Simbolismul

Estetica simbolistă nu este atât de uşor de definit cum ar putea părea la prima vedere, deoarece
simbolismul n-a fost nici în literatura franceză şi nici în literatura română o mişcare omogenă. Aşa cum
subliniază Mircea Scarlat în Istoria poeziei româneşti, vol. II, nu există o doctrină simbolistă codificată
precum clasicismul lui Boileau, ci doctrine simboliste desprinse din operele (Baudelaire, Rimbaud,
Verlaine, Mallarmé ş.a.) sau manifestele şi scrierile teoretice (Jean Moréas, René Ghil) ale autorilor,
destul de diferiţi între ei, consideraţi reprezentanţi ai simbolismului. Eterogenitatea mişcării face destul
de dificile definirile şi caracterizările, simbolismul manifestându-se ca un fenomen complex al cărui
liant a fost idealul comun al originalităţii, precum şi necesitatea unei noi arte, a unei poezii a viitorului.
Primele semne ale unei noi mentalităţi estetice, modernismul, in sensul sau cel mai cuprinzător, apar
in Franţa, in poezia lui Baudelaire, poetul modernităţii prin excelenţă. Vorbind despre simbolism, Matei
Călinescu, în Conceptul simbolist de poezie, din vol. Conceptul modern de poezie. De la romantism la
avangardism, remarcă faptul că simbolismul este o primă încercare de structurare a experienţei poetice
moderne, ce prezintă câteva coordonate constante: poezia pură, ut musica poesis, starea poetică,
limbajul poetic şi are meritul de a fi descoperit si folosit inepuizabilele resurse de polisemie,
ambiguitate sau sugestie ale limbajului poetic, transformând aşa-numitele probleme de formă în
veritabile probleme de conţinut ale poeziei.
În principiu, se acceptă faptul că simbolismul este un curent literar apărut in Franţa la sfârşitul
secolului al XIX-lea, ca o reacţie împotriva poeziei retorice a romanticilor, a impersonalităţii reci a
parnasienilor si a naturalismului. Apoi mişcarea s-a constituit in şcoală (intre 1885-1900).
(Parnasianismul este un curent literar apărut în Franţa în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, ca o
reacţie împotriva romantismului, ce cultiva o poezie descriptiva, rece, impersonala, eliberată de
afectivitate; printre principali reprezentanţi se numără Th. Gautier, Leconte de Lisle, preocupaţi de
aspectul formal al poeziei: sonoritate speciala, rime rare, organizare formala a textului - rondel, sonet
etc.). Chiar dacă gruparea simbolista, scindată, a fost efemeră, estetica simbolistă va continua să
influenţeze poezia secolului al XX-lea. Abia la 18 septembrie 1886, Jean Moréas publica in
suplimentul literar al ziarului Le Figaro o scrisoare intitulata Le Symbolisme, devenită manifestul
literar al noii mişcări; el propune numele curentului simbolist (din gr. symbolon, semn). Numele propus
de Jean Moréas se va impune in faţa denumirii orientării moderniste lansate de gruparea lui Paul
Verlaine, „decadenţii", şi de revista Le Décadent.
În literatura română simbolismul s-a manifestat aproape sincronic cu cel francez, avându-1 ca
teoretician pe Alexandru Macedonski, conducător al revistei Literatorul. S-a impus după anul 1900, prin
poeţi precum: Dimitrie Anghel, Ştefan Petică, Ion Minulescu, George Bacovia, D. Iacobescu,
Demostene Botez ş.a..
Poezia simbolistă este o poezie a sensibilităţii pure. Este vorba despre o poezie ce revine la
ontologic, la setea de transcendere a romantismului. Demersul nu este unul strict al raţiunii, al
intelectului, ci unul al intuiţiei, al sensibilităţii, al imaginaţiei. Obiectul poeziei simboliste îl constituie
stările sufleteşti nelămurite, fluide, muzicale, care sunt transmise recurgând la analogie, la sugestie,
utilizând un limbaj poetic inedit. Reacţie la pozitivismul epocii, care limitează reprezentarea lumii la
datele imediate ale cunoaşterii, confirmate de experienţă, simbolismul respinge conceptul de mimesis,
de imitaţie. Ca obiect al artei este proclamat domeniul impalpabilului si al imaginarului, subconştientul;
înclinaţia către stări sufleteşti nedefinite, simbolismul având ca reprezentări: neliniştea, nevroza,
plictisul, spleenul, oboseala, angoasa. disperarea, amărăciunea, macabrul, exotismul. Atitudinea comună
simboliştilor de pretutindeni pare a fi respingerea mediocrităţii, a platitudinii unei societăţi stăpânite de
valorile materiale. Pentru a atinge sufletul lucrurilor si adâncurile subconştientului, aceştia au recurs la
analogie si corespondenţe, la puterea de sugestie a muzicii si a simbolului.
 Imaginile poetice nu mai imită cu exactitate natura exterioară, ele traduc, cu ajutorul sugestiei,
