintă o frescă socială a vremurilor
contemporane autorului, un bildungsroman al lui G. Călinescu menit să-i demaște adevăratul
sine. Nicolae Manolescu afirmă despre acesta că „este un roman de critic, în care realismul,
balzacianismul și obiectivitatea au devenit program estetic.” Romanul este de
factură balzaciană prin tehnicile literare folosite, funcțiile textuale incorporate în hermeneutica
sa și modul de construcție a personajelor. Călinescu se folosește de modelul balzacian pentru a
zugrăvi mediul citadin al primei jumătăți a secolului al XX-lea, incluzând descrierea, portretul
și dialogul în caracterizarea personajelor-tip, dar și celor atipice. Focalizarea de la general spre
particular este des folosită în pasajele descriptive, ea oferind o panoramă din exterior spre
interior a până și celor mai fine detalii care, coroborate, contribuie la edificarea unor personaje
tipologice aparte, care se angajează într-un subiect social de natură burgheză. Formula
balzaciană vizează tema banului- „zeul suprem”, familia și monografia societății burgheze
vorace, motive precum moștenirea, paternitatea, orfanul, tipologizarea („multitudinea
personajelor concurează starea civilă”), relația individ- mediu, prezentarea „sub formă de
pâlnie și tehnicile moderne de caracterizare- comportamentismul și pluriperspectivismul.
Tema operei se împarte pe trei planuri, dintre care două principale – societatea burgheză a
secolului al XX-lea și banul – și una secundară – iubirea. Personajele sunt surprinse în cadrul
unei societăți complexe, îndreptate spre emancipare și, totodată, îmbogățire imediată, acest
fapt fiind demonstrat de tendința actanților de a gravita în jurul banului, suprapersonaj.
Moștenirea devine astfel conflictul principal al operei, conturând arivismul de care sunt
stăpânite personajele. Iubirea rămâne într-un plan secund, fiind doar o unealtă în cursa oarbă
pentru îmbogățire a cuplurilor, organizate și ele în raport cu averea.
Titlul operei este de natură eponimă și are un antecedent de tip balzacian, „Părinții Otiliei”.
Ambele titluri se află în strânsă legătură cu tema operei prin prezența numelui protagonistei în
structura lor, întreaga operă fiind un bildungsroman cu caracter epopeic. Noțiunea de enigmă
este surprinsă de două personaje, Felix Sima și Leonida Pascalopol, principalele interese
romantice ale Otiliei, care îi oferă aceste atribute atunci când ea îi părăsește.
Romanul este alcătuit din douăzeci de capitole și construit pe mai multe planuri narative
care urmăresc destinul unor personaje prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei, al lui Felix
(bildungsroman), al membrilor clanului Tulea, al lui Stănică (istoria unei moșteniri).
Incipitul debutează cu descrierea străzii Antim, a casei lui Costache Giurgiuveanu și cu
precizarea coordonatelor spațio-temporale într-o manieră balzaciană. ( „ÎNTR-O SEARĂ DE
IULIE A ANULUI 1909”). Urmează întâlnirea lui Felix cu unchiul său și replica celebră a lui
Giurgiuveanu, „Nu-nu-nu știu... nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc...”, care va fi reluată și în
final, dar prin vocea naratorului. El se încheie prin descrierea personajelor, în mare parte
tipologice, care se află în jurul mesei, fapt ce susține apartenența romanului de curentul realist.
Scena reuniunii familiale din salonul casei lui Costache prilejuiește prezentarea personajelor
în ipostaze definitorii, în manifestarea domestică a acestora – jocul de table și cărți -
surprinderea relațiilor dintre ele, fixarea conflictului. Felix depășește deruta momentului de a
fi izgonit de propriul său unchi și analizează lucid esența acestei lumi, înțelege mecanismul
egoismului și al rapacității pe care pe care ea se întemeiază și își definește în raport cu aceasta
conduita „îl neliniștea această lume fără instinct de rudenie, aprigă”.
