SIMBOLISMUL

 Simbolismul este un curent literar apărut în Franța, ca reactie impotriva romantismului si a

parnasianismului, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și care a fost cultivat și la începutul
secolului al XX-lea.

 Termenul „simbolism” a fost folosit pentru prima dată de poetul francez Jean Moréas în 1886.
Noțiunea de „simbol” este mult mai veche, dar simboliștii îi dau o semnificație diferită de cea
tradițională. În accepția consacrată, simbolul semnifica un concept, de exemplu, în romantism, la
Eminescu, Luceafărul era simbolul geniului. În cadrul curentului simbolist, simbolul exprimă nu un
concept, ci o stare sufletească, el putând fi interpretat în mod diferit, în funcție de sensibilitatea
fiecărui cititor. De exemplu, plumbul simbolizează, în poezia lui Bacovia, apăsarea, greutatea,
tristețea, cenușiul, lipsa de speranță etc.

 Ambiguitatea (posibilitatea ca un text să primească mai multe interpretări) este o caracteristică a

poeziei simboliste. Aceasta cultivă sugestia. Poeții reprezentativi ai acestui curent nu vor să numească
direct un obiect, un fenomen, o stare sufletească, ci le sugerează, îi stimulează pe cititori să și le
imagineze. Mallarmé spunea că a numi un lucru înseamnă a-i răpi cea mai mare parte din valoare și
că visul lui, ca poet, este de a sugera.

 Simboliștii doresc să apropie poezia cât mai mult de muzică, spre deosebire de parnasieni, care voiau
s-o apropie de artele plastice (pictura și sculptura). Verlaine, în poezia „Arta poetică”, cerea „Muzică
înainte de orice !” („De la musique avant toute chose !”).
 Această apropiere se realizează atât prin evocarea motivelor muzicale (de exemplu, la Bacovia,
vioara, clavirul / pianul, caterinca / flașneta, Marșul funebru compus de Chopin), cât și prin
muzicalitatea versurilor și frecventa apariție a refrenului (unul sau mai multe versuri, chiar o strofă,
care se repetă la intervale regulate pe parcursul poeziei).

 Simboliștii cultivă nuanțele, stilul vag, imprecis. Ca și impresioniștii în pictură, ei tind să exprime în
poezie clipa trecătoare.

 Sinestezia este un concept specific simbolismului. Ea constă într-o imagine artistică ce reunește două
sau mai multe senzații: vizuală, auditivă, olfactivă etc. De exemplu: „O pictură parfumată cu vibrări
de violet” (Bacovia). Inițiatorul sinesteziilor este Baudelaire prin poezia „Corespondențe”. El evocă
aici parfumuri „dulci ca un ton de flaut” sau „verzi ca niște câmpii”.

 Continuându-l pe același Baudelaire, simboliștii introduc în poezie inspirația citadină, deschizând

calea poeziei moderne. Ei evocă atât metropolele, „orașele tentaculare”, cât și monotonia târgurilor
provinciale, cum este Bacăul în poezia lui Bacovia.

 Natura însăși este, în poezia simbolistă, una urbană, modelată de om: parcuri, grădini. În literatura
română, simbolistul Dimitrie Anghel este numit „poetul florilor”, datorită volumului său intitulat „În
grădină”.

 Simboliștii cultivă o sensibilitate excesivă, abordând frecvent motivul nevrozelor, ca în poeziile lui
Bacovia, intitulate „Nervi de primăvară” sau „Nervi de toamnă”.
 Simbolismul se opune retorismului romantic, amplelor discursuri în versuri; ei cultivă o poezie
concisă, concentrată. Verlaine cerea poetului: „Ia elocvența și sucește-i gâtul !” („Arta poetică”). În
domeniul versificație, simboliștii cultivă versul muzical, refrenul, dar tot ei impun și versul liber, care
va fi preluat de poezia secolului al XX-lea.
 ROMANTISMUL

 Romantismul este un curent literar și artistic apărut la începutul secolului al XIX-lea în Anglia și
Germania, precedat de preromantism la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Unii istorici literari
consideră că nu se poate vorbi de preromantism și că romantismul însuși ar fi apărut la sfârșitul
secolului al XVIII-lea.

