UNIVERSITATEA ȘTEFAN CEL MARE SUCEAVA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

REFERAT
DISCIPLINA: DREPTUL AFACERILOR

COORDONATOR:
PROF. CAMELIA IGNĂTESCU

MASTERAND:
MIHAELA-LOREDANA CIORNEI

- 2017 -

Page 1 of 10
CUPRINS

1. Analiza teoretică
1.1. Noţiunea de contract. Clasificarea contractelor
1.2. Clasificarea contractelor
1.3. Clauze abuzive
1.4. Nulitatea
2. Speța studiată
3. Pledoaria spetei

Page 2 of 10
 1. Analiza teoretică
1.1. Noţiunea de contract. Clasificarea contractelor
Definiţia contractului
Potrivit art. 1166 C. civ. „Contractul este acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu
intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”. Această definiţie nu este decât o reiterare
a art. 942 din vechiul Cod civil. Contractul este sinonim cu convenţia, deoarece ambele au aceeaşi
semnificaţie. De altfel, practica judiciară foloseşte termenii de „contract” şi „convenţie” cu acelaşi
înţeles.

1.2. Clasificarea contractelor

Există o varietate de specii de contracte, iar delimitarea fiecărei specii prezintă importanţă nu
numai teoretică, însă şi practică. De exemplu, ştiind că un contract se încadrează în categoria
contractelor sinalagmatice, înseamnă că i se vor aplica toate regulile comune contractelor
sinalagmatice.
Ierarhizarea criteriilor a fost făcută după cele mai diverse considerente (politice, economice sau
sociale). Unele categorii de contracte rezultă în mod expres din Codul civil (art. 1171-1177 C. civ.),
altele rezultă implicit din Cod.
Contractele de adeziune
Deşi oamenii sunt egali în drepturi, ei nu sunt egali în fapt. Ca urmare, cei puternici sau bogaţi au
libertatea de a impune celor slabi sau săraci condiţiile contractuale. Unele mărfuri şi servicii pot fi
procurate doar de la anumiţi profesionişti care impun clienţilor lor contracte tip (contracte tipizate) sau
contracte de adeziune – aşa cum au fost ele intitulate în actualul Cod civil. În legislaţia anterioară datei
de 1 octombrie 2011 nu exista reglementat un contract cu o asemenea denumire, deşi în practică era
foarte des întâlnit. Inclus în prevederile legale, acest tip de contract s-a transformat din contract
nenumit în contract numit, având denumire consacrată şi reglementare de sine stătătoare.
Contractul de adeziune este definit în art. 1175 C. civ. ca fiind acel contract ale cărui clauze
esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a
instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare. În acest tip de contract, ale cărui
clauze sunt stabilite numai de una dintre părţi, cealaltă parte nu are posibilitatea de a le discuta sau
negocia, ci doar facultatea de a adera la contract, acceptându-l ca atare, sau de a nu contracta. De
exemplu, într-un contract de furnizare de energie electrică consumatorul trebuie să încheie contractul,
având interesul de a beneficia de energie electrică; similar, producătorul are interes de a comercializa
energia pe care o produce, încheind contractele corespunzătoare. Mai mult, în contractele de furnizare
de utilităţi, de cele mai multe ori consumatorul nu are nici posibilitatea de a-şi alege partenerul
contractual, deoarece există un singur furnizor pentru serviciul respectiv. Multe din contractele
profesionale sunt contracte de adeziune. Ele sunt foarte frecvente în prezent: contractele de asigurare,
contractele de furnizarea a utilităţilor (apă, gaz, electricitate), contractele de telefonie fixă sau mobilă,
contractele de transport, contractele de servicii de televiziune prin cablu, contractele bancare (care
cuprind o parte nenegociabilă impusă clientului sub forma unor clauze standard denumite „condiţii
generale”), contractele încheiate pe baza caietelor de sarcini (care sunt parte componentă din contractul
încheiat), contracte de leasing, contracte de franciză. Specificul acestor contracte constă în faptul că ele
nu se încheie în urma discuţiilor sau negocierilor libere, la fel ca în dreptul privat clasic, ci prin
adeziune a părţii contractante mai slabe din punct de vedere economic la proiectul de contract al cărui
conţinut este prestabilit de către partea contractantă mai puternică. Ele derivă din inegalitatea
economică care există între părţile contractante. Într-o mare parte din contractele încheiate de

