SIMBOLISMUL EUROPEAN

Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa la sfârşitul secolului al XIXlea, ca o reacţie
împotriva poeziei retorice a romanticilor, a impersonalităţii reci a parnasienilor1 şi a
naturalismului. Schimbarea structurii personalităţii umane din epocă determină necesitatea
unei schimbări estetice. Astfel, poezia simbolistă este una exclusiv a sensibilităţii pure. Ea se
reflectă pe sine; nu comunică, ci se comunică. Obiectul poeziei simboliste îl constituie stările
sufleteşti nelămurite, fluide, vagi, muzicale, care sunt transmise prin folosirea analogiei,
sugestiei, folosindu-se un limbaj poetic inedit. Simbolismul reprezintă o reacţie
antipozitivistă şi antiraţionalistă. Poeţii simbolişti vor prelua din şcolile anterioare tot ce se
potrivea spiritului lor neliniştit şi dornic de „altceva” decât ceea ce le putea oferi mediul
ambiant şi vor fi receptivi la tot ce este nou în domeniul filozofiei, al picturii, al muzicii, al
ştiinţelor şi al artelor în general. Sunt preţuiţi în special Vilon ,Racine, Chateaubriand, Nerval,
Lamartine. Simbolişti preiau idei filozofice din Fichte, Hegel, Schelling, Schopenhauer, sunt
atraşi de poezia lui Novalis, a lui Poe şi Whitman, de arta orientală. Având multe asemănări
cu simbolismul francez, simbolismul românesc nu este o simplă variantă a lui. El a apărut şi
s-a dezvoltat în cu totul alte condiţii social-istorice şi mai ales în cu totul alt context literar.
Simbolismul românesc nu a avut un caracter antiparnasian,ci şi-a asimilat parnasianismul.

Primele semne ale unei noi mentalităţi estetice, modernismul, în sensul său cel mai
cuprinzător, apar în Franţa, în poezia lui Baudelaire. Abia la 18 septembrie 1886, Jean
Moréas publică în suplimentul literar al ziarului „Le Figaro” o scrisoare intitulată Le
Symbolisme, devenită manifestul literar al noii mişcări. Aceste propune numele curentului
simbolist ce provine din grecescul σίμβολου, care se traduce semn. Ulterior întemeiază
împreună cu Gustave Kahn revista Le Symboliste. Numele propus de Moréas se va impune în
faţa denumirii orientării moderniste lansate de grupa lui Paul Verlaine. Şefii recunoscuţi ai
şcolii simboliste sunt Verlaine şi Mallarmé. Reprezentanţi de seamă ai curentului simbolist
sunt: francezii Arthur Rimbaud, Paul Verlaine, Stéphane Mallarmé, Jean Moréas; belgienii
Emile Verhaeren, M. Maeterlinck; germanii Stefan George, Rainer Maria Rilke; spaniolii
Rubén Dario, Antonio Machando şi italianul D’Annunzio.4 În Franţa versul liber a fost
introdus de Gustave Kahn. Rene Ghil utilizează şi el versul liber, încercând să substituie
sensul noţional al cuvintelor expresivitatea lor muzicală. Versul clasic apare multor poeţi
simbolişti ca insuficient, rima este considerată ca o simplă convenţie, de aceea, ei ajung la
concluzia că sfoara asimetrică, cu versificaţie liberă, în ritm variabil, corespunde muzicii
interioare. Versul liber produce efecte muzicale deosebite.

Reprezentaţii simbolismului european Charles Baudelaire (1821-1867) este precursorul

poeziei simboliste, întemeitorul poeziei moderne franceze. El se situează la răspântia din
care poezia se desparte de romantism, alegând definitiv calea modernismului. Baudelaire
încalcă flagrant principiile estetice ale epocii când conferă alt scop artei: explorarea părţii
ascunse a lumii, dezvăluirea impalpabilului, depăşirea aparenţelor şi sondarea adâncimilor
universului.În mod deliberat, poetul caută o „estetică a profunzimilor”, iar coordonatele
fundamentale ale viziunii sale sunt: adâncul, oceanul, marea, infernul.Imagini ale
vidului(golul, prăpastia) apar cu mare frecvenţă în universul săn poetic şi sugerează stari de
disperare, de aliernare şi de cădere în absurd. În vocea sa se auzeau italice si majuscule
initiale.Gesturile sale erau încete, rare, sobre, ţineau mâinile apropiate de trup, căci avea
oroare de gesticulaţia meridională.Nu-i plăcea nici vorbirea volubilă, iar răceala britanică i se
părea de bun-gust.