 Romantismul a apărut ca o reacție la clasicism. În vreme ce clasicismul era un curent normativ (care
impunea reguli privitoare la creația literară), romantismul apără libertatea inspirației și respinge
legile și normele.

 Clasicismul se baza pe rațiune, romantismul pune accentul pe sentiment, pe fantezie și vis.

 Spre deosebire de clasicism, care nu accepta amestecul de genuri și specii, romantismul cultivă acest
amestec. Un exemplu îl reprezintă specia dramei, amestec de tragic și comic.

 Romantismul cultivă lirismul, în special elegia (poezie care exprimă sentimente de tristețe),
meditația poetică, poemul liric.

 În genul epic, se cultivă nuvela istorică sau fantastică, romanul istoric.

 Principalele surse de inspirație ale romanticilor sunt istoria națională, natura și folclorul.

 Personajele romantice provin din toate categoriile sociale, cu preferință pentru extreme, de exemplu,
împărat și proletar, la Eminescu. Personajele pot evolua, se pot transforma radical pe parcursul
acțiunii, în vreme ce, în clasicism, personajul trebuia să fie consecvent cu sine însuși.

 Antiteza este principalul procedeu artistic al romantismului.

 În literatura română, unde nu a existat clasicism, elementele romantice se îmbină cu cele clasice în
opera unuia și aceluiași scriitor, de exemplu: Grigore Alexandrescu, Costache Negruzzi.
 Umanismul
Miscarea culturala cunoscuta sub numele de Renastere sau Umanism s-a manifestat in secolele XIV–
XV si XVI mai intai in Italia si apoi in intreaga Europa.

Interes pentru stiinta, arta, pentru dezvoltarea armonioasa a spiritului uman, pentru eliberarea
fiintei umane de orice constrangeri si manifestarea multilaterala.

Redescopera filozofia antica, greaca si latina, la fel limbile respective. se dezvolta: filozofia, filologia,
literatura, pictura, sculptura, arhitectura, astronomia. Increderea in ratiune, in valorile modelatoare
ale culturii; armonie intre om si natura. In lupta impotriva dogmatismului, a fost ars pe rug, ca
eretic, Giordano Bruno.

Reprezentanti:
 In cultura universala: F. Petrarca, G. Boccaccio, Pico della Mirandola, Leonardo da Vinci,
Michelangelo Buonarroti – Italia; F. Rabelais, P. Ronsard – Franta; Martin Luther – Germania;
Thomas Morus, W. Shakespeare – Anglia; Erasmus din Rotterdam supranumit „printul
umanismului“ – Tarile de Jos.
 In cultura romana: Nicolaus Olahus – Transilvania, Stefan cel Mare, Neagoe Basarab, Constantin
Brancoveanu; Udriste Nasturel, Nicolae Milescu, Simion Stefan, Dosoftei, Antim Ivireanu, Grigore
Ureche, Miron Costin, Stolnicul Constantin Cantacuzino, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir.
 Ideile sustinute de cronicari: etnogeneza romaneasca (originea, romana, unitatea si continuitatea
poporului nostru); lupta pentru independenta nationala; reflectia filozofica asupra conditiei omului –
M. Costin, Viata lumii – tema fortuna labilis – fragilitatea fiintei umane.

Permanente ale umanismului in cultura romana, dupa secolul al XVIII-lea: I.H. Radulescu, M.
Kogalniceanu, N. Balcescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Vasile Parvan,
G. Calinescu.
Realismul
Termenul denumeste conceptia artistica, literara care are ca preocupare reprezentarea obiectiva,
veridica a realitatii. A aparut in Franta, la mijlocul secolului al XIX-lea ca o reactie antiromantica.

A fost folosit pentru prima data in 1850 – aplicat cu intelesul modern in pictura lui Gustave Courbet,
iar in 1857 de romancierul Jules Hussan (Champfleury), considerat si teoreticianul realismului.