Page 3 of 10
profesionişti una din părţile contractante este consumatorul, iar contractele încheiate între profesionişti
şi consumatori sunt de multe ori contracte de adeziune. Valabilitatea acestora este supusă prevederilor
legislaţiei referitoare la protecţia consumatorului. Pentru protecţia consumatorilor, a părţii căreia i s-au
impus condiţiile contractuale fără posibilitatea de negociere, art. 1177 C. civ. arată expres că acest tip
de contract rămâne supus legilor speciale şi doar în completare se vor aplica dispoziţiile Codului civil.
Contractele de adeziune au o parte predeterminată, nenegociabilă, care se impune uneia din părţi sub
forma condiţiilor generale, preţuri sau tarife minimale ori clauze standard. Clauzele standard sunt
stipulaţiile stabilite în prealabil de una dintre părţi pentru a fi utilizate în mod general şi repetat şi care
sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte. În ideea de a proteja partea slabă,
anumite clauze standard, impuse părţii slabe sunt valabile şi produc efecte doar dacă respectă
prevederile art. 1203 C. civ. referitoare la clauzele neuzuale. Pentru ca aceste clauze să producă efecte
este necesar să fie acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte.

1.3 Clauze abuzive

Definitie: Clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul si care prin ea insasi sau
impreuna cu alte prevederi din contract creeaza, in detrimentul consumatorilor si contrar cerintelor
bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor. 
Se interzice comerciantilor stipularea de clauze abuzive in contractele incheiate cu consumatorii 
O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca,
prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si
contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile
părților. Chestiunea clauzelor abuzive şi-a făcut loc în dreptul pozitiv, în mod preferenţial, în categoria
contractelor de consum. In acest domeniu - al raporturilor contractuale dintre un profesionist şi un
consumator, se aplică norme speciale de determinare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale.
Din complexa mulţime de norme specifice sectorului dreptului consumului, tematica clauzelor abuzive
reprezintă un domeniu preferenţial şi de imediată actualitate, constituind, deja în mod tradiţional, un
segment legislativ prioritar. O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi
considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în
detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între
drepturile şi obligaţiile părţilor”. Pornind de la această definiţie, în doctrină se consideră că, elementele
principale ale definirii şi totodată ale identificării unei clauze ca abuzive sunt:

A. lipsa de negociere; Contractele de adeziune. Clauzele standardizate. Clauzele abuzive sunt de

regulă asociate noţiunii de contract-tip, contract-standard sau de contract de adeziune. Nu insistăm
asupra noţiunii', dar reţinem că, un contract de adeziune (aceleaşi observaţii se pot face şi cu privire la
clauzele standardizate) se caracterizează prin câteva trăsături specifice: a) este redactat unilateral de
către partea care îl propune; b) nu permite negocierea prevederilor sale, chiar dacă permite înţelegerea
acestora de către aderent; c) de regulă, conferă o poziţie dominantă comerciantului care l-a propus în
raporturile sale cu consumatorul sau dacă nu, măcar una mai comodă. în esenţă, consumatorul nu are
posibilitatea influenţării conţinutului unui asemenea contract, ci doar pe aceea de a adera sau nu la
oferta preexistentă a comerciantului.

B. dezechilibrul contractual în defavoarea consumatorului', Dezechilibrul contractual în defavoarea

consumatorului. între altele, şi teoria clauzelor abuzive a marcat sfârşitul autonomiei de voinţă ca
doctrină dominantă în materie contractuală. În această teorie, un loc central îl ocupă problema
echilibrului contractual raportat la interesele părţilor implicate în contract. Astfel cum am arătat, al
Page 4 of 10
doilea indiciu al caracterului abuziv al unei clauze îl constituie „dezechilibrul semnificativ între
drepturile şi obligaţiile părţilor (...), în detrimentul consumatorului” (din art. 4.1 din Lege). Care este
criteriul după care putem determina un asemenea dezechilibru?

