Colegiul Tehnic „Gh.

Asachi”, Iași

Prof. Dr. Ioana Madi Dumitrescu

Curente literare

Curentul literar este o mișcare literară ale cărei principii generale se regăsesc în
anumite opere literare sau în scrieri cu caracter programatic și care pot să fie subsumate
unei viziuni comune într-o anumită perioadă istorică.

Trăsături:

▪ Propune o concepție specifică despre relația dintre literatură și realitate

▪ Apelează la referințe de natură filozofică și ideologică
▪ Susține raporturi specifice cu civilizația și cultura epocii
▪ Aduce un ideal comun de artă, concepții despre literatură, un gust artistic specific
▪ Combate concepțiile și formele considerate depășite

Curentul literar este un fenomen dinamic. Nuanțe și diferențe pot să apară între scriitorii
aceluiași curent.

Înainte de secolul al XIX-lea scriitorii nu au conștiința că aparțin unui curent. Primii scriitori care
au contiința că aparțin unui curent sunt romanticii.
Clasicismul

Termenul este folosit în secolul al XIX-lea și derivă din clasic, care, în Antichitate, desemna un
cetățean de primă importanță. Clasicismul este un curent din Antichitate care revine în Europa în
secolele XVII-XVIII sub denumire de neoclasicism (noul clasicism). În Antichitate, Aristotel
fixează norme clasice de scriere pe care le reia Boileau în Arta poetică.

Aristotel
Trăsături dominante ale spiritului clasic:

o Accentul este pus pe rațiune (un curent raționalist)

o Scriitorii sunt orientați spre aspectele universale ale umii, realizează imagini care să
întruchipeze frumosul ideal, întemeiat pe un adevăr abstract

o Clasiul este echilibrat, atras de aspectele senine ale realității

o Arta și literatura înfățișează omul ca ființă monumentală, demnă, frumos fizic și

integru moral.
 o

o Procedee artistice sobre, o expresie artistică fră podoabe ostentative, cu linii clare și
maiestuoase, normele cer o compoziție riguroasă a operei, idealul = opera perfectă ca
formă și cu un mesaj limpede

o Armonia, echilibrul, rigoarea, măsura, rațiunea.

Aristotel consideră că arta se naște din darul imitației (a naturii peisaj dar și a naturii umane) ir
Boileau propune o creație controlată de rațiune, dominată de bună judecată, bun gust și bun simț.

Clasicii consideră că asta ar trebui să înfățișeze umea nu cum este ci cum ar trebui să fie iar în
centrul artei stă universul uman. De aceea, epopeea și tragedia, speciile cele mai îndrăgite de
calsici, trebuie să înfățișeze o umanitate exemplară.

Se pledează pentu puritatea genurilor:

• Dramatic: tragedie, comedie

• Epic – epopee

• Liric – idilă, elegie, odă

Accentul este pus pe conținutul operei, proba supremă de măreție ține de construcția subiectului
operei care trebuie să fie inteligibil, simplu, cu o desfășurare liniară, să prezinte fapte și
personaje universale și să se asigure coerența întregului. Stilul apreciat este limpede dar nu comu
ci îndelung șlefuit.

Neoclasicism

Aspirația generală este către ordine, echilibru, claritate.

G. Călinescu afirma – clasicismul este „un mod de a crea durabil și esențial”

Romantismul

Se naște în Franța, în secolul XIX, ca o reacție împotriva clasicismului. Se orientază către

problematica omului, originile acestuia. Manifestă interes pentru începuturi, pentru istorie,
pentru folclor (incepe culegere și publicarea literaturii populare), pentru mitologie
populară. Reînvie mituri, de exemplu reabilitează figura lui Satan, pe care îl văd ca o
întruchipare a revoltei, apropiat de figura damnatului, a geniului.

Odată cu romantismul pătrunde masiv fantasticul în literatura cultă, se impun visul și reveria,
se permite manifestarea imaginației.

Odată cu respingerea prezentului, romanticii simt nevoia de evadare în trecut, în natură din

care fac un confident, o întruchipare a purității.

Abordează teme erotice din două perspective: pe de o parte se manifestă aspirația către iubirea
ideală, împlinirea totală, pe de altă parte, apar deziluzii trăite intens, patetic.