întregul conţinut emoţional, într-un limbaj ce restituie cuvântului forţa originară, aceea de a revela, de a
naşte realul. Adevărata realitate a poeziei devine cuvântul. Sugestia devine principiul de bază al artei
simboliştilor, secretul magiei limbajului poetic, singura cale: „A numi un obiect înseamnă a suprima
trei sferturi din plăcerea pe care ţi-o dă un poem, plăcere care constă în bucuria de a ghici încetul cu
încetul; să sugerezi obiectul, iată visul nostru” (Mallarmé). Simboliştii dezavuează descripţionismul
parnasian şi naturalist şi revin la sugestie ca la condiţia esenţială a artei. Limbajul poetic nu trebuie să
fie direct, decorativ, ci aluziv, plin de sugestii şi semnificaţii. Ideea analogiei, a „corespondenţelor”, pe
care se bazează orice doctrină simbolistă, a primit cea mai celebră formulare în poemul lui Charles
Baudelire, Correspondances, în traducerea lui Al. Philippide : „Ca nişte lungi ecouri unite-n depărtare /
Într-un acord în care mari taine se ascund, / Ca noaptea sau lumina, adânc, fără hotare, / Parfum,
culoare, sunet, se-ngână şi-şi răspund.” Versurile lui Baudelaire, după care teoria literaturii a definit
noţiunea de corespondenţe, de sinestezie, vorbesc despre posibilitatea stabilirii unor raporturi între
senzaţii diferite, despre transpunerea datelor unui simţ în limbajul altui simţ: „Ea poartă cântece-n
priviri / Şi-n ochi miresme dulci de floare.” - Ch. Baudelaire – Frumuseţe deplină, traducere de Al.
Hodoş. Ideea corespondenţelor va fi dezvoltată şi dusă la consecinţe extreme de Rimbaud, prin celebra
analogie între vocale şi culori („A – negru, E – alb, I – roşu, O – albastru, U – verde.”), şi de René Ghil
(iniţiatorul „instrumentalismului”, care a găsit un discipol entuziast în Alexandru Macedonski).
Simbolul este un alt instrument de realizare a sugestiei. Trebuie subliniat însă că scriitorii
simbolişti nu apelează la simbolul tradiţional, convenţionalizat, deliberat, alegoric, univoc, pe care
literatura l-a folosit întotdeauna. Simbolul, din aceasta perspectivă, este un semn (sens etimologic),
adică o imagine, un obiect concret, un cuvânt, o cifră, care sugerează un conţinut abstract (o idee, un
fenomen, un concept). El are anumite accepţiuni şi nuanţe pentru fiecare din domeniile în care apare:
logică, matematică, semiotică, hermeneutică, teologie, artă, poezie etc. După A. Warren, metafora
devine simbol prin recurenţă, în sensul că o imagine poate fi folosită o dată ca metaforă, dar dacă
revine cu insistenţă, ea se transformă în simbol. Simbolul artistic este strâns legat de simbolurile
conceptuale şi teologice. Hermeneutica vorbeşte despre culturi ca despre nişte universuri simbolice.
Mircea Eliade spune că lumea în care trăim este un „camuflaj de semne” şi că funcţia simbolului este
aceea de „reintegrare a omului în totalitatea sacră”. Pentru René Guénon, simbolul este „mijlocul cel
mai simplu de transmitere a adevărurilor de ordin superior, religioase şi metafizice”, iar pentru
Colerige este „exprimarea eternului prin efemer”. În literatură simbolul este figura de stil cea mai
concentrată, redusă adesea la un singur cuvânt, cu multiple şi profunde semnificaţii. În cazul
simboliştilor vorbim despre un simbol spontan, constituit inconştient, ambiguu, polivalent, deschis,
simbolul, aşa cum spunea Mallarmé, „înseamnă a evoca încetul cu încetul un obiect pentru a dezvălui o
stare, sau, invers, a alege un obiect şi a degaja din el o stare de spirit printr-o serie de descifrări”.
Principiile de bază ale esteticii simboliste se regăsesc şi în celebra operă a lui Paul Verlaine, Art
poétique, unde accentul cade, din versul inaugural, pe afirmarea primordialităţii idealului muzical, „De
la musique avant toute chose”, cu precizarea că este vizată o muzicalitate fără spectaculozitate
exterioară, fără străluciri violente. Voită, „imprecizia” este un efect obţinut prin mijloace subtile:
asimetriile, culorile şterse, contururile estompate, accentul pus pe nuanţe, conturându-se o estetică a
clar-obscurului, în care sugestia ia locul descripţiei. În literatura română se poate distinge între o
muzicalitate exterioară, la Ion Minulescu de exemplu, ce se manifestă prin refrene şi ritmuri care dau o
notă retorică, exuberantă liricii sale, şi una interioară, la Bacovia de exemplu, la care nu sonoritatea
cuvintelor impresionează în primul rând, ci rezonanţa lor interioară.
Din perspectiva tematicii abordate, simbolismul este cel care aduce în prim plan oraşul, marele
bolnav, spaţiu al neliniştii şi al nevrozei, loc în care bântuie dezabuzarea şi spleenul. O lume obosită,