Conflictul romanului se bazează pe relațiile dintre două familii înrudite, care sugerează
universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache Giurgiuveanu,
posesorul averii, și Otilia Mărculescu, adolescenta orfană, fiica celei de-a doua soții decedate.
Aici pătrunde Felix Sima, nepotul bătrânului, care vine la București pentru a studia Medicina
și locuiește la tutorele său legal, moș Costache.
Un alt intrus este Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului, pe care îl aduce în familia
Giurgiuveanu afecțiunea pentru Otilia, pe care o cunoaște de mică și dorința de a avea o
familie care să-i umple singurătatea. A doua familie, înrudită și vecină, care aspiră la
moștenirea averii bătrânului, este familia surorii acestuia, Aglae. Clanul Tulea este alcătuit din
soțul Simion Tulea, cei trei copii ai lor: Olimpia, Aurica si Titi. In aceasta familie pătrunde
Stanică Rațiu pentru a obține zestrea ca soț al Olimpiei. Istoria unei moșteniri include două
conflicte succesorale: primul iscat în jurul averii lui Costache Giurgiuveanu (adversitatea
manifestată de Aglae împotriva orfanei Otilia), al doilea destramă familia Tulea (interesul lui
Stănică pentru averea bătrânului). Conflictul erotic privește rivalitatea adolescentului Felix și
a maturului Pascalopol pentru mâna Otiliei.
Personajele întruchipează tipologii umane precum orfanul (Felix Sima), arivistul (Stănică
Rațiu), avarul (Costache Giurgiuveanu), baba absolută (Aglae Tulea), fata bătrână (Aurica
Tulea), retardatul (Titi Tulea), decrepitul (Simion Tulea), mama denaturată (Olimpia Rațiu),
dar există și personaje atipice, complexe: Otilia Mărculescu, care simbolizează eternul
feminin, și Leonida Pascalopol, membru reprezentativ al burgheziei de la începutul secolului
al XX-lea. Caracterizarea lor se face prin tehnici moderne: reflectarea poliedrică, care
întrunește multiple păreri contrare în persoana unui singur personaj, și comportamentismul,
care urmărește evoluția caracterului prin gesturi, fapte, relația cu alte personaje, vestimentația.
Deznodământul diegetic îl surprinde pe Felix care, abandonat de Otilia, primește o explicație
a gestului acesteia: „(…) pentru o fată, reușita în viață nu e o chestiune de studiu și de energie.
Admir inteligența și voința ta de bărbat, dar astea nu sunt bune pentru o femeie. Rostul femeii
este să placă, în afară de asta nu poate fi fericire!” Cuvintele Otiliei oferă o portretizare a
condiției femeii secolului al XX-lea, și în același timp, îi justifică acesteia decizia. Epilogul
converge viziunea Otiliei și îl înfățișează pe Felix care avea să facă o strălucită carieră,
neincomodat de „o dragoste nepotrivită”. Se observă și interesul autorului pentru elementul
absurd prin reiterarea cuvintelor lui Giurgiuveanu: „Aici nu stă nimeni!”
Naratorul este unul omniscient, omniprezent, extradiegetic, specific romanului obiectiv și
replica fidelă a autorului auctorial. Pe parcursul operei, apare însă o capcană textuală prin
focalizarea internă mediată de Felix Sima, care devine „ochiul estetului” ( Nicolae
Manolescu) prin cunoștințele naratorului care se proiectează în vocea lui.
Un roman de o complexitate covârșitoare, care reunește viața citadină a secolului trecut în
toată bogăția și tipicitatea ei aparte, „Enigma Otiliei” trăiește în lumina reputației autohtone și
rămâne reprezentarea cea mai fidelă a caracterului feminin puternic din literatura română.