SIMBOLISMUL ROMÂNESC
Simbolismul românesc ia naştere într-un moment aproape sincronic celui european: spre
deosebire de clasicism sau romantism, ale căror ecouri dunărene apar la o oarecare distanţă
de timp, simbolismul are şansa de a găsi o literatură română europenizată ca spirit. Afirmat
prin Alexandru Macedonski şi cercul Literatorul, simbolismul românesc ne apare astăzi
dezvoltat sub un destin curios. Până în 1900, are o existenţă mai degrabă subterană şi un
statut semi-oficial. De la reprezentanţii Junimii până la scriitori din jurul revistei
Contemporanul, toţi au exclus-o din rândul artei sub diverse pretexte. Astfel, prima
generaţie simbolistă românească, pe care o putem numi macedonskiană, a avut un număr
mic de autori valoroşi. Pe lângă titanul poeziei simboliste mai amintim încercările firave ale
lui Traian Demetrescu, Bonifaciu Florescu, Th.M. Stoenescu, I. Spartalli. Abia spre sfârşitul
secolului intră în scena literaturii simboliste o nouă generaţie de poeţi: Ştefan Petică, Iuliu
Cezar Săvescu, Mircea Demetriade şi alţii.5 Simbolismul îşi continuă existenţa la noi până în
1940, adică până într-un moment când, în alte ţări, simbolismul intrase de mult în istorie, iar
în poezia noastră există autori care se caracterizeată printr-un ataşament nedezminţit faţă
de moda literară a tinereţii lor.
Faza de maximă strălucire a curentului se fixază la noi în primul deceniu al secolului al XX-
lea. În această perioadă apar volumele lui Macedonski care atestă formarea unei variante
simboliste originale, lipsită de inflexiunile romantice din tinereţe. Pe parcursul a mai bine de
un deceniu, îşi fac intrarea în scenă formulele simboliste esenţiale: sumbolismul caligrafiat şi
muzical, simbolismul ornamental, cu reflexe parnasiene. Probabil că Macedonski a impus
structura simbolismului românesc pentru deceniile următoare. În peisajul pe care îl schiţăm,
poezia se prezintă, de departe, drept specia cea mai bogată şi mai variată, nu doar prin
prezenţa tuturor formelor de simbolism european, ci şi prin construirea celor mai originale
variante locale. Datorită episodului simbolist, în preajma primului război mondial, versul
românesc curgea melodios, fără împleticirile de la sfârşitul secolului anterior. Simbolismul
românesc numără şi alte realizări, originale la nivel european: poetul român a menţinut, în
cele mai depresive confesiuni, tonul ludic şi, pe de altă parte, a imaginat un fabulos teritoriu
sudic, făcut din abstracţia mării şi a călătoriei. Cât priveşte proza, observăm o redusă
varietate, dar cu alese sclipiri originale. Dacă proza din secolul al XIX-lea se situează încă la
un nivel tradiţional, neîndrăznind să se avânte în necunoscut, imediat după 1900 asistăm la
înflorirea unor noi forme prozodice. Începutul îl face Ştefan Petică cu o suită de poeme în
proză care ne plasează, deodată, în centrul artei simboliste europene. În doar câţiva ani,
proza simbolistă românească se „sincroniza” prin câteva piese semnificative. În schimb,
teatrul simbolist rămâne destul de palid: în afară de drama Solii păcii a lui Ştefan Petică şi de
primele încercări ale lui Victor Eftimiu, avem prea puţine exemple de menţionat. Cum s-a
remarcat adeseori, trăsăturile simbolismului românesc nu diferă esenţial de cele ale
simbolismului european, însă o analiză atentă poate constata o deplasare de accent către
către una sau alta dintre acestea. Şi în creaţia poeţilor simbolişti români se întâlneşte
tentaţia pentru investigarea unor zone tematice noi (oraşul, nevrozele, melanolia depărtării,
singurătatea, obedat de ideea morţii), preferinţa pentru imagini vagi, fără contur, obsesia
culorilor (albul, violetul, negru) şi a instrumentelor ale căror sunete sugerează stări sufleteşti
(pianul, vioara), căutarea valenţelor muzicale ale cuvântului, preocuparea pentru
corespondenţe, dorinţa de a experimenta noi tipare în prozodie. În schimb, ei refuză
contemplarea pur sentimentală a naturii şi, de asemenea, logicul, explicitul, raţionalul în
favoarea sugestiei.6 Privit de la mare înălţime, acesta ar fi relieful literar simbolist de la noi.
Chiar şi în urma acestei schiţe, se poate observa configuraţia particulară şi originală a
terenului cu numeroase influenţe asimilate, cu unele sclipiri neaşteptate, care au
reprezentat baza inovaţiilor moderniste din perioada interbelică

Reprezentanţii simbolismului românesc

Alexandru Macedonski (1854-1920) supranumit poetul rondelurilor, inspirându-se din
literatura franceză, este primul reprezentant al simbolismului în literatura română.
Inițiatorul cenaclului și revistei literare Literatorul, a susținut modernizarea poeziei
românești, fiind într-o continuă polemică cu junimiștii. Aceste polemici i-au afectat serios
cariera literară și viațași au rămas notabile polemicile sale cu Vasile Alecsandri, Mihai
Eminescu și Ion Luca Caragiale. Pe de altă parte, Alexandru Macedonski a încurajat, la
începuturile activității lor scriitoricești, numeroși tineri talentați, printre care George Bacovia
și Tudor Vianu, pe care i-a publicat în revista sa Literatorul, iar în revista Liga ortodoxă
debutează, printre alții, Tudor Arghezi și Gala Galaction. Teoretician al simbolismului, şef de
şcoală literară, conduce un cenaclu literar, pe care îl vor frecventa şi viitori mari poeţi Tudor
Arghezi, George Bacovia, sau Ion Pillat. Plănuieşte să realizeze o ediţie definitivă a scrierilor
sale, pe care însă nu o mai poate raliza. Personalitate contradictorie şi controversată,
Macedonski are meritul esenţial de a fi deschis calea poeziei către modernitatea vremii, el
însuşi scriind iniţial sub influenţa romantismului, dar apropiindu-se de estetica
parnasianismului şi, mai ales, a simbolismului, în final întorcându-se către clasicismul rafinat.
George Bacovia (1881-1957) este considerat cel mai mare poet simbolist al românilor.
Volumele sale de poezii şi proză stau la baza unei tehnici unice în literatura română, cu
vădite influențe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira. Apartenenţa sa la curentul
simbolist se vede de la publicarea volumului Plumb, imediat după carnagiul primului război
mondial. Poezia lui Bacovia exprima o stare depresiva specifica unui intelectual proletar , cu
o structura sufleteasca ultrasensibila , de aceea poate fi incadrata si in directia simbolismului
depresiv . Peisajul sau e intunecat , cu tuse ingrosate pana la brutalitate . Ceea ce conteaza
la el e decorul , halucinant pentru ca infioara , captivant pentru ca trimite la planul dedesubt
al poeziei . Universul poeziei bacoviene este ca o cupola de plumb sub care domneste
nelinistea , spaima de nefiinta , de izolare: deatatea nopti aud plouand /Aud materia
plangand/Sunt singur si ma duceun gand/Spre locuintele lacustre . Ion Minulescu (1881-
1944) se prezintã ca un poet al tuturor, nu doar al elitelor, aşa cum s-a erijat Macedonski.
Are o liricã dinamicã, lipsitã de orice sterilitate, cu o preferinţã vãditã pentru trãiri, nu
pentru concepte. Renunţã la polemicile de cenaclu şi la speculaţiile teoretice, el se
adreseazã agorei însetate de poezie.Simbolul devine alegorie, imaginile se succed dinamic,
nu difuz, sinesteziile şi corespondentele sunt speculative, misterul nu are sens în sine, ci ca
un pretext de efecte retorice. De altfel opera sa stã sub auspiciile zodiei retorice, are o
acusticã deosebitã, o magie bazatã pe sonoritate. Melodia este la el simbol. Un simbol al
personalitãţii sale, care trebuie sã se exprime, nu sã rãmânã interiorizatã. Timbrul poetic
minulescian este unul extrem de personal. Este singular şi astfel dorea sã fie perceput, la
modul cel mai emfatic: Mã întrupez în al veciei şi-al imensitãţii Domn!.