C. încălcarea exigenţei de bună-credinţă; încălcarea exigenţei de bună-credinţă. în dezbaterile care au

stat la baza adoptării Directivei din anul 1993, a câştigat soluţia de principiu oferită de dreptul german,
considerându-se că referinţa la buna-credinţă este datorată Legii privind condiţiile generale de afaceri
din 9 decembrie 19761. Buna-credinţă în materie de clauze abuzive reprezintă un concept european (a
se vedea chiar „comunitar”) autonom.

D. utilizarea listei clauzelor abuzive; Controlul caracterului abuziv al unei clauze porneşte în principiu
de la definiţia propusă de art. 3.1 din Directivă (art. 4.1 din Lege). Pe lângă cele trei criterii cuprinse în
definiţia clauzelor abuzive putem identifica un al patrulea criteriu - o listă de stipulaţii contractuale
(anexele I şi II) despre care art. 3.3 din Directivă [art. 4 alin. (4) din Lege într-o versiune mai puţin
clară, din păcate] ne spune că include o enumerare neexhaustivă de clauze contractuale care „pot fi
declarate abuzive” (în varianta românească se prevede „considerate ca fiind abuzive”). întrebarea care
se pune faţă de acest criteriu este dacă, odată inclusă în lista clauzelor abuzive, o clauză trebuie
automat declarată ca fiind abuzivă sau nu? Astfel cum s-a subliniat în doctrină şi parţial în
jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie4 avem de a face doar cu o listă gri a clauzelor abuzive, nu cu
una neagră', încadrarea unei stipulaţii contractuale nu are ca efect automat declararea ca abuzivă a
clauzei - aceasta este şi interpretarea literală a Directivei. Art. 3.3 prevede că „pot fi declarate abuzive”
şi nu că „vor fi declarate abuzive”'.

E. criteriul celorlalte circumstanţe relevante. toate celelalte circumstanţe relevante. Conform art. 4.1
din Directivă3 [art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000], la determinarea caracterului abuziv al unei
clauze trebuie să se ţină seama şi de: a) natura bunurilor sau a serviciilor ce fac obiectul contractului la
momentul încheierii acestuia; b) de toate circumstanţele care au determinat încheierea contractului
(mai cu seamă trebuie să se ţină seama în această privinţă de factori cum ar fi: gradul de nevoie al
consumatorului pentru achiziţionarea produsului/serviciului, dacă încheierea contractului a avut loc la
presiunea comerciantului şi dacă acestuia nu i s-a acordat posibilitatea să conştientizeze natura reală a
tranzacţiei sau dacă îi este sau nu necesară4); c) de alte clauze ale contractului sau de alt contract de
care contractul în discuţie depinde.