Diegeza realistă conturează destinul de influență modernistă prin natura auctorială a
evenimentelor și îi oferă lui Călinescu prilejul de a se detașa de romanul balzacian într-o
direcție comic-parodică, ironică și grotescă
ilustrează misterul feminităţii. Aparţinând unui roman realist şi obiectiv, personajul
feminin este caracterizat în primele capitole prin tehnica numită comportamentism, fiind
descrise, în mod veridic, gesturile, atitudinile şi comportamentul. Otilia Mărculescu, este
orfană, fiica vitregă a lui Costache Giurgiuveanu, pe care acesta o iubește ca pe propriul copil
și căreia vrea să îi lase întreaga moștenire, dar amână acest lucru din cauza avariției. Otilia
cunoaște capriciile bătrânului și nu îi cere nimic. Ințelege, în cele din urmă, că va trebui să-și
organizeze singură viața. Este marcată de boala și apoi de moartea bătrânului și nu îi judecă pe
cei din familia Tulea pentru mercantilismul lor. Incipitul romanului realist fixează, în mod
verosimil, reperele temporale: ...o seară de la începutul lui iulie 1909, dar şi reperele
spaţiale, prin descrierea balzaciană a străzii Antim, a detaliilor de arhitectură exterioară,
dar şi interioară. Personajele sunt reunite în jurul mesei de joc din casa lui moş Costache.
Procedeele de caracterizare sunt diverse, deoarece, în primele capitole, Otilia este descrisă
cu ajutorul focalizării externe, pentru ca, ulterior, să fie valorificată tehnica
pluriperspectivismului, prin reflectarea diferită în conştiinţa celorlalte personaje, fapt
sugerat, în plan simbolic, de oglinda cu cele trei laturi din camera fetei; de asemenea, obiectul
ei preferat, pianul, reprezintă un alt element emblematic pentru spiritul ei liber, de artistă.
Aceasta este singura persoană din casă care dovedeşte ospitalitate şi îl protejează pe noul
venit, Felix. Tehnica modernă a oglizilor paralele evidenţiază psihologia adolescentei,
incertă şi enigmatică.
Personalitatea sa se proiectează în moduri diferite în conştiinţele celorlalte personaje, care
devin reflectori, contribuind la caracterizarea directă. Pentru Felix, este adorabilă, cultă şi
talentată. Acesta oferă lectorului primele trăsături ale portretului fizic: ...un cap prelung şi
tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând până pe umeri. Imaginea adolescentei este
conturată în antiteză cu cea a fetei bătrâne Aurica, ceea ce evidenţiază frumuseţea şi
spontaneitatea fetei. Având o funcţie caracterizantă, substantivul comun enigma are rolul de a
evidenţia eternul feminin, perceput din perspectiva lui Felix Sima şi a lui Leonida
Pascalopol. Caracterizarea directă, aparţinând naratorului, subliniază faptul că aceasta
este pasionată de lectură, citeşte în franceză, îi place arta (este studentă la Conservator) şi are
o atitudine dezinteresată faţă de averea lui Moş Costache. Naratorul îi conturează trăsăturile
fizice cu ajutorul descrierii, portretul fetei sugerând tinereţe, frumuseţe şi distincţie: Otilia
are 18-19 ani, piele măslinie, nasul mic, o față prea albă, ochii prea albastri. Portretul ei
este completat prin caracterizarea directă de către celelalte personaje, naratorul folosind
tehnica pluriperspectivismului, specifică modernismului. Costache Giurgiuveanu o numeste
fe-fetița mea, subliniind candoarea acesteia; Pascalopol o consideră o mare ștrengăriță, cu
talent de artistă, iar Felix o socotește adorabilă, atrăgătoare, cultă, o fată superioară.