vlăguită agonizează într-o lumină difuză, crepusculară. Natura nu este total exclusă, apar grădini, flori,
ţărmuri etc., un exotism de inspiraţie parnasiană dând lirismului simbolist sonorităţi speciale. Dorinţa
de evaziune, mult mai vagă şi mai puţin patetică, este un semn al fiorului metafizic, al căutării tragice;
poetul trăieşte adesea cu sentimentul alienării şi al damnării. Groaza fiziologică anunţă tribulaţiile pe
tema descompunerii şi dezagregării lumii din expresionism. De altfel, o enumerare a temelor simboliste
arată o apropiere între simbolism şi expresionism: boala, neliniştea, alienarea, angoasa, tristeţea,
plictisul, spleenul, suferinţa, disperarea, nevroza, oboseala, golul, absenţa, neantul, moartea.
Simbolismul românesc se caracterizează, după Mircea Scarlat, în raport cu cel francez, printr-o
„frapantă impuritate”. De aceea, autorul Istoriei poeziei româneşti crede că „este preferabil să vorbim
despre orientări spre simbolism, iar nu despre simbolism pur şi simplu”. Şi asta deoarece „în literatura
noastră simbolismul este, la început, împletit cu…ecourile parnasiene; or, în Franţa, simbolismul
apăruse ca reacţie polemică la adresa parnasianismului!”. Nu este prima oară, de altfel, în literatura
română când se produce preluarea concomitentă a unor doctrine literare adverse. Separarea clară (nu şi
definitivă) a simbolismului de ecourile parnasiene se va face abia după 1900, procesul fiind
contemporan cu impunerea versului liber. În spaţiul românesc, cel mai deschis noii poezii este
temperamentalul Alexandru Macedonski care, într-o serie de artiocole publicate în Literatorul,
dezbătea, la scurt timp după emiterea lor, ideile novatoare la modă în Apus. În articole precum Arta
versului, Poezia viitorului, Logica poeziei poetul face observaţii care îl situează pe un teren de netă
modernitate, în deplină opoziţie cu Maiorescu, „beneficiar” al deselor dezlănţuiri polemice de la
Literatorul. Macedonski ia în discuţie probleme de stil şi prozodie, identifică poezia cu muzica („arta
versurilor nu este nici mai mult nici mai puţin decât arta versurilor), respinge prozaicul cauzat de
intruziunea logicii (pentru el poezie înseamnă muzică, imagine, culoare), vorbeşte despre
instrumentalism ca fiind tot un simbolism în care sunetele joacă rolul imaginilor. Toate acestea
contribuie la impunerea lui Macedonski ca şef al şcolii simboliste în literatura română, la cenaclul
condus de el, Literatorul, formându-se cei mai de seamă reprezentanţi ai curentului: Traian
Demetrescu, Ştefan Petică, Dimitrie Anghel, George Bacovia ş.a. Lidia Bote vorbeşte despre trei
perioade în evoluţia simbolismului românesc: perioada teoretizărilor şi a experimentelor (1880-1908),
perioada de apogeu (1908-1914), perioada declinului (1914-1920), şi despre următoarele tipuri de
simbolism: simbolism doctrinar – Al. Macedonski, autohtonizat – Traian Demetrescu, Dimitrie Anghel,
Ştefan Petică, academic – Ovid Densusianu, ostentativ – Ion Minulescu, hieratic – George Bacovia,
canonic – D. Iacobescu, manierist – Eusebiu Ştefănescu. Ipostaze polare ale simbolismului românesc
au întruchipat George Bacovia şi Ion Minulescu. După Mircea Scarlat, ceea ce îi uneşte vizibil este
ilustrarea deformatoare a convenţiei poetice simboliste. Amândoi se abat de la această convenţie,
Bacovia în sensul hieratismului, Minulescu în cel al grandilocvenţei, arborescenţei. Ambii sporesc,
deliberat, efectele simboliste, fiind deopotrivă de excesivi în mânuirea acestora. Dar mijloacele diferă
radical: hiperbolizarea la Minulescu, elipsa la George Bacovia.
Caracterizat frecvent prin formula "poet al florilor", D. Anghel(1872-1914) evocă în culegerea
de debut, intitulată În grădină, lumea florală şi îndeosebi "mirosul blând", "miresmele dulci",
răspândite de florile din grădina copilăriei, perpetuată în amintire. D. Anghel este un pionier al
simbolismului românesc, unele dintre stările sale lirice("Atâtea amintiri uitate cad abătute de-o
mireasmă") putând fi înţelese prin raportare la corespondenţele lui Baudelaire. În acelaşi context de
afirmare a esteticii simboliste se înscrie şi poezia lui Ştefan Petică(1877-1904). Păstrând elemente ale
imagisticii eminesciene, el ne introduce într-un spaţiu modern urban, populat cu parcuri, grădini cu
havuzuri şi păuni, balcoane cu ghirlande, crizanteme, roze, crini. Lirica simbolistă va cunoaşte în
literatura română punctul maxim de realizare prin G. Bacovia(1881-1957), poetul toamnei reci şi
umede al iernii aspre, cu amurguri sumbre, de metal, al verii toride, al târgului deprimant de provincie.