Page 5 of 10
 2. SPEȚA STUDIATĂ

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași sub nr. 40528/245/2010 reclamantul M. L.  a
chemat în judecată pârâta Volksbank România S.A. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se
constate abuzivă clauza prev. de art. 3 lit. d din convenţia de credit nr.0085134/14.02.2007, să se
dispună anularea acesteia, cu cheltuieli de judecată.  
Acţiunea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar în conformitate cu disp.
art. 15 lit. j din Legea nr. 146/11997 şi art. 1 şi 2 din OG 32/1995.  
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, prin convenţia de credit nr. 0085134/14.02.2007, pârâta i-
a acordat un împrumut cu garanţie imobiliară, cu o perioadă de rambursare de 300 de luni. Contractul
prevedea o dobândă fixă de 4,25 % pe an, fiindu-i ataşat în consecinţă un grafic de rambursare, care
prevedea fiecare sumă lunară pe care împrumutatul era obligat să o achite.  
Cu toate acestea, banca-pârâtă a modificat substanţial acest scadenţar, prin majorarea dobânzii
percepute şi a altor comisioane, fără a avea acordul consumatorului în acest sens, căruia i-a fost
comunicat pur şi simplu noul scadenţar, fără vreo altă justificare pentru această modificare unilaterală
a contractului de credit.  
Reclamantul a mai arătat că, deşi a achitat pentru mai multe luni ratele mărite, conform noului plan de
rambursare comunicat de împrumutător, a înţeles să conteste diferenţele stabilite în plus faţă de
convenţia iniţială, sens în care a convocat-o pe pârâtă la conciliere. Or, pretenţiile consumatorului au
fost respinse cu ocazia concilierii dintre cele două părţi, cu motivarea că banca a dat curs prevederilor
legale şi contractuale, având un motiv întemeiat pentru a proceda la majorarea dobânzii, fiind în egală
măsură şi de bună-credinţă.  
Reclamantul a mai arătat că, în cauză, contractul este unul tip, de adeziune, consumatorul neavând
posibilitatea de a negocia clauzele acestuia, ci doar de a fi sau nu de acord cu ele, astfel cum acestea au
fost în mod discreţionar determinate de bancă. Astfel, întreaga convenţie de credit este alcătuită din
mai multe documente, standardizate, denumite „condiţii generale” şi „condiţii speciale”, care sunt în
mod evident utilizate de către pârâtă în relaţiile comerciale cu toţi clienţii săi. Prin urmare, nici clauza
invocată ca fiind abuzivă nu a fost negociată direct cu reclamantul, fiind impusă acestuia în cadrul
contractului de credit de către banca pârâtă Volksbank.  
Totodată, reclamantul a mai arătat că art. 3 litera d) este o clauză abuzivă şi anulabilă, deoarece, în
sensul Legii nr. 193/2000, este în măsură să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi
obligaţiile celor două părţi. Reclamatul a criticat lipsa definirii noţiunii de „schimbare semnificativă a
pieţei monetare”, precum şi inexistenţa unui criteriu obiectiv în raport de care banca să poată majora
dobânda. De asemenea, el a mai învederat faptul că art. 3 litera d) este contrar celui de principiu de la
art. 3 lit. a) din aceleaşi condiţii speciale ale convenţiei, care stipulează faptul că dobânda este fixă. Or,
într-o asemenea situaţie, devin incidente dispoziţiile art. 1 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, care
consacră regula in dubio pro reo. În aceste condiţii, instanţa de judecată trebuie să dea eficienţă clauzei
de la art. 3, lit. a) din contract, în detrimentul celei de la art. 3, lit. d), aceasta din urmă urmând a fi
anulată şi pentru acest motiv.  
Reclamantul solicită să se observe şi reaua credinţă a băncii în ceea ce priveşte redactarea celor două
clauze, mecanismul creat de acestea putând fi rezumat astfel: „dobânda este fixă, însă numai pentru
consumator, nu şi pentru bancă”, ceea ce conferă acesteia dreptul de a majora dobânda atunci când
costurile de refinanţare cresc, însă nu şi obligaţia de a micşora o asemenea dobândă, în situaţia în care
costurile scad – ca dovadă în ceea ce priveşte disproporţia dintre drepturile şi obligaţiile părţilor. 
În drept, reclamantul a invocat prevederile Legii nr. 193/2003 privind clauzele abuzive din contractele
Page 6 of 10
încheiate între comercianţi şi consumatori, OG nr. 50/2010, OG 9/2000, art. 43 C. com., art. 969 C.
civ. 
Pârâta, legal citată a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată. 
În motivarea susţinerilor sale, pârâta a arătat că la data încheierii convenţiei dintre părţi, împrumutatul
a luat la cunoştinţă de toate clauzele şi prevederile contractuale şi a semnat convenţia declarând în mod
expres că este de acord cu acestea şi „cunoaşte şi acceptă drepturile şi obligaţiile ce îi revin conform
Condiţiilor Speciale, precum şi ale Condiţiilor Generale”.  
În cuprinsul pct. 3 din Condiţiilor Speciale ale Convenţiei se prevede la lit. a) „rata dobânzii curente”
şi la lit. d) „data ajustării dobânzii: Banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul
intervenirii unor schimbării semnificative, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii astfel
modificată”. 
Pârâta a invocat faptul că a acţionat în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000
şi pct. 1 litera a) din anexa la lege, că banca însăşi suportă costurile de refinanţare, ce sunt direct
influenţate de variaţiile indicilor monetari şi indirect, de costurile cu rezerva minimă obligatorie, că a
existat o modificare importantă a pieţei monetare, creşterile indicilor monetari şi ale costurilor de
rezervă minimă obligatorie neîncadrându-se în limitele unei fluctuaţii obişnuite, normale şi previzibile,
şi că în contextul schimbărilor semnificative intervenite pe piaţa monetară, un număr mare de bănci s-
au confruntat cu necesitatea de a majora ratele dobânzilor pentru produsele de creditare în euro. 
Pârâta a mai arătat că a avut un motiv întemeiat pentru majorarea costurilor contractuale şi că a
acţionat cu bună – credinţă, câtă vreme majorarea costurilor contractuale este fundamentată din punct
de vedere economic şi contractual şi câtă vreme, deşi conform prevederilor legale invocate la pct. 3 lit.
b), banca nu avea obligaţia de a-l notifica pe client în legătură cu majorarea dobânzii, totuşi i-a
notificat modificarea intervenită, înainte de data la care majorarea a devenit efectivă. 
Alăturat întâmpinării pârâta a depus înscrisuri.  
În dovedirea acţiunii reclamanţii au depus înscrisuri.  
Analizând actele şi lucrările dosarului instanţa de judecată reţine următoarele:  
La data de 14.02.2007, între reclamantul, în calitate de împrumutat, şi pârâta Volksbank România SA,
în calitate de bancă-împrumutătoare, s-a încheiat convenţia de credit, având ca obiect acordarea unui
împrumut pentru o perioadă de 300 de luni. Contratului i-a fost ataşat un grafic de rambursare, în care
părţile au prevăzut suma de plată lunară pe care împrumutatul era obligat să o achite către bancă. 
Banca-pârâtă a modificat substanţial scadenţarul prin majorarea dobânzii percepute.  
Banca a arătat că rata dobânzii curente a fost majorată, cu aplicarea în acest sens a prevederilor
contractului de credit. Reclamantul a învederat instanţei că, pe lângă majorarea dobânzii percepute, a
avut loc şi o majorare a altor comisioane.  
Faţă de majorarea dobânzii şi, implicit, a sumelor datorate, reclamantul a solicitat să se constate că art.
3 lit. d  din convenţiei de credit reprezintă clauză abuzivă şi prin urmare este lovită de nulitate. 
Instanţa reţine că, potrivit Secţiunii 3, art. 3.1., intitulat marginal „Dobânda curentă” din Condiţiile
Generale ale Convenţiei, „rata dobânzii curente este fixă sau variabilă, exprimată în forme procentuale
(ex. x%), valoarea sa fiind menţionată în Condiţiile Speciale”.  
Potrivit pct. 3 litera a) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei , rata dobânzii curente este fixă, de 4,25.
Potrivit literei d) al aceluiaşi punct, cu privire la care reclamantul a solicitat să se constate că reprezintă
o clauză abuzivă lovită de nulitate, „banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul
intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a
dobânzii. Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”.  
Or, instanţa reţine că, potrivit raportului dintre clauzele generale/speciale, pct. 3 litera a) din Condiţiile