Pe de altă parte, Stănică Rațiu întrezărește dorința ei de pasiune, dar și pragmatismul ei,
afirmând: deșteaptă fată, știu că se descurcă în viață. Aglae o numeste depravată, stricată, iar
Aurica are mereu impresia că Otilia îi fură iubiții. Ea însăși se autocaracterizează: noi trăim 5-
6 ani! Pe urmă am să capăt cearcăne la ochi, zbârcituri pe obraz, dovedind că este conștientă
de relativitatea frumuseții. Caracterul contradictoriu al eroinei este evidenţiat mai
ales prin caractrerizarea indirectă, reieşind din fapte, gesturi, cât şi din relaţiile cu
celelalte personaje: cântă la pian, aleargă şi se bucură de libertate la moşia lui Pascalopol, fiind
însoţită şi de Felix. Comportamentul fetei este derutant. Noncomformista adoloscentă pare
capricioasă, instabilă, luând decizii care dezarmează. Acestea ascund însă maturitate, o
judecată de mare subtilitate, o justă apreciere a circumstanțelor și a oamenilor, o intuiție
remarcabilă. Este un amestec ciudat de atitudine copilaroasă și matură în același timp: aleargă
desculță prin iarba din curte, se urcă pe stogurile de fân în Bărăgan, stă ca un copil pe
genunchii lui Pascalopol, dar este profund rațională și matură atunci când îi explică lui Felix
motivele pentru care ei doi nu se pot căsători, dovedind o autocunoaștere desăvârșită a propriei
firi: Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată. Sub
aparența frivolității, a cochetăriei, a mirajului luxului și a exoticului se disimulează
convingerea fermă a eroinei că, într-o lume a bărbaților, o fată fără zestre nu-și poate afla un
loc acceptabil decât prin lumina frumuseții, a tinereții, a spiritului și sensibilității.
Cu o intuiție infailibilă, Otilia se comportă adecvat ficărei situații: este copilăroasă și
nebunatică alături de Pascalopol, tandră și protectoare cu Felix, veselă, grijulie, generoasă cu
moș Costache, dar ironică și distantă față de clanul Tulea. Caracterizarea indirectă
rezultă, de asemenea, din relaţia de dragoste a celor doi protagonişti, Otilia şi Felix, relaţie
care se conturează treptat, în paralel cu celelalte evenimente care se consumă în casa
bătrânului. Acţiunea se desfăşoară pe mai multe planuri narative, în care sunt implicate şi
caracterizate, direct sau indirect, cele două personaje tipice, care evoluează în împrejurări
tipice, ceea ce reprezintă o trăsătură a romanului realist . Reprezentând, iniţial, tipul
adolescentei romantice, inteligentă și talentată, Otilia este un personaj mobil, care va
ilustra, în finalul romanului , tipologia femeii frivole, așa cum rezultă din fotografia pe
care Pascalopol, părăsit și el de aceasta, i-o arată lui Felix. Între cele două personaje ale
cuplului există însă câteva similitudini care fac posibilă apropierea lor: condiţia socială
de orfani, dar și cea de studenţi, ambii având acelaşi tutore. Generoasă, aceasta îi oferă
camera ei, pentru a-l găzdui în prima noapte, prilej cu care Felix descoperă, indirect,
proiecţia personalităţii feminine, în amestecul boem de obiecte. Afecţiunea studentului
se transformă într-o iubire romantică, în care Otilia reprezintă idealul de feminitate,
însă comportamentul ezitant, schimbările de atitudine şi cochetăria acesteia cu
Pascalopol îl dezorientează pe tânărul care vede în ea o enigmă
În epilog, este prezentată scena întâlnirii din tren a celor doi bărbaţi, în care fostul soţ afirmă
că i-a oferit libertatea, fixând, sub forma unei caracterizări directe, principalele trăsături de
caracter:...delicioasă, ciudată, o enigmă. Pentru Felix, imaginea din fotografie a celei pe care
o iubise exprimă acum doar platitudine feminină.