Caracteristici:
-obiectivitatea, tipicul (imprejurari tipice, personaje tipice), tendinta critica;
- personaje realiste, complexe – arivistul, avarul, sceleratul, inocentul, lipsa idealizarii;
- stil sobru, impersonal.

Reprezentanti:

In literatura universala Balzac, Merimée, Stendhal, Thackery, Flaubert, Ch. Dikens, Tolstoi,
Dostoievski, Ibsen, Gogol.

In literatura romana: Nicolae Filimon, I. Creanga, I.L. Caragale, Liviu Rebreanu, G. Calinescu,
Marin Preda etc.

G. Calinescu in studiul Clasicism, romantism, baroc, vorbind despre curente literare, sustine ideea ca
acestea nu exista in stare pura.
Neomodernismul
Generatia anilor ’60 este reprezentata de poeti precum: Nichita Stanescu, M. Sorescu, Ana Blandiana, I.
Alexandru, A. E. Bacovsky. Prin intermediul acestora, realismul socialist este parasit, poezia se liricizeaza
si se deschide perspectiva neomodernismului.

Trasaturi ale liricii:

• Expansiunea imaginatiei

• Luciditatea si fantezia

• Sensibilitatea si ironia

• Erotismul si confesiunea

• Elemente suprarealiste si ermetice

• Universul afectiv al omului contemporan

• Formulele artistice se diversifica

• Preferinta pentru metafora de toate tipurile

N. Stanescu – limbajul poetic surprinzator

M. Sorescu – limbajul simplu, ce implica parodia, umorul

A. Blandiana – limbajul metaforic

I. Alexandru – limbajul solemn, cu tonalitati de imn

Directii ale neomodernismului, stabilite de E. Simion, in `Scriitori romani de azi`:

• Poezia poeziei; criza de identitate; un poet al transparentei – N. Stanescu

• Concretizarea simbolurilor – Cezar Baltoj

• Poezia; expresionism taranesc – Ion Alexandru

• Ironisti si fantezisti: M. Sorescu, M. Ivanescu

• Lirica feminina; spiritualizarea emotiei – Ana Blandiana, Constanta Buzea

Naturalismul
Curent literar constituit in Franta, ca o prelungire a realismului, intre 1860–1880, sub influentele
realismului lui Flaubert si a pozitivismului lui Taine, raspandit in toate tarile lumii.

Teoretizat de E. Zola in Romanul experimental – 1880.

Caracteristici:
-foloseste metodele de investigare proprii stiintelor exacte;
-observatia minutioasa, reproducerea totala a realitatii – a naturii umane primare;
-ereditatea si mediul – personajul in relatie cu ereditatea bolii, instincte, aspecte sumbre, crude;
- utilizarea tuturor domeniilor limbajului.