Trăsături generale:

 Dorința de manifestare liberă a individualității

 Dimensiunea interioară a existenței

 Punerea în evidență a binelui și frumosului prin contrast cu răul și urâtului

 Lirism, zbucium interior

 Complexitatea vieții, a oamenilor

 Elogiul geniului

 Visul, reveria

Genuri

 Nu sunt pure, ca în clasicism, ci se dorește o simbioză a genurilor, liricului, epicului și

dramaticului; a urâtului și frumosului

 Poezia e cea mai prețuită, chiar venerată, timpul romanticului e un timp al lirismului
 Novalis vorbea despre a vedea lumea prin prisma imaginației și a intuiției poetice, poezia

poate pătrunde acolo unde rațiunea nu are acces

 V. Hugo afirma că „poetul filosofează pentru că imaginează”

 V. Hugo

 Poezia e lirică prin excelență, se creează un lirism de tip reflexiv, se încurajează poezia
de meditație, a ideilor

 Limbajul poetic este retoic, discursiv, desfășurat tumultuos.

 Figura de stil dominantă este antiteza.

 În genul dramatic se impune drama. Ea este definită de V. Hugo în Prefața la piesa
Cromwell acesta considerând că ea reprezintă mai bine viața în complexitatea ei.

 În genul epic se dezvoltă jurnalul, însemnările de călătorie, confesiunile. Se impun acum

romanul sentimental (Goethe) și cel istoric (Walter Scott)


Goethe
  W. Scott

Romantismul românesc

 Se manifestă odată cu mișcarea culturală de la 1848

 Se impun ca surse de inspirație istoria, folclorul, geografia țării noastre

 Se impune specia nuvela prin C. Negruzzi

 Culminează cu M. Eminescu
 Teme: dragostea, natura, moartea, condiția omului de geniu, timpul, istoria, folclorul

 Motive literare: ruine, lună, luceferi tei, salcâm, izvoare, ceasul, femeia angelică, femeia
demon, ruine, patriotismul, trecutul, etc.
Simbolismul

Este o mișcare literară dominantă la sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX, până la
război și în perioada interbelică, prin care pătrunde în literatură modernismul deoarece manifestă
o foarte puternică opoziție față de tradiție.

Termenul este preluat din limba franceză, având la bază grecescul symbol = semn și numește o
artă care recurge la simbol ca instrument de comunicare. În 1886, Jean Moreas publică
manifestul Symbolisme, care stă la baza manifestării conștiente a acestei orientări artistice. Îl au

ca precursor pe Baudelaire.

Prima fază este marcată de decadentism, o atitudine puternic contestatară, un nonconformism

care devine unoeri extravagant, chiar și în ținută (Verlaine), dar mai ales în limbajul violent în
care sunt respinse moravurile vremii, mediocritatea, gustul artistic al timpurilor.

Verlaine

A doua fază reprezintă constituirea unei mișcări conștiente de sine (Moreas), se manifestă
puternic în perioada interbelică, la noi prin Macedonski.
 Macedonski Rimbaud

Simboliștii sunt dezgustați, sceptici, nonconformiști, antitradiționaliști, de o modernitate

șocantă. Starea care îi caracterizează este spleen-ul = plictis de toate, dezgust de viață.

Poezia

 Evită sentimentalismul, patetismul, implicarea civică

 Compoziția este sincopată, poemul destructurat

 Expresia este bazată pe sugestie, pe simboluri, pe asociații verbale inedite

 Macedonski: „modul de a exprima prin imagini spre a da naștere, cu ajutorul lor, ideii”

 Mallarme: „poetul cedează inițiativa cuvintelor, folosește asociații de natură muzicală,

intuirea sensului misterios al existenței

 Rimbaud: dorea o „alchimie a verbului”, credea în puterea cuvântului de a semifica ceea

ce se află dincolo de aparență.

Teme

 Tema evaziunii, tărmâruile acesteia sunt propria singurătate și melancolie

  Spațiile exotice

 Arta

 Iubirea (amintire, pasiune pe cale de a se stinge, fără patetism)

 Natura (nu e cadru pentru idilă, elementele capătă valori simbolice: amurgu, toamna,
ploaia)

 Decorul predilect e cel urban (artificiali, rafinați, moderni, orașul e un spațiu în care
singurăttea e copleșitoare, senzație de mister, haos, strivire, târgul de provincie,
monotonie)