Page 7 of 10
Speciale are prevalenţă asupra art. 3.2.1 din Condiţiile Generale, acestea din urmă trimiţând ele însele,
pentru lămurirea clauzelor contractuale, la regulile speciale.  
Astfel, dacă Volksbank România SA poate acorda, potrivit regulilor  generale, împrumuturi fie cu rată
fixă, fie cu rată variabilă, în cazul reclamantului, părţile au încheiat un contract cu rata dobânzii fixă,
de 4,25 % pe an.  
După concluzia logică de interpretare menţionată mai sus, art. 3 litera d) din Condiţiile Speciale
prevede că banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor
schimbări semnificative pe piaţa monetară. Or, instanţa reţine că banca nu a inserat şi interpretat
această clauză în contextul schimbărilor intervenite pe piaţa monetară, ci a nesocotit drepturile
consumatorului, prin introducerea unei clauze abuzive.  
Potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între
comercianţi şi consumatori, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi
interpretate în favoarea consumatorului. Cu toate acestea, Banca a interpretat art. 3 litera d) din
Condiţiile Speciale în sensul dreptului său de a modifica unilateral rata dobânzii, fără informarea în
mod transparent şi complet a consumatorului cu privire la cauzele ce au determinat o asemenea
măsură. 
Un probatoriu cu privire la ultimul aspect nu a fost propus nici în faţa instanţei, în condiţiile în care
„schimbările semnificative pe piaţa monetară” nu reprezintă elemente de notorietate - modificarea ratei
dobânzii. 
Banca a susţinut în notificarea trimisă clienţilor că a avut loc o creştere continuă a indicelui de
referinţă Euribor, de aproximativ 1%, fapt ce a determinat creşterea dobânzii. Or, reclamantul a depus
la dosar  un grafic cu valoarea Euribor, necontestat de pârâtă, din care rezultă că au existat perioade de
scădere semnificativă a nivelului Euribor, fără ca aceasta să se reflecte în nivelul ratei dobânzii. 
Instanţa nu poate reţine apărările pârâtei întemeiate pe faptul că modificarea unilaterală a contractului
este în concordanţă cu teza finală a literei a) din Anexa Legii nr. 193/2000. Potrivit textului invocat, în
forma de la data încheierii contractului, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale
care „dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un
motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia”. Or, legea are în vedere
indicarea/specificarea expresă în contract a „motivului” în funcţie de care poate avea loc modificarea
unilaterală a contractului, iar nu indicarea sa pur generică. Deşi în Condiţiile Generale, Banca a definit
nu mai puţin de 28 de termeni, dintre care unii de notorietate (de ex, „USD, Dolari”) – nu a indicat ce
se înţelege prin „schimbări semnificative pe piaţa monetară”.  
Această sintagmă din Convenţia părţilor nu se încadrează în exigenţele literei a) din Anexă, dat fiind
că modificarea dobânzii nu a fost raportată la un indicator precis, individualizat. Piaţa financiară
evoluează diferit în funcţie de indicele la care ne raportăm, iar Banca va putea invoca de fiecare dată că
s-a raportat la alt indicator, favorabil intereselor sale.  
Banca a invocat şi dispoziţiile literei a) alin. 2 din Lista Anexă la Legea nr. 193/2000, din care ar
rezulta, în interpretarea sa, că regulile interdicţiei modificării unilaterale a contractului nu s-ar aplica
furnizorilor de servicii financiare.  
Pe de o parte, prevederile respective nu erau în vigoare la data încheierii contractului de împrumut, ci
au fost introduse în Legea nr. 193/2000 abia prin Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor
incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia
europeană privind protecţia consumatorilor (ce a transpus prevederile Directivei Consiliului
93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii). Cum
nulitatea lipseşte actul juridic de efectele contrarii normelor în vigoare la data încheierii sale, Banca nu