În concluzie, romanul călinescian impune o viziune realistă asupra lumii româneşti de tip
citadin, iar influenţele balzaciene nu exclud perspectiva caricaturală şi comică asupra
tipologiei prezentate. Pe acest fundal se conturează iubirea imposibilă, romantică, pasională şi
ambiguă a unei protagoniste care cunoaşte gloria şi declinul propriei seducţii.
Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, scris de Camil Petrescu a
apărut în anul 1930 și face parte din seria scrierilor în care se pune accent pe autenticitate, pe
trăiri lăuntrice veridice, înnoind romanul românesc interbelic prin sincronizarea cu literatura
universală. Răspunde tendinței moderniste promovate de cenaclul Sburatorul (Eugen
Lovinescu), fiind un roman citadin, cu o problematică vizând puternice drame existențiale și
de conștiință, caracterizat prin substanțialitate (reflectă esenta vieții: iubire, gelozie,
cunoaștere, adevăr, dreptate, demnitate, orgoliu rănit). Totodată, este un roman psihologic,
modern de tip subiectiv, deoarece are drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative,
conflictul interior, timpul subiectiv (timpul acțiunii este doar aparent cronologic), fluxul
conștiinței, memoria afectivă voluntară sau involuntară, narațiunea la persoana I, eul narator
aflându-se în centrul acțiunii, acesta fiind profund implicat în ceea ce povestește; analiza
psihologică, introspecția (privirea spre interior, spre sine), sursa de inspirație este lumea
interioară, a conștiinței naratorului protagonist; luciditatea autoanalizei, anticalofilismul, toate
acestea fiind redate prin monologul interior. Memoria involuntară reface într-o amplă
paranteză retrospectivă povestea de dragoste, iar luciditatea eroului caută explicații și
clarificări. În Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Camil Petrescu suprinde
drama intelectualului lucid, în raport cu două experiențe capitale ale căutării absolutului,
dragostea și războiul. Sunt, așa cum afirmă Nicolae Manolescu: Două titluri, două romane
în același sac.
Titlul amplu al romanului ar putea sugera rătăcirea tânărului Ștefan Gheorghidiu prin noaptea
incertitudinilor fără răspuns, legate de iubire, dar face trimitere și la cele două teme ale
romanului. Ieșirea din noapte dragostei se face prin intrarea în noaptea războiului. Aceasta îl
scoate din tenebrele suferinței în care îl târâse gelozia și îi deschide o altă perspectivă asupra
vieții. Războiul are o funcție purificatoare, astfel încât protagonistul iese îmbogățit prin
această experiență, își poate reconsidera atitudinea față de Ela, față de sine și față de lume,
lăsând în urmă tot trecutul. Romanul are ca sursă de inspirație experiența războiului trăită de
autor ca ofițer de front în timpul Primului Război Mondial, fapt ce contribuie la caracterul
confesiv, autentic, veridic al acestuia. Discursul narativ este structurat în două părți ce
sugerează două ipostaze ale existenței: Ultima noapte de dragoste, o monografie a iubirii și
a geloziei și Întâia noapte de război, care prezintă imaginea Primului Război Mondial
(jurnal de război). Astfel, există două planuri narative, numite și planuri ale realității sau
planuri spațiale: unul subiectiv sau interior, psihologic, al conștiinței, imaginar, închis, al
frământărilor, chinurilor și zbuciumului din conștiința personajului, dar și un plan obiectiv
sau exterior, social, al realității. Între cele două planuri ale romanului, legătura se face prin
alternanță, în timp ce secvențele narative se leagă prin fluxul conștiinței. Prezentul narațiunii
este suspendat, printr-o incursiune în trecut: retrospecția asupra incertitudinii provocate de
gelozie este urmărită pe patru capitol, ca apoi să se revină la momentul inițial. Acesta este
planul subiectiv al romanului, prezentat ca un lung monolog, eroul rememorându-și
experiența erotică în toate fazele ei: apariție, stabilitate, incertitudine, declin.
Totodată, există două planuri temporale din discursul narativ: timpul narării- prezentul
frontului și timpul narat- trecutul poveștii de dragoste. Timpul este discontinuu, bazat pe
alternanța temporală a evenimentelor sub forma de flash-back- plan, secvență intercalată într-o
operă literară pentru a introduce un episode anterior- și analepsa- evocarea ulterioară a unui
eveniment istoric. Liantul dintre cele două cărți este Ștefan Gheorghidiu, tânăr ars de
febra ideilor, inteligent și neprihănit, cum îl caracterizează G. Călinescu. Incipitul este
modern, cu intrări multiple căruia i se conferă mai multe roluri: rol de premise teoretică
(concepția protagonistului despre iubire), rol descriptiv (fixarea unui timp determinat istoric)
și rol persuasiv (comentariu critic asupra pregătirilor armatei). Se prezintă cadrul temporal și
geografic în care se află tânărul sublocotenent Ștefan Gheorghidiu, în primăvara lui 1916, și
anume pe Valea Prahovei. În acest cadru ia naștere lunga lui retrospecție asupra căsniciei cu
Ela- Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă
înșală –(fraza cu care debutează abrupt al doilea capitol). Tânărul student se căsătorește cu
cea mai frumoasă fată de la Litere. Iubirea bărbatului se naște din admirație și duioșie, dar și
din orgoliu. După căsătorie, cei doi soți trăiesc modest, iubirea fiind singura lor avere.
Moștenirea neașteptată pe care o lasă unchiul Tache le schimbă radical căsnicia, viața
mondenă căpătând pentru Ela importanța primordiala.
Cuplul evoluează spre o inevitabila criză matrimonială, al cărui moment culminant are loc cu
ocazia excursiei la Odobești. Atenția pe care soția sa o acorda unui anume domn G.
declanșează criza de gelozie a lui Ștefan, deși acesta afirmă ca nu este gelos, ci doar preocupat
de propriul prestigiu lezat în ochii celorlalți. Înrolat pe frontul românesc, Gheorghidiu cere o
permisie să verifice dacă soția îl înșală, fapt nerealizat din cauza izbucnirii războiului. A văzut idei”, Ștefan Gheorghidiu rămâne un personaj exemplar pentru categoria inadaptatilor
doua experiență în planul cunoașterii o reprezintă războiul. Confruntat cu experiența – limită
a războiului, Ștefan Gheorghidiu își analizează retrospectiv și critic întreaga existență.
Participă la luptele de pe frontul Carpaților, cu sentimentul că este martor la un cataclism
cosmic. Capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu ilustrează tragismul confruntării
cu moartea. Accentul nu cade pe eroismul combatanților, ci pe haosul și absurditatea
situației: ordine contradictorii ale ofițerilor, informații eronate, frig, noroi, groază și oameni
care mor inutil. Protagonistul acumulează o cunoaștere exactă a războiului care este
demitizat. Drama colectivă a războiului anulează drama personală a iubirii. Rănit,
Gheorghidiu se întoarce acasă, la București, dar se simte detașat de tot ce-l legase de Ela.
Obosit să mai caute certitudini și să se mai îndoiască, hotărăște să o părăsească, lăsându-i
absolut tot ce e în casă. Romanul se încheie cu aceeași incertitudine, iar finalul deschis
îngăduie adăugarea unui epilog târziu, în notele de subsol din Patul lui Procust (se întoarce
pe front, însă dezertează fără ca naratorul să dea vreo explicație). Modurile de expunere
sunt narațiunea, descrierea, dialogul și monologul interior, iar tehnica narativă este
introspecția.