Limbajul poetic

 Imagini vagi, obscurizează cuvântul, conotații inedite

 Combinații ce încalcă normele uzuale ale gramaticii

 Cultivă sugestia – prin apel la simbol

 Caută să stimuleze imaginația cititorului

 Pun în valoare expresivitatea sonoră a limbajului

 Îmbină puterea de evocare plastică a cuvântului cu calitățile lui sonore

 Recurg la versul liber, principala sursă de muzicalitate e ritmul

 Utilizarea frecventă a repetiției – leitmotiv, refren

 Vorbesc despre corespondențe între lumea materială și cea spirituală

 Manifestă pasiune pentru culori, muzică, instrumente muzicale

Concluzie: poezia simbolistă este una profundă și delicată, de o mare virtualitate ca expresie,
presupune din partea cititoruui capacitate intuitivă și analitică, o sensibilitate aparte, cultură
poetică și imaginație.
Modernismul

Dali

Curent literar care se manifestă în Europa și își are originile în poezia lui Baudelaire. El este cel
care a folosit primul termenul de modernitate. Conștiința tehnicității și a artificiulu va înlocui în
poezia modernă inspirația divină a romanticilor

Se pot identifica două direcții:

 Simboliștii și neosimboliștii culminând cu Valery și Claudel

 „poezia nouă”, așezată sub semnul „aventurii și al revoltei” inaugurată de Apollinaire și

continuată de dadaiști și avanganrdiști


  Picasso

Modernismul

 se află în descendență baudelairiană, se manifestă în ultima parte a sec XIX și continuă în

sec XX.

 Se bazează pe lirism, alungând din opere epicul, reflecția și moralul

 Consideră lirismul esența poeticului

 Poezia se liricizează învățând să exploateze nuanța, imprecisul și difuzul

 Modernii sunt nite esteți Dali

 Mesajul devine dince în ce mai ermetic

 Poezia se adresează elitelor, celor care au o cultură literară

 Asociațiile de idei și de sintagme șochează rațiunea și incită intelectul

 Sunt foarte atenți la expresie, la sentimentul expresiei

 Cultivă versul liber – fiindcă sunt preocupați de idee care trebuie exprimată fără abuz de
atenție acordată formei.
Realismul

Courbet

Precursorul este Balzac fără a fi teoreticianul curentului. El crede că:

 Detaliile constituie meritul lucrărilor. Acestea vor fi luate din realitatea contemporană

 Trebuie abordat realul concret, se depărtează de abuzul de melancolii languroase și de

exagerări colorate.

 Omul transpune viața sa interioară în aspectul său exterior (veșminte, mediul de

locuit, fizionomie, fel de a vorbi) – interesul pentru descrieri, portrete
  „Inventariind viciile și virtuțile, adunând diferite aspecte sentimentale, zugrăvind
caracterele, alegând evenimentele principale ale societății, alcătuind tipuri din unirea la
un loc a trăsăturilor mai multor caractere omogene, poate voi ajunge să scriu istoria
omisă de atâția istorici, adică istoria moravurilor” (Introducere la Comedia umană)

Doctrina curentului apare odată cu Champfleury (1843). El este împotriva:

▪ Romanelor idilice și puerile

▪ Încercărilor de literatură populistă

▪ Imaginației fără frâu, lipsei de preocupare pentru faptele adevărate

▪ Pasiunilor artificiale, stilului artificial

Apreciază pe Balzac

Cei care folosesc pentru prima dată termenul sunt criticii, în legătură cu pictura lui Courbet,
apropiat mereu de Champfleury

Champfleury stabilește doctrina în 1857 în Realismul:

 Romancierul va avea ca unică materie „omul de azi în cadrul civilizației moderne”

 Romancierul va fi cât mai impersonal cu putință

Flaubert este considerat vârful curentului și consideră că:

➢ Romancierul trebuie să fie impasibil, nu trebubie să se caute pe el însuși

➢ Față de personaj trebuie să aibă imparțialitatea judecătorului

➢ Este împotriva inspirației, pune accent pe observare, cercetare, amănunt, gest

revelator
 ➢ „Arta nu e făcută pentru a zugrăvi excepții. Primul venit e mai interesant decât dl.
Gustave Flaubert, pentru că e mai general și, prin urmare, mai tipic”

➢ Preocuparea pentru formă (proporționarea părților, armonia)

Concluzii

✓ Abordează mediul urban cu predilecție

✓ Detaliile minuțioase, descrierile sunt folosite pentru a prezenta cadrul cât mai real
cu putință

✓
Courbet Autoportret

✓ Personajele se încadrează în tipuri umane

✓ Autorul este imparțial, obiectiv (extradiegetic)

✓ Abordează stilul obiectiv, redactarea la persoana a III-a