Page 8 of 10
ar putea invoca acele dispoziţii pentru a îşi justifica măsurile luate.  
Pe de altă parte, aplicând legea în lumina textului şi finalităţii directivei, din interpretarea sistematică a
literei a) rezultă că alin. 2 nu constituie o dispoziţie derogatorie de la alin. 1, dat fiind că legea menţine
în sarcina furnizorului de servicii financiare obligaţia de a „îşi rezerva dreptul de a modifica rata
dobânzii”, în condiţiile unei „motivaţii întemeiate” şi implicit de a o subsuma îndeplinirii celorlalte
condiţii. 
În plus, aliniatul 2 menţionează în teza finală libertatea consumatorului de a rezilia imediat contractul.
Or, părţile nu au prevăzut în contract o asemenea posibilitate şi nici Banca nu l-a notificat pe
consumator în consecinţă. Banca nu poate invoca o dispoziţie contractuală numai în privinţa
drepturilor pe care i le-ar recunoaşte, fără a îşi îndeplini în mod corespunzător propriile obligaţii,
legale sau contractuale.  
Clauzele contractuale („rezervarea dreptului”) şi definirea termenilor („motivaţiile întemeiate”) trebuie
formulate într-un astfel de mod încât să ofere posibilitatea unui observator obiectiv de a aprecia asupra
temeiniciei motivelor de modificare unilaterală a contractului. Astfel cum este formulat, art. 3 litera d)
îi oferă Băncii dreptul exclusiv şi discreţionar de a modifica dobânda, iar clauza analizată este ab initio
abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii
condiţiilor pe care le cuprinde.  
Împrejurarea că art. 3 litera d) nu ar fi fost negociat direct cu reclamantul-consumator nu constituie,
prin ea însăşi, un motiv de nulitate a clauzei şi de apreciere a ei ca fiind abuzivă. Legea prevede o
asemenea sancţiune numai în cazul în care consumatorul este vătămat în derularea raporturilor
comerciale. Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct
cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din
contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru
semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.  
În ceea ce priveşte dezechilibrul semnificativ dintre părţi, instanţa reţine că, pe lângă scăderea
semnificativă a nivelului Euribor, care nu s-a reflectat în favoarea consumatorului în nivelul ratei
dobânzii, nu rezultă din nici un înscris de la dosar că Banca şi-ar fi asumat în egală măsură un minim
risc decurgând din evoluţia pieţei monetare. În măsura în Banca interpretează clauzele contractuale în
sensul că orice schimbare a împrejurărilor care au stat la baza încheierii contractului se reflectă în
nivelul dobânzii, ea îl lipseşte pe consumator de orice previzibilitate, iar interpretarea sa excede
limitele teoriei impreviziunii şi este contrară cerinţelor bunei-credinţe.  
În consecinţă, instanţa reţine că art. 3 lit. d din Condiţiile speciale ale Convenţiei de credit reprezintă o
clauză ce încălcă drepturile consumatorului care a intrat în raporturi contractuale cu pârâta Volksbank
România SA în cadrul unui contract de împrumut cu dobânda fixă – ca modalitate răspândită de
acordare a creditelor.  
În consecinţă, instanţa va admite cererea reclamantului, va anula clauza prev. de art. 3 lit. d din
convenţia de credit.  
Văzând şi disp. art. 274 C. proc. civ., cheltuieli care reprezintă onorariu avocat. 