Reprezentanti:
in literatura universala: E. Zola, G. de Maupassant, A. Daudet, Martin du Gard (Franta) g.
Hauptmann (Germaia); Th. Dreiser (America etc.);
in literatura romana: I.L. Caragiale, B. St.
MODERNISMUL INTERBELIC
- etimol. derivat de la "modern"; lat. modernus = recent, nou.
A aparut ca urmare a tezelor lui Eugen Lovinescu, asupra dezv. literaturii. Modernismul se refera la principalele elemente
innoitoare in poezie, proza si critica lit., pe care doctrina lovinesciana le propune in primele decenii ale sec. XX.
Modernismul reuneste unele grupari, directii si orientari estetice, care apar in lit. romana in aceasta perioada, conturandu-se ca o
manifestare artistica ampla, nu numai in domeniul literaturii, ci in arta, in genere.
1. In sens restrans, termenul desemneaza miscarea literara constituita in spatiul hispano- american la sfarsitul sec. al XIX-lea, in
jurul poetilor Ruben Dario si Antonio Machado, miscare orientand poezia spre o estetica a sinceritatii si rafinamentului.
2. In sens larg, modernismul reprezinta o manifestare radicala, indrazneata, a celor mai recente forme de expresie in planul
creatiei.
Este opus traditionalismului.
Tendinta modernista sustine:
- sincronizarea lit. nationale cu lit. Europei
- promovarea tinerilor scriitori
- teoria imitatiei
- eliminarea decalajului in cultura (depasirea spiritului provincial)
- necesitatea innoirii
- spiritul veacului
- trecerea de la o literatura cu tematica rurala la o lit. de inspiratie urbana
- evolutia poeziei de la epic la liric
- intelectualizarea prozei si poeziei
- dezv. romanului psihologic, analitic, prin prelucrarea unor forme moderne
Lui Lovinescu ii revine meritul de a fi actionat in directia adaptarii modernismului la specificul culturii si civilizatiei romanesti.
Factorul decisiv, in acest sens, il constituie elaborarea conceptului de sincronism, ca instrument de investigare critica a evolutiei
lit. romane. Gruparea de la "Sburatorul" cuprinde revista si canaclul literar cu acelasi nume. Revista a aparut la Bucuresti, intre
1919- 1922 si 1926- 1927, sub conducerea lui Lovinescu.
Obiectivele gruparii:
1. Promovarea tinerilor scriitori:
- lansarea unor nume ca: I. Barbu, Camil Petrescu, G. Calinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimr Streinu, Camil Baltazar. E.
Lovinescu obtine si colaborarea unor scriitori mai vechi (Ion Minulecu) sau ii incurajeaza pe cei care au debutat in alte reviste:
Rebreanu, H. Papadat- Bengescu.
2. Imprimarea unei tendinte moderniste in evolutia lit. romane:
- in esenta, modernismul lovinescian porneste de la ideea ca exista un spirit al veacului, explicat prin factori materiali si morali,
care imprima un proces de omogenizare a civilizatiei, de integrare intr-un ritm de dezvoltare sincronica. Teoria imitatiei era
preluata dupa francezul G. Tarde, psiholog si sociolog, care critica viata sociala prin interactiunea reactiilor sufletesti.
- societ. romaneasca a intors spatele inertiei orientale si, preluand formele occidentale, a creat premisele dezv. unui fond
modern. Fenomenul "formelor fara fund", de care vorbea T. Maiorescu, este acceptat de Lovinescu, dar criticul il socoteste
inevitabil si creator: "formele isi pot crea uneori fondul", sustine Lovinescu, spre deosebire de Maiorescu.
- Romania moderna ar fi fructul acestui proces si s-a realizat in ciuda opozitiei fortelor conservatoare.
Lovinescu propuneeliminarea rapida a decalajelor culturale si modernizarea lit. romane, deci sincronizarea cu spiritul veacului.
Princiipiilesincronismului in lit. inseamna, in mod practic, acceptarea schimbului de valori, a elem. ce confera noutate si
moderniatatefenomenului litarar. Nu e vorba de o imitatie servila, de un imprumut fara discernamant, ci de o integrare a lit. intr-o
forma viabila, in pas cu evolutia artei europene. Prin modernism, Lovinescu intelege depasirea unui "spirit provincial", deci nu
opozitie fata de traditie, de specificul national. Polemica modernismului cu traditionalismul duce la combaterea factorului
etnic in cultura, pe care nu-l contesta, ci subliniaza necesiatea de innoire. In activitatea de critic literar ( vol. de "Critice"),
Lovinescu nu a ramas prizonierul propriilor teze, apreciind cu generozitate teze care nu raspundeau pe de-a-ntregul idelor sale.
Exemplul cel mai cunoscut este pretuirea acordata romanului "Ion", de L. Rebreanu. In schimb, a privit cu ingaduinta
si uneori cu reticenta productiile avangardismului, pe care il considera un "modernism dirijat". Modernsimul lovinescian, bazat
pe teoria imitatiei si princ.sincronismului, aplicand criteriul estetic in judecata operei de arta, poate fi considerat un moment
pozitiv evolutia culturii si lit. romane.Un modernism categoric de fronda (lupta), alcatuind asa -zisa miscare de avangarda, a fost
promovat la noi de revistele: "Contimporanul" (1922- 1932), "Punct" (1924-1925), "Urmuz" (1928).