APLICAȚII

I. Comentați poezii simboliste aparținând scriitorilor Alexandru Macedonski, George

Bacovia, Ion Minulescu, Dimitrie Anghel;
 II. Se dau textele

Afară bate vîntul, draga mea,

Şi toamnă, şi e rece, şi-i tîrziu.
Pe cerul atîrnat într-un pustiu
Se clatină în agonie-o stea.

Pe jumătate-o lună a rămas

Pe cerul obosit de-atîta vînt,
Şi rece, veşnică şi fără glas,
Atîrnă ca oglinda unui sfînt.

Afară bate vîntul, draga mea,

Şi toamnă, şi e rece, şi-i tîrziu.
Pe cerul atîrnat într-un pustiu
Se clatină în agonie-o stea.

(Demostene Botez - Pustietate)

1. Selectaţi cuvintele din sfera semantică a naturii.

2. Identificaţi în poezia dată o figură de stil şi explicaţi-i semnificaţia.
3. Comentaţi cea de-a doua strofă a poeziei.
4. Prezentaţi semnificaţia titlului, în relaţie cu textul poeziei date.
5. Motivaţi, prin comentarea a două trăsături existente în text, apartenenţa poeziei de mai sus la
simbolism.

Amurg de iarnă, sumbru, de metal.

Câmpia albă – un imens rotund –
Vâslind, un corb tăcut vine din fund,
Tăind orizontal, diametral.

Copacii rari și ninși par de cristal.

Chemări de dispariție mă sorb.
Pe când, tăcut, se-ntoarce-același corb
Tăind orizontul diametral.

(George Bacovia, Negru)

1. Transcrieți două cuvinte/structuri lexicale din câmpul semantic al iernii.

2. Indicați tema poeziei.
3. Transcrieți din text un epitet și o comparație.
4. Prezentaţi semnificaţia titlului, în relaţie cu textul poeziei date.
5. Motivaţi, prin comentarea a două trăsături existente în text, apartenenţa poeziei de mai sus la
simbolism.