Page 9 of 10
 3. PLEDOARIE

Între părți s-a încheiat un contract având ca obiect acordarea unui credit cu garantie imobilira
cu o perioadă de rambursare de 300 luni, cu o dobanda fixă de 4,25% pe an.

La data încheierii convenţiei dintre părţi, împrumutatul a luat la cunoştinţă de toate clauzele şi
prevederile contractuale şi a semnat convenţia declarând în mod expres că este de acord cu acestea şi
„cunoaşte şi acceptă drepturile şi obligaţiile ce îi revin conform Condiţiilor Speciale, precum şi ale
Condiţiilor Generale”.

Contractul s-a derulat pentru o perioda în termenii contractuali prevăzuți, reclamantul neridicând
nici o obiecție și a înțeles să indeplinească condițiile. Ulterior, după ce primește noul scadențar cu
majorarea dobânzii percepute și a altor comisioane, platește cateva luni și apoi ințelege să conteste
diferențele stabilite în plus față de convenția inițială.

Arăt instanței că contractual de imprumut cuprinde o serie de clause reprezentând conditii

generale precum și condiții speciale. Potrivit condițiilor speciale din contractual de împrumut se
prevede „rata dobânzii curente” si „data ajustării dobânzii. Banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata
dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbării semnificative, comunicând împrumutatului noua
rată a dobânzii astfel modificată”.  Reclamantul cunoștea de la început că există posibilitatea de a
modifica dobânda anuala si alte comisioane de către împrumutator în funcție de situatii neprevazute.
Prin urmare nu pot fi primite susținerile acestuia că nu ar fi avut cunoștință de aceste aspecte. Faptul
că reclamantul nu a ințeles clauza din cauză ca nu deține informatii din acest domeniu nu este un
argument pentru ca instanta să constate că aceasta este clauza abuzivă. La încheierea contractului de
împrumut nu sunt prevăzute cunostințe de specialitate a reclamantului. Orice persoana care are
capacitate deplină de exercițiu poate devein parte și se poate angaja intr-un contract. În cazul în care
nu ar fi fost de acord cu o parte din prevederile contractuale reclamantul avea posibilitatea să nu se
angajeze în contract astfel încât nu poate susține ca reaua credință este in persoana pârâtei și ca el
este absolvit de orice culpă.

Rog onorata instanță să aibă în vedere principiul de drept potrivit căruia convențiile legal făcute
au putere de lege între părti așa cum prevede art. 1270 codul civil.

Reclamantul nu poate abdica prin voința sa unilateral de la executarea contractului neputându-se

sustrage angajamentelor asumate.

Față de cele arătate solicit respingerea acțiunii ca fiind nefondată.

Page 10 of 10