Stefan Gheorghidiu, personaj narator, trăiește drama lucidității si a aspirației spre absolut, autorul
introducând un nou tip de personaj în literatura română: intelectualul ca structură de caracter. El este tipul
intelectualului lucid, analitic, hipersensibil, care trăiește în lumea ideilor. Superior moral celorlalți prin
aspirația către perfecțiune, nu se adaptează unei lumi dominate de arivism și parvenitism și se izolează,
fiind incapabil de compromisuri. Gheorghidiu retrăiește aventura ontologică a Luceafărului coborât din
lumea înalta a ideii, în lumea comună. Portretul moral este realizat prin caracterizare directă de către Nae
Gheorghidiu: N-ai spirit practic... cu filosofia dumitale nu faci doi bani , la care se adaugă caracterizarea
indirectă prin vorbe, relații cu alte personaje și procedee specifice romanului psihologic. Prin introspecție și
monolog interior, Ștefan Gheorghidiu percepe cu luciditate aspecte ale planului interior și ale planului
exterior. Autocaracterizarea subliniază natură sufletească complicată a eroului, conștient că este
prizonierul propriilor iluzii: Toată suferință asta monstruoasă îmi venea din nimic. Din punct de vedere al
Ștefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului subiectiv modern “Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de razboi”. Actantul este o proiecție în orizontul ficțiunii a scriitorului
însuși, un alter-ego căruia îi sunt transferate experiențele personale ale autorului. Eul-narator și
eul-conștiință, Ștefan Gheorghidiu, ordonează prin experiențe de cunoaștere lumea,
“povestindu-se pe sine” (narator autodiegetic). Protagonistul este construit prin însumarea mai
multor ipostaze care se cristalizează în simultaneitate sau prin alternanță: Ștefan face parte din
casta inadaptaților superiori, conștienți de superioritatea lor intelectuală și morală în raport cu
o lume iremediabil mediocră, incultă și pragmatică. Spirit lucid și absolutizant, orgolios și
inflexibil iubirii și oamenilor din jurul său, Gheorghidiu constată că aceștia nu corespund
exigențelor sale și astfel apar drame ale incompatibilității: între el și Ela, familia sa, societatea
modernă și realitatea tragică a frontului, care se amplifică nemăsurat. Student la Filosofie,
Ștefan se căsătorise cu Ela din dragoste, sentiment care aducea în viața lor de studenți săraci
unica bogăție spre care năzuiau. Moștenirea neașteptată lăsată lui Ștefan de bogatul său unchi,
Tache Gheorghidiu, transformă radical viața tânărului cuplu. Ela pare a se adapta rapid noului
stil de viață, caracteristic lumii mondene în care pătrund, în vreme ce Ștefan este atras de noua
sa condiție socială doar în măsura în care îi oferă noi experiențe de cunoaștere. Dragostea Elei
amurgește în conformism conjugal, în vreme ce Ștefan este devorat de suspiciune, torturat de
gelozie.
Eroul refuză abdicarea de la idealul său de iubire absolută, așa încât despărțirea devine
iminentă. Semnificativ este episodul excursiei la Odobești, organizat de Anișoara, care are
mania excursiilor “în bandă”. In atmosfera de complicitate ludică și promiscuitate morală, Ela
se comportă ca “o femeie de lume”, cochetând cu Grigoriade, vag avocat și gazetar mediocru,
însă bun dansator “abia cunoscut cu două săptămâni înainte”. Fiecare cuvânt ori gest al
frumoasei trădătoare ia proporțiile unui cataclism și, îndelung analizat ca probă a infidelității,
devine prilej de tortură pentru zbuciumata conștiință a lui Ștefan. Acesta refuză însă a coborî
în spațiul instinctual al geloziei: Nu,n-am fost nicio secundă gelos, deși am suferit atâta din
cauza iubirii.
Scenele semnificative, din care se deduc, în mod indirect, trăsăturile de caracter ale
protagonistului, sunt: discuţia de la popotă, discuţiile cu Ela, întâlnirea din casa unchiului
său, Tache Gheorghidiu, privind moştenirea, înrolarea voluntară în armată, iar tehnicile
specifice sunt analiza psihologică, introspecţia şi memoria involuntară, acronia. La
discuţia de la popotă, tânărul ofiţer se dovedeşte a fi persuasiv, inteligent şi sincer, în
raport cu ceilalţi ofiţeri, a căror mediocritate îl dezgustă. Deşi reprezintă tipul
intelectualului, fascinat de lumea ideilor, acesta nu se izolează de realitatea imediată, pe care
o percepe critic, la nivelul culturii şi al aspiraţiilor sale. Când Nae Gheorghidiu îi reproşează
că s-a însurat din dragoste, cu o fată fără zestre, ca şi tatăl său, mort, nelăsându-i o moştenire,
acesta îi răspunde cu vehemenţă, contrazicându-i punctul de vedere, scenă prin care se
completează caracterizerea indirectă a eroului: ...părintele care lasă avere copiilor, le
transmite şi calităţile prin care a făcut averea: un obraz mai gros, ....o şiră a spinării flexibilă
ca nuiaua...
Acelaşi personaj, unchiul Nae, îl caracterizează direct, reproşându-i lipsa de pragmatism:
N-ai spirit practic...Cu filozofia dumitale nu faci doi bani. Autocaracterizarea evidenţiază, cu
ajutorul monologului, natura reflexivă şi hipersensibilitatea, puse în evidenţă de gesturile
tandre şi schimbul de priviri dintre soţia sa şi cel despre care afirmă că va deveni amantul
ei.. Acesta suferă din cauza geloziei pe care i-o provoacă femeia iubită, atrasă tot mai mult
de domnul G. , tipul bărbatului monden, aflat în antiteză cu Ştefan Gheorghidiu ..toată
suferinţa asta monstruoasă îmi venea din nimic...Treptat, iubirea se transformă într-o
obsesie. Dorinţa de a cunoaşte cele două experinţe, iubirea şi războiul, reprezintă aspiraţia
spre autenticitate: N-aş vrea să existe pe lume o experienţă definitivă...de la care să
lipsesc.
A doua experienţă fundamentală, cea a războiului, minimalizează experienţa iubirii și este
ilustrată magistral în capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu!. Deşi ar fi putut să evite
războiul, se înrolează voluntar, din dorinţa cunoaşterii acestei experienţe, prin trăire directă.
Experienţele dramatice de pe front modifică atitudinea personajului-narator faţă de celelalte
realități ale vieţii: De soţia mea, de amantul ei,...mi-aduc aminte ...ca de o întâmplare din
copilărie. Experienţa războiului, imaginile muribunzilor, drama colectivă relativizează
drama personală a iubirii
. Rănit, tânărul ofiţer revine la Bucureşti, însă nu se mai simte legat afectiv de Ela. Bărbatul îi
propune femeii despărţirea, lăsându-i o parte din avere: I-am scris că îi las absolut tot ce e în
casa, de la obiecte de preţ la cărţi...de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul.
In concluzie, construit din aceeași “pastă” a “sufletelor tari”, a celor care “au
superiori care refuză abdicarea de la ideal, a celor însetați de adevăr și de trăiri absolute,
ființând sub zodia lucidității: “Câtă luciditate atâta conștiință, câtă conștiință atâta pasiune,
câtă pasiune atâta dramă” ( Camil Petrescu).
stilului, se remarcă sobrietatea, claritatea și anticalofilismul, Stilul anticalofilic pentru care optează
romancierul susține autenticitatea limbajului. Scriitorul nu refuză corectitudinea limbii, ci efectul de
artificialitate, ruptura de limbajul cotidian pe care o provoacă emfaza limbajului personajelor din romanul
tradițional, platitudini, concife din cărți și formele curente-reflecții ale personajului narator asupra conversației
ofițerilor. Originalitatea scrierii derivă din complexitatea analizei psihologice a unei conștiințe unice.
Relatarea și povestirea sunt înlocuite în proza modernă cu analiza și interpretarea, de unde impresia de epic
evenimențial sărac în favoarea analizei.