SIMBOLISMUL

Simbolismul

Este un curent literar care a aparut in Franta, la sfarsitul secolului al XIX-lea, ca o

reactie impotriva romanticilor, a impersonalitatii reci a poetilor parnasieni.
Precursor al simbolismului in Franta este considerat Charles Baudelaire - prin
volumele de versuri Corespunderi, Florile Raului, iar în literatura romana Mihai Eminescu,
mai ales prin muzicalitatea ce-l apropie de poezia simbolista (Dintre sute de catarge,
Melancolie, Se bate miezul noptii).
Numele curentului a fost dat in 1886 de Jean Moreas, care a scris articolul manifest
Le Symbolisme. Tot acum se formeaza gruparea cu acelasi nume condusa de Stephan
Mallarme. In acelasi an, Rene Ghil infiinteaza scoala simbolist-armonista devenita apoi
filosofico-instumentalista. Exista poeti simbolisti - Srthur Rimbaud, Jules Laforgue, Jean
Corbiere - care il considera sef de scoala pe Paul Verlaine si care isi iau numele de
decadenti.
In literatura franceza, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, apare
parnasianismul, ca o reactie la romantism, care duce versul la perfectiune formala,
golindu-l insa de emotie.
Meritul simbolismului este tocmai acela de a fi refacut sensibilitatea poeziei,
apeland la simbol, aluzie si la un limbaj inedit, cultiva sinteza.
In ceea ce priveste simbolismul romanesc, acesta se contureaza la sfarsitul
secolului trecut si este un produs al orasului. Reprezentanti : Ion Minulescu, George
Bacovia, Stefan Petica, Dimitrie Anghel, Traian Demetrescu, M. Saulescu, Elena Farago si
altii.
Asa cum remarca Lidia Bote, acest curent literar parcurge mai multe etape : in 1860
incepe etapa estetica-teoretica si este reprezentata prin Alexandru Macedonski; ce de-a
doua, cuprinsa intre 1892-1908, este o perioada de experiente si cautari; urmeaza o alta
de plenitudine (1098-1914) iar ultima marcheaza declinul (1914-1920).
Simbolismul apare ca reactie antipozitivista si antirationalista.
Poetii simbolisti se dovedesc foarte sensibili la toate noutatile din muzica, pictura,
stiinta, preiaiu idei filosofice din Fiche, Schelling, Schopenhauer, Hegel, manifesta interes
pentru opera lui Novalis, Poe sau Whitman, dar si pentru arta orientala.
O caracteristica fundamentala a caracterismului romanesc, care il deosebeste de
cel francez, este aceea ca isi asimileaza parnasianismul.
De asemenea, introduce in poezie cateva elemente noi. Scriitorii care apartin
acestui curent literar opereza foarte mult cu simboluri, ele avand menirea sa inlocuiasca
expresiile directe, iar raportul dintre simbol si realitatea sufleteasca nu este dezvaluit, ci
numai sugerat.
Simbolismul romanesc a inceput la Literatorul, revista legata de marile traditii ale
literaturii romane, de „pasoptismul” romantic si ancorata, cu adanca responsabilitate, in
problemele sociale si politice. In acelasi timp, a fost o publicatie preocupata de pedagogia
clasicista a fauririi versurilor frumoase, a „artelor poetice” ilustrate de nume mari –
Aristotel, Horatiu, Boileau, de didactica aspiratilor ideale in care Arta, Frumosul, Poetul se
scriu cu majuscule.
Felul in care a debutat acest curent literar, simbolismul, a determinat in buna
masura dezvoltarea lui ulterioara cat si pe cea a poeziei moderne, de dupa el. Simbolismul
romanesc s-a aflat, mereu, la raspantie de tendinte si orientari, incrucisandu-si caile cu
cele ale altor scoli novatoare – parnasianismul, naturalismul – si cu cele ale unor directii
mai vechi : efervescenta culturala, gustul popularizarilor si mesianismul social al
momentului „’48”, mitologismul directiei vechi clasiciste, latinismul umanistilor, iubirea de
natura, simtamantul contopirii cu ea in sens romantic, si inca – aspect specific romanesc –
dragostea de sat si de taranime – ideeforta o poporanismului si a samanatorismului dar si
o constanta a poeziei romanesti.
Sincroni si, in anumite chestiuni chiar predecesori, scriitorii simbolisti romani,
grupati mai intai in jurul gruparii Literatorul si al unor reviste satelit, treptat dar perseverent,
discret dar si metodic, au adus in poezie o sensibilitate noua, diferita in buna masura de
cea romantica, ori cea neoclasica si o noua retorica. Mai degraba romantici
(„neoromantici”) si adesea permeabili la motive si modalitati parnasiene pe care si le-au
asimilat, simbolistii au avut un drum al lor, specific, croit cu talent si inteligenta proprie dar
cunoscand si experienta marilor poeti de circulatie universala.

In istoria noastra literara a existat tendinta de a vorbi despre poetii simbolisti si

despre aceia in opera carora se observa puternice elemente simboliste, ca despre adepti
ai parnasianismului. Dar nimic mai strain de imaginea impasibila, obiectiva a artistului
parnasian, ca figura poetului “senzitiv” prototip al simbolismului romanesc. Ion Pillat a
vazut chiar in simbolism un protest impotriva “sfarsitului” antiliric, “stiintific” al artei
europene in anii 1860-1880.

Simbolismul a insemnat, in literatura universala, o “revolutie” care a dus la

impunerea uni nou statut al poeziei. O resurectie care in tara noastra s-a desfasurat in
“etape”, simbolismul mergand, indelunga vreme, alaturi de romantismul vechilor pasoptisti
si intalnind in drum, cum spuneam, un alt curent modern, pe care l-am si numit -
parnasianismul, de orientare opusa, neoclasic, rationalist, scientist, pozitivist.
Treptat s-a alcatuit densa atmosfera simbolista, in care sufletul omenesc incepe a-si
intelege lumea unde traieste, dincoace si dincolo de parametrii cu care s-a obisnuit, in
cotidian.
De subliniat este convingerea unora dintre poetii sai reprezentativi, ca simbolismul,
pe cat a fost de novator, de revolutionar, pe atat a fost, in Romania, legat de traditiile
poeziei clasicilor. Nicolae Davidescu observa ca simbolismul nu este “o generatie
spontanee” ci reprezinta o evolutie fireasca a poeziei. B. Fundoianu mergea chiar pana la
exagerarea de a sustine ca simbolismul nu inseamna “nimic foarte nou, nimic nespus
inca”.
Mai aproape de adevar este Pompiliu Constantinescu atunci cand sustine ca
simbolismul este, de fapt, o accentuare, o subliniere expresiva a lirismului si a muzicalitatii
ce a caracterizat, dintotdeauna, “poezia pura” asa cum a definit-o Paul Valery.

Poetul

Multa vreme, chiar in versurile scriitorilor neoromantici, s-a pastrat ipostaza clasica
a poetului care “canta” la “harfa” sau “lira”. Imaginea acestor instrumente muzicale a
circulat si la inaintasi, o gasim si la Eminescu dar este emblematica si decorativa,
sugerand mai ales stari depresive. Primii simbolisti (inca romantici dar si sensibili la
influentele parnasiene) se mai imaginau inspirati de muze si erau departe de fenomenul
de saturatie in raport cu imaginile mitologice, pe care contemporanii lor din alte tari il
manifestau. Pana spre sfarsitul veacului, poetul aparea, chiar in versurile unora dintre cei
mai obscuri colaboratori ai revistelor de orientare simbolista, ca un inspirat ce atinge, in
delir, strunele lirei. O anumita poza parnasiana (poetul pul, “porte-lyre”) nu era straina de
romantism o figura nobila, ades deznadajduita, cu ochi “in lacrimi inecati”, “o umbra”, “un
vis”, “o cugetare”. Exista poetul-inspirat, cel vizionar,titanul. Sa observam ca exista si
poetul-profet, luptator-aparator al Ideii ori al Frumosului, de o autoputernicie demiurgica in
lumea cuvintelor. Si mai ales sa aintim de poetul blestemat, imagine neoromantica,
inadaptatul hulit (“nebunul”), “albatrosul” diform cand, coborand din inaltimea idealurilor, se
afla in mijlocul contemporanilor.
Acestea ar fi doar cateva ipostaze. Poetii, gandind despre conditia lor, au stiut sa
gaseasca, fiecare, imagini originale.
Nu este tocmai simplu sa reliefezi imaginea poetului simbolist din versurile lui
Macedonski. Nici nu se poate vorbi de un profil “pur” al simbolismului, caci la Literatorul a
existat o viziune complexa (uneori de-a dreptul confuza) in ceea ce priveste artistul :
insumandu-se romantismul, neoclasicismul si neoromantismul, predomina totusi, la
sfarsitul veacului, silueta clsica a poetului, mangaind “harpa” sau “lira”. In Literatorul nr.2
din anul aparitiei, Macedonski publica La harpa - poezie optimista, de elevatie si nu mai
putin o ars poetica. Ne amintim ca Eminescu vorbea si el de “harfe zdrobite” - matafora a
“epigonilor”, a poetilor deceptionati, pesimisti sau, tot printr-un simbol, de momentul golului
psihic dezesperand in poezie : “Sa fac, o, suflet ce din nou sa tremuri / Cu mana mea in
van pe lira lunec” (Trecut-au anii...). Iar pe Sihleanu il numea “lira de argint”.
Prototipul macedonskian al poetului apare in Noapte de decembrie : mort din
punctul de vedere al realitatii imediate in masura in care el este un prebacovian sarman
intr-o camera sordida si rece, inconjurata de nameti de zapada si ingetand sub crivat (“E
moarta odaia si mort e poetul”), el reanvie sub puterea “focului sacru”, a “flacarii vii”.
Cu Dimitrie Anghel, poetul apare ca un copil maturizat prin forte potrivnice lui,
continuand sa gandeasca si sa priveasca lumea intr-un chip infantil, in care retraiesc
“dorurile” altor generatii in numele carora el va “inmladia”, “cantecul”, adica poezia. Poetul
plange - aceasta este ipostaza sa cea mai frecventa dar si cea mai fecunda. Resimte acut
trecerea timpului, pierderea inexorabila a unui trecut admirabil, armonios, tihnit.
Intrebuintand cuvinte ce evoca gingasie si suavitate (“lumini de curcubie”, “murmurul
fantanii”), el nu spune altceva decat ambitiosu-i crez de a ridica un monument mai durabil
decat bronzul.
S-a scris mult despre Minulescu dar nu s-a observat cum contureaza el imaginea
Poetului, in cateva variante. Il vedem ca mesager al Lumii poeziei sau, in orice caz, al unor
tinuturi definibile prin stari de constiinta tulburi, agasante
La Bacovia, Poetul este umil, bolnav sau in pragul imbolnavirii. Este atacat sau
crede c-ar fi atacat - de ftizie, e “palid” si se “pierde / Prin targul salbatic, sever”. Uneori se
asteapta de la el gesturi specifice unui om ce are aceasta meserie (Poveste). Scrie versuri
melancolice sau de-a dreptul satanice, “serenade” “blestemate”. Se plimba afara de oras,
dincolo de liniile ferate, prin zavoaie, pe langa ape vinete, creionand sau inganand versuri.
Isi cultiva atitudini excentrice. Stie ca este dispretuit, ca a cazut in deriziunea “burghezului
hidos”, ca pentru unii a “devenit nauc” dar, oricu, exista pentru el si sansa de a fi admirat si
iubit. Privita sau nu irnic, figura “fecioarei” indragostite de un poet “damnat”, “blestemat”,
este frecventa in versurile lui Bacovia mai des decat s-a observat :
“Duduia vesnic citeste
Stie clavirul, picteaza-
Si nopti de-a randul vegheaza
Si poate, de-aceea slabeste

Se crede si unia spun

Dar totul ramane secret
Duduia viseaza-un poet,
Bizar, singuratic, nebun”
 (Unei fecioare)

Oricum, iubita poetului bacovian nu este o fata sarman, ci o tanara cu salon in care
troneaza fotolii antice si impodobit cu oglinzi venetiene si clavir :

“Hai sa valsam, iubito, prin salon

Dupa al toamnei bocet mortuar
Auzi cum muzica rasuna clar
In pasul jalnic, antic si solemn”.
(Vals